reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Sep 2019

Cum să îți protejezi stâna de prădători

În 2015 scriam pentru prima oară despre proiectul Wolflife derulat de Agenţia Pentru Protecţia Mediului Vrancea. A fost primul proiect de amploare dedicat lupilor din România. Pe lângă studiile și cercetările din teren care au avut ca scop evaluarea și monitorizarea haitelor de lupi, s-a început atunci și o campanie de promovare a acestui prădător prin excelență. Persuasiunea echipei Wolflife de a arăta lumii și un alt chip al lupului, unul mai puțin mitic, a scos la iveală un animal extraordinar prin prestanța și tabieturile sale. Prin intermediul proiectului Wolflife, oamenii au aflat că lupul este indispensabil pădurii. De aceea și eu am gravitat permanent în jurul acestui subiect. Nu am vrut ca lupul să fie uitat, sau ostracizat pentru conflictele inerente cu omul. Proiectul derulat de Agenția pentru Protecția Mediului Vrancea are mai multe componente. În afara campaniilor de conștientizare, s-au prezentat și variante concrete pe care ciobanii le pot aplica pentru a-și proteja stânele. Opțiuni care nu implică uciderea prădătorilor, ci care mizează pe o coexistență naturală și, firește, asumată de cei care trăiesc pe același teritoriu cu lupii și urșii. Articolul de față are ca sursă de inspirație Ghidul celor mai bune practici pentru reducerea pagubelor produse de lup în sectorul zootehnic elaborat de APM Vrancea.

În mintea lupului

Psihologia acestui prădător ne arată că, în pofida tuturor aparențelor, lupul nu preferă oile sau caprele în locul animalelor sălbatice. De fapt, spun experții, lupii atacă animalele domestice numai când le consideră o pradă mai uşoară faţă de cerb sau mistreţ. În ghidul APM, într-o scurtă descriere psihologică a acestui prădător, lupul este prezentat ca un animal foarte precaut, care se teme de orice obiect necunoscut care se mișcă sau care face zgomote neobişnuite. Mirosul de om îl sperie, de asemenea. Din aceste considerente, în opinia biologilor lupul nu este deloc periculos pentru oameni fiindcă nici măcar în cele mai grele perioade ale iernii, nu îi atacă pentru a-i mânca. Există o singură situație excepțională în care acest prădător devine periculos pentru om, și anume atunci când lupul suferă de turbare. Atunci acesta își pierde frica naturală faţă de om, însă atacurile făcute sub imperiul acestei boli sunt extrem de rare. Atunci când este constrâns de condițiile din habitatul său natural sau intuiește în șeptelurile de animale o șansă de a-și procura hrana mai ușor, lupul renunță la conduita sa de justițiar și se transformă într-un oportunist. Așa apar conflictele și așa s-a creat impresia că lupul este un prădător care trebuie ucis până la ultimul exemplar. Prin proiectul Wolflife, APM Vrancea și-a asumat misiunea de a arăta că nu este imposibilă conviețuirea între lupi și oameni și că, mai mult, omul își poate desfășura activitatea, fără să intervină în cursul firesc al naturii.

Montarea gardurilor electrice

Una dintre variantele propuse de APM Vrancea este împrejmuirea stânelor cu gard electric. Potrivit lui Silviu Chiriac, expert în carnivore mari și reprezentant al APM Vrancea, „putem folosi gardul electric practic oriunde, acesta putând fi alimentat de la acumulator sau panou solar, nefiind necesară reţeaua de curent electric. Gardul electric eficient este format din cel puţin 4 fire, plasate la o distanţă de maximum 30 cm între ele, şi are o înălţime de cel puţin 1,2 m. Curentul produs de generatorul de impuls trebuie să fie suficient de puternic (peste 4.500 V) pentru a preveni atacul lupului sau ursului. Trebuie să avem grijă ca firele să nu atingă nimic în afară de izolatorii de pe stâlpi și să tăiem crengile arborilor care sunt prea aproape de fire.“ Este recomandat ca generatorul care pune în funcțiune gardul electric să fie montat cât mai aproape de casa de stână, de preferat în interiorul zonei îngrădite la care animalele să nu ajungă, prevenind astfel deteriorarea acestuia.

În cazul în care la stână sunt crescute și alte specii de animale este important ca ţarcurile lor să fie, de asemenea, amplasate în interiorul incintei protejate de gard electric. Mentenanța și verificarea gardului electric se face periodic. Este important să verificăm permanent starea împământării, iar solul în jurul acestuia trebuie să fie umed în permanenţă.

  • Dacă un prădător a reuşit să ucidă un animal la stâna sau gospodăria noastră există o şansă mare ca el să se întoarcă în zilele următoare. Trebuie să ţinem cont de acest lucru şi să întărim măsurile de prevenire şi protecţie.
  • Raportat la pierderile economice cauzate de atacurile prădătorilor într-o stână, costurile realizate cu montarea unui gard electric sunt recuperate în două sau trei sezoane de păşunat.
  • Și atunci când animalele sunt scoase din incinta stânei la pășunat există măsuri de prevenție a atacurilor prădătorilor. Turma trebuie însoțită de câini de pază cu statură impozantă care să inhibe asaltul lupilor și urșilor. Aceștia au o aversiune înnăscută faţă de câine, astfel că de foarte multe ori este suficient ca aceștia să fie alături de turmă pentru ca prădătorii să renunțe la atac. Câinii buni rămân în jurul animalelor, în poziţii cu vizibilitate bună, pentru a putea interveni imediat în caz de nevoie. Este recomandat de asemenea ca alături de turmă să fie cel puțin un măgar pentru că acesta se dovedește extrem de vigilent în a detecta prezența prădătorilor. O regulă de aur este aceea ca animalele bolnave, șchioape sau cele care urmează să fete să fie lăsate la stână în locuri sigure pentru că prădătorii le vor considera ținte sigure.

Laura ZMARANDA

  • Publicat în Mediu

Iarna la stână

Moto: „Într-un întreg an oile sunt mulse doar timp de cinci luni. În celelalte șapte, oile îi mulg pe ciobani de bani şi de munca lor grea!“

De cum treci calea-ferată din vecinătatea gării Săliştei Mărginimii Sibiului, o coteşti la dreapta pe drumul lung şi cunoscut al căruţelor şi săniilor de altădată. Nu însă mai-nainte de a te „furişa“ printre pilonii masivi de susţinere a noii autostrăzi, ca apoi să te îndrepţi către legendarul ţinut voievodal al Amnaşului. Curând ne abatem din drum, obligând hărnicuţul nostru Logan să se opintească peste povârnişul abrupt şi alunecos al unei întinse păşuni, acoperită de albul zăpezilor.

Era într-una dintre nopţile geroase şi înstelate ale săptămânii, dinaintea începerii postului mare al Crăciunului. Departe, spre liziera pădurii de salcâmi şi mesteceni pitici, rotocoalele albicioase ale caierilor de fum „dansau“ peste stânele şi saivanele de pe deal, în vreme ce stăpânii oilor reuşesc, dintr-o singură răstire, să „amuţească“ lătratul răguşit al câinilor flocoşi şi plini de scaieţi, cu ochi iscoditori şi întrebători, înroşiţi de frigul pătrunzător şi de veghea prelungită a nopţilor fără pic de odihnă şi somn. În preajma stânelor, un lung şir de căpiţe şi fânare pline până în vârf. Alăturat: o grădinuţă de pomi fructiferi îngrădită cu un gard din nuiele de alun împletite. Maga­ziile de cereale, şoproanele pentru lemne şi coteţele pentru porcii puşi la îngrăşat şi găinile la ouat. Nicăieri însă măcar o singură cuşcă pentru adăpostul vreunuia dintre acei câini cuminţi, prietenoşi şi ascultători cu stăpânii lor, furioşi şi agresivi cu lupii şi cu urşii mereu flămânzi şi puşi pe harţă.

Intrăm în primitoarea „cameră-bucătărie“ a stânei soţilor tilişcani Maria şi Nicolae Bunea. Vrednica gospodină ne arată, în ceaunul negru din tuci de pe plita încinsă a sobei, tocăniţa piperată şi usturoiată din carne de berbecuţ, „dreasă“ cu multă ceapă călită şi „lungită“ cu câteva cupe din jintiţa pusă în putini la păstrat, peste iarnă, în vreme ce dintr-o imensă oală smălţuită cirul mămăligii stă să dea în foc.

După ce ne omenim ca lumea, ieşim să ne răcorim în tinda casei. Unii, doar la poveşti, iar alţii, la o cană cu vin fiert şi la o ţigară. Numai eu, vechea lor cunoştinţă, încerc să nu o încurc pe gospodină când o ajut să pună la cuptor o cratiţă mare plină cu felii de mămăligă, printre care presărase straturi, straturi de brânză frământată şi burduf, „unse“ cu tochitura untului gălbui din laptele de oaie gras pus la prins, târziu în toamnă. Alăturat, un blid plin cu felii oţetite de ceapă roşie, precum şi o cupă mare plină cu moare de varză. Curând, cei de afară aveau să se convingă că sub cerul luminat de o mare şi rotundă lună e într-atât de frig încât zăpada scârţâie armonios sub greaua povară a paşilor ritmaţi ai stăpânului-oier, omul de care băciţa-soţie e tare mândră. La fel şi de cei doi frumoşi şi deştepţi copii ai lor: Cristina, absolventă universitară la Sibiu, iar Niculiţă, elev de liceu la oraş. Şi cu toate că copiilor le place ciobănitul, părinţilor nici prin gând nu le-a trecut vreodată să-i facă stăpâni-poruncitori peste stâne cu sute şi sute de oi şi cu doi-trei ciobani-zilieri. Stă dovadă mărturisirea lor precum că atunci când ei nu vor mai fi în putere, ca să îşi biruie singuri bătrâneţile, răcelile şi reumatismele dureroase, vor pune „lăcat“ pe uşa stânei, vânzând, de-or avea cui, oile, câinii, acareturile, pământurile de arat şi pajiştile de păşunat, de târlit şi de cosit, retrăgându-se în frumoasa şi bine-rânduita lor casă şi gospodărie din Tilişca. Iar de-o fi să fie precum gândesc şi spun ei acum, atunci musai că vor înstrăina întreaga lor avere tot unei familii de români vrednici şi mărgineni sibieni! „Pentru că de prea multă vreme nimic nu mai merge ca lumea în ţara asta…“. Aflăm (ceea ce ştiam şi noi, gazetarii) că nu se mai vând uşor şi cu mare folos nici oile şi nici mieii; nici cârlanii şi nici lâna şi pieile; nici berbecii de prăsilă şi nici telemeaua şi brânza frământată; nici caşul şi nici urda dulce... „Cu toate că mâncarea-i tot mai scumpă. Iar pensionarii, şomerii şi salariaţii oraşelor o duc tot mai greu cu traiul zilnic, sărăcia punând stăpânire pe tot mai multe familii. Numai «descurcăreţii» vremii şi vremurilor n-au habar de nimic, îmbogăţindu-se tot mai mult, pe măsură ce ţara sărăceşte tot mai tare. Dările şi taxele sunt multe şi grele, iar «pretenţiile» pieţei europene, numeroase şi aberante. Cu toate că «păpica» oamenilor şi a animalelor îi tot mai puţină şi tot mai greu de făcut ca să fie şi multă, şi ieftină, şi naturală, şi ecologică, şi sănătoasă! Vor vedea ei, «domnii», când nu vom mai fi nici noi, ciobanii români ardeleni! Acum, dacă nu ai bani, n-ai nici apă curentă în stână, nici faianţă, nici gresie şi nici inox-uri. Însă ceea ce este sigur e că am tot mai mulţi ani şi tot mai puţini bani...!“

Aşa se face că cei doi soţi de mult au hotărât să îşi facă copiii „domni la oraş“. „Cu toate că nici acolo nu-i mare scofală!“ Este şi momentul când vrednicul oier îşi aminteşte că a deprins meşteşugul de la bunicii şi părinţii săi cu care a copilărit şi feciorit la stână. Mereu pe drumurile ţării, în transhumanţă. Este convins că în familia lor la ei se va opri greaua, frumoasa, plăcuta şi sănătoasa îndeletnicire a oieritului! Un pesimism tot mai des simţit printre oierii mărgineni, cu toate că continuă să fie consideraţi printre cei mai pricepuţi din lume în creşterea raselor de oi ţurcane, ca şi în prepararea vestitei brânzei telemea de Sibiu.

Risipiţi pe pământurile transilvane, bănăţene, ialomiţene şi dobrogene („de atâta amar de vreme nemuncite ca lumea şi în mare parte înstrăinate de ţară şi de neam…“), familiile de oieri şi de ciobani mărgineni încă mai stăpânesc mari şi numeroase turme. Chiar de mii şi zeci de mii de oi. Şi-au făcut şi pe acolo, pe unde au mers şi au zăbovit, „case-palate“ precum bogătanii din Poiana Sibiului, din Jina, din Tilişca, din Orlat, din Gura Râului şi din Răşinari. Cei care au cumpărat întinse păşuni şi câmpuri de arat şi de semănat. Ce vor face în viitor cu averile lor, nici ei nu ştiu încă! Cert este însă că, oriunde s-ar afla şi oricât de bine le-ar merge printre „străini“, tot la locurile natale le stă gândul şi fapta! Ca urmare, de marile sărbători creştine de peste an sunt nelipsiţi din bisericile în care au fost botezaţi şi cununaţi. Vin, de asemenea, la nunţi şi botezuri, ca şi la tristele îngropăciuni şi parastasuri de pomenire a celor apropiaţi şi dragi lor, urcaţi la Domnu’. Tot nelipsiţi sunt şi de la petrecerile tradiţionale. Cele mai vechi şi îndrăgite de ei, din fiecare iarnă, fiind cea de la Sălişte, din a patra zi a Crăciunului, denumită „Întâlnirea Junilor din Mărginimea Sibiului“ , precum şi „Udatul Ionilor de la Tălmăcel“, din 7 ianuarie, de Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul.

Ioan Vulcan-Agniţeanul

Revista Lumea Satului nr. 3, 1-15 februarie 2017 – pag. 44-45

Abonează-te la acest feed RSS