Factorul russen [rus], cunoscut și ca factor Himalaya în standardul englez, este dat de prezența genei recesive în locusul A din genotip. Aceasta duce la un animal parțial albinos cu ochi roșii, doar extremitățile – bot, urechi, picioare, coadă – fiind colorate. Culoarea închisă a extremităților se datorează prezenței unei enzime termolabile. Astfel, pe acele părți ale corpului la care temperatura pielii este sub 35°C [alte surse 28°C] se dezvoltă o colorare a blănii. Din acest motiv, marcajul sau „desenul“ generat este mult mai pronunțat iarna decât vara, obținerea unor desene bune în zonele mai calde fiind dificilă.

Istorie

Denumirea vine inevitabil de la prima rasă cu marcaje tipice, numită iepurele rus în Franța și iepurele Himalayan în Anglia. Găsim în scrierile lui Darwin referiri la doi iepuri primiți din Rusia având acest fenotip, însă el spune că sunt aproape identici cu iepurii Himalaya. Asta înseamnă că fenotipul acesta se găsea deja în insulă! Informațiile fragmentare despre originea lor au dus de-a lungul timpului la diferite denumiri precum iepuri polonezi, africani, egipteni etc.

Oricare ar fi originea iepurelui rusesc, putem afirma cu siguranță că la mijlocul sec. al XIX-lea el era crescut în Marea Britanie și, concomitent, în Franța.

Potrivit mai multor surse, se pare că rasa crescută de francezi are o origine complet diferită de cea engleză, singurul lucru asemănător fiind marcajele care erau negre. De altfel, chiar și după apariția altor varietăți de culoare [albastru, havana, lila] culoarea neagră rămâne cea mai răspândită. Cum s-a întâmplat și în alte cazuri, denumirea rasei a devenit varietate de culoare prin apariția de noi rase bazate pe marcajul dat de factorul rus. În standardul european există în acest moment un număar de 7 rase al căror fenotip se datorează acestui factor.

Pitic colorat russen este cel mai mic reprezentant al raselor cu desen datorat acestui factor. Cu o greutate situată între 1.0-1.5 kg, face parte din grupa raselor pitice. Este recunoscut în două variante de culoare: negru și albastru.

Berbecul pitic russen face parte tot din grupa raselor pitice, având o greutate de 1.5-2.0 kg. Standardizați abia în 1975, după aproape 20 de ani de muncă de selecție, berbecii pitici sunt astăzi o rasă foarte apreciată și cu foarte multe varietăți de culoare. În cazul nostru există două varietăți de culoare, russen negru și russen albastru.

Iepurele Russen, considerat prima rasă la care apare desenul tipic, face parte din grupa raselor mici, cu o greutate cuprinsă între 2.0-3.0 kg. Oarecum similar, cu o greutate de 1.5-2.0 kg, în standardul britanic găsim rasa Iepurele Himalayan. De aceea, în literatura de specialitate găsim atât termenul de factor rus cât și de factor himalayan. În afară de greutate, cele două diferă și ca număr de varietăți de culoare. Față de negru și albastru, standardul britanic recunoaște și culorile havana și lila.

Californian/Marele rus sunt practic aceeași rasă, chiar dacă standardul european le clasifică diferit, ambele în grupa raselor mijlocii.

Ambele rase au o greutate cuprinsă între 3.5-5.0 kg, având caracteristici comune, până la contopire. De altfel, nu am văzut decât foarte rar în cataloagele expozițiilor internaționale rasa marele rus. La Californian avem standardizate culorile negru, albastru și havana. La Marele rus există doar varietatea pe negru.

Nitraner este o rasă de iepuri creată în Slovacia, în regiunea Nitra, de unde i se trage și numele. El a fost creat de un colectiv condus de ing. Jaroslav Zelnic, obiectivul fiind un iepure cu bune calitați reproductive și economice, care să poată fi folosit atât în fermele mari, cât și în micile gospodării.

Ca rase de lucru s-au folosit argintiul francez și russen, în prima fază. Apoi, în faza a doua s-au folosit iepuri californieni importați din Slovacia. Rasa a fost standardizată în 1977, are o greutate de 3.5-5.0 kg și există în două varietăți de culoare: albastru și albastru-gri.

Uriașul de Transilvania este printre ultimii intrați în rândul raselor cu marcaje russen. Creat în România de o echipă condusă de Valentin Petrescu Mag, rasa apare în expozițiile de profil începând cu 2009. Ulterior, rasa a fost omologată și a participat la trei ediții consecutive ale expozițiilor europene de profil, căpătând recunoașterea internațională, chiar dacă nu este inclusă încă în standardul european. În anul 2017, cu ocazia editării primului Standard românesc pentru iepurii de rasă, ea a fost introdusă în standard, făcând parte din grupa raselor uriașe, cu o greutate de 4.5-9.0 kg. Deși varietatea neagră este cea mai răspândită, rasa are și varietăți pe albastru, havana și gri.

Satin californian este de asemenea o rasă mai nou creată, chiar dacă iepurii cu factor satin au apărut de multă vreme. Aici, pe lângă gena russen, avem de-a face cu o altă genă recesivă care modifică structura firului de păr, blănile devenind mătăsoase și strălucitoare. Rasa are o greutate de până la 4 kg, fiind încadrată în grupa raselor satin. Observăm aici că rasa este denumită după californian, și nu după iepurele rus. Există o tendință în literatura de specialitate de a denumi marcajele „russen“ la rasele mici și pitice, iar pentru rasele mijlocii și mari „californian“, însă nu este o regulă.

Rex Russen este ultimul din lista noastră. Ca și la satin, avem de-a face cu o altă genă recesivă care modifică structura blănii, făcând-o mult mai catifelată și densă, cu o lungime mai mică a firului de păr. Rasa are o greutate de 3-5 kg și se poziționează în grupa iepurilor rex.

Cam acestea sunt rasele „desenate“ de factorul rus, un desen foarte apreciat de crescătorii de pretutindeni tocmai prin prisma faptului că idealul e greu de obținut. Însă, desprea aceasta, în alt articol.

Valentin FILIP

A fost o vreme când în România existau ferme de creștere intensivă a iepurilor, ferme deschise pe lângă întreprinderile avicole din unele județe. Se dezvoltase un hibrid de carne românesc-supercuni, care era destul de performant la acea dată. Până în 1992 aceste ferme au dispărut din peisajul zootehnic românesc, baza genetică a hibridului românesc de carne pierzându-se treptat.

După anul 2000, unii entuziaști au încercat prin forțe proprii sau accesând fonduri europene să revitalizeze creșterea iepurilor prin înființarea unor ferme de creștere semiintensive. Chiar dacă unele proiecte s-au concretizat (extrem de puține), ele au sucombat în scurt timp. Motivele sunt diverse, de la lipsa experienței, a personalului calificat, a abatoarelor specializate, la lipsa contractelor de desfacere ș.a.m.d.

O vreme, mediul online era plin de oferte care promovau afaceri cu iepuri, promițând investiții mici cu câștiguri maxime și efort minim într-un timp scurt. La fel ca afacerile cu melci, chinchila, goji, cătină etc. A fost un „val“ și ce e val ca valul trece. Marea majoritate a crescătorilor au înțeles că creșterea iepurilor este o afacere profitabilă atunci când este practicată la scară mare, în ferme de creștere intensivă. Acesta este modelul de succes în țări cu tradiție în creșterea iepurilor de casă, precum Franța, Spania, Italia, Ungaria.

Care sunt, așadar, starea și nivelul cuniculturii în România? Este o întrebare la care cu greu răspundem atât noi, cât și autoritățile statului. Deși în Legea 32/2019 – Legea zootehniei, la art. 2 se precizează și iepurele ca specie de interes zootehnic, la art. 4 al aceleiași legi se precizează că, „în înțelesul prezentei legi, crescătorii speciilor de interes zootehnic sunt persoane fizice și juridice care dețin speciile prevăzute la art. 2.“ Tot aici, art. 9 spune că „Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale asigură un sistem informațional statistic și organizează recensăminte ale animalelor la toți deținătorii.“ În realitate, nu mai avem date statistice despre iepurii de casă de vreo 30 de ani. Ultimele date publice ne parvin de la un francez, Francois Lebas, în 1992. Aflăm astfel că, în 1990, înainte de desființarea fermelor de iepuri, efectivele erau în jur de 1.300.000 capete, din care jumătate în fermele intensive și restul în sistem gospodăresc.Tot de atunci avem și estimarea producției de carne de iepure: 8.000 tone în crescătoriile specializate și cca. 10.000 tone în crescătorii gospodărești.

Deci, unde suntem acum? Din păcate, suntem ca formă organizatorică de creștere a iepurelui de casă la nivelul anului 1979 (înainte de înființarea fermelor intensive), adică 99% din sistemele de creștere sunt crescătorii gospodărești, așa-numitele ferme de subzistență. Cea mai mare parte a acestora cresc iepuri pentru satisfacerea nevoilor familiale. O altă parte, din ce în ce mai consistentă, încadrează creșterea iepurilor ca hobby. Aici trebuie precizat că ultima categorie se concentrează doar pe iepuri de rasă pură, canalizându-și atenția pe ameliorarea raselor în conformitate cu un standard dat și ținând o evidență genealogică strictă. Tot la hobby putem pune și creșterea iepurilor ca animale de companie, mai puțin întâlnită în țara noastră.

Toate aceste forme de creștere pot, cu siguranță, produce și furniza un excedent de carne de iepure pentru piață. Sistemele gospodărești produc fără probleme mai mult decât nevoia familiei, iar creșterea iepurilor cu pedigree produce în mare măsură și animale pentru sacrificare (cele care nu se încadrează în standard sau reformate). Însă problema rămâne desfacerea lor pe piețele locale sau naționale. Este o problemă complicată și de noile legiferări europene în privința siguranței alimentare, dar și de lipsa unei asocieri la nivel național sau regional, care să ofere un plan de creștere și sacrificare, oferind predictibilitate activității și, totodată, făcând rentabilă existența unui abator specializat.

Dintre toate aceste sisteme de creștere din România, singurul pe care îl putem considera organizat este cel al crescătorilor de iepuri de rasă, fiind și singurul care face un recensământ anual al efectivelor. Organizat oarecum piramidal, are la bază, în fapt, sistemul gospodăresc de creștere în cuști individuale. Aceste ferme gospodărești se reunesc în asociații zonale sau pe criterii de rasă care, la rândul lor, fac parte din Federația Națională a Crescătorilor de Porumbei, Păsări și Animale Mici din România (FNCPPAMR). Această federație este membru cu drepturi depline în Entente Européenne d’Aviculture et de Cuniculture.

La recensământul din 2020 erau înregistrați peste 600 de crescători de iepuri de rasă, înscriși în 53 de asociații. Totalul animalelor înregistrate (efective de reproducție) se ridica la aproximativ 18.000 de exemplare, din peste 40 de rase. De menționat este faptul că cele trei rase românești (Uriașul de Transilvania, Iepurele Secuiesc și Iepurele de Cluj) sunt foarte bine reprezentate în crescătoriile noastre. Pe lângă aceste efective oficial înregistrate, mai avem un mare număr de animale crescute în gospodăriile țărănești.

Unii specialiști estimează că anual în România se cresc aproximativ 800.000-1.000.000 de capete, rezultând cam 12-15 tone de carne de bună calitate. Această cantitate ar putea fi mult mai mare, asigurând cel puțin cererea locală, cu condiția existenței unui cadru organizat și planificat al posibilității de abatorizare și, de ce nu, al unui ajutor din partea statului.

Reîntorcându-ne la creșterea iepurilor de rasă (cu pedigree), trebuie precizat că fenomenul s-a amplificat exponențial în ultimii 10 ani, iar calitatea atât a animalelor, cât și a crescătorilor a ajuns pe picior de egalitate cu cea din vestul Europei. Asta se datorează atât importului de animale de prăsilă de calitate, cât și aportului adus de asociațiile de crescători care, prin mijloace specifice (simpozioane, expoziții, prezentări de standarde, prezentări de animale, cursuri de pregătire etc.), au ridicat nivelul de pregătire a membrilor și au atras noi crescători în acest frumos hobby. Mai mult, începând cu anul 2017, sub egida FNCPPAM România a fost elaborat primul Standard românesc la iepurii de rasă care este armonizat cu cel european și cuprinde, pentru prima dată, standardele celor trei rase românești.

În concluzie, putem spune în momentul de față că singurul „sector“ cunicol organizat și cu potențial de dezvoltare este cel al creșterii iepurilor de rasă. În ce măsură în viitor acest sector, împreună cu fermele gospodărești, va putea furniza măcar local carne de iepure depinde de multitudinea de factori amintiți în acest articol. Nu excludem apariția unor ferme mijlocii sau mari de creștere intensivă a iepurilor, însă experiența și istoria recentă ne spun că nu va fi prea curând. De aceea, în colaborare cu publicații specializate am dori să prezentăm mutitudinea raselor de iepuri existente, standarde de rasă, crescători dedicați și chiar modele de miniferme de creștere a iepurilor de rasă. Promovarea, îmbunătățirea, conservarea raselor de iepuri existente, în deplin acord cu protecția mediului și bunăstarea animalelor, pot reprezenta o activitate mai mult decât economică, o activitate de educație și formare a tinerei generații. 

Valentin FILIP

Berbec pitic rex

Țara de origine a berbecului pitic rex este Franța. Aici, la începutul anilor 2000, crescătorul Pierre Periquet creează și ameliorează această frumoasă rasă. În anul 2005 se reușește recunoașterea ei în standardul francez. Cu toate că întâlnim rasa și în alte țări precum SUA, Anglia sau Canada, nu am găsit în standardele țărilor respective [ARBA, BRC] recunoașterea și standardizarea ei. De altfel, nici în standardul european nu este momentan recunoscută. Începând cu anul 2012, ideea de a standardiza această rasă începe să se cristalizeze în mai multe țări, în principal în Germania. În acest moment, cea mai întâlnită varietate de culoare este albastru, însă odată acceptat în standardul european, vom asista probabil la o explozie de varietăți de culoare. Rasa Berbec pitic rex trebuie să facă parte din grupa raselor rex, nu din cea a raselor pitice! Cu o greutate ideală de 1,5-2,1 kg, urechi de 22-28 cm, o blană deosebită specifică raselor rex, aceste frumoase animale vor putea fi admirate din ce în ce mai des în expoziții în anii următori.

Berbec pitic satin

Istoria acestei rase începe probabil în jurul anului 2010, când mai mulți crescători entuziaști se hotărăsc să combine caracteristicile iepurilor pitici cu cele ale iepurilor satin. În sens strict genetic, la fel ca și la rasa berbec pitic rex, berbecul pitic satin este o rasă mică și nu pitică deoarece le lipsește factorul recesiv pitic! În consecință, rasa ar trebui să fie mai productivă și cu creșterea mai rapidă decât rasele pitice. Paleta de varietăți de culoare se vrea una largă, cuprinzând toate culorile standardizate la iepurii satin. Însă, procedura de recunoaștere în Germania a unei rase sau varietăți de culoare este destul de riguroasă, necesitând timp. În consecință, abia în anul 2013 se acceptă demararea procedurilor pentru culorile sălbatice. Deși exista interes și pentru alte culori la crescătorii germani, acestea vor căpăta aprobarea de prestandardizare mult mai târziu: thuringer [2015], alb-fildeș [2016], havana și siamez [2019], salander și lux [2020]. Ca urmare a eforturilor făcute de crescătorii germani, în anul 2019 sunt standardizați de ZDRK primii berbeci pitici satin în culorile sălbatice și thuringer. Putem spera ca în noul standard european din 2022 această rasă va apărea la grupa raselor de structură fină a părului. De altfel, această grupă este încadrată în standardul german, având o greutate cuprinsă între 1,5-2,0 kg, cu o dimensiune a urechilor cuprinsă între 22-28 cm.

Închei aici această prezentare a fascinantelor rase berbec, în speranța că am adus un plus de cunoaștere în ceea ce ne pasionează.

Valentin Filip

Berbec englezesc

Istoria acestei rase este fascinantă și plină de evenimente, chiar dacă originile sale sunt încă subiectul multor controverse. Există păreri care susțin că Berbecul englezesc ar fi prima rasă cu urechi atârnânde, restul  fiind „lucrate“ din aceasta. O altă ipoteză este că rasa s-a dezvoltat odată cu Berbecul francez, obiectivele crescătorilor fiind diferite: pe continent se dorea creșterea masivității și a calității blănii, versus un corp mult mai fin și urechi supradimensionate dincolo de Canalul Mânecii. Fapt este că, în jurul anului 1850, existau animale având caracteristici de Berbec, așa cum le înțelegem astăzi, în ambele țări. Între anii 1880-1890 au fost importate primele animale în Germania, întâmpinate de crescători cu mare entuziasm. Multă vreme a fost supranumită „regina“ raselor de iepuri, în 1893 fiind recunoscută oficial în standard. A fost creat un sistem de clasificare în funcție de lungimea urechilor [50cm], abandonat mai târziu din cauza stabilirii altor obiective în reproducere, cum ar fi forma corpului, calitatea și culoarea blănii. În 1914, la expoziția din Leipzig au fost expuși un număr de 49 de Berbeci englezi. Până în 1938, când are loc unificarea celor trei standarde existente pe teritoriul Germaniei, rasa cunoaște o continuă răspândire, deși sunt crescute în mod special exemplare care au culoarea thuringer.

Ca mai toate rasele de iepuri, Berbecul englez suferă o reducere drastică a efectivului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, până aproape de extincție. Friedrich Joppich este cel care a militat după 1945 pentru salvarea și ameliorarea rasei. Având material genetic redus și apelând la importuri, s-a încercat revigorarea rasei, deși într-un ritm scăzut. Problemele inerente cauzate de consangvinizare, pierderea vitalității de dinainte de război i-au făcut pe mulți crescători să se îndepărteze de această rasă. Doar entuziasmul câtorva idealiști a făcut ca rasa să nu se piardă, fiind prezentat  la expoziția din Leipzig din 1971 un efectiv de 11 animale, în culorile negru și thuringer (Madagascar), care de altfel predomină și astăzi. În 1987, la Stuttgart s-au întâlnit crescători ai acestei rase din mai multe țări, scopul fiind relansarea reproducerii Berbecului englezesc la o scară largă, dezvoltând și păstrând pentru generațiile viitoare această rasă istorică.

Rasa face parte din grupa raselor mijlocii, cu o greutate între 4,5-5,5 kg, urechi cu o lungime de 55-61 cm, la care se măsoară și lățimea lor-12-15 cm. Sunt standardizate culorile negru, albastru, havana, galben, gri și combinația lor cu alb (mantulat), precum și alb cu ochii roșii sau albaștri. Din păcate, unele culori sunt regăsite la unul, maximum doi crescători. Ținând cont de efectivele reduse, vârsta unor crescători, precum și distanțele mari între ei, nu ne putem aștepta în viitorul apropiat la salturi mari în reproducerea rasei.

Berbec mic

Berbecul mic este probabil singura rasă care ar putea, pe drept, purta numele de german deoarece aceasta este în totalitate creația crescătorilor germani. Reproducerea rasei începe în jurul anului 1954, iar cel ce este creditat cu apariția ei este Erhard Diener, din Saarbrucken. După ani de încrucișări și selecții, el prezintă pentru prima dată exemplare de Berbec mic la o expoziție din 1957. Urmează o perioadă plină de entuziasm în rândul crescătorilor care trec la reproducerea noilor berbeci în mai multe varietăți de culoare. Ca urmare, în anul 1968 are loc includerea rasei în standardul Germaniei federale. În Germania de Est recunoașterea rasei vine abia în 1980. Cu o greutate de 3,0-3,5 kg, Berbecul mic este inclus în grupa raselor mici. Cu un corp lat, cilindric și musculos, cu un cap berbecat, cu frunte largă, urechi de 30-36 cm și o blană excelentă este o încântare să-l vezi în expoziții. Sunt standardizate toate nuanțele de gri, culorile monocromatice, thuringer și cu insigne de tip thuringer, culorile menționate cu desen (mantulat), precum și culorile rhon și weissgranen.

Berbec pitic

Istoria rasei începe în Olanda în 1952, aproape în același timp cu demararea reproducerii pentru Bebec mic în Germania, iar Adrian de Cock din Tilburg este cel ce-și propune ca obiectiv crearea unei rase de Berbeci pitici. Pentru aceasta el a folosit pitici colorați și iepuri Berbec. Au urmat 12 ani de reproducere prin care s-a încercat combinarea tipului berbecat cu factorul de nanism. În 1964 au fost expuși primii Berbeci Pitici la o expoziție olandeză din Den Bosch. Însă, rasa era încă departe de ceea ce știm astăzi. Au urmat alți ani de muncă și răspândire a rasei în țări din Europa, în special în Elveția și Germania. În Germania, cel care s-a ocupat foarte mult de reproducerea acestei rase a fost dr. Wener Wein din Ludwigsburg, în special pe varietatea alb. În anul 1973 rasa este recunoscută și standardizată în Germania. Berbecul pitic face parte din grupa raselor pitice, având o greutate ideală între 1,50-2,00 kg și urechi cu o lungime de 22-28 cm. Succesul acestei rase este relevat și de numărul mare de varietăți de culoare standardizate. În standardul european sunt acceptate 44 de varietăți de culoare, inclusiv desenul mantulat. Exceptate sunt desenele tip punct (fluture, englezesc, renan), desenul olandez și Jamora. Numărul crescătorilor de Berbec pitic este în creștere, mulți crescători optând pentru această rasă.

Valentin FILIP

Prezența iepurilor cu urechi atârnânde a fost semnalată și cunoscută de câteva sute de ani. Întâlnim multe picturi sau fresce în care sunt reprezentați iepuri cu una sau ambele urechi lăsate. În 1858, în cartea sa Variația animalelor și plantelor sub efectul domesticirii, Charles Darwin descrie iepuri cu una sau ambele urechi căzute. El consideră, ca și în cazul altor animale [capră, oaie, porc], că urechile atârnânde reprezintă un efect al domesticirii și nu al unei mutații spontane.

Împerecherea acestor animale și selecția adecvată au făcut ca această trăsătură să devină ereditară. Urechile căzute în potcoavă și forma tipic arcuită a capului (asemănătoare cu profilul unui cap de berbec, de unde i se trage și numele) sunt principalele caracteristici ale raselor de iepuri berbec.

Nu există nici azi un consens cu privire la începuturile reproducerii acestor rase. Deși din 1810 sunt dovezi despre creșterea lor, locul de proveniență primară este controversat, unele păreri indicând Franța, altele Anglia. Unii specialiști consideră că putem vorbi la început de berbec francez, ulterior dezvoltându-se din acesta berbecul englez. Alții consideră că cele două rase s-au dezvoltat simultan, obiectivele propuse fiind diferite. Probabil nu vom ști niciodată cu exactitate care a fost locul și momentul apariției sale, însă asta nu reduce cu nimic interesul creat de acești iepuri și modul în care au apărut noi rase cu aceste caracteristici. Vom încerca în rândurile ce urmează să trecem în revistă modul de apariție și dezvoltare a raselor existente de iepure berbec.

Berbec mare

Deși originea rasei este și acum controversată, ținând cont că multă vreme denumirea de Berbec francez a fost cea mai utilizată, putem considera Franța ca locul unde a început istoria acestei rase. Acești iepuri au fost importați în Germania în jurul anului 1869. La început li s-a dat denumiri exotice, gen „iepuri patagonezi“ sau „iepuri andaluzi“. Atât în țara de origine, cât și în Germania s-a pus accent pe dezvoltarea unei rase de carne, masivă, economică. Trebuie să înțelegem că în acea perioadă nu putem vorbi încă de o idee, uniformitate și constanță în reproducere. De aceea nu puține au fost eșecurile cauzate de consagvinizarea repetată, dar și de obiectivele diferite ale crescătorilor. Ca multe alte rase, istoria berbecului mare consemnează perioade mai bune și mai rele. Aportul crescătorilor germani la dezvoltarea rasei în forma actuală este incontestabil. Poate de aceea denumirea standardizată ca Berbec german a fost și este larg răspândită în multe țări europene. Odată cu apariția unui standard european s-a optat pentru denumirea de Berbec mare, tocmai în ideea de a uni diferitele variante din standardele țărilor membre. În opinia mea, istoria denumirii rasei ar fi Berbec francez → Berbec german → Berbec mare! Rasa face parte din grupa raselor uriașe, având o greutate cuprinsă între 5,5 kg și 9.0 kg. Ca și culori sunt admise toate nuanțele de gri (culoarea iepurelui, gri iepure, gri deschis, gri închis, gri fier), culorile monocrome, precum și toate acestea cu alb (desen mantie). Sunt recunoscute culorile thuringer și cele cu desen (insigne) tip thuringer. Nu sunt acceptate culorile argintii, Jamora și toate desenele pestriț în puncte.

Din păcate, ambiguitatea exprimării standardului european lasă loc pentru numeroase interpretări! Astfel, deși desenul olandez nu este un desen în puncte, ci în plăci, el nu este, de asemenea, admis. La fel se întâmplă cu desenul Hotot, care este tot un desen în plăci. Mai mult, exprimarea destul de „largă“ de culori monocrome i-a făcut pe mulți să „adopte“ denumiri de culori ad-hoc.

Pot înțelege necesitatea unei game care să cuprindă paleta de culori din standardele tuturor țărilor UE, în mod deosebit din BRC (standardul englezesc având o gamă mult mai mare de culori standardizate), însă rămân la părerea că toate varietățile de culoare ale unei rase trebuie trecute printr-un proces de standardizare.

Berbec Meissner

Această rasă de iepure berbec este mai puțin cunoscută și, implicit, mai puțin prezentă în crescătoriile noastre. De altfel, ea se regăsește pe o listă roșie, cu rase pe cale de dispariție, deși are o istorie de peste 100 ani. La început de secol XIX industria de prelucrare a blănurilor a înregistrat o cerere crescută pentru piei de iepure de culoare argintie. Văzând în acest lucru o oportunitate, Leopold Reck din Meissner s-a gândit să creeze o rasă mai mare de iepuri argintii. Nu se cunoaște cu exactitate ce rase inițiale a ales, însă se poate presupune că berbecul francez și iepurele mic de argint au fost baza. În ciuda scepticismului întâmpinat, a reușit, după ani de experimente, să obțină primii berbeci argintii, în primăvara anului 1900. El și-a prezentat noua rasă în anul 1902 și, în mod uimitor, aceasta a fost inclusă în standardul german în același an. Au urmat inevitabil perioade mai bune și mai dificile în reproducție, în 1907 rasa fiind neașteptat retrasă din standard. Crescătorii nu s-au lăsat descurajați, înființând în 1909 primul club de berbec Meissner. Deja la expoziția din 1927 din Meissen au fost prezentate toate varietățile de culoare existente și azi în standardul european: negru, albastru, galben, havana, gri-maro. Din păcate, numărul animalelor pe varietăți nu a fost niciodată mare, cum de altfel este și în prezent, cea mai răspândită fiind varietatea negru-argintiu.

Berbecul Meissner face parte din grupa raselor mijlocii, cu o greutate ideală între 4,5-5,5 kg. Caracteristica tipică de rasă este combinația dintre tipul berbec și blana argintată. Forma sa diferă de tipul Berbecului mare prin faptul că are o constituție mai puțin compactă și masivă. Capul are aspectul berbecat, dar mai fin definit, urechile sunt mai scurte decât la rasa mare, încadrându-se între 36-42 cm. În consecință, prezintă premisele unei rase tentante de crescut, chiar dacă cifrele prezente arată că rasa reprezintă doar 0,3% din totalul iepurilor de rasă crescuți astăzi.

Valentin Filip

Pentru participarea la expozițiile specifice orice animal de reproducție trebuie să îndeplinească o serie de cerințe specifice privind rasa, sănătatea, îngrijirea și etichetare clară. În plus, un marcaj clar, ușor de identificat și citit este indispensabil în păstrarea unei evidențe în creșterea și gestionarea crescătoriei. Dacă la păsări și porumbei această etichetare se face prin intermediul inelării, la iepurii de rasă se realizează prin tatuaj specific. Pe baza tatuajului și a certificatului genealogic emis de asociație, originea fiecărui animal poate fi determinată în mod cert. Desigur, putem aduce în discuție o serie întreagă de „inexactități“, de posibile „fraude“ etc. Cei mai vechi dintre crescători își amintesc că în ultimii zece ani s-au încercat diverse forme de tatuare, uniformizarea pe plan național realizându-se acum patru ani. Nu este probabil cel mai bun sistem, dar deocamdată este funcțional!

Cu toate că modul de tatuare este unic în țară de ceva timp, întâlnim încă în expoziții iepuri tatuați incorect, tatuaje indescifrabile, suprapuse, inversate stânga- dreapta, tatuaje făcute „peste noapte“! De aceea scopul acestui articol este să aducă la cunoștința crescătorilor modul de înregistrare și tatuare a iepurilor de rasă.

Crescătorul trebuie să trimită responsabilului cu registrul genealogic pe asociație fișa de reproducere care conține datele părinților, data fătării și numărul de pui de tatuat pe sexe. Acest lucru trebuie să se realizeze între 6-10 săptămâni de la fătare, în momentul când o primă evaluare a puilor a fost făcută și sunt încă neînțărcați. Responsabilul asociației va înregistra puii în următoarea ordine: întâi masculii și apoi femelele.

Reguli de arbitraj privind tatuajele în expoziții

- Animalele fără tatuaj, tatuaj incomplet, nelizibil sau dublu vor fi excluse de la evaluare.

- Animalele cu tatuaj  vizibil „proaspăt“ vor fi excluse de la evaluare.

- Animalele cu tatuaj inversat în ureche, cu inversare a lunii cu anul, fără indicativ clar pot fi arbitrate cu acordul organizatorului și dacă poate fi certificată identitatea animalului.

Modul de tatuare stabilit de FNCPPAM România Indicativ de asociație:

• se va tatua indicativul de asociație primit de la Federația Națională
• pentru asociațiile / cluburile deja aderate acest număr va fi distribuit în funcție de ordinea aderării în cadrul Federației Naționale (de exemplu: prima asociație aderată la Uniune va avea indicativul 1, a doua va avea indicativul 2 și a treia va avea indicativul 3 etc.).
• pentru asociațiile care devin noi membri ai Federației naționale acest număr va fi atribuit de către Federația Națională în momentul aderării.

Tatuajul urechii drepte se va forma astfel: indicativ de țară (RO) urmat de indicativul de asociație. Acest număr este alocat de către Federația Națională în momentul aderării.

Tatuajul urechii stângi se va forma astfel: luna, anul nașterii, nr. curent de înregistrare a animalului din registrul genealogic.

Luna: se tatuează cifra corespunzătoare lunii de naștere a animalului, cu excepția lunilor noiembrie și decembrie care se vor înregistra 11, 12 pentru a nu fi confundate cu luna ianuarie și februarie. Luna octombrie se înregistreaxă cu 0.

Anul: ultima cifră corespunzătoare anului de naștere al animalului.

Valentin FILIP, Vicepreședinte CNA Iepuri