reclama youtube lumeasatuluitv
update 22 Nov 2019

Model de afacere: Fabrică de nutrețuri pentru fermele proprii

O afacere de 48 milioane de euro anual, indiferent din ce punct de vedere ai aborda-o, nu poate fi altceva decât o întreprindere importantă. O astfel de afacere este și „Nutrientul“ din localitatea Palota, de lângă Oradea. La ora aceasta, firma include o fabrică de nutrețuri combinate, trei ferme de pui de carne, trei ferme de îngrășat porci, o fermă de reproducție a porcilor de 4.500 de capete și o fermă nucleu de scroafe. Pentru crearea unei companii de o asemenea amploare a fost nevoie de multă muncă și răbdare. Despre acestea am stat de vorbă cu dl Iosif Pazuric, proprietarul a 97% din capitalul societății.

De la IAS la FNC

„Când am absolvit facultatea, ca inginer mecanic, la Timișoara, am fost repartizat la un IAS, în Oradea. Eram șeful echipei de mecanizare și aveam în subordine 50 de oameni, cu care trebuia să mă descurc. După trei ani am auzit că la Fabrica de Nutrețuri Combinate e liber un post de inginer, la serviciul de Protecția Muncii. M-am transferat și am avut un șoc: după ce trei ani lucrasem zi-lumină, acum m-am pomenit într-un loc în care la ora 15,30 toată lumea pleca acasă. Efectiv, nu știam ce să fac după-amiaza!“, povestește Iosif Pazuric.

După câțiva ani a devenit directorul fabricii. Așa l-a prins și Revoluția. „Când s-a pus problema privatizării, în 1996, am insistat pe lângă oameni să luăm noi fabrica, deși erau destui interesați. Am stat pe capul lor și i-am convins să luăm măcar 51%. Oamenii m-au ascultat, deși nu erau toți foarte convinși. Apoi, încetul cu încetul, am cumpărat acțiunile, cu banii mei. Așa am reușit ca în final să dețin 97% din societate“, mai povestește directorul general.

La momentul privatizării, utilajele erau destul de învechite. Ca, de altfel, și construcția. S-a pus problema retehnologizării. Și, după ce s-au căutat, s-au și găsit soluții. „E adevărat că un spațiu, o clădire veche, te limitează până la un punct în ceea ce privește introducerea unor tehnologii noi. Dar asta nu înseamnă că nu se pot face modernizări, că nu se pot schimba lucruri“, crede dl Pazuric. Și așa s-a ajuns ca vechea construcție de la marginea Oradei să fie dotată cu instalații computerizate, care permit realizarea a numeroase rețete de nutrețuri, cu un conținut divers de microelemente, vitamine și alte ingrediente.

fabrica nutreturi IMG 6257

De la nutrețuri la purcei...

Adaptarea la cerințele pieței și adăugarea de plus-valoare produselor societății, par a fi fost secretele succesului. Pe lângă nutrețurile produse din ingredientele clasice – porumb, grâu, floarea-soarelui – grupul s-a dotat și cu o instalație de extrudare, care produce atât de solicitatele rețete pe bază de soia. De asemenea, capacitățile de stocare construite între timp permit procurarea de materie primă pentru nutrețuri la prețuri bune și păstrarea produselor.

Dar investițiile făcute în cadrul firmei nu s-au oprit la sectorul producerii de nutrețuri combinate. „Ne-am gândit că putem să dăm o valoare mai mare produselor noastre dacă le vom folosi pentru hrana unor animale din fermele proprii. Și așa se face că ne-am apucat și de zootehnie“, duce mai departe firul poveștii dl Pazuric.

La început a fost doar o fermă de îngrășat porci. Apoi au urmat și altele, dar și un nucleu de 500 de scroafe care să asigure materialul pentru ferma de reproducție de 4.500 de capete. Acum sunt trei ferme de îngrășat porci, fiecare dintre ele având o capacitate de 50.000 de capete anual. 168.000 de porci au fost vânduți anul trecut, rezultat al acestor ferme. „Din păcate, din cauza pestei porcine am avut probleme mari. Pentru că în perimetrul de protecție, unei femei i-au murit doi porci, iar noi a trebuit să ținem porcii, care erau gata de sacrificare, încă 45 de zile. Când i-am vândut aveau în jur de 150 kg. Asta ne-a costat spre un milion de euro. Pe femeie au despăgubit-o pentru cei doi porci. Pe noi, care am demonstrat că avem un sistem de biosecuritate eficient, nu ne-a întrebat nimeni nimic. Așa că dacă ai biosecuritate bună, plătești!“, glumește amar stăpânul fermelor.

...și apoi la pui

Dincolo de glumă, a mers cu măsurile de biosecuritate până acolo încât a interzis tuturor angajaților grupului, indiferent că lucrează la ferme sau în fabrica de nutrețuri, să mai vină cu pachet de acasă. În pauza de masă mâncarea, trei feluri, este adusă de o firmă de catering. Se consumă preparate din pește, pui, curcan, vită, dar niciodată porc. „Virusul pestei porcine rezistă în preparatele afumate din carne de porc între șase și opt luni, iar în carnea congelată până la trei ani. În asemenea situație am fost obligați să luăm această măsură“.

Acum se află în construcție o nouă fermă de reproducție pentru porci. Proiectul, în valoare de două milioane de euro, realizat cu fonduri AFIR, urmează a fi finalizat în octombrie. „Va fi o construcție modernă, care se va preta introducerii celor mai noi și moderne tehnologii“, mai spune proprietarul ei.

Tehnologii moderne se aplică și în cele trei ferme de pui de carne pe care „Nutrientul“ le are în portofoliu. Acolo temperatura din hale este controlată prin intermediul apei care circulă prin pereți. Astfel se poate face mai cald sau mai rece, după sezon și necesități. Puii sunt crescuți la sol, iar ciclul de creștere variază între 35 și 45 de zile. În total, fermele produc între șase și șapte milioane de pui pe an, iar întreaga producție este exportată în Ungaria.

O altă fermă, producătoare de ouă, se află în curs de vânzare. „Nu era eficient să ținem o fermă care producea 60.000 de ouă. Mai bine să fie preluată de către o companie specializată în livrarea de ouă în rețelele de hipermarket-uri din țară“, consideră Iosif Pazuric.

Regretul de a nu avea cultură mare

În cifre globale, „Nutrientul“ Oradea înseamnă 100.000 de tone de furaje concentrate pe an. Dintre acestea, doar 20% ajung pe piață. Restul sunt utilizate pentru consumul propriu. Întreaga firmă are 430 de angajați. „Am parcurs un drum lung până aici. Am folosit fonduri europene, am fost implicați în tot felul de proiecte. A trebuit să luptăm mult, inclusiv să schimbăm mentalitatea oamenilor, care nu concepeau că nu se poate să nu plece acasă cu câte cinci kilograme de furaj, ca să crească doi porci. Am avut și cazuri de furturi de purcei din ferme. Dar cu sisteme moderne de supraveghere am reușit să le stopăm“, mai povestește directorul general.

În ceea ce privește regretele, are unul singur: că nu s-a implicat și în cultura mare. „La vremea aceea eram ocupați cu fermele de purcei și păsări. Mă gândeam că dacă dincoace de ziduri se fură, atunci cum trebuie să fie în câmp. Când m-am trezit era prea târziu: cam toate terenurile erau cumpărate sau date în arendă!“

Alexandru GRIGORIEV

  • Publicat în Idei

Florin Vieru, județul Iași, a investit 2.200 € în cultura de goji

Trăinicie la țară! Așa ar suna ceea ce face Iulian Florin Vieru, un tânăr fermier în vârstă de 31 ani, în comuna bunicilor, în grădina copilăriei. O afacere de familie a adus fructele goji în acest colț de țară… și cererea este peste ofertă, ne zice antreprenorul nostru.

„Secretele naturii din grădina Otiliei“

goji 4

Tinerii sunt tot mai mult atrași de meleagurile țării noastre și mână de la mână construiesc agricultura biologică și trăinicia satului românesc. Unul dintre aceștia este Iulian Florin Vieru, care ne-a povestit propria experiență în creșterea plantei de goji: „Am început această afacere în urma unor ani munciți în străinătate. Stând printre străini mult timp, m-am hotărât să mă reîntorc în țară și să mă apuc de ceva în domeniul agriculturii. Totul a pornit în grădina bunicilor mei, care sunt din satul Sticlăria, comuna Scobinți, din județul Iași. Pentru că aceștia aveau o grădină și nu puteau să o muncească m-am hotărât să plantez ceva pe o suprafață mică. După lungi dezbateri cu soția mea privind cultura, am ajuns în cele din urmă la goji și am zis totuși să riscăm. Neavând suficienți bani pentru a cumpăra materialul săditor, am ales varianta semințelor. Am cumpărat semințele, iar astăzi avem 455 de arbuști goji, mari și frumoși, pe o suprafață de 1.000 mp. Totul a început în anul 2015 și am zis să fie un cadou pentru fiica mea nenăscută la acea vreme, Otilia. De aici și numele plantației, «Secretele naturii din grădina Otiliei». În plantația noastră folosim substanțe bio, respectiv gunoiul de grajd, zeama de urzică ca nutrienți, iar pelinul și cimbrul le folosim pentru a combate dăunătorii. Începutul nu a fost ușor, iar suma totală a investiției până în acest moment este de 2.200 €, pe parcursul a trei ani. În această sumă sunt incluse sistemele de irigație, bazinul de irigație, lucrările de întreținere și plasa cu care este acoperită plantația pe timpul verii deoarece în această zonă graurii și sticleții și nu numai dau bătaie de cap culturii.“

Un soi bine ales, producție pe măsura așteptărilor

goji 3

Cum o cultură nu poate fi roditoare fără un soi productiv, acest aspect trebuie să fie bine luat în calcul, ne spune antreprenorul nostru: „Noi folosim doar Ningxia NQ1, un soi deloc pretențios, foarte rezistent la clima țării noastre, foarte productiv, cu fructe mult mai mari față de restul soiurilor de goji. Arbustul goji iubește foarte mult soarele, așa că este foarte indicat să fie plantat cât mai mult în bătaia soarelui, astfel va crește și se va dezvolta foarte bine, urmând ca în anul cinci să ajungă deja la maturitate. Arbustul goji începe să fructifice începând cu jumătatea lunii iulie și până dă înghețul. În același timp vom găsi pe ramurile sale fructe verzi, coapte, dar și boboci și flori, fructificând încontinuu în acest interval.

Fructele proaspete sunt foarte dulci și au foarte multe întrebuințări. Se poate face dulceață, limonadă, gojată (amestec cu alcool) și sirop de goji. De asemenea, se folosesc la curele de slăbire, iar frunzele se utilizează pentru salate și ceaiuri. Foarte mulți dintre cei care cumpără de la noi au fost la plantație și au văzut cum sunt întreținute și îngrijite, astfel le-am câștigat încrederea, mai ales că sunt 100% naturale. Fructele le vindem magazinelor de profil și nu numai. Din păcate, anul trecut nu am avut fructe pentru a acoperi cererea.“

goji 2

„Trebuie să îți placă să lucrezi pământul și să nu te gândești numai la bani. Banii vin pe parcurs, mai ales că un kilogram de fructe proaspete se vinde cu 60 lei, pe când un kilogram de fructe deshidratate cu 120 lei.“

Beatrice Alexandra MODIGA

Afaceri la cheie, fabricile de solarii

Schimbarea modului de viață, adoptarea și de către români a unui stil de viață și, implicit, de alimentație modern s-au reflectat și în horticultura din țara noastră. Deschiderea comercială largă de la începutul anilor ’90 a condus la creșterea consumului de legume proaspete și în sezonul rece. În locul verzelor, murate sau păstrate în depozite, al fasolei uscate și al cartofilor, precum și al conservelor, au început să fie folosite cantități din ce în ce mai mari de castraveți, roșii, ardei, vinete, aduse din Grecia, Turcia, Italia, Spania și cine mai știe de pe unde.

Din câmp în spații protejate

Legumicultorii români nu puteau rămâne pasivi în fața acestei situații. De aceea, pe măsură ce a crescut cererea, au încercat să profite de această nișă și să crească și ei oferta. Că acest fapt s-a mulat pe o realitate evidentă și că este o chestiune fezabilă o demonstrează inclusiv programul „Tomate Românești“, declanșat de Guvernul României anul acesta. Deocamdată fermierii autohtoni reușesc să ofere cantități însemnate de legume în cea mai mare parte a sezonului rece, cu excepția intervalului ianuarie-aprilie. Specialiștii spun, fără însă să fi ajuns la o concluzie definitivă, că probabil nici nu va fi posibilă o producție suficientă și eficientă în acest interval. Din cauza climei specifice țării noastre, producerea legumelor în sere pe timpul iernii ar implica costuri mult prea mari față de prețul importurilor. Dar aceasta este de-acum o altă poveste...

Ceea ce este cert e că numărul fermierilor care produc legume în solarii este în creștere, de la an la an. Fie că este vorba de produse destinate autoconsumului gospodăriei, fie că încearcă să își creeze un nou domeniu de activitate, tot mai mulți sunt cei care încep să practice agricultura în spații protejate. Pe lângă legumele deja enumerate, în solarii se cultivă, mai nou, și soiuri care până nu demult creșteau doar în câmp. Așa se întâmplă cu fasolea, cu salata, dar și cu cartofii. Rezultatul? Producții timpurii, care pot fi vândute cu preț mai bun!

Cum se naște o nouă afacere

Dar legumicultura în spații protejate implică, aprioric, existența acestor spații. Or, în acest domeniu, până de curând, în România nu au existat rețete. Marea majoritate a gospodarilor își construiau solariile pe lângă casă, folosindu-se de imaginație și de ce aveau la îndemână. Așa se face că foarte multe dintre solarii semănau cu un fel de căsuțe destul de joase – în jur de doi, până la 2,5 metri la coamă, învelite în folii de toate tipurile imaginabile, așezate pe o structură de lemn, adesea crengi nefasonate. Desigur, pentru o gospodărie făceau față destul de bine. Asta chiar dacă la aproape fiecare furtună sau ninsoare mai trebuiau cârpite, iar aerisirea era o veșnică problemă.

Odată cu creșterea suprafeței cultivate în regim protejat, s-a vădit și necesitatea apariției unor firme specializate care se ocupă de construirea solariilor. Căci una este un solar de 200-300 m.p. și alta unul de 1.000, 2.000 sau chiar 4.000 m.p. În acest din urmă caz, lucrurile nu se mai pot face „după ureche“, spun specialiștii. De aceea, pentru realizarea și, apoi, instalarea solariilor este nevoie de cunoștințe în domeniu, de un minimum de utilaje, ca și de mână de lucru specializată. Așa a apărut o nouă afacere conexă în agricultură: fabricile de solarii.

Un solar, ca o casă

Fabricile de solarii se găsesc pe tot teritoriul agricol al țării dar, cu precădere, în marile bazine legumicole. Cu toate acestea, am întâlnit o fabrică de solarii și în zona Brașovului, dar și în vecinătatea Aiudului sau a marilor orașe, inclusiv București, Cluj, Arad, Craiova etc. Și este firesc să fie așa, pentru că cererea este, așa cum am arătat, în creștere.

Dar ce presupune o fabrică de solarii? După cum am văzut în mai multe locuri, în primul rând este necesară o hală de dimensiuni cel puțin medii, respectiv 25 x 50 metri, care să adăpostească utilajele necesare realizării structurii solariilor. Pentru că vorbim despre solarii realizate de profesioniști, pentru profesioniști și făcute să dureze, structura se realizează din metal. În funcție de varianta constructivă aleasă pentru solar se utilizează fie stâlpi din profil metalic, uniți între ei cu bare în „T“, fie, în cazul solariilor tip „Buzău 77“ sau tunel, țeavă de oțel cu diametrul de 16-20 mm.

Fixarea în pământ a stâlpilor se face în fundații de beton, în general, pentru a asigura rezistența necesară.

Structura de rezistență se acoperă apoi cu diferite tipuri de folii. Și în această situație, un rol determinant îl joacă tipul de solar a cărui realizare se dorește. De regulă, pentru optimizarea costurilor, se folosesc folii de tipuri diferite pentru acoperiș și pentru pereții laterali.

Stâlpii și folia, doar partea ce se vede!

Acoperișul solarului, care este partea cea mai expusă agresiunii factorilor de mediu, trebuind să suporte atât ploaia, zăpada, eventual grindina, cât și expunerea maximă la ultraviolete, se realizează din folie mai groasă, de până la 200 microni. Pentru cei care doresc să investească într-un solar mai rezistent și mai performant, specialiștii pot utiliza și folii care conțin aditivi ce măresc rezistența la UV și la temperaturile ridicate provocate de arșiță. Este știut că acești doi factori au cel mai important rol în uzura plasticului, în general.

Pentru pereții laterali se folosește o folie ceva mai subțire, cu grosimea cuprinsă între 100 și 150 de microni. Iarăși, pentru cei care doresc să utilizeze solarul în condiții optime, specialiștii pot realiza și pereți laterali cu învelișul în două straturi. Cel din interior este, de fapt, o plasă foarte deasă, care permite aerisirea, dar păstrează totuși o circulație limitată a aerului și împiedică pătrunderea unor dăunători. În exterior se folosește folie normală, care, atunci când este cazul, se rulează pentru a permite aerisirea.

Drenajul, la fel de important ca și construcția

Dar un solar nu înseamnă numai stâlpii și folia. Deși acestea sunt cele mai vizibile (și cele mai costisitoare elemente ale solarului), ele reprezintă doar o parte. La fel de importante sunt, spun specialiștii, pregătirea terenului înainte de instalarea construcției, amenajarea sistemelor de udare, de drenare, de aerisire și de încălzire.

Așa se face că, înainte de ridicarea solarului este recomandată o prelucrare primară a solului, care, evident, după instalarea construcției și la fiecare cultură se reface în funcție de necesități. Apoi, instalarea unui sistem eficient de drenare este foarte importantă pentru acest tip de agricultură. Altfel, apa provenită din condens, care se va scurge pe pereții laterali, va provoca, probabil, inundarea unor porțiuni din suprafața protejată. Sistemul de irigare trebuie și el bine ales și instalat. Se pot folosi aproape toate sistemele utilizate și în spații deschise: cu picătura, cu pulverizatoare fixe sau mobile, pe șanțuri etc. Alegerea se face în funcție de posibilitățile de investiție, de sursele de apă și de culturile proiectate.

În fine, dacă se dorește utilizarea solarului pe o perioadă cât mai lungă în sezonul rece, atunci trebuie instalat și un sistem de încălzire. Aici intervin o multitudine de factori, legați atât de culturi, cât și de microclimatul local.

În concluzie, construcția unui solar, cu excepția unuia pentru hobby, a devenit o chestiune pentru profesioniști. Deci, adresați-vă lor!

Alexandru GRIGORIEV

Iepurii, o pasiune care nu reușește să devină afacere

Dl Zoltan Bandu are o pasiune pe care, fără îndoială, mai toți cititorii noștri au avut-o în copilărie: creșterea iepurilor. Dar dacă majoritatea dintre noi nu am materializat această chemare și ne-am mulțumit cu iepurașii de pluș, iar alții am fost stăpâni de iepuraș în preajma unui Paște, câteva zile, dl Bandu și-a urmat pasiunea până la un nivel foarte înalt.

Iepurașii campioni naționali

Zoltan Bandu este foarte mândru de iepurii pe care îi crește. Și are și de ce. Două exemplare au ajuns chiar campioni naționali la rasele lor: Weiss Granen și Berbec Hottoq. Ambele rase sunt pitice. La Hottoq un exemplar matur nu depășește 1,5 kg. Dar aspectul lor înduioșează. Urechile lungi, rotunjite și lăsate pe spate, blana pufoasă ne arată exact imaginea bunului și blândului iepuraș din poveștile copilăriei. Weiss Granen este încă și mai gingaș. Pe spate blana sa este neagră, iar pe burtă roșie. Greutatea nu depășește un kilogram. Ambele exemplare de campion provin din Germania. De fapt, sunt foarte rare, nu numai în România, ci, în general, în lume. Din grijă pentru ei, stăpânul nu i-a adus la târgul AGROMALIM, deși sunt vaccinați. „Riscul să ia vreo boală din aer este destul de mare“, consideră stăpânul lor.

Creșterea iepurilor este în primul rând un hobby. Iar, dacă o practici cu pasiune, e un hobby foarte costisitor. „De aceea, practic, când tragi linie nu ai niciun câștig financiar“, consideră crescătorul. Satisfacția cea mai mare este de a participa la expoziții naționale și internaționale. Iar cea mai mare mulțumire este atunci când exemplarele cu care participă crescătorii sunt apreciate. Acesta este câștigul lor, ce nu se poate cuantifica în unități monetare, ne-a explicat Zoltan Bandu.

O pasiune limitată de spațiu

Acasă la dl Bandu cresc 50 de exemplare mature de iepuri. L-am întrebat dacă intenționează să extindă „ferma“.

„Principala limitare a acestei activități o reprezintă spațiul. Dacă vrei să te extinzi, atunci trebuie să mărești spațiul alocat. Întâi trebuie să creezi condițiile și abia apoi să mărești efectivele. Eu sunt în situația în care am ajuns în punctul în care nu mai pot să cresc numărul de exemplare“, mărturisește domnia sa.

Dar creșterea iepurilor, atunci când se face la un nivel înalt, nu este atât de simplă cum ar putea să pară. Fiecare iepuraș are un pedigree, în care îi apar strămoșii, exact ca la un taur de reproducție. Probabil că pentru cei mai mulți dintre cititorii noștri ar fi foarte greu să își enumere stră-stră-bunicii. Ei bine, la iepurași aceștia sunt înscriși în pedigree. Dar lucrurile nu se opresc aici. Un maestru în tatuaje le inscripționează datele de identificare pe corp, astfel încât să poată fi accesibile permanent.

Vârsta la care se vând iepurașii este de apro­ximativ două luni și jumătate. Prețurile ajung și la 200-300 euro/bucata, în funcție de rasă și de linia genealogică. „Suntem înscriși într-un circuit în acest sens. Mereu este nevoie de exemplare noi, pentru combinarea liniilor și păstrarea rasei. De obicei aducem iepurași din Germania sau din Slovacia. Dar supărarea noastră cea mai mare este că la noi prețurile la care putem să vindem produșii sunt sub jumătate. Așa că rămânem în faza de hobby, fără să obținem absolut niciun câștig material“, istorisește crescătorul.

Iepuri ornamentali și iepuri de carne

O altă supărare a pasionatului de iepuri este că asociația din care face parte nu numără mai mult de 30 de membri. „Măcar dacă printre ei ar fi și tineri! Dar, nu știu de ce, tinerii nu sunt atrași de această activitate“, se plânge dl Bandu.

Dar toate supărările pălesc atunci când își prezintă exemplarele cu care iese la expoziții. Spre exemplu, la Arad a venit cu Uriași Germani albi, roșii și pestriți. Numele rasei, de Uriaș, nu este deloc întâmplător. La maturitate masculii ating o greutate de cca opt kilograme. Ca o curiozitate, după vârsta de trei luni câștigul lor în greutate este de un kilogram pe lună. Pentru cei care se îndură, este o rasă de carne, putând fi sacrificați cu un indice de profitabilitate ridicat, având în vedere perioada scurtă necesară dezvoltării.

O altă rasă „de carne“ este Iepurele Belgian. Deși este adesea confundat cu cel German, este o cu totul altă rasă, „foarte greu de găsit“, subliniază crescătorul.

Albastrul Vienez este și el o rasă frumoasă, dar, ca orice iepuraș adevărat, foarte sperios. Astfel, chiar și la expoziții stă mai mult ascuns prin paiele din culcuș.

Dacă puteți, salvați câte un iepuraș!

Deși sau tocmai pentru că este pasionat de obținerea unor exemplare de referință pentru rasele pe care le crește, dl Zoltan Bandu și sacrifică iepuri. „Orice crescător care se respectă – și eu la fel – sacrifică acele exemplare care nu corespund întocmai standardelor rasei. Eu nu îmi permit să ies pe piață cu iepuri care să nu aibă cele mai înalte calități, corespunzătoare varietăților din care fac parte – urechi, blană, greutate ș.a.m.d. Celelalte exemplare se sacrifică sau, dacă nu le vinzi pentru agrement, le mai dai cadou. Cum spuneam, nu poți ține decât un anumit număr de exemplare, fiind limitat de spațiul pe care îl ai la dispoziție“, explică domnia sa legile dure ale selecției. Așadar, dragi cititori, cei care în curțile dumneavoastră aveți spațiu și posibilități, atunci când vedeți crescători care vând iepurași pentru agrement îndurați-vă și cumpărați câte unul. Pe lângă faptul că veți face o bucurie imensă copiilor, veți salva și iepurașii de a ajunge în cratiță. Iar pentru cei care nu știu, iepurii se pot dresa la fel de bine ca un cățeluș, devenind un minunat animal de companie. Doar că nu e indicat să-i lăsați prea mult în casă, căci rod tot ce le cade la îndemână. Sau, mai bine-zis, „la îndebot“!

GALERIE FOTO


Alexandru GRIGORIEV

Creșterea bondarilor, o afacere rentabilă și necesară

Bondarul (Bombus) este o insectă asemănătoare cu albina, dar mai mare și având un corp păros, cu dungi negre și galbene, ușor de recunoscut. Este o insectă colonială, prezentând un polimorfism asemănător cu al albinelor, cu femelele ca lucrătoare. În mediul natural, își organizează colonii de până la 300 sau chiar 400 de indivizi, în pământ, preferabil în cuiburile unor mamifere (orbete, cârtiță, șoarece etc.) sau în golurile de la baza copacilor bătrâni. În aceste colonii se construiesc faguri în care se depun ouă și o miere dulce-amăruie, specifică.

Adulții se hrănesc mai ales cu polen și nectar, rezervele de miere fiind folosite foarte rar în perioada de activitate. În toamnă majoritatea membrilor coloniei mor. Rămân doar femelele fecundate, care încep primăvara construirea unui nou cuib. Ele realizează câteva celule din ceară pe care le umplu cu polen și în care depun ouă. Larvele apărute sunt îngrijite până la maturitate, când preiau toată munca, devenind lucrătoare.

În țara noastră trăiește în toate zonele, din Delta Dunării și până în regiunile de gol alpin. Este, de asemenea, răspândit în toată Eurasia, până la ora actuală fiind catalogate peste 250 de specii și subspecii.

În atenția cercetătorilor

În ultimii ani, odată cu dezvoltarea tot mai accentuată a culturilor din spații protejate, precum sere și solarii, interesul asupra bondarilor a crescut exponențial. Până în urmă cu 25-30 de ani, cel puțin în România, stârneau mai mult interesul copiilor, care îi foloseau ca obiect de joacă, înțepătura lor nefiind dureroasă și rareori iritantă. Și tocmai această calitate i-a adus în atenția agricultorilor.

În sere și solarii, polenizarea florilor reprezintă una dintre cele mai complicate probleme. Este știut că la multe specii polenizarea directă este imposibilă. Chiar și la speciile unde ea poate avea loc, eficiența este destul de redusă. În absența polenizării nu pot exista produse. Tratamentele pentru creșterea eficienței polenizării au dat rezultate destul de slabe, iar substanțele folosite nu au fost dintre cele mai „sănătoase“. O altă variantă, mult mai eficientă, dar deosebit de laborioasă, o reprezintă polenizarea manuală. În această situație, procentul florilor polenizate poate depăși 75%, dar manopera este multă și foarte delicată. În plus, nu întotdeauna poate fi „ghicit“ momentul optim pentru polenizare.

Un ajutor eficient pentru legumicultori

Așa se face că, pe la începutul anilor ’90, cercetătorii au căutat o soluție naturală de polenizare, aplicabilă și în spații protejate. O primă opțiune au fost albinele, care, deși foarte eficiente, prezintă dezavantajul de a deveni destul de ușor agresive. Mușcătura lor este, după cum se știe, dureroasă și destul de periculoasă. La unele persoane poate cauza chiar moartea. În căutarea unei alte soluții, cercetătorii au ajuns la rudele lor, mai blânde și mai puțin pretențioase, bondarii. Așa cum deja am arătat, aceștia au un mod de viață asemănător.

Într-un timp destul de scurt, în Olanda, apoi și în Spania și Belgia, au apărut crescătoriile de bondari. Inițial, erau doar activități conexe ale marilor cultivatori în sere și spații protejate. Ulterior au devenit o afacere în sine. Astăzi există mari firme care realizează o cifră de afaceri de mai multe milioane de euro anual doar din creșterea bondarilor, cum ar fi Koppert sau Agrobio. În țara noastră, din păcate, deși au existat încercări, încă nu s-au dezvoltat afaceri cu bondari. Asta cu toate că un stup cu o regină, 60-80 de lucrătoare, trântori, pupe, ouă și larve se vinde cu aproximativ 300 de lei.

Niște albine mai puțin pretențioase

Practic, modul de creștere a bondarilor este similar cu cel al albinelor, cu diferența că sunt mult mai puțin pretențioși. Pe lângă aceasta, având în vedere că nu se urmărește obținerea mierii de o anumită calitate, nu este necesară deplasarea stupilor în funcție de cultura dominantă a zonei. Dar, ca și albinele, sunt sensibili la majoritatea pesticidelor folosite în agricultură, astfel încât este indicată creșterea lor în zone unde se practică o agricultură mai puțin chimizată. În perioadele când au loc stropiri, stupii se închid pentru câteva zile. Atât timp cât au suficientă hrană în stup, bondarii nu sunt afectați.

Pentru creșterea bondarilor sunt necesari stupi, câteva rame, și un teren corespunzător, aflat într-o zonă cu vegetație abundentă și înflorire decalată, progresivă, pe o perioadă cât mai lungă. Bondarii devin activi la temperaturi de peste 10ºC și rămân astfel până la 30ºC. Pentru că nu li se recoltează produsele și nu li se aplică tratamente speciale, necesită mai puțină îngrijire decât albinele. Cea mai mare importanță trebuie acordată selecționării reginelor și formării de noi roiuri, acesta fiind principalul obiectiv urmărit.

Motive suficiente...

Un crescător român de bondari, Stan Teodor, din comuna Răuceşti, județul Neamţ, a postat cu câțiva ani în urmă pe Internet următoarea scrisoare: „Caut un partener român sau italian pentru a înființa, în Italia, o crescătorie de bondari polenizatori. Stăpânesc în totalitate tehnologia creșterii și înmulțirii bondarilor, întrucât am deja 3 ani de când mă ocup de înmulțirea lor – în primul an începând cu numai 200 de bondari. În momentul de față am cca. 20.000 de mătci și cca. 15.000 de trântori – și aceasta numai într-un ciclu de înmulțire pe an și cu cheltuiala totală ce nu a depășit 200 de euro. Amenajările pentru crescătorie nu vor dura mai mult de vreo 5 zile. Într-un simplu autoturism pot transfera toți cei cca. 40.000 de bondari, deoarece sunt în stare de gogoși și devin activi numai după 6 zile de căldură. 40.000 de bondari în gogoși nu cântăresc mai mult de 6 kg, iar ca volum nu depășesc o cutie de 40x40 cm“. Așadar, iată cam care ar fi coordonatele unei astfel de afaceri, descrise de cineva care a încercat-o.

bondari stup

Motive de a începe o afacere cu bondari? Mai mult decât suficiente! De exemplu, pentru polenizarea eficientă a tomatelor se recomandă utilizarea a 4-6 stupi/ hectar, iar la fiecare 3-4 săptămâni introducerea altor 4 stupi. În cazul livezilor protejate cu plasă, necesarul este de 2-3 ori mai mare. Cât despre avantajele utilizării polenizării cu bondari, lista este lungă: polenizare garantată la o singură vizită; bondarii sunt activi pe orice vreme, nu sunt influențați de prezența sau absența soarelui. Dintre toți polenizatorii naturali, bondarii vizitează cele mai multe flori, iar polenizarea nu mai depinde de condițiile climatice și de prezența polenizatorilor naturali. Productivitatea crește prin obținerea unui număr maxim de flori polenizate. De asemenea, crește calitatea fructelor și se reduce numărul de fructe deformate și nevandabile. Totodată scade riscul apariției Botrytis-ului la nivelul fructelor.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 9, 1-15 mai 2017 – pag. 26-27

Afaceri apicole în Austria, Germania și Elveția

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câtorva numere ale revistei de față le voi detalia pe cele pe care le consider mai importante.

Fac aceste relatări în speranța ca apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Când pomenim de apicultură, familii de albine sau stupi implicit ne gândim și la acea „substanță dulce produsă de albine numită miere“, deci, evident, din descrierile și concluziile mele nu trebuie să lipsească producerea, condiționarea și desfacerea acestui produs crucial al activității apicole în țările vizitate.

Voi începe cu descrierea ofertelor melifere așa cum le-am perceput și obser­vat eu și ceilalți apicultori români în cursul vizitei de documentare în cele trei țări.

apicultura apicultori romani

Timp de aproape o săptămână am peregrinat prin cele trei țări și nu am văzut nicio palmă de pământ necultivată afară de suprafețele împădurite și cu construcții imobiliare. Terenurile agricole sunt cultivate cu diverse culturi și după recoltarea acestora fie sunt arate imediat, fie sunt însămânțate cu plante care după creștere sunt înglobate în sol pentru îngrășarea acestuia. De asemenea, suprafețele folosite pentru pășunat sunt cu rigurozitate împărțite în parcele, astfel că animalele care le pășunează după ce pasc toată iarba sunt mutate pe alte parcele cu iarbă crescută, dând răgaz parcelelor păscute să se refacă. Evident, majoritatea speciilor de plante de pe aceste pășuni nu mai apucă să înflorească punând la dispoziție albinelor nectar și polen, regenerarea pajiștilor făcându-se prin reînsămânțare primăvara de către fermieri. Mai mult, am văzut la 1.400 m în Elveția, în pădure, pe marginea drumului, utilaje care tundeau și colectau iarba, astfel nedându-i timp să înflorească.

Aceasta fiind starea suprafețelor care sunt la dispoziția albinelor, se pare că ofertele plantelor melifere spontane lipsesc aproape în totalitate, culesurile melifere bazându-se numai pe diverse culturi agricole, pe plantațiile pomicole și pe masivele de salcâm și tei, care în caz de condiții pedoclimatice favorabile generează nectar și polen. Totodată, în anumiți ani pădurile acestor țări pun la dispoziție albinelor cantități generoase de mană.

Analizând cele relatate mai sus și știind că se tinde ca dezvoltarea și modernizarea agriculturii din România să se facă după modelul țărilor vizitate, prevedem că apicultura românească va fi și ea în impas și va trebui, mai ales ținând cont de schimbările climatice ce se prevăd, să-și modifice strategiile întreținerii și exploatării familiilor de albine. Actualmente, norocul nostru este că încă mai există multe terenuri agricole nelucrate, fânețe montane, lunci ale unor râuri și Delta Dunării unde, în condiții climatice favorabile, există o bogată floră spontană meliferă.

Cu ocazia deplasărilor la diferite exploatații apicole am pus întrebări și am urmărit cu interes răspunsurile administratorilor acestora privind tema producerii, condiționării și desfacerii mierii și alte elemente adiacente subiectului. Astfel:

● Mario Vogel, coproprietar al fermei „Pannonis­cheImkereigenossenschaft“ din Gols – Austria ne-a declarat că în anul 2016 a obținut o producție medie de miere de 50 kg/familie de albine și că sorturile de miere au fost de rapiță, salcâm, polifloră, castan și mană.

Prețurile obținute pe 250 g au fost de 5,5 € la polifloră, 6,5 € la salcâm și de 7,3 € la mană și consumul mediu pe locuitor în Austria este de 1.020-1030 g.

Observând în halele de procesat și depozitat miere mulți recipienți cu zaharuri l-am întrebat ce face cu aceste produse și dânsul mi-a răspuns că realizează în luna august hrăniri de completare cu 20 kg de Apiinvert pe stup (în două tranșe: 12 kg și 8 kg). Oare nu este cumva prea mult? Și cum a obținut în acest an, care este recunoscut ca an apicol foarte slab, o medie de 50 kg de miere pe stup este o enigmă.

● La stupina „Bienenhof Meier“, Pasching/Linz – Germania am fost întâmpinați de proprietarul Johann Meier care ne-a relatat că gestionează un număr de peste 300 familii de albine de la care pleacă la comercializare 20 t de miere pe an, care se vinde cu 5 € – 250 g, 7,5 € – 500 g, 13 € – 950 g și că în Germania consumul mediu pe locuitor este de peste 1.500 g.

Din punctul de vedere al conformității calității mierii, dul Meier ne-a declarat că în Germania se efectuează cel puțin un control pe an gratuit de către organele statului, iar dacă mierea este depistată necorespunzătoare aceasta este exclusă de la vânzare și comerciantul suportă costul analizelor.

De asemenea, în timpul vizitei am putut contempla hrănitoare uriașe cu capacitate volumetrică de circa 5 sau 10 litri și mari cantități de zaharuri în depozit.

● Vizitând Asociația Apicolă de Pastoral „Wan­derimkerei“, Signau – Elveția, ne-am întreținut cu președintele acesteia dul Fritz și cu apicultoarea Ursula Lüthi despre modurile prin care asociația sprijină apicultorii să-și producă și să-și vândă mierea produsă de stupinele lor. Astfel există și funcționează cu succes un sistem de certificare a mierii care face verificarea corectitudinii datelor de pe etichetele flacoanelor și borcanelor cu miere, verificarea cantității și depistarea eventualelor reziduuri și, în fine, verificarea provenienței și conformității procesării în condiții septice.

Totodată, asociația face prognoze privind culesurile de producție, cu predilecție la mană, pe care le comunică membrilor săi.

apicultura linie procesare

Mierea produsă este vândută în zonele apropiate stupinelor, existând o continuitate a vânzărilor la un portofoliu de clienți fideli. Prețul de vânzare en-gros este în medie de 22 FE/1 kg și de 30 FE/1kg (50 FE/1 kg în cazul specialităților) la vânzarea cu amănuntul.

● La exploatația „Imkerei Mayr GmbH“ Kardolf – Elveția, deținută de un apicultorul profesionist Robert Mayr, am putut vedea o stație de procesare, condiționare, dozare și etichetare ultramodernă și dl Robert Mayer ne-a dezvăluit că are a cifră de afaceri de 120.000 € și că de la fiecare stupină cu 30 de stupi deținută a obținut în 2016 o producție de miere de mană sau polifloră cuprinsă între 600 kg și 1.500 kg și că mierea ecologică este foarte căutată în Elveția și el o vinde cu 18 FE – 500 g.

● Cu prilejul deplasării la asociația „Association for Apis melifera melifera“ Zürich – Elveția, printre alte prezentări dul Hans Ulrich Thomas ne-a informat că în Elveția, deși se produc anual 500.000 tone de fructe, deci există suprafețe mari de pomi și arbuști fructiferi, se produc numai 2.500 tone de miere pe an care asigură numai 25% din consumul elvețienilor, restul asigurându-se din importuri.

Această situație este ca urmare a faptului că numărul de stupi este mic, deși sunt mulți apicultori. Numai în Cantonul Zürich, cu o suprafață de 1.729 km2, sunt 1.600 apicultori (din care 50% femei), dar marea majoritate a apicultorilor sunt amatori, având până în 10 familii de albine. Profesioniști, în toată Elveția, sunt circa 15 apicultori care însumează un total aproximativ de 500 familii de albine și care extrag mierea pe care o vând loco fără probleme cu 18-20 € / kg.

Tot în Elveția, pentru ca locuitorii să mențină și să dezvolte această îndeletnicire apicolă tradițională și istorică, statul nu percepe impozite pentru activitatea apicolă și, mai mult, în supermarketuri mierea obținută de la albina neagră (Apis melifera mellifera), albina tradițională elvețiană, se vinde cu 9,5 € / 250 g, din care apicultorii producători primesc 7 €, iar consumul mediu pe locuitor în această țară este de peste 1.100 g.

Închei cu speranța că informațiile pe care le conține acest articol vor contribui la îmbunătățirea activității apicole din România. De asemenea vă anunț că voi continua cu informații despre producerea, condiționarea și desfacerea polenului în Elveția.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 28-30

Un fermier și-a transformat pasiunile în afacere

Așa cum printre antreprenori se găsesc oameni care creează afaceri mai puțin obișnuite, de care lumea se miră, și printre fermieri există unii care au ocupații ieșite din tipare. Unul dintre acești fermieri mai deosebiți este Gabriel Mohacz, a cărui fermă zootehnică nu produce nici vaci, nici porci, nici găini. De altfel, ferma sa nu se află în loc deschis, cum se întâmplă de obicei, ci pe niște pășuni împădurite. Ca să nu mai pun la încercare răbdarea cititorilor, fermierul nostru crește păsări exotice și vânat.

„Îmi place să fie curtea plină“

L-am întrebat pe dl Mohacz de unde această idee. „Inițial a fost un hobby“, spune domnia-sa. Acum vreo 15 ani, când a început să crească păsări ornamentale, pentru propria plăcere. Încet-încet speciile s-au diversificat, iar numărul de exemplare din fiecare a crescut. Acum, la ferma sa trăiesc păuni, păuni albi, fazani exotici, tot felul de păsări de apă, struți și alte animale exotice.

„Îmi place să fie curtea plină, să am câte puțin din toate. Așa, câte o pereche – două.“, își enunță el principiul – dacă i se poate spune așa – de dezvoltare. De fapt, după cum singur recunoaște, această ramură a afacerii sale este 50% hobby. „Fără pasiune și plăcere nu faci nimic într-o astfel de afacere. Astfel de specii au nevoie de grijă și atenție deosebită, pentru că sunt destul de rare și, în același timp, destul de sensibile“, spune crescătorul.

L-am întrebat cât de rentabilă este o astfel de întreprindere. „Nu pot spune că e chiar profitabilă“, mi-a răspuns, „dar cel puțin ne susținem cheltuielile de reproducție, căci toate costă destul de scump: mâncarea, medicamentele, vaccinurile speciale etc.“

Așa am aflat că, de exemplu, păunii nu trebuie să primească prea multă floarea-soarelui și, în general, prea multă proteină. În general, păsările de genul celor crescute în ferma sa au nevoie de rații de mâncare mai deosebite, de o deparazitare aparte și de tot felul de alte tratamente.

O piață specială pentru astfel de păsări nu există în zona Aradului, unde se află ferma lui Gabriel Mohacz. „Există cereri între pasionații de păsări de agrement“, descrie crescătorul relația comercială care guvernează vânzarea animalelor.

„Până la urmă, totul se rezumă la plăcerea de a avea niște păsări frumoase“, conchide fermierul arădean.

O activitate nouă în România

Tot o pasiune a stat la baza celei de-a doua afaceri a lui Gabriel Mohacz. În urmă cu câțiva ani, un pui de căprioară a ajuns la ferma sa. Așa cum s-a întâmplat și în alte cazuri, căprioara s-a domesticit și a rămas în gospo­dărie. Și de aici și ideea de a crește și alte animale sălbatice, care cândva populau pădurile României. A început să crească cerbi lopătari, cerbi carpatini și mufloni.

„Creșterea animalelor pentru vânat este o activitate nouă în țara noastră. E abia la început. Cererea pentru astfel de animale a început să apară odată cu înființarea fondurilor de vânătoare private. Acestea au început să investească în repopularea cu anumite specii care au dispărut, în cea mai mare parte «ajutate» – ca să spun așa – de către braconieri“, explică fermierul.

În acest context, în urmă cu doi ani, la Sâmbăteni (județul Arad), pe Valea Mureșului, profitând de 5,5 ha de pădure și pășune împădurită, a dezvoltat o fermă specializată în înmulțirea acestor animale.

„Animalele sălbatice nu necesită adăposturi speciale. Le e suficientă o suprafață de pădure sau de pășune împădurită. Restul merge de la sine. Nu trebuie să intervii decât cu hrană, atunci când e cazul. Chiar și în ceea ce privește rezistența la boli, animalele sălbatice o dobândesc odată cu primul supt“, explică neobișnuitul fermier.

Totuși există și un aspect care necesită o atenție sporită față de alte ferme. Animalele trebuie protejate de prădători. Și aceștia sunt destui, fie că au două sau patru picioare. Atât câinii sălbăticiți, cât și braconierii constituie pericole chiar mai mari decât urșii, lupii sau alți prădători naturali.

„Ar fi păcat să rămână pădurile goale“

În țarcurile de la Sâmbăteni cresc exemplare deosebite de cerbi lopătari, mufloni și cerbi carpatini. Fiecare dintre specii își are propriile teritorii, pe care trăiește și se reproduce.

„Avem linii genetice foarte bune. Animalele sunt selectate special pentru coarne – trofee. Exemplarele trebuie să aibă coarne cât mai ramificate, cât mai grele la bază, astfel încât să crească valoarea animalelor“, spune crescătorul.

Când ajung la maturitate, animalele sunt eliberate în fonduri private de vânătoare. Deocamdată ca animale de prăsilă, nu ca vânat. Până acum, cca. 30 de animale au ajuns în pădurile private. De aici au plecat cerbi lopătari spre Hațeg și Bârzava. La această ultimă destinație au ajuns și cerbi carpatini născuți în ferma de la Sâmbăteni.

Până acum Gabriel Mohacz nu a primit niciun fel de sprijin de la Romsilva sau de la alte entități subordonate Ministerului Mediului. De altfel, nici nu a cerut vreun sprijin. Deși, după noi, l-ar fi meritat cu prisosință!

„Important pentru mine este că am primit semnale că există interes pentru aceste animale. Asta înseamnă că afacerea are șanse bune să meargă în continuare. Și ar fi păcat să nu meargă, pentru că avem păduri foarte frumoase, dar în care s-a vânat excesiv. Chiar ar fi regretabil să rămână goale!“, încheie inimosul ardelean.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 19, 1-15 octombrie 2016 – pag. 34-35

O microfermă consolidată în două decenii de muncă

Familia Victoria, Ion și fiul Costin Manea, din Mănești, a crescut, în ultimii 20-25 de ani, o mică afacere zootehnică. Și a făcut-o fără să se împrumute la bănci vreun leu, fără să beneficieze de fonduri europene, deși a încercat un proiect, la un moment dat; totul vine din reinvestirea fiecărui câștig. Plus că în minifermă a mers o mare parte din salariile părinților și copiilor. De asemenea, a fost necesară multă muncă desfășurată de familia extinsă.

Secretul afacerii, rețeta proprie de brânză

În clipa de față, ferma de la Mănești deține 10 vaci cu lapte, 6 taurine mari, 4 viței, 40 de oi și 20 de capre. La capre, deși încă e moda brânzeturilor minune, familia Manea dorește să renunțe: „Sunt greu de supravegheat, provoacă daune și în principal nu vor ciobanii să le ia la munte.“ Pentru că efectivul de ovine și caprine este totuși mic, fermierii Manea nu și-au format o stână pentru timp de vară, ci dau oile în custodie oierilor din munte. Pe timpul iernii sunt aduse din nou la câmpie și cazate în adăposturile special amenajate.

Microferma de vaci e una cât se poate de modernă, cu un grajd construit în regie proprie, după un proiect propriu și care respectă cele mai noi standarde, inclusiv în ceea ce privește partea de muls (spațiu special, mulgători etc.). Laptele este prelucrat acasă, în condiții care respectă normativele în vigoare (gresie, faianță, apă potabilă, vase de inox), după o rețetă moștenită din familie: „Produsul nostru este foarte solicitat de o clientelă formată în decursul anilor, dar pe care am fidelizat-o prin calitatea brânzeturilor și gustul oferit de rețeta noastră, transmisă din generație în generație. Ideea e să și ții prețul jos, să nu exagerezi. Din acest motiv, uneori noi nici nu avem brânză câte solicitări sunt.“

Mecanizare în regim propriu

Pentru asigurarea nutrețurilor, familia Manea cultivă 30 de hectare de teren agricol luat în arendă (o mică parte este și proprietate particulară): „Cultivăm triticale, grâu, porumb pentru partea de nutrețuri combinate și trifoi alb și roșu, lucernă, culturi pure sau în amestec cu alte plante (sparcetă, ghizdei - dintre leguminoase sau raigras, păiuș dintre graminee) pentru nutrețuri uscate (fân). Lucrările sunt efectuate în regim propriu: avem toată gama de utilaje, începând cu tractoare, pluguri, discuri, combinator, semănători cereale păioase și prășitoare, cositoare, dispozitiv de întors fânul, mașină de balotat paie, combină de recoltat, mașină de administrat îngrășăminte.“

Utilajele nu sunt manevrate de mecanici agricoli. Lucrările sunt executate tot de către membrii familiei, începând cu aratul și terminând cu recoltarea. În pauzele de producție sau lucrări mecanice, utilajele sunt folosite și pentru prestări servicii către terți.

O experiență neplăcută la primul proiect de finanțare europeană depus la AFIR

În ultima vreme, microferma a trecut în responsabilitatea fiului, un tânăr în vârstă de 29 de ani care, după ce a muncit la alte companii, a ales să investească banii în agricultură. Să-i investească, dar să și lucreze intens în fermă. De fapt, el este, acum, cum se zice, creierul micuței afaceri și proprietarul fermei, după ce părinții i-au cedat toate bunurile, terenul proprietate și suprafețele preluate în arendă.

Deunăzi vreme a depus un proiect „Tânărul fermier“ dar, din motive pe care familia nu și le explică, a fost respins de la finanțare: „Am făcut contestație și tot degeaba. Noi am rămas cu impresia că punctajul nu a fost atins din cauză că eronat ni s-a luat în considerare grajdul vechi, nu cel nou, construit de noi.“

Pesemne din acest motiv familia Manea este foarte reticentă la tot ceea ce înseamnă proiecte și fonduri europene. Au impresia unei birocrații exagerate, iar dacă la aceasta s-a adăugat un eșec la prima încercare, rezerva este îndeajuns justificată.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 15, 1-15 august 2016 – pag. 34-36

Structurile de economie socială - un mediu umanizat al afacerilor

Economia socială a luat naștere din necesitatea de a găsi soluții eficiente unor probleme sociale, economice sau de mediu. Utilizând principii ale afacerilor clasice și învățând din actele generoase ale organizațiilor caritabile, întreprinderile sociale găsesc soluții prin producerea și vânzarea de produse sau servicii. Cu toate acestea, scopul final nu este acela de a obține profit, ci de a aduce lumea cu un pas mai aproape de bunăstare.

Afacerea este sustenabilă din punct de vedere financiar și generează venituri pe care le refolosește apoi în următoarele activități. Angajații unei astfel de întreprinderi fac parte din categorii vulnerabile pe piața muncii. Aceștia se implică în mod direct în sistemul economic și devin jucători cu drepturi depline într-o economie bazată pe principiile pieței libere.

Prin colaborarea cu o întreprindere socială se realizează o conexiune cu producătorii locali și cu promotorii unui stil de viață și de lucru bazat pe responsabilitate comunitară. Afacerile sociale sunt un mediu deschis, care promovează umanizarea domeniului rigid al afacerilor.

Sunt bineveniți oamenii inteligenți, care doresc să își pună în practică experiențele profesionale și mai ales personale în practică. O calitate indispensabilă constă în abilitățile de relaționare, puterea exemplului și empatia.

Cei care doresc să afle mai multe despre o astfel de afacere socială sunt invitați să participe la evenimentul organizat de Asociația pentru Marketingul Produselor Locale – AMPLU în data de 4 decembrie 2015, începând cu ora 16:00, la sediul asociației din comuna Apahida, localitatea Dezmir, județul Cluj, în incinta Agro Transilvania. 

Oricine poate contribui la misiunea afacerilor sociale; primul pas este informarea.

  • Publicat în Social

Acvaponia, o afacere a viitorului

De anul acesta Institutul Horting Berceni se ocupă cu promovarea unei noi modalități de a face legume folosind apele uzate din bazinele cu pește. În mare este vorba de producerea de legume hrănite de pești pentru sănătatea muntenilor.

Cam așa s-ar putea enunța mai pe scurt rolul proiectului Aqua_Rom semnat pe 1 aprilie 2015 (fără nicio păcăleală) și cofinanțat de Confederația Elvețiană printr-un grant de aproximativ 250 de mii de franci elvețieni. Ceea ce înseamnă că statul elvețian participă cu aproximativ 85% (mai precis 84,45%) din valoarea totală de 296.013 CHF a proiectului. Durata pe care se va implementa acest proiect de aquaponie este de 30 de luni. Acesta poartă titlul „Implementarea tehnologiei acvaponice în România, pentru creşterea veniturilor şi îmbunătăţirea stării de sănătate în zonele defavorizate (AQUA_ROM)“ și are, trebuie să recunosc, o anumită doză de scienefiction. În principiu, tehnologia aquaponics „este o tehnologie de producţie integrată, în care efluenţii din bazinul cu peşti nu mai sunt evacuaţi în mediul înconjurător, ci sunt trecuţi printr-o cultură de tip hidroponic, unde plantele absorb cele mai periculoase substanţe pentru peşti, compuşii azotului şi fosforul şi se dezvoltă mult mai bine decât în câmp“. Mai pe înțelesul fermierilor, dejecțiile peștilor conțin substanțe cu azot, în special amoniacul (în mod normal amoniacul este consumat de nitrozomonas care le transformă în nitriți, iar nitrobacterul mănâncă nitriți și secretă nitrați). Și nitrații pentru legume sunt nutrienți de bază. Aceste substanțe sunt în apa în care se dezvoltă cultura de pește și ar trebui finalmente filtrată. Filtrarea apei se va realiza prin recircularea ei printr-un strat de cultură hidroponică, moment în care apa este curățată de acele substanțe toxice pentru pești, dar hrănitoare pentru legume. Este dovedit că puterea de dezvoltare a plantelor în acest sistem crește și de 4 până la 8 ori, ne asigură managerul de proiect.

Implementarea culturilor aquaponice în zona montană a României se va face de Institutul Horting Berceni în colaborare cu Universitatea de Științe Aplicate din Zurich și cu Societatea Ecologică pentru Studierea şi Protejarea Faunei şi Florei Sălbatice „Aquaterra“. Rolul final este schimbarea obiceiurilor alimentare din zonele montane și pentru aceasta se vor face două centre de diseminare a informației aquaponice (prin crearea de module funcționale) unul în curtea institutului, iar celălalt în localitatea Frasin, adică acolo unde prof. Nicolae Crăciun de la Aquaterra are deja un proiect demarat pe această direcție.

Despre astfel de proiecte funcționale am vorbit cu Gheorghe Mocanu, unul dintre foarte puținii investitori care s-au încumetat să realizeze o afacere aquaponică. Spune, ca de altfel, toți cei cu care am vorbit despre aquaponie, că echilibrul sistemului este cel mai dificil de ținut, deși există teoretic o formulă deja verificată. Dar dacă acesta este menținut în limitele normale și peștele, dar mai ales plantele se dezvoltă foarte bine. Mana­gerul pro­iectului, ing. Cristian Bulbuc, susține că în fapt vorbim de o cultură ecologică deși în UE culturile hidroponice nu pot fi asimilate acestui gen de agricultură.

În Elveția, la Universitatea de Științe Aplicate din Zurich, Andreas Graber a fost cel care a aplicat cel mai mult această nouă modalitate de a face agricultură. Sunt tot felul de soluții aplicate pe clădiri vechi sau nefolosite sau pe orice acoperiș care poate susține o construcție aquaponică. Faptul că proiectul românesc se derulează cu această instituție de științe aplicate înseamnă folosirea rezultatelor cercetărilor avansate de acolo. Cristian Bulbuc, dar și Nicolae Crăciun, principalii actori din partea României în acest proiect, au mai avut, încă din 2006, teme de cercetare pe cultura aquaponică. Managerul de proiect a scris o serie de articole de promovare a acestei revoluționare metode de a crea hrană curată în aproape orice mediu fizic. Acum au scos și primul număr „Revista Română de Acvaponie“, o publicaţie cuprinsă în obligațiile proiectului româno-elvețian. La început va fi bienală, dar Cristian Bulbuc, redactorul-șef, își dorește să o transforme într-o revistă lunară.

Avantajul acvaponiei este important pentru zonele în care terenul agricol nu are calitățile nece­sare creșterii legumelor. Legumele cresc chiar și fără pământ, substratul hidroponic cel mai permisiv fiind o argilă expandată numită cheramzit. China are un proiect colosal care se va realiza în mijlocul orașului în câteva clădirii rezidențiale care în proiect arată ca în Star Treck. Proiectul se numește Shenzhen Asian Cairn Farmscraper și în aceste clădiri mixte vor locui oameni, dar se va face și agricultură și acvaponie! Este un prototip „verde“ care include panouri solare și turbine eoliene pentru independența energetică. Un adevărat oraș inteligent, au ținut să precizeze francezii care au realizat planurile. Datorită hiperdezvoltării urbane din China, astfel de clădiri ar putea oferi soluția pentru un mediu mai curat. De altfel, statul chinez a fost acuzat deseori că tratează cu iresponsabilitate mediul înconjurător. De această dată, însă, acest proiect imobiliar nu a lăsat loc decât uluirii și laudelor.

În Elveția, la Otelfingen, între 1997 și 2001 s-a dezvoltat un proiect prototip pentru tratarea efluenților de la o stație de producere a biogazului (Kompogaz). Plantele cultivate pe acești efluenți au constituit atât o sursă de venit, dar au fost folosite și pentru hrana peștilor dintr-un sistem de acvacultură. Dar astfel de proiecte au și Germania sau SUA. Un model economic de 500 mp, aplicat în SUA, a realizat într-un ciclu 5 tone de pește și 70 t de legume, însumând un venit total de 150.000 $ din care 35.000 $ a fost profit net, susține managerul de proiect Cristian Bulbuc, ca o acoperire ideală pentru cine ar dori să încerce acest fel de a face agricultură.

În final, am văzut un proiect funcțional în curtea institutului, realizat într-o sferă-seră, moment în care am văzut și dezastrul de acum al fostelor sere de sticlă de aici de la Institutul Horting Berceni.

Tudor CALOTESCU

Găinile ouătoare, elementul motivant al unei afaceri complexe

Sintagma „Banatu-i fruncea“ se confirmă şi în cazul activităţilor desfăşurate în domeniul agricol, care, datorită apropierii faţă de Occident şi a condiţiilor pedoclimatice prielnice, beneficiază de un atu faţă de alte zone ale ţării. Constantin Buzatu, un fermier din localitatea Becicherecu Mic, din judeţul Timiş, a trecut peste neajunsurile şi nemulţumirile întâmpinate în activitatea sa şi în prezent îşi dezvoltă cu pricepere afacerea atât în domeniul zootehnic, cât şi în producţia vegetală.

Din sectorul vegetal, la zootehnie

În urmă cu 15 ani, cea mai mare fermă de găini din vestul ţării avea să intre în faliment, iar scăderea efectivelor de ouătoare creştea cererea din piaţă. Acesta a fost momentul în care Constantin Buzatu a decis că investiţia în înfiinţarea unei ferme de găini ouătoare ar putea deveni una profitabilă. „Mi-a plăcut dintotdeauna agricultura şi am vrut să îmbin sectorul vegetal cu cel zootehnic sau, altfel spus, mi-a plăcut ideea de a transforma producţia agricolă în producţie animalieră“, menţionează fermierul.

Zis şi făcut. În primii ani de funcţionare ferma avea un efectiv de 3.500 de găini şi, cum ideea afacerii s-a dovedit a fi una profitabilă, numărul exemplarelor a crescut la 5.000, iar astăzi 12.000 de găini pun pe masa bănăţenilor cel mai complet aliment.

Întrebat de ce a ales să activeze tocmai în avicultură şi nu în oricare alt sector al zootehniei, fostul primar al comunei timişorene Becicherecu Mic a avut un punct de vedere solid care justifică reuşita fermei de astăzi: „Găina este un animal foarte pretenţios, dar efortul fizic uman depus este mai mic în comparaţie cu cel depus pentru creşterea altor animale, cum ar fi vaca sau porcul. Apoi, un alt motiv a fost rentabilitatea ouălor, produs care este căutat şi cumpărat de toate categoriile de oameni. Aşa am ales să cresc găini pentru ouă şi nu găini de carne, care au nevoie de mai mult spaţiu, pe care nu l-am avut la acel moment, motiv la care s-a adăugat şi lipsa abatorului care reprezenta o investiţie foarte mare.“

Dezvoltare cu fonduri europene

Astăzi, Constantin Buzatu creşte 12.000 de găini ouătoare în baterii modernizate conform normelor Uniunii Europene. Directiva europeană dată în 2010, conform căreia fiecare înaripată trebuie să crească într-un spaţiu de cel puţin 55 de centimetri pătraţi, a fost motivul pentru care fermierul timişorean a accesat fonduri europene fără de care nu ar fi putut realiza un astfel de proiect, după cum ne menţionează. Chiar dacă are reţineri cu privire la noile spaţii, punctând faptul că pe baza experienţei se pot enumera şi dezavantaje, acesta admite că pentru a putea funcţiona în piaţă cerinţele sunt cerinţe şi trebuie îndeplinite. Odată cu modernizarea spaţiului, a crescut şi numărul efectivelor. Aşa cum menţionam încă de la început, au existat 3 mari etape de extindere a fermei. Momentul investiţiei a coincis şi cu creşterea semnificativă a numărului de găini – 12.000 – un efectiv considerat mulţumitor. „Vreau să rămân cu acest efectiv, nu îmi propun să cresc numărul găinilor. Sunt mulţumit, îmi pot conduce afacerea aşa cum trebuie. Dacă aş mări efectivul, atunci ar trebui să cresc şi numărul angajaţilor, să recurg la încheierea contractelor cu marile magazine şi cred că sunt la o vârstă la care, zic eu, ajunge, este suficient“, punctează Constantin Buzatu.

„Dacă eşti pasionat, rezultatele vin“

Activitatea din fermă este intens monitorizată de proprietarul ei, însă admite că un rol important îl are şi sprijinul soţiei, care are grijă de partea economică a afacerii. Pe lângă cei doi, alţi 12 angajaţi contribuie la bunul mers al lucrurilor. „Pot spune că este o fermă familială, cu toate că cei doi copii ai mei au îmbrăţişat o altă meserie, dorind să devină medici stomatologi. Acum nu îmi este greu, dar probabil că peste 10-15 ani voi avea nevoie de un sprijin de nădejde din partea băiatului, deşi atunci când a decis să urmeze altă cale l-am susţinut şi nu l-am obligat să devină agronom. Eu am un principiu de viaţă: chiar şi în condiţiile din România, în care nu este uşor şi se schimbă multe de la un an la altul, dacă eşti pasionat de o anumită meserie, indiferent de domeniu, rezultatele vin“, adaugă Buzatu.

Conform estimărilor, la ora actuală, sectorul avicol românesc asigură necesarul de ouă pentru consumul intern. Piaţa de desfacere nu este un motiv de îngrijorare pentru fermierul bănăţean deoarece situarea fermei în apropierea municipiului Timişoara îi aduce şi clienţi: cofetării, magazine alimentare, depozite en gros. Cu toate că până acum pare că am găsit doar părţile pozitive ale afacerii, preţul ar putea deveni un motiv de îngrijorare, în special în anumite momente din an. „Dacă ar fi să mă plâng de vreun neajuns al activităţii, aş putea menţiona preţul ouălor care, în anumite perioade, ne nemulţumeşte. De exemplu, dacă în iarnă preţul era de 45 de bani/ ou, în perioada sărbătorilor pascale a scăzut destul de mult, chiar şi până la 36 de bani“, menţio­nează fermierul.

Pasiune costisitoare

Chiar dacă am prezentat pe larg activitatea fermierului din domeniul zootehnic, merită să menţionăm şi contribuţia adusă în alte domenii ale agriculturii. Astfel, fermierul din vestul ţării lucrează o suprafaţă de 930 ha. Preferă culturile tradiţionale, cele care dau cele mai bune rezultate în ţara noastră. Pe primul loc în topul culturilor este grâul cultivat pe o suprafaţă de 330 de ha, apoi orzul şi orzoaică pe 140 de ha, rapiţă 125 ha, 120 ha le cultivă cu floarea-soarelui, iar 210 ha cu porumb, însă, mai nou, conform cerinţelor, fermierul cultivă şi soia. Vizitând ferma din vestul ţării, ne-a atras privirea livada de pomi fructiferi dimprejurul fermei, dar care nu-i aduce mari satisfacţii. „Am o livadă de pomi fructiferi pe 3 ha. O parte am înfiinţat-o acum 14 ani, când se tot vorbea că România va adera la Uniunea Europeană, şi mă gândeam că, atunci când vom sta la masă cu celelalte state, va trebui să punem legume şi fructe româneşti. Lucrurile nu stau chiar aşa, pentru că, dacă în cazul cerealelor le pot vinde atunci când piaţa este convenabilă, pentru că deţin spaţii de depozitare, cu comercializarea ouălor nu am probleme raportat la producţia actuală, în cazul fructelor am o foarte mare problemă. Acei oameni care se ocupă cu vânzarea lor pe piaţă vin şi ne solicită condiţii mai drastice decât la export. Atunci sigur că îmi produce un gust amar, pentru că acei pomi necesită îngrijire specială până la rodire şi, în final, când tragem linie, livada este singurul segment din cadrul activităţii mele care este pe pierdere. Dar pentru că sunt un îndrăgostit de natură, absolvind liceul silvic, am investit şi în această livadă, chiar dacă este o pasiune costisitoare“, conchide Constantin Buzatu.

Loredana Larissa SOFRON

Afacerile integrate asigură succesul pe termen lung

Fermierii români sunt vulnerabili în fața intermediarilor și a fluctuațiilor pieței tocmai pentru că, din cauza decapitalizării grave, nu au reușit să închidă lanțul producție – procesare – distribuție. Unul dintre marii fermieri care au înțeles că o afacere în agricultură se poate dezvolta doar dacă se trece dincolo de produsul primar către produse procesate distribuite prin rețeaua proprie este Dimitrie Muscă, fondatorul Combinatului Agroindustrial Curtici.

Culturile vegetale sunt cu adevărat profitabile dacă există, în primul rând, ferme de animale și unități de procesare a cărnii. Eventual, și un lanț de magazine.

„Pentru noi, chiar dacă nu facem averi din creșterea vacilor, faptul că avem zootehnia, abatorizarea, industria alimentară într-un lanț complet este extraordinar de facil. În cele 35 de magazine pe care le avem se găsesc doar produse de Curtici – pâine, panificație și patiserie, carne și preparate din carne – unde avem 100 de preparate și circa 35 de produse din lapte. Ca o concluzie, acolo unde au existat ferme de animale, dar n-a fost și pământ, acolo unde pământul s-a împărțit, n-a mers zootehnia. Vindem și roșii în sezon pentru că avem și două hectare de seră. (…) Nu am făcut comenzi să băgăm apă minerală, sucuri, cafea și alte prostii. Numai produsele noastre“, a declarat fermierul din Arad.

Ferme cu genetică superioară

Secretul pare a fi unul nu foarte sofisticat – o fermă cu genetică superioară și, neapărat, o unitate de procesare cu o gamă variată de produse.

„Pentru lapte avem 850 de capete de Holstein, avem genetică adusă din America, din Canada, din Franța, am cumpărat și animale, genetică masculină din Franța și Canada, ca să fim profitabili, să avem producție bună. Pentru carne avem 350 de capete de Charolaise, vaca franțuzească de carne. Am început cu 140 de capete. Poate că astăzi la români nu este cea mai căutată carnea de vită. Este căutată carnea de porc – la români porcul este numărul unu și cea mai bună pasăre e tot porcul. Atunci, nu este o afacere deosebit de grozavă, dar ne satisface pentru că sunt foarte multe preparate pe care le facem și cu carne de vită.(…) Trebuie să ținem la calitate pentru că am observat că, oricât este de mare sărăcia în această țară, oamenii au pretenție la calitate“, a continuat Muscă.

Cheia stabilității afacerii – închiderea lanțului producție – procesare

Închiderea lanțului producție – procesare – distribuție asigură succesul și fac posibile planurile de dezvoltare a afacerii.

„Cum bovinele populaţiei s-au împuținat, am făcut o fermă de Charolaise pe care o înmulțim și, la ora actuală, vrem să mai facem încă o fermă de vaci de carne nu la Curtici, ci la Olari, de vreo 400-500 de capete în prima fază. Sperăm să o putem popula până la finele acestui an. (…) Este păcat că la această oră cam jumătate din carnea de porc consumată în România se cumpără din afară. La bovine, cam 70-80% este carne importată“, a mai spus fermierul.

Printre agricultorii care au dezvoltat cu succes un business integrat în România se numără Adrian Porumboiu, patronul grupului de firme Racova, sau Nicolae Apostol, fondatorul Kosarom.

Boala limbii albastre, o invenție?

Dacă o afacere integrată poate fi controlată mult mai bine decât una fracționată, există și lucruri care nu pot fi luate în calcul nici de cel mai abil antreprenor. Cum ar fi, de exemplu, boala limbii albastre, fabricată din rațiuni comerciale după unele voci.

„Până nu a fost semnalată existența bolii limbii albastre la noi în țară nu am avut probleme. Am făcut o dezinfecție totală, inclusiv cu avioane care au zburat peste fermă și au pulverizat substanțe, apoi am făcut și tratamentul cu Butox. Preventiv, ne-am asigurat pentru o perioadă de opt săptămâni după care vine iarna și țânțarul acesta dispare dacă nu-l duce cineva într-o cutie de chibrit și-l plantează undeva. Se poate întâmpla și lucrul acesta. Vrem să facem și tratament injectabil pentru un an de zile. Până acum n-am avut boala, dar cum am zis că fac și românii export, cum apare boala limbii albastre. Statul trebuie să aducă medicamentul care astăzi nu se găsește în țară ca să putem să ne protejăm. Nu-mi pot permite ca într-un efectiv de 1.200 de capete să pătrundă ceva. La fel, în complexul de porci, unul de 24.000 de capete, altul de 10.000 de capete, trebuie să ne păzim așa cum trebuie“, a conchis Muscă.

Potrivit ANSVSA, boala limbii albastre a fost confirmată, până la data de 18 septembrie, la un număr de 757 de animale din 22 de judeţe. Buzău este judeţul în care au fost cele mai multe cazuri, peste 200 animale fiind diagnosticate cu această boala. Cazuri numeroase au fost raportate şi în judeţe precum Vrancea – 96, Gorj – 67, Olt – 62 şi  Vâlcea – 46 de animale.

Marius ȘERBAN

Afaceri de succes!

Vecină de bătătură e proprietatea unuia de la oraş care-mi cumpără un loc de casă, de-l aveam de la o mătuşă. Îşi încropi o gospodărie procopsită: 5 iatace, 5 bude cu scăldătoare, două odăi de tăvăleală, două spălătorii, cuhnie şi sufragerie pe tot parteru’, beci, cămară de bucate, cămară de ţoale, năduşitoare în casă, centrală termică, scăldătoare în ogradă, aplecată pentru maşini, foişor şi două coteţe. Să ne înţelegem, nu mă roade pizma! A plătit cinstit, cât am cerut, başca a făcut el actele şi cât a scos casa din pământ mă tocmi pândar la salahori. După ce se mută cu familionul, ne mai întâlnim, la gard, ca vecinii, ne mai îndemnăm la spart seminţe şi potolim sarea cu câte o bere. Aşa se face că l-am întrebat de ce nu mai munceşte, că pare tânăr şi nici bolnav nu s'arată. Mi-a spus că-s pensionari, şi el, şi muierea! Din armată! Mirat, că nominal şi vocaţional ştiu socoti, mi-am exprimat neîncrederea privind acoperirea traiului zilnic. Recunoscu cu juma' de glas că, la oraş, unde mai are apartamentu', dă bani cu împrumut, la termen, face cămătărie cum ar veni. Citindu-mi în priviri nedumerire, îmi făcu o socoteală, cu dâre de bere pe tăblia mesei din foişor.

„Fii atent! La suta de lei împrumutaţi pentru treij' de zile (pân' la leafă!), îi bag patru bani pe zi dobândă dacă întârzie cu datoria peste o lună. Face omu' socoteli şi zice da! Cer şi un gaj, ceva acolo, de care nu se poate lipsi, frigiderul la o adică. Scris, că vorba zboară! Altfel nu-mi deschidea uşa. Dacă-mi dă banii la leafă e tanda pe manda! Cum întârzie, cum începe să curgă dobânda. Toţi întârzie! Cine se uită la câţiva leuţi? Dacă nu-mi plăteşte peste o altă lună, nu-l trag de brăcinar, că sunt om de înţeles (o boală, un botez, un… Doamne fereşte!). Îl las pân' se strâng ca' la două luni (trei de când i-am dat paraua), când îi bat obrazu'! Nu-i iau gaju' cum ar trebui, dar îl penalizez cu 6 lei pentru întârziere, că oricum prima lună a fost moca! Şase lei nu's cap de lume! Îmi mai şi mulţumeşte! Hai să facem o primă socoteală: 100 de lei datoria, 4 bani pe zi întârziere, la 60 de zile cât s-au strâns, fac 127 de lei, plus 6 lei penalizarea, devine că trebuie să-mi dea 133 de lei. De un'să-i aibă? Dacă-i avea, mi-i plătea de… hă, hă! Se uită la mine lung, înjură în gând, strânge din dinţi şi mai trece o lună, la leafa următoare. Acu' s-au strâns 150 de lei: împrumutul -100, plus dobânda de întârziere, plus penalizarea de 60 de zile pentru nerambursare! Cam acu'i momentu' când primesc banii înapoi. Rupem hârtia şi-l mai aştept şi altă dată, că sigur o să mai vie…. Hai să mai socotim o dată! 100 de lei, după 120 de zile fac 150 de lei, adică un profit de 50 de lei.

„Şi dacă vine cu paralele după un an?“ întreb, uluit de asemenea eficienţă investiţională.

„L-am ras! Tre' să-mi dea de cinci ori mai mult, că la 90 de zile îi bag o penalitate de 15%. În zi de leafă dau peste el cu fi-miu şi în cele mai multe cazuri iau paraua. Mai iau uneori şi frideru' şi televizoru' şi ce mai găsesc primprejur, că fi'miu are un first hand – centura neagră şi un second-hand pe cheiu' gârlii, aşa că avem unde le valorifica.“

„Şi muierea nu i-o luaţi?“.

„Nu! Poate fi'miu, deşi unele vin singure, după cum am băgat de seamă“.

„Şi merge?“

„Merge! Socoteşte! Pensia mea e de 32 de sute. Cam 16 împrumut, lună de lună. La lună, zic, 8 îmi vin profit, în cel mai rău caz! 16 cu 8, 24, başca pensia nevestei! Ajunge! Acu', ca pensionari, trăim mai restrâns.“

Gheorghe Socotitoru

P.S. Orice asemănare cu meca­nismul fiscal pus în operă pentru unităţile de cercetare agricolă pentru neplata obligaţiilor la buget consolidat al statului este o pură coincidenţă. Doar că fiscul nu împrumută. Ia, de unde n-a dat Guvernu'!

Acelaşi
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.15, 1-15 AUGUST 2013

Abonează-te la acest feed RSS