Carnea provenită de la diferite specii de animale, păsări, specii de acvacultură, etc. constituie un aliment cu importanță deosebită pentru buna funcționare a organismului uman, mai ales în contextul unei vieți normale, datorită conținutului crescut de proteine de calitate superioară şi de substanțe minerale, însă trebuie să se țină cont de calitatea și cantitățile consumate zilnic pentru a nu deveni un agent nociv pentru sănătatea consumatorilor.

Producerea, procesarea și valorificarea cărnii urmează un traseu bine definit începând cu exploatațiile în care se cresc specii care asigură materia primă (carne roșie, carne albă), apoi unitățile de abatorizare, de procesare (fabrici, carmangerii, măcelării), unități de depozitare și, în final, unități de distribuție (magazine de specialitate, hale agroalimentare, hyper şi supermarketuri).

Activitatea acestor categorii de obiective este în permanență sub control sanitar veterinar şi pentru siguranța alimentelor, urmărindu-se ca piața de desfacere locală, națională și globală să fie asigurată cu carne şi produse din carne, salubre și de calitate, care să nu pună în pericol sănătatea populației, însă, pentru menținerea responsabilității față de consumatori, a operatorilor din unitățile care produc, procesează, depozitează, transportă și comercializează astfel de produse, se impun şi evaluări periodice complexe, prin care se urmărește:

  • Verificarea asigurării măsurilor administrative din exploatații, cu referire la, evidența strictă a efectivelor, înregistrarea exploatației, identificarea și înregistrarea animalelor, ținerea registrului de exploatație, contract cu specialiști din domeniu prin care să se asigure tehnologia specifică, normele de biosecuritate, sănătate, igienă și bunăstare animală,
  • Asigurarea sistemului de protecție sanitară la intrarea în zonele de recepție și procesare a materiilor prime.
  • Dotarea cu spații frigorifice pe flux tehnologic sau în funcție de activitatea ce se desfășoară și să se monitorizeze zilnic temperatura în spațiile respective.
  • Respectarea normelor de igienă, prin spălarea și dezinfecția spațiilor de lucru, de depozitare, a spațiilor comerciale, a utilajelor, ustensilelor și a mijloacelor de transport.
  • Asigurarea transportului materiei prime și a produselor finite cu mijloace de transport amenajate și dotate corespunzător, în funcție de sortimentul de produs și distanța transportului.
  • Asigurarea condițiilor adecvate, menite să prevină degradarea și contaminarea produselor în funcție de clasificarea acestora, respectiv:
  • carnea proaspătă reprezintă carnea care nu a fost supusă niciunui tratament în vederea conservării, cu excepția refrigerării, congelării, inclusiv carnea ambalată prin vacuumare sau în atmosferă controlată;
  • carnea tocată reprezintă carnea dezosată care a fost supusă unei operațiuni de tocare și care conține mai puțin de 1% sare;
  • preparatele din carne (carne preparată) reprezintă carnea proaspătă, inclusiv carnea care a fost secționată în fragmente, căreia i se adaugă produse alimentare, condimente sau aditivi sau care a fost supusă unei prelucrări insuficiente pentru a modifica în esență structura fibroasă a mușchilor și a determina astfel dispariția caracteristicilor cărnii proaspete;
  • Respectarea normelor de trasabilitate a cărnii și a produselor procesate, prin documente care să ateste informații despre traseul acestora de la producător până la consumator.
  • Respectarea prevederilor cu privire la etichetarea produselor de origine animală, în corelație cu clasificarea lor și a aditivilor alimentari utilizați în compoziție, în special a cărnii proaspete (specia de la care provine), a cărnii tocate, cărnii preparate, a produselor din carne.
  • Afluirea de probe de materii prime și produse finite, la laboratorul acreditat, pentru examinarea calității și salubrității acestora, în cadrul programului de autocontrol stabilit
  • Verificarea stării de sănătate a personalului care prelucrează și manipulează alimente.
  • Respectarea legislației privind gestionarea produselor retrase de la comercializare, motivat sanitar veterinar și tehnologic și care nu mai pot fi destinate consumului uman.

Medicii veterinari monitorizează în permanență unitățile de producere, procesare și comercializare a cărnii și a produselor finite pe teritoriul național și în activități de import-export, prin acțiuni de supraveghere, de control și expertiză de laborator, acțiuni cuprinse în Programul strategic național, cu reprezentare în fiecare județ, acțiuni care sunt defalcate pe fiecare unitate sanitară veterinară și pentru siguranța alimentelor teritorială și pe obiective cu activitate în sectorul alimentar.

De asemenea, colaborează permanent cu operatorii economici, cu asociațiile profesionale, acordând consultanță de specialitate, prin analize și dezbateri organizate, prin participarea la acțiunile stabilite în programele comune pentru prevenirea și combaterea unor situații speciale, care îi pot afecta economic, social, sau direct.

Dr. Ioan Viorel PENŢEA – Secretar al Colegiului Medicilor Veterinari Filiala Sibiu

Creșterea iepurilor de casă reprezintă o preocupare străveche. Oamenii au ales această specie de animale pentru următoarele avantaje: carnea este bogată în proteine și săruri minerale, săracă în grăsimi și aproape lipsită de colesterol; blănițele argăsite se pot folosi la confecționarea de căciuli, gulere, jachete, mantouri, mănuși etc.; părul este utilizat în industria de fetru (n. red. pâslă fină și deasă, din lână sau din păr de animal, folosită la confecționarea pălăriilor); valorifică foarte bine nutrețurile vegetale existente în gospodărie; pot fi crescuți în spații reduse și în adăposturi ieftine, o iepuroaică poate produce 60-70 kg carne/an, prin produșii ei.

Ramura zootehniei care se ocupă cu creșterea iepurilor de casă se numește cunicultură.

De-a lungul timpului, în România s-au crescut iepurii în țarcuri exterioare, grajduri pentru taurine, cuști dispuse sub cerul liber sau sub șoproane, iar mai recent, în sisteme intensiv industriale.

Înființarea unei ferme de iepuri se pornește cu o serie de adulți care se pot înmulți şi nu cu pui. Pentru un tip de cunicultură semiintensivă se pot selecta 100 de femele și 15 masculi, iar pentru proiecte mai modeste şi cunicultură extensivă se poate porni cu 10 femele și 1-2 masculi.

Pentru o fermă de proporții cu cunicultră foarte intensivă se poate începe cu un număr de 500 femele și 55-60 masculi. Se vor estima 6-7 fătări pe an, inclusiv în decursul primului an.

Se montează din loc în loc adăposturi la nivelul solului, conținând paie (pentru un plus de căldură) care vor fi folosite pe perioada iernii, locuri unde iepurii să se poată retrage și ascunde în cazul vreunei sperieturi, dar şi unde femelele vor da naștere puilor şi îi vor ține cel mai probabil până la înțărcare.

Sfaturi în creșterea iepurilor

Cunicultura în libertate completă este aplicată în crescătoriile extensive ori în afacerile de familie de tip gospodăresc, în care sunt necesare numere reduse de familii de iepuri.

Cunicultura în semilibertate înseamnă cuști şi padocuri în aer liber, dar și posibilitatea de a monitoriza eficient crescătoria. Se amplasează boxele pe terenul disponibil, cu o înălțare de la sol de minimum 15 cm spre a evita acumularea umezelii şi amenințarea sănătății iepurilor de casă. Cuștile sunt sprijinite pe piloni / suport suficient de înalt şi echilibrat astfel încât să nu ajungă umezeala solului şi paraziții (spre exemplu, căpușele) la animale. Se pot etaja pe 3 nivele, uneori chiar 4, dar este contraindicat. De regulă sunt cuști mici şi cuști mari, organizate individual pentru iepurii reproducători şi de grup pentru tineret (puii înţărcaţi).

Cunicultura aceasta este recomandată pentru rasele de iepuri de casă mixte, crescute atât pentru carne, cât şi pentru blană. Animalele beneficiază de condiţiile meteo naturale, nu de lumină artificială, nu de sisteme de încălzire ori răcire, iar acest lucru asigură o dezvoltare excelentă.

Cuştile trebuie poziţionate şi orientate în asemenea mod încât să nu ajungă vântul la iepuri, ei nu reacționează bine nici la zăpadă, acoperişurile făcându-se înclinate şi cu streaşină, şi nici la căldura solară directă. Un alt pericol îl constituie sunetele deranjante. Iepurii sub presiune puternică au puseuri de adrenalină, iar acestea, în cele mai grave cazuri, conduc la porniri canibalice: femelele ajung să-şi mănânce puii. Fermierii trebuie să asigure menţinerea unei temperaturi minime de 5°C chiar şi pe durata iernii.

Cunicultura în captivitate se practică în sistemele industriale unde crescătoriile sunt de tip foarte intensiv, iepurii sunt instalaţi în hale, încăperi special amenajate, în cuşti supraetajate.

Cele mai apreciate sunt cuştile mobile cu podele mobile, respectiv cu tăviţe pentru dejecţii care se extrag cu uşurinţă şi se dezinfectează periodic astfel încât iepurii să nu fie expuşi la riscuride boală, infecţii etc. Sistemele de hrănire şi adăpare sunt semiautomate de cele mai multe ori, iar acest fapt asigură eficienţă. Această practică de creştere în captivitate este indicată pentru producţie de carne; mai puţin pentru rasele exclusiv de blană, fiindcă spaţiul de mişcare şi condiţiile rigide de trai nu garantează o speranţă mare de viaţă şi nici o stare foarte optimistă pentru iepurii de casă.

De obicei, cuştile sunt confecţionate din metal şi plasă de sârmă.

Iepurii se hrănesc cu lucernă, morcov, sfeclă roșie, pătlagină, vetrice, podbal. De asemenea, se dă și un amestec de plante, astfel iepurii își vor putea aleage hrana după plac, diferite cereale cum ar fi grâu, porumb și orz.

Este important ca iepurii să fie hrăniți în fiecare zi la aceeași oră. Hrana se dă în principal seara, când iepurii mănâncă mai liniștit deoarece este mai răcoare și mai puțin zgomot. Iepurii trebuie să aibă permanent apă potabilă. Nu este indicat să li se dea ceapă, arpagic, sparanghel, praz. De asemenea, pot provoca boli gastrointestinale cartofii cruzi, frunza de cartofi, resturile de plantă de roșii. În majoritatea cazurilor iepurii vor muri. Mai sunt interzise plantele conifere, apa în care a nimerit o plantă coniferă, varza (verde, albă și roșie), trifoiul roșu, conopida etc.

Anca LĂPUȘNEANU

Importanţa creşterii iepurilor de casă se datorează produselor pe care aceştia le dau – carne, blăniţe, piei şi păr, însuşirilor biologice deosebite, precocitate şi prolificitate mari, precum şi capacităţii mari a speciei de folosire a hranei.

În Europa creşterea iepurilor de casă este bine dezvoltată şi reprezintă 80% din producţia mondială. Cei mai importanţi producători de carne de iepure sunt Rusia, Franţa, Spania, Ucraina şi Ungaria, iar cei mai importanţi importatori de carne de iepure sunt Italia, Franţa, Anglia şi Germania.

La noi există tradiţie în creşterea iepurilor de casă mai ales în Transilvania şi Banat, unde s-a practicat sistemul extensiv de creştere.

O serie de ţări precum Franţa, Belgia, Olanda, Germania, Elveţia solicită iepuri din rasele mai grele, pe când în Anglia sunt preferaţi iepurii cu greutate între 1 şi 1,6 kg (jupuiţi, evisceraţi şi congelaţi). Preferinţa respectivă se explică prin aceea că un iepure cu o astfel de greutate corespunde cel mai bine cerinţelor unei familii, care se aprovizionează doar pentru o masă şi astfel nu este nevoită să consume acelaşi fel de mâncare de mai multe ori.

La noi producţia de carne de iepure este obţinută în special de la rasele mari, al căror randament la tăiere este, în medie, de 70%, şi de la rasele mijlocii al căror randament este de 60%. După gust şi aspect, carnea de iepure se aseamănă cu cea de pasăre, are un grad de digestibilitate ridicat, este suculentă şi are un gust plăcut, fiind considerată o carne dietetică. Sortimentele de carne de iepure se caracterizează prin cel mai ridicat procent de substanţe proteice dintre toate speciile de animale domestice (cu excepţia curcanului) şi în acelaşi timp prin cel mai redus procent de grăsimi, ceea ce o recomandă ca un aliment valoros în alimentaţia copiilor în creştere, a bătrânilor, a suferinzilor de boli gastrointestinale şi, în general, a omului de toate vârstele.

Pentru a ne da seama de locul pe care-l ocupă carnea de iepure între celelalte sortimente de carne, în tabelul de mai jos este prezentată comparativ compoziţia chimică a cărnii diferitelor specii de animale.

Pentru consumator, culoarea cărnii reprezintă cartea de vizită a produsului expus la vânzare. Ea este în funcţie de starea de îngrăşare în primul rând, fiind în mod normal de culoare alb-roză. La iepurii mari în vârstă, culoarea cărnii devine mai închisă, iar la iepurii tineri este deschisă la culoare. Sub acţiunea căldurii, carnea de iepure îşi schimbă culoarea, căpătând o nuanţă maronie. Carnea proaspătă de iepure are un pH de 7-7,1.

În vederea preîntâmpinării fenomenelor nedorite, precum şi pentru a-i putea păstra calităţile un timp mai îndelungat se procedează la conservarea cărnii prin congelare. Analizele organoleptice pledează pentru folosirea cu încredere în alimentaţie a cărnii de iepure congelate fără a se produce schimbări ale calităţii. Congelată la temperatura de -18°C, carnea de iepure poate fi păstrată până la 75 de zile, fără a influenţa negativ posibilitatea consumării acesteia.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti