Adama aprilie 2020
update 7 Apr 2020

Cine e mai important? Omul sau ursul?

Azi e riscant să vorbești ori să scrii despre urs. Cum o dai, tot o încurci. Adică, fie te trezești chemat de vreun ONG în judecată, fie pledezi împotriva unor norme europene, fie cazi în capcana unor interese... vânătorești, fie o ții gaia-mațu în legătură cu indiferența sau incompetența structurilor statului. Pe de altă parte, mda, e ușor să stai pe asfalt și să faci politici ale fondului cinegetic fără să suporți, direct, consecințele unei decizii sau alteia, așa cum se întâmplă cu locuitorii zonelor montane sau din Subcarpați. Tuturor ne scapă din vedere un aspect al naibii de real: în România au murit oameni atacați de urși, alții au fost mutilați pe viață, iar fermele reclamă pierderi importante de animale. La fel de adevărat este că avem multe cazuri de urși loviți de tren sau de mașini (9 numai în Prahova), subiecte care, ați văzut, cel puțin la noi, sensibilizează mai mult decât moartea unui om!

Adevărul e că numeroasele instituții ale statului care ar avea competențe în această problemă ori ONG-urile de protecție a faunei sălbatice – multe și ele – n-au stat laolaltă la o masă să discute tranșant acest subiect. Nu, ele mai degrabă s-au suspectat reciproc în spațiul public de nu știm care interese obscure (ONG-urile susțin că administratorii fondurilor de vânătoare majorează voit, pe hârtie, numărul de urși pentru a obține cote sporite de extracție, ursul fiind o specie extrem de bănoasă) ori s-au acuzat atunci când s-a întâmplat câte o tragedie (în acest caz, au fost arătate cu degetul ONG-urile și Ministerul Mediului). Mă rog, legat de tragedii, aici e de comentat: nimeni nu l-a plâns pe insul ucis la Bughea de Sus, dar am avut un bocet național pentru bietul urs strivit de o mașină în Harghita și lăsat să agonizeze o zi și ceva înainte a fi eutanasiat. Bineînțeles că, uman, nu poți rămâne impasibil la chinul unei viețuitoare. Ba chiar e revoltător să asiști la așa ceva. Dar punem și noi o întrebare de nepricepuți: e totuși mai importantă o sălbăticiune decât viața unui om? Sau nu putem face în așa fel încât să nu mai avem nici victime umane și nici urși chinuiți? Astăzi ne-am propus să vorbim cât se poate de deschis pe această temă, încercând să punem adevărul, atât cât ne stă nouă în putință, în matca sa.

Populație de urși mai mare cu 2.000-4.000 de exemplare față de optim

În urma unei convorbiri cu Valeriu Bolgiu, directorul Asociației Județene a Pescarilor și Vânătorilor Sportivi, am aflat că populația de urși a depășit cu mult numărul optim, raportat la habitat (69-71.000 kmp). Adică în toată România ar fi între 6 și 8.000 de urși. Optimul, spun specialiștii de la Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea“, ar fi de 4.000 de exemplare. Deci avem o depășire de vreo 2-4.000 de urși. Explicabil atunci, am zice, de ce au ieșit din habitatul lor și au invadat zonele locuite, atacând oameni și animale domestice. Dar, citind documentele Ministerului Mediului și studiul INCDS din 2018  aflăm că România a avut altădată chiar mai mulți urși și n-am auzit de oameni uciși, de animale domestice omorâte ori urși loviți de mașini: „Mărimea populației de urs brun la nivelul țării noastre a cunoscut variații în timp datorate presiunii antropice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial specia a fost vânată în exces și, după război, au mai rămas sub 1.000 de indivizi. La începuturile anilor '50, în România erau estimate 860 de exemplare. Ca urmare a scăderii alarmante a populației de urs, vânătoarea acestei specii a fost restricționată prin Decretul nr. 76/7.02.1953 (...) Populația de urs a crescut constant până în 1969, când a atins un număr de aproximativ 4.700 de indivizi.(...) După introducerea Legii nr. 26/1976 (restricții de vânătoare), numărul urșilor a atins un record de 8.000 de exemplare în 1988. Din 1989 și până în 1996, din cauza braconajului, utilizării ilegale de otrăvuri și cotei de recoltă legale foarte mare, numărul a scăzut din nou dramatic. Începând cu anul 2001, populația de urs din România a înregistrat o creștere ușoară ajungând, în 2016, la 6.050-6.640 de exemplare, ceea ce înseamnă 33-37% din efectivul la nivel european (18.000, fără Rusia). După estimările oficiale, cea mai mare densitate se înregistrează în zona centrală și nord-estică a Carpaților, în județele Covasna, Brașov, Harghita, Bistrița, Buzău, Mureș și Neamț. La nivel local, cea mai mare densitate de urși a fost consemnată în zona Brașov - Valea Prahovei, în masivele Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare și Munții Baiului, unde densitatea de urși este cuprinsă între 50-60 de exemplare/10.000 ha de habitat.“ Și-atunci, dacă am mai avut populație supradimensionată, fără a avea incidente grave, care să fie astăzi cauza conflictului urs-om? Tot studiul INCDS enumeră câteva motive pentru care animalul a fost scos din zona sa de confort și de comportament: „extinderea zonelor locuite; pierderea habitatului din cauza dezvoltării infrastructurii; activitățile umane (hrănire, hăituirea cu câini) care încurajează habituarea ursului și alterează comportamentul natural al acestuia; practicarea sporturilor motorizate în habitatul ursului; deteriorarea condițiilor de adăpost, liniște și hrănire naturală, din cauza exploatării haotice a pădurilor etc.“ Acestea ar fi așadar cauze pentru care ursul face ceea ce știm astăzi.

ONG-urile acuză interesele vânătorești

Totuși, filiala din România a organizației World Wide Fund for Nature crede că recensămintele oficiale ar fi nerealiste, cauza acestor cifre ținând de interesul de a obține cote mari de vânătoare: „ În anumite județe (de exemplu Vrancea, Harghita), unde s-a înregistrat și un număr mare de urși vânați, creșterea populației [pe hârtie] a fost de patru ori mai mare decât oriunde altundeva în Europa sau America de Nord. Problema a mai fost semnalată de organizațiile de conservare în ultimii ani și indică existența unui management orientat mai degrabă către legitimarea vânătorii decât către conservarea pe termen lung a speciei, care este strict protejată la nivel național și european prin Directiva Habitate. Studiile de specialitate estimează un areal de minimum 50-270 kmp (5.000-27.000 ha) necesar unui urs brun în Carpați. În județul Hunedoara există fonduri cinegetice care au raportat 29 de indivizi pe o suprafață de 11.368 ha, iar în Gorj șase fonduri cinegetice au raportat, fiecare, în ultimii trei ani, între 21-30 de indivizi, pe o suprafață nu mai mare de 150 kmp.” Cu alte cuvinte, acest ONG sugerează că de fapt n-am avea în realitate atât de mulți urși pe câte se spune. Și-atunci, unde să fie adevărul?

Interzicerea vânătorii, cauza creșterii populației de urs din România

Vocile autorizate afirmă însă limpede că interzicerea vânătorii în 2016 este principala cauză a creșterii numărului de urși cu mult dincolo de optim, ceea ce a determinat ieșirea lor din habitatul istoric. Consecința directă: atacurile asupra oamenilor și fermelor, precum și desele accidente în care victime sunt urșii. Îl cităm aici pe Valeriu Bolgiu, care exprimă un punct de vedere pertinent și competent: „Ursul, alături de lup, râs, pisică sălbatică și wolverine (jderul mâncăcios), este o specie strict protejată prin Convenția de la Berna. Pe acest considerent și pe bănuiala că s-ar urmări doar afacerea de pe lângă vânarea ursului, câteva ONG destul de vocale au reușit, în 2016, să convingă Ministerul Mediului să blocheze vânătoarea de urs. La acea vreme, dna ministru Pașca Palmer a sugerat că noi nu avem un management corespunzător al populației de urs. În fine, vânătoarea s-a interzis din motive și cu justificări ce, tehnic vorbind, nu aveau și nu au nicio acoperire. Cei care au avut de suferit în urma acelei decizii au fost cetățenii, localnicii din zonele de munte/submontane, dar și crescătorii de animale, pentru că atacurile s-au întețit. Faptul că din 2016 nu s-au mai extras exemplare a condus la creșterea necontrolată a populației de urs. Chiar dacă au existat și victime omenești, în tot acest interval, în ciuda insistențelor noastre, ale Regiei Naționale a Pădurilor, ale consiliilor locale și județene, Ministerul Mediului a rămas ferm pe poziție, spunând că nu sunt suficiente motivații de intervenție. MM a interzis în continuare vânătoarea până spre sfârșitul anului trecut. Abia atunci  s-au acordat niște cote de intervenție. Dar noi credem că nu sunt suficiente (n.n. – cotele) fiindcă populația a crescut atât de mult încât numărul ce ar trebui extras ar trebui să fie mult mai mare, pentru a ajunge la optimul convenit de specialiști”. Cât despre ONG-uri, directorul AJPVS Prahova a avut un singur comentariu: „în 22 de ani, de când lucrez în domeniu, n-am văzut vreun membru al vreunei organizații de protecție a animalelor să meargă pe teren, cu noi, la observațiile și monitorizările permanente pe care le facem; ei preiau datele noastre și le prezintă ca fiind ale lor”.

Ce zic europenii?

Ce spun europenii despre situația de la noi? Am aflat tot de la Valeriu Bolgiu: „Eu conduc delegația României în Consiliul Internațional de Vânătoare. Am discutat serios problema asta cu dumnealor. Chiar închiderea vânătorii m-a prin la Viena, la o ședință a Consiliului de Coordonare a CIV. În toate celelalte țări protecția urșilor este necesară fiindcă ei nu mai prea mai au urși. Atunci când apare câte unul și se creează panică, guvernele lor dau imediat dezlegare și se împușcă ursul. Acolo clar prioritatea este protejarea oamenilor și numai după aceea a speciilor de animale. Ei au spus tranșant că problema cu ursul este a noastră, nu a Uniunii Europene, nici a altor organisme internaționale. Chiar așa ne-au zis: «voi trebuie să vă rezolvați problema».“ În ce fel o facem? Se lucrează, este adevărat, la un plan de conservare a populației de urs, dar în documente nu am văzut nimic referitor la ocrotirea omului!

Maria BOGDAN

  • Publicat în Social

Prevenirea habituării urşilor şi producerii pagubelor în ferme

Conflictul. Sursa distrugerii și a renașterii în egală măsură. În natură există întotdeauna o compensație a pierderilor, iar conflictele se traduc printr-o nouă existență care nu tulbură absolut deloc echilibrul ecosistemelor naturale. Doar că acum conflictul a căpătat alte conotații prin implicarea omului. Există soluții pentru a conviețui cu natura? Da! Informațiile următoare, extrase din Ghidul „Metodologie pentru implementarea sistemelor de protecţie a culturilor agricole, şeptelului şi stupinelor în vederea reducerii pagubelor produse de urşi“, realizat de Agenția pentru Protecția Mediului Vrancea, vin în completarea articolelor pe care le-am scris deja pe tema alternativelor nonviolente prin care prădătorii pot fi ținuți la depărtare de om și de activitatea sa.

Tipuri de habitate

Fiind o specie cu regim de hrănire omnivor, urşii au un areal de distribuţie suprapus unor varietăţi mari de habitate, dintre care pădurile, păşunile împădurite sau livezile sunt situate în topul preferinţelor. Analizând spaţial şi temporal tipurile de habitate utilizate de urşi pe parcursul unui an calendaristic, s-a constatat faptul ca urşii îşi petrec lunile de iarnă şi primăvară în zone bine acoperite de păduri, iar lunile de vară şi toamnă în zonele montane joase sau colinare, unde pâlcuri izolate de pădure se intercalează cu terenuri utilizate pentru culturi agricole şi livezi. Dieta tipică a ursului constă în fructe de pădure, nuci, insecte şi hoituri. Pentru a construi rezerve de grăsime pentru hibernarea pe timpul iernii, urşii se hrănesc „la greu“ cu fructe de pădure şi nuci la sfârşitul verii şi toamna devreme. Atunci când aceste alimente sunt în cantităţi mici, cum se întâmplă în anii de secetă sau în zone în care dezvoltarea umană a perturbat habitatul lor, urşii se pot îndrepta către alte surse de hrană, cum ar fi fructele din livezi, porumb,  mierea de albine şi puiet, animale domestice din ferme sau gospodării, deşeuri menajere. Utilizarea unui spaţiu de către urs se poate schimba în funcţie de sezon, disponibilitatea hranei şi perturbarea antropică.

Informații utile despre rutele animalelor sălbatice

Prevenirea pagubelor produse de urşi trebuie să fie una dintre preocupările fermierilor încă de la înfiinţarea unei noi ferme sau culturi. Fermierul trebuie să obţină de la localnici sau gestionarii fondurilor cinegetice informaţii referitoare la istoricul producerii unor atacuri în respectivul perimetru, să afle dacă în vecinătate există păduri de fag sau stejar care pot adăposti în anii de fructificaţie importante concentrări de urşi şi trebuie, de asemenea, să afle dacă perimetrul fermei este amplasat în vecinătatea unor rute de deplasare utilizate de animalele sălbatice. Un teren destinat înfiinţării unor ferme de animale sau a unei culturi, atunci când acesta este situat în apropierea unei păduri sau a unor forme de relief minor puternic fragmentat (râpe, văi adânci, torenţi etc.), va fi întotdeauna o ţintă preferată de urşi. Aceștia preferă să rămână în locurile unde dispun de un adăpost adecvat. Plasarea fermelor în spaţiu deschis, departe de marginile de pădure şi de alte terenuri acoperite, poate descuraja urşii să se apropie. În urma unui studiu s-a constatat că fermele situate la mai puţin de 300 de metri de marginile de pădure au avut o medie de 4,5 vizite de urşi, în timp ce acelea situate la mai mult de 300 de metri distanţă au avut o medie de 1.9 vizite de urs. De asemenea, studiul a evidenţiat faptul că fermele situate la 300 metri de o râpă împădurită au primit peste două ori mai multe vizite din partea urşilor decât cele situate la mai mult de 300 de metri de ea.

Recomandări

  • Cosiţi vegetaţia înaltă dintre zonele împădurite şi fermă;
  • Nu lăsaţi arbuştii să crească dincolo de limita fermei, prezenţa lor va fi un bun adăpost şi va asigura camuflajul perfect pentru urşi în timpul atacurilor;
  • Dacă în afara fermei există pomi fructiferi, asiguraţi-vă că fructele sunt culese timpuriu, înainte de apariţia urşilor în zonă;
  • Nu lăsaţi fructe neculese toamna târziu în vecinătatea fermei.

Laura ZMARANDA

Cum să ții prădătorii la distanță - declanşarea aversiunii faţă de hrană

Continuăm seria articolelor în care prezentăm modalitățile nonviolente prin care puteți ține la depărtare de stână prădătorii. Informațiile de față sunt preluate din Ghidul „Metodologie pentru implementarea sistemelor de protecţie a culturilor agricole, şeptelului şi stupinelor în vederea reducerii pagubelor produse de urşi“, realizat de Agenția Pentru Protecția Mediului Vrancea.

Definiția condiționării aversive

Condiţionările aversive implică asocierea unei experienţe negative cu un produs alimentar, o zonă sau un eveniment pentru ca în viitor urșii să dezvolte un comportament de evitare. Cercetătorii din întreaga lume au efectuat mai multe studii privind inducerea artificială a aversiunii prădătorilor în legătură cu anumite tipuri de alimente. În acest scop au fost utilizate, spre exemplu, gulere electronice pentru câini. Acestea emiteau impulsuri puternice la momentul atacului unui prădător. O altă variantă presupune utilizarea de produse chimice repelente pentru a descuraja prădătorii să mănânce animale omorâte după producerea atacurilor. Dethier (1947) defineşte repelenţii ca „acele substanţe care, ca stimuli, suscită reacţii de evitare“. Ca o subclasă a acestei definiţii, „învăţarea aversiunii condiţionate“ poate fi definită ca fiind o tehnică ce urmăreşte să genereze o evitare a unui anumit tip de hrană sau locaţie printr-o asociere învăţată dintre hrană sau locaţie şi efectele de îmbolnăvire induse chimic. Acesta este un răspuns condiţionat pavlovian clasic acolo unde hrana sau locaţia se comportă ca stimuli repelenţi (repulsivi) mai degrabă decât ca stimuli chimici. Pentru ca acest lucru să se întâmple, aversiunea chimică trebuie să rămână neremarcată de către exemplarul ţintă, altfel aceasta va deveni repelentul. Această tehnică ocoleşte cerinţa pentru aplicarea continuă a unui repelent nociv şi poate avea efecte repelente pe termen lung asupra animalului ţintă.

Clorura de litiu, agent de condiționare a aversiunii

Această substanță – LiCl – a fost investigată ca agent de condiţionare a aversiunii în controlul coioţilor şi al ursului brun. Gustavson a postulat modul său de acţiune fie ca o acţiune neidentificată asupra sistemului nervos central, conducând către un disconfort gastrointestinal, vomă şi creşterea presiunii sângelui, fie ca un disconfort gastrointestinal cauzat de trecerea ionilor de litiu de-a lungul epiteliului intestinal. Această substanţă chimică are o serie de avantaje. Este relativ ieftină și destul de sigură pentru oameni pentru a fi manipulată. Marja de siguranţă între o doză eficace şi o doză letală (indicele terapeutic) este mare. Ea poate fi stocată pe termen nelimitat. Acesta este omniprezentă în sol, în apele subterane şi apa de mare. S-a constatat că cea mai mare doză care a produs o aversiune la canide (500 mg / kg greutate corporală) nu poate produce aversiune rapidă la felide. Acele grele şi seringi de calibru mare (cc 60) sunt folosite pentru a trata carcasele-pradă cu o soluţie de LiCl (nu mai mult de 10 grame LiCl dizolvat în fiecare 1 litru de apă curată). LiCl este un deshidratant, deci mănuşile de cauciuc pot fi utile în reducerea iritării pielii. Într-o carcasă de vacă sunt necesare sute de injecţii întrucât doar 3 cc de soluţie ar trebui să fie inserată în ţesut la fiecare injectare a carcasei. În cazul în care prada ţintă este nocturnă, carcasele ar trebui să fie acoperite cu crengi pentru a minimiza consumul diurn al păsărilor şi al altor animale sălbatice. Aplicaţia nu reprezintă o metodă de realizat o singură dată. Ca orice altă metodă de creştere a animalelor şi de management, este nevoie de consecvenţă. Aplicaţiile trebuie să se facă anticipând perioadele când pierderile prădătorilor vor fi cele mai mari din cauza femelelor lor care îşi hrănesc puii sau în sezoanele de fătare.

  • Netratate, carcasele reprezintă o sursă bună de hrană şi îi vor învăţa pe prădători să dezvolte un gust pentru carnea animalelor domestice.
  • Clorura de litiu adăugată mierii, puietului sau fagurelui de miere creează o aversiune faţă de stupi, cauzând o stare temporară de boală atunci când urşii mănâncă acele produse apicole.
  • Injectarea cu LiCl a carcaselor animalelor domestice ucise de urşi poate preveni repetarea atacului şi îndepărtează individul respectiv de oferta trofică din acel perimetru. Cu toate că este contestată, metoda poate avea rezultate bune dacă este testată şi calibrată pe teren, în condiţiile din România.

Laura ZMARANDA

Povestiri vânătorești și nu prea despre ursul carpatin

Dialog cu ing. Valeriu BOLGIU, director al AJVPS PRAHOVA, șef al delegației României la Consiliul Internațional de Vânătoare

– Domnule director, mai întâi vorbiți-ne despre Consiliul Internațional de Vânătoare...

– Acest organism de rezonanță mondială, cu sediul la Budapesta, a fost înființat în anul 1930 de către cinci personalități din Europa, printre care și un român. Acesta coordonează problemele protecției faunei de pe cele cinci continente și susține metodologic organizațiile profesionale de profil din țările membre. El are o însemnătate deosebită în domeniu, mai ales prin acțiunile sale în sprijinul vânatului. În ceea ce mă privește, mă simt onorat pentru faptul că reprezint țara noastră, alături de alți colegi din România.

– Să vorbim despre urs și problemele create de acesta în România. În dubla dvs. calitate de șef al asociației județene Prahova și de șef al delegației permanente a țării noastre la acest for mondial, ce ne puteți spune despre situația acestei specii de pe continentul european și din România?

– Potrivit unei statistici de dată recentă, pe continentul european există circa 10.000 exemplare de urs carpatin. Dintre acestea, 7.000 de exemplare există azi în România, diferența fiind în țări precum Ucraina, Slovacia, Croația și în alte țări, printre care și cele din nordul Europei.

– Cine face azi politica ursului la noi în țară?

– Ministerul Mediului, desigur. Însă, din punctul nostru de vedere, nu o face așa cum ar trebui. Și atunci o cam fac câteva organizații nonguvernamentale – non-profit, bine organizate, cu susținere financiară, o parte cu fonduri din surse europene, o parte cu fonduri guvernamentale. Acestea fac tot felul de studii și programe, greu de apreciat de către noi și nu numai. Potrivit unor informații, în ultimii doi ani au fost cheltuite fonduri importante, cca 62 milioane de euro, care ar fi trebuit să se vadă în starea de azi a faunei din țara noastră, mai ales în domeniul animalelor ocrotite de lege, așa cum ar fi și ursul carpatin, lupul și altele.

Am fost recent la o reuniune de gen la Brașov și am aflat de la participanți – primari de comune și orașe din Transilvania – despre prezența în localități a ursului carpatin, despre atacul acestuia asupra oamenilor și gospodăriilor cetățenilor, despre pagube mari, despre neputința și inacțiunea administrațiilor locale. S-a ajuns până acolo ca ursul carpatin să fie surprins, chiar și ziua, în amiaza mare, pe străzile unor sate și orașe, creând probleme oamenilor și îndeosebi copiilor de școală.

– De ce credeți că s-a ajuns aici? Și în Prahova au fost semnalate recent asemenea situații, chiar și de presa locală.

– Pentru că fie nu există interes din partea autorităților, fie a organismelor în domeniu, chestiunea nefiind tratată cu răspunderea necesară. Dacă discutăm despre fauna din Delta Dunării, de exemplu, acolo unde de mai mulți ani a fost interzisă vânătoarea ursului, a porcilor mistreți, a șacalilor și a altor specii vulnerabile, ei bine, această măsură a generat, aici și în zonele adiacente, pesta porcină africană, cu care ne confruntăm și acum în țară. În vreme ce aceste organizații nonguver­namentale amintite au cheltuit mulți bani pentru studii și programe pentru faună, nu vin și pe la noi pentru a participa împreună la evaluarea speciilor, să vadă situația din teren. Aceștia, ca de altfel și factorii în domeniu, nu contribuie la susținerea financiară a acțiunilor noastre și nici nu participă la despăgubirea cetățenilor păgubiți de urs, de lup. Astfel, s-a ajuns la o creștere necontrolată a ursului carpatin, de la 2.500 la peste 5.000, iar acum se înregistrează la peste 7.000 de exemplare. Deci, o creștere excesivă a numărului de exemplare și asta nu este bine. De aici poate și situația actuală. Iată că, dacă până acum câțiva ani o ursoaică avea 1-2 pui, acum are până la 4-5 pui. Mai mult, din lipsa de grijă a administrațiilor locale, ghenele de gunoi nu sunt securizate, chiar dacă în unele țări europene au fost introduse ghene speciale pentru ca ursul să nu aibă acces la acestea ori ghenele să fie „vizitate cu ușurință“ de către urși. În același timp, mai este și o altă problemă și anume prinderea urșilor care atacă repetat oamenii și gospodăriile lor.

– Adică?

– Atunci când ursul atacă, acesta este tranchilizat, prins și dus în altă parte. Se fac astfel cheltuieli mari, însă fără efect. Ursul atacă din nou, iarăși este prins și dus din acel loc. În alte țări europene, ursul care atacă este pur și simplu împușcat și gata. Până recent, operația aceasta o făceam noi, asociațiile de vânătoare, acum o fac unitățile specializate ale jandarmilor…

– Ce se întâmplă cu acele cote de recoltă, acordate altădată de către Ministerul Mediului?

– De doi ani s-a renunțat la această măsură, cotele de recoltă nu se mai acordă, iar efectele acestei măsuri le cunoașteți.

– Atunci, cum se rezolvă problema despăgubirilor provocate de urși?

– Practic vorbind, acestea nu se mai acordă de stat. Dacă omul este atacat de urs sau provoacă pagube în gospodăria sa, acesta nu primește nimic. Însă dacă omul se luptă cu ursul și animalul este răpus, atunci omul poate fi chiar și amendat cu o sumă mare, de peste 40.000 euro! Cam asta este situația. Oare este bine?

Ne-am gândit să cerem și noi, asociațiile de vânătoare, despăgubiri pentru pierderile mari provocate la cerbi și căprioare, să obligăm statul să intervină într-un fel sau altul. Poate vom sesiza situația de la noi, chiar și Consiliul Internațional de vânătoare. Ceva trebuie făcut! Urgent!

Cristea BOCIOACĂ

  • Publicat în Mediu

ANSVSA demarează o anchetă în cazul uciderii ursului de la Sibiu

Ca urmare a informării primite din partea Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a dispus trimiterea unei echipe de control în judeţul transilvănean pentru a verifica dacă în cazul uciderii ursului s-au respectat măsurile legale ce privesc Bunăstarea şi Protecţia Animalelor. Concluziile anchetei vor fi făcute publice la începutul săptămânii viitoare.

Totodată, s-a dispus şi întocmirea de proceduri destinate Direcţiilor Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor pentru ca, în cazul în care animale sălbatice vor mai ajunge în localităţi, personalul angajat în serviciile veterinare să ştie exact care sunt paşii ce trebuie urmaţi pentru a neutraliza potenţialul pericol la adresa populaţiei.

Centrul Ursus, a doua şansă pentru puii orfani de urs

Aproximativ 6.000 de urşi trăiesc în sălbăticia munţilor noştri. Este o şansă la care unele ţări europene nici măcar nu mai pot visa. În pădurile lor s-au stins demult ultimii descendenţi ai stirpei regale din familia urşilor. Regele neîncoronat a fost detronat. În România însă, sub aripa dragonilor de stâncă învăluiţi în toga verde a pădurilor, Ursul Brun încă trăieşte. Este în vârful lanţului trofic, chiar dacă schimbările ce se petrec în mediul înconjurător ar putea răsturna această piramidă. Omul, competitorul lui din toate timpurile, ameninţă să schimbe natura după chipul sufletului său. Să fie un blestem, să fie o binecuvântare? Răspunsul acestei întrebări se aude şoptit dinspre cremenii de piatră ai masivelor dezgolite de copaci. Să facem loc civilizaţiei. Şi, totuşi, o singură rază de lumină poate înlătura multe umbre. În Munţii Hăşmaş, sub ocrotirea pădurilor, există un cămin adoptiv pentru puii de urs rămaşi orfani. Este singurul Centru de reabilitare a urşilor din Europa. În spatele poveştii Centrului Ursus, scrisă filă cu filă vreme de 12 ani, stă un om al cărui destin s-a împletit din copilărie cu cel al ursului brun. Rezervat în a vorbi despre meritele sale, dar foarte deschis în a pleda pentru cauza acestui animal, Leonardo Bereczhy a vrut să ne reamintească faptul că, în ritmul transformărilor de acum, Ursul Brun ar putea să dispară din România în 150 de ani. Centrul pe care l-a înfiinţat în 2003, cu sprijinul fundaţiei austriece Vier Pfoten, este astăzi o contraforţă în faţa acestui rău.

Proiectul, născut dintr-o necesitate, funcţionează după o lege de căpătâi de la care nu se face abatere: locul urşilor este în sălbăticie. Dar ce se întâmplă atunci când sălbăticia este jertfită pentru scopul civilizaţiei? Sunt amenajate tot mai multe exploataţii silvice, turismul a luat amploare, se fac proiecte de autostrăzi. Însă unele dintre aceste demersuri ambiţioase fac abstracţie de apelurile experţilor în conservare, care semnalează dezastrul ecologic iminent la care am putea asista în următoarele zeci de ani. Şi urşii sunt afectaţi de deciziile forurilor de putere. Cel mai elocvent exemplu este faptul că, deşi este o specie protejată prin directivele europene, pentru a continua vânătoarea s-a recurs la o aşa-numită derogare. Pretextul invocat pentru această măsură sunt pagubele pe care urşii le provoacă, mai ales în şeptelurile de animale. Însă culpa morală pentru această situaţie nu poate fi imputată decât omului, care a devenit omniprezent în habitatele naturale. Fără posibilitatea unei alte alegeri, animalele sălbatice tolerează prezenţa lui, însă există un revers al medaliei – faptul că nu mai sunt atât de timide în a căuta hrană în preajma omului. De aici şi tragediile în care sunt implicaţi urşii.

În esenţă, s-a agreat continuarea vânătorii Ursului Brun în acelaşi ritm (se vânează acelaşi număr de exemplare ca şi înainte), dar sub litera îngăduitoare a legii. Din fericire, vânătoarea legală afectează destul de puţin Ursul Brun din România. Braconajul şi distrugerea habitatelor naturale sunt problemele cu adevărat grave. De multe ori în bârlogurile deranjate rămân stingheri puii de urs. La prima vedere sunt nişte proscrişi ai pădurii. Însă primesc a doua şansă la viaţă în centrul Ursus. Deşi au instincte de supravieţuire înnăscute, până la şapte luni puii de urs nu au şanse de supravieţuire. În Centru sunt feriţi de pericolele care îi pândesc în mediul natural, dar şi de posibilitatea de a ajunge „bufoni“ la curtea vreunei pensiuni sau a unui hotel. Ţarcurile în care rămân până la doi ani le limitează doar spaţiul. În rest, viaţa lor este o copie fidelă a ceea ce ar fi trăit în sălbăticie. Natura nu a fost schimbată pentru a se adapta Centrului Ursus, dimpotrivă. Centrul a respectat legile naturii. Aici omul este un supraveghetor discret, de la distanţă.

„Am observat că puii de urs sunt înzestraţi cu anumite coduri genetice care îi ajută, spre exemplu, să îşi procure singuri hrana, au un instinct puternic de apărare, se refugiază în copaci atunci când se simt ameninţaţi. Acestea nu sunt dobândite prin învăţare, ci sunt înnăscute. Fapt pentru care este posibil să creştem urşii şi să îi redăm naturii. Însă trebuie să facem acest lucru cu multă atenţie. Este important în primul rând ca puii de urs să crească în aşa fel încât să nu se facă o asociere între sursa de hrană şi om. Dacă această asociere nu are loc, puii pot deveni urşi veritabili. La Centrul Ursus asta se întâmplă. Orfanii sunt plasaţi în ţarcuri, într-un habitat identic natural, hrana le este administrată aleatoriu, aşa cum ar găsi-o în natură. După doi ani sunt eliberaţi într-un mod dinamic. Practic, porţile ţarcurilor sunt deschise, iar urşii încep să exploreze împrejurimile şi să se disperseze natural. Am încercat să copiem cât mai fidel natura.“

În cei 12 ani de existenţă, centrul a adăpostit aproximativ 100 de urşi. Cel mai mic pui de urs găsit avea abia o lună. În momentul acesta în Centrul Ursus există 10 pui de anul trecut şi doi pui de anul acesta. Munca oamenilor de aici nu a rămas fără ecou la nivel internaţional pentru că ţarcurile din pădurile Munţilor Hăşmaş au devenit cămin adoptiv şi pentru pui aduşi din Slovenia şi Serbia. Autorităţile acestor ţări au solicitat celor de la centru să se îngrijească de câţiva pui de urs orfani. După un proces birocratic alambicat şi descurajant pe alocuri, puii au venit în România, însă se vor reîntoarce în ţările lor de origine după doi ani.

Importanţa Centrului Ursus pentru România nu poate fi contestată. Prin munca echipei de aici, Ursul Brun are şansa la o viaţă firească în sălbăticie. În plus, studiile ştiinţifice legate de comportamentul şi ecologia speciei, care nu ar avea sorţi de izbândă în natură, ne dezvăluie chipul necunoscut al acestui animal magnific. Centrul Ursus este, aşa cum spune Leonardo Bereczky, o oportunitate unică ce poate deschide orizonturi foarte interesante. În mod paradoxal, autorităţile nu sunt conştiente de acest lucru. Nu au sprijinit vreodată centrul şi şansele să se întâmple acest lucru sunt infime. Garantul continuării acestei activităţi sunt mâna întinsă a fundaţiei cu ajutorul căreia a fost înfiinţat centrul şi fondurile pe care Leonardo Bereczky reuşeşte să le strângă din donaţii.

În acest scop va demara în curând o campanie intitulată „Adoptă un ursuleţ“. Printr-un sms la un număr scurt cei care doresc să sprijine activitatea centrului vor putea adopta un pui de urs în schimbul unei sume modice. Aceşti bani îi vor asigura donatorului posibilitatea de a vedea în filmuleţe  actualizate săptămânal puiul de urs adoptat.

Laura ZMARANDA

Abonează-te la acest feed RSS