reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Aug 2019

Cheile și Peștera Dâmbovicioara

Situate în județul Argeș, în localitatea cu același nume, Cheile Dâmbovicioarei fac parte din cel mai mare complex de chei din țară, săpate în Munții Piatra Craiului de râul Dâmbovița și afluenții săi, ce însumează 20 de chei, lungi de peste 30 km. Pârâul Dâmbovicioara a creat un sector de canioane (Brusterului, Lungă, Strâmtă) ce însumează 8 km. Luate separat, Cheile Dâmbovicioarei, situate în depresiunile Dâmbovicioarei și Podul Dâmboviței, se întind pe 2 km. Traseul este unul spectaculos, șoseaua șerpuind printre pereți verticali, înalți până la 200 m, în profilul stâncilor putându-se observa calcarele jurasice, de culoare cenușii-albi lucioase. Peisajul prin canion este unul monumental, splendid în oricare anotimp, aproape neștiind ce să admiri mai întâi: stâncile maiestuoase, apa Dâmbovicioarei, crâmpeiele de poienițe verde intens, pădurea...

Dambovicioara pestera

Tot în această zonă din culoarul Rucăr-Bran se găsește, la 1 km amonte de satul Dâmbovicioara, și Peștera Dâmbovicioara. Bine, versantul sudic din Piatra Craiului numără vreo 50 de cavități, dar cea mai vizitată rămâne Dâmbovicioara. Aceasta a fost descoperită prin anii 1700, mai exact apare citată într-o lucrare științifică în 1767 (J. Fridvalsky), dar prima dată este cercetată amănunțit în anul 1955, când un grup de speologi a lărgit gura de intrare și a deblocat galeria principală. În 1973, Traian Constantinescu, de la Institutul de Speologie, a întocmit prima hartă pentru 244 m de galerii. Cavitatea este explorată în anii 1977-1978 de Ioan Dobrescu, președintele Clubului de Speologie Piatra Craiului, cu sediul în Câmpulung Muscel, prilej cu care se intră în zona superioară a peșterii. La 7 octombrie 1978, echipa compusă din Ioan Dobrescu, Ica Giurgiu, Gabriel Silvășeanu și Grigore Gheorghiță sapă și deblochează alte cavități și cartează, în total, 481 metri de galerii, iar în 1979 același grup, căruia i se alătură alți speologi (Ciuculescu, Iancu, Mihalce și Oprea), au pus pe hartă toți cei 555 m ai peșterii. Accesibile și amenajate sunt însă în jur de 250 m, dincolo de care, pe porțiunea îngustată, a fost montat un grilaj pentru protejarea populației de lilieci care s-a instalat aici. Galeria are lățimi ce variază între 3-4 m și înălțimi de 4-5 m, cu puține ramificații, de dimensiuni mici, interiorul fiind atractiv prin formațiunile geologice deosebite, cunoscute sub numele de „laba de urs“, „aripă de acvilă“, „cap de șarpe“ sau „piele de tigru“. Este de ținut minte și legenda unei ieșiri secrete astupate de localnici sau de un pustnic care ar fi viețuit în grota din Piatra Craiului.

Maria Bogdan

  • Publicat în Turism

Nestematele de la Cobia

În lucrarea Arhitectura din lemn a județului Dâmbovița, scrisă de Ioana Cristache-Panait, se arată că în anul 1810 aici existau 116 biserici din lemn și 98 din zid. Cele mai multe ctitorii erau concentrate în plasa Cobia, cu 17 lăcașuri din lemn și 16 din zid. Astăzi, se mai păstrează în jur de 11 biserici din lemn, declarate patrimoniu cultural național, iar patru dintre ele se găsesc chiar în comuna Cobia. Localitatea, fără vreo faimă regională sau națională, deci este foarte puțin vizitată de turiști, mai deține o bijuterie arhitecturală, mănăstirea Cobia, supranumită „Voronețul din sud“. În fine, noi suntem maeștri în a acorda superlative, dar de data aceasta trebuie să recunoaștem că avem de-a face cu un unicat.

Comuna Cobia, situată la 7 km nord-est de Găești, se compune din 10 sate: Blidari, Călugăreni, Căpșuna, Cobiuța, Crăciunești, Frasin-Deal, Frasin-Vale, Gherghițești (reședința), Mănăstirea și Mislea. În trei dintre ele, Frasin Deal (cătunele Copăcei și Șerbești), Frasin Vale și Mislea se găsesc cele patru biserici din lemn, declarate monument istoric. Prin 2011 acestea au făcut parte din programul „Circuit cultural religios pe axa Cobia – Târgoviște – Doicești din județul Dâmbovița – Pelerin în județul tău“, despre care nu se mai aude nimic astăzi. Poți fi cel mult „pelerin de unul singur“... Dar bine măcar că grație lui sau cu gândul la acest circuit autoritățile române au selectat trei din cele patru monumente pentru a fi renovate în cadrul „Programului de Reabilitare Integrată și Cercetare a Patrimoniului de Arhitectură și de Arheologie“, desfășurat și finanțat în comun cu UE. Și chiar s-a întâmplat, din fericire, acest lucru, adică să fie bisericuțele din lemn restaurate, între anii 2005-2009. Treaba e că ele pot fi văzute pe dinafară mai mult; nefiind vizitate ca un muzeu, în cea mai mare parte a timpului au lacătul pe ușă. Toate sunt construcții de mici dimensiuni, realizate pe un fundament din lespezi de piatră, din bârne de stejar, au pridvor deschis, o singură turlă deasupra intrării și acoperiș din șindrilă. Farmecul lor este indiscutabil, te poartă prin vremuri de demult, atât cât poate imaginația fiecăruia să călătorească prin Dâmbovița veacului al XVIII-lea, perioadă când au fost ctitorite. Fără discuție, e o rupere de cotidian...

manastirea Cobia

„Voronețul Sudului“

Evadare în timp înseamnă și Mănăstirea Cobia din satul Mănăstirea, situată dincolo de pârâiașul Cobiuța, într-o zonă izolată, străjuită pe o latură de un delușor împădurit. Aici se desfășoară, de câțiva ani, Festivalul Internațional de Toacă. Lăcașul a fost ridicat între anii 1571-1572, sub domnia lui Alexandru Voievod, prin grija stolnicului Badea Boloșin. Legenda spune că, mânat de importanța funcției sale – mâna dreaptă a domnitorului Țării Românești –, stolnicul a hotărât să facă o mănăstire cum nu mai era alta în țară, motiv pentru care a tocmit patru zidari italieni să-i ducă planul la bun sfârșit. Iar aceștia chiar s-au ținut de treabă, terminând construcția într-un timp record. Cărămizile, cele care dau unicitate bisericii, au fost aduse din Peninsulă, fiind apoi șlefuite în trei culori, cărămiziu, verde-brun și ocru-galben, lucru care face ca pe zidurile exterioare să cadă o lumină aproape feerică. Din acest motiv este supranumit lăcașul „Voronețul sudului“; de altfel, este singurul din România cu o astfel de arhitectură. Pe urmă, pereții sunt decorați cu un șir de firide pe toată înălțimea fațadelor, despărțite de pilaștri lați și se încheie în partea de sus cu arcuri semicirculare. Mănăstirea Cobia n-a fost pictată în interior de la bun început. Acest lucru s-a întâmplat abia încoace, târziu, prin 2001, prin grija preotului paroh Ioan Popescu. De altfel acestuia i se datorează integral faptul că așezământul mai este astăzi în picioare. Prin metode numai de el știute i-a determinat pe comuniști (Departamentul Monumentelor Istorice) să înceapă restaurarea, lucrările fiind continuate apoi până prin 1995, prin refacerea pereților, acoperișului și turlelor. Revenind la începuturi, stolnicul Badea Boloșin a ținut ca aici să fie o mănăstire de călugări. Și așa s-a și întâmplat. Ea a fost reparată pentru prima dată de Pârvu Cantacuzino, în 1680, iar apoi, printre războaie, ocupație otomană, instalarea călugărilor greci, așezământul monastic a suferit ba ruinări, ba consolidări, ba lipsă de grijă față de arhitectură. Prin 1792 a fost închinată Eforiei spitalelor, fiind transformată în biserică de mir. Și biserică de mir a rămas și astăzi! O poveste aparte o are și clopotnița. Localnicilor le place să creadă că Mihai Viteazul, poposind prin părțile locului cu oștile venite din bătălia de la Călugăreni, a înnoptat la mănăstire, iar în zori și-a îngropat în pământurile Cobiei eroii. Ca prețuire pentru oșteni, a donat mănăstirii un clopot nemaipomenit, care a rezistat până în al Doilea Război Mondial, când nemții l-au confiscat și l-au dus nu se știe unde.

Maria Bogdan

Fără piață de desfacere, meșterii populari nu au nicio șansă

Maria Durchi trăiește în comuna Moroieni, județul Dâmbovița, și este una dintre puținele femei ale satului care încă mai țes covoare. Nu ca să își câștige existența, ci doar ca o nostalgie a vremurilor când tehnologia nu căpătase atât de multă putere.

„Țesutul covoarelor este o activitate pe cale de dispariție, iar pentru cele care încă mai lucrează la război, a rămas doar o pasiune. Eram copil și pentru mine a fost ca o curiozitate, pe atunci nu exista tehnologie, nu aveam televizor. Nici măcar lumină. Mama mea țesea și voiam și eu să văd cum face. Eram atrasă de faptul că folosea fire colorate.“

Și curiozitatea s-a transformat curând în mai mult. Iar acest meșteșug, al țesutului covoarelor, a mai câștigat astfel timp. S-a schimbat acest meșteșug în vreun fel de atunci? Dna Maria spune că partea tehnologică a rămas la fel, doar lâna, altădată vopsită natural cu plante, este astăzi vopsită cu vopseluri chimice.

Materia primă, lâna folosită la țesutul covoarelor, o cumpără de la un centru de colectare de la Săcele, Brașov. Acolo este prelucrată și toarsă, însă înainte de a intra în războiul de țesut trebuie spălată și vopsită. Apoi începe arta, iar meșterul popular dezlănțuie din lână modele florale sau geometrice, toate în culori vii.

Maria Durchi lucrează covoare cu lungimi diferite, dar lățimea standard este de 65 de cm pentru că războiul pe care îl are nu permite realizarea unor covoare cu lățimi mai mari. Cel mai mare covor pe care l-a făcut este de 5 metri lungime.

mester popular 1

„Într-o oră abia dacă reușești să țeși 5-6 cm. Este o muncă extrem de migăloasă, care presupune multă răbdare. Iar la final îl dai pe nimic. Cert este că, dacă nu am comandă, nu lucrez. Eu nu îmi permit să cumpăr lână și apoi să nu îmi recuperez banii. Lâna nevopsită, brută, o iau cu 40 de lei kg. Un pliculeț de vopsea este 1.50 lei și nu poți vopsi decât 100 de grame de lână. Un covoraș de 65 cm/65 cm costă 30-40 de lei. Eu cred că prețul real al unui covoraș de 65 cm/65 cm este de 100 de lei. Bănuiesc că este oricum puțin. M-am uitat pe Internet și am văzut că valoarea lui este undeva la 50-60 de euro. Am fost pe Valea Prahovei la un magazin care comercializează covo­rașe precum cele făcute de mine. Un covoraș cu o lungime de 1,5 m și cu 65 cm lățime se vindea cu 220 de lei. La țesătoarele din Moroieni venea în urmă cu mult timp un agent comercial din acea zonă. Știți cât oferea? Pe două covoare cu dimensiunea pe care v-am spus-o nu ne dădea nici măcar cât lua el pe unul. Și atunci, cu bătaia asta de joc, nu mai bine stai degeaba?“

Fără o piață de desfacere și fără o apreciere corectă a muncii lor, meșterii populari nu au nicio șansă. Iar tinerii înțeleg această situație perfect. De aceea predarea acestei moșteniri culturale de la o generație la alta este aproape întreruptă acum. Rămâne doar în seama bătrânilor să mai facă ceva pentru acest meșteșug. Și nu este simplu deloc.

„Țesutul la război este o pasiune pentru mine. Este amprenta mea pe acest pământ. Însă nu pot face mai mult decât atât. Nu îmi pot promova activitatea pentru că asta ar însemna să nu mă mai pot ocupa și de gospodărie. Îmi amintesc că în urmă cu 10 ani în comună a fost organizat cu bani europeni un curs de țesut la care erau cumva obli­gate să participe tinerele care primeau ajutor social. Însă, după termina­rea cursului, niciuna dintre participante nu a dus mai departe acest meșteșug. Au participat probabil doar pentru că s-au temut că vor pierde ajutorul social. Și atunci ești îndreptățit să fii pesimist cu privire la viitorul acestei îndeletniciri. Cred că în curând o să apună.“

În România munca meșterilor populari este la limita dintre apreciere și indiferență. Însă străinii care ne vizitează țara văd în aceste meșteșuguri străbune ale românilor un „cult“ interesant, o formă de artă arhaică în care pâlpâie identitatea românilor și care ar trebui să treacă de limita timpului

„La un moment dat niște prieteni au venit în vizită însoțiți de niște englezi. Le-am arătat acestora covoarele realizate de mine. Le-a plăcut atât de mult încât m-au rugat să le țes și lor câteva preșulețe. Am simțit atunci că ei apreciază meșteșugul și valoarea produselor pe care le realizez. Și pe mine ca om. Ar fi poate o șansă ca meșterii populari să fie promovați în străinătate. Este foarte important să avem o piață de desfacere. Dacă am avea comenzi, iar lucrurile pe care noi le realizăm ar fi vândute la adevărata lor valoare, nu am avea nevoie de subvenție. Și nici de ajutor social de la stat. Am avea un venit asigurat prin acest meșteșug.“

Laura ZMARANDA

Comuna Finta aşteaptă investitori

În mediul rural sunt încă multe de făcut pentru a schimba în bine chipul satului românesc. Avem oportunitatea de a face asta prin fondurile europene care ne sunt alocate, însă la nivel individual şansa fiecărei comune depinde de cel care se află în fruntea administraţiei publice. Am fost recent în Finta din judeţul Dâmboviţa, o comună cu aproape 5.000 de locuitori, aflată la aproximativ 50 de kilometri de Bucureşti, 20 de Ploieşti şi 40 de kilometri de Târgovişte. Florentin Oprea, primarul comunei, aflat la al doilea mandat, ne-a vorbit despre strategia de dezvoltare a regiunii şi despre hibele sistemului de administraţie public.

De ce România nu este ca Polonia

Primarul din Finta spune că experienţa de administrator pe care o avea în mediul privat l-a ajutat să reziste în sistemul de administraţie publică şi să găsească nişte soluţii eficiente pentru a dezvolta comuna pe care o conduce. 

„Spre deosebire de mediul privat unde lucrurile sunt mult mai simple, iar deciziile se iau mai rapid și implicit implementarea proiectelor se face mai uşor, sistemul administraţiei publice este destul de greoi din cauza birocraţiei. Pregătirea unui proiect durează ani de zile, se fac multe demersuri şi este foarte greu în momentul de faţă. În mod normal ar trebui să învăţăm de la cei care au o rată mare de absorbţie a fondurilor europene. Polonia, spre exemplu, are un grad de absorbţie a fondurilor europene de 130%. Însă acolo, spre exemplu, se stabileşte clar dacă proiectele ce urmează a fi implementate sunt necesare în regiunea pentru care au fost propuse. Cu alte cuvinte, ce ar fi să ne apucăm să facem într-o comună ca Finta proiecte pe turism? Nu există potenţial pe acest domeniu, aşa că ar fi o risipă de bani. Dar în România se întâmplă asta. Ne trebuie aşadar strategii foarte bine definite şi simţ de răspundere în implementarea proiectelor“, spune primarul din Finta.

Banii europeni vor fi folosiţi până la ultimul

Florentin Oprea susţine că, până la venirea sa la primărie în Finta, nici măcar nu se auzise de bani europeni în comună şi că nu existau foarte multe perspective de dezvoltare. S-a folosit însă de experienţa dobândită ca manager în mediul privat şi a reuşit în primul rând să şteargă nişte datorii pe care comuna le avea. „În momentul acesta mă declar mulţumit pentru că am implementat destul de multe proiecte pe fonduri europene şi locale atât cât ne-a permis bugetul. În plus, avem foarte multe proiecte pentru care am obţinut finanţarea şi pe care urmează să le implementăm. Am gândit o strategie prin care să folosim banii europeni până la ultimul. Spre exemplu, anul acesta avem la dispoziţie un 1 milion de euro prin AFIR pentru realizarea sistemului de canalizare. După ce vom termina acest proiect, vom asfalta. Vrem să arătăm că lucrurile se pot face în ordinea corectă pentru că au fost multe situaţii în care s-a asfaltat şi apoi s-a stricat asfaltul pentru a se realiza canalizarea. La final, toată comuna va fi asfaltată cu fonduri obţinute de la Ministerul Dezvoltării. Alte proiecte vizează  reabilitare şi modernizarea celor două dispensare ale comunei care au fost în afara preocupărilor zeci de ani. Unul dintre dispensare va fi modernizat cu fonduri din bugetul local. Mă preocupă foarte mult viitorul copiilor din comună, aşa că mi-am propus ca şcolile din Flinta şi Gheboia să fie, de asemenea, reabilitate şi modernizate. Avem 13 miliarde de lei vechi pentru fiecare şcoală. Vom construi şi o grădiniţă nouă. La finalul acestor proiecte vom avea apă, gaze, canalizare. Deci Finta va avea infrastructură aproape ca la oraş.“

Oportunităţi de afaceri

Însă dezvoltarea comunei nu este condiţionată doar de implementarea proiectelor cu bani europeni, ci și de existenţa pe teritoriului ei a unor entităţi financiare care să susţină consecvent bugetul localităţii. Cu alte cuvinte, comuna Finta are nevoie de investitori.

„Cel mai important obiectiv al primăriei comunei Flinta acum este să atragă investitori şi să stimuleze societăţile, fermierii mici sau mari să dezvolte afaceri aici. În felul acesta bugetul comunei va fi susţinut şi va exista o dezvoltare armonioasă. Altfel, degeaba se dezvoltă localitatea prin proiectele implementate de primărie, dacă nu există susţinere financiară. Pentru că, ştiţi, proiectele europene sunt cofinanţate, chiar dacă vorbim de procente mici. Pentru o comună cum este Finta 2-3% sunt bani serioşi.“

Întrebat de ce ar trebui să vină investitorii aici, primarul spune că Finta este o comună cu terenuri fertile unde se pot dezvolta afaceri agricole, există infrastructură modernă şi este foarte aproape de oraşe. În plus, administraţia publică va sprijini iniţiativele care se bazează pe o dezvoltare armonioasă. „Avem aproximativ 6 hectare de teren care pot fi folosite pentru dezvoltarea unei zone industriale şi în comună există suficientă forţă de muncă. Aşteptăm doar investitori. Pentru a-i atrage către Flinta, am discutat chiar în consiliul local şi ne gândim să oferim nişte facilităţi celor care vor veni aici. Poate că vom oferi gratuit câţiva ani acest teren. Este important însă să găsim parteneri serioşi, care sunt dispuşi să îşi menţină afacerile în Flinta multă vreme.“

Comuna Finta are 5.000 de hectare de teren şi sunt aici cca. 400 de mici fermieri cu o medie de 2 hectare de teren, dar şi societăţi agricole cu suprafeţe mari de teren arendate. Creşterea animalelor nu mai este o prioritate, deşi comuna dispune de cca. 200 de hectare de islaz. Pentru a stimula dezvoltarea agriculturii şi a zootehniei primarul are în vedere înfiinţarea în viitor a unei asociaţii agricole.

GALERIE FOTO


 

Laura ZMARANDA

  • Publicat în Sate

Prahova și parțial Argeș nu contează deloc în ochii celor de la ANIF

La o suprafață arabilă mai redusă cu aproximativ 18% decât Dâmbovița și Argeș, dar cu 80% mai mică decât Buzăul, Prahova nici nu contează pentru autorități din punctul de vedere al irigațiilor. În fine, a contat cândva, dovadă și cele aproape 25.000 ha de teren amenajate, dar județul nu intră în calculele Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale(MADR), mă rog, ale Autorității Naționale de Îmbunătățiri Funciare (ANIF), în Programul Național de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigații.

Prahova și Dâmbovița au o suprafață agricolă și arabilă comparabilă, cu deosebirea că, în afară de culturile de câmp, primul a dezvoltat viticultura, al doilea, pomicultura. Ca suprafață arabilă, și județul Argeș se încadrează cam în aceeași categorie cu primele două, de județe mijlocii ca putere agrară. Buzăul se detașează ca potențial agricol din întreagă zonă a Subcarpaților de Curbură și Meridionali. 

irigatii tabel 1

Pe hârtie lucrurile ar sta binișor. În realitate...

Ca suprafață amenajată pentru irigații, ordinea între județe respectă cumva mărimea suprafețelor agricole. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, preluate de la MADR (n.n.-AGR102A, suprafața terenurilor amenajate cu lucrări de irigații pe macroregiuni, regiuni de dezvoltare și județe), Buzăul dispunea, în 2016, de amenajări pentru 44.927 ha, Dâmbovița – pentru 38.213 ha, Argeș – pentru 35.630 ha, iar Prahova – pentru 35.630 ha. Probabil lucrurile stau așa doar pe hârtie. În realitate, infrastructura este deficitară, distrusă adică, nefuncțională. În 2016, județele Argeș și Dâmbovița n-au irigat nici măcar un metru pătrat de cultură, iar organizațiile utilizatorilor de apă pentru irigații (OUAI) din Prahova și Buzău au încheiat contracte sezoniere sau anuale pentru 1.897 ha, respectiv, 5.190 ha. MADR spune, în Programul de reabilitare a sistemului de irigații, că viabile din punct de vedere economic – altfel spus, ar merita ca statul să investească bani în infrastructura primară – sunt amenajările din Buzău (Câmpia Buzău Est – 9.941 ha și Buzău Vest – 55.860), Argeș (Ștefănești – Leordeni, 5.675 ha) și Dâmbovița (Titu – Ogrezeni, 40.647 ha). Prahova nici nu este pomenită în strategie, iar în Argeș 30.000 ha amenajări sunt ca și terminate.

irigatii tabel 2

Suprafața irigată, mai mare decât cea raportată!

În prima etapă a programului de reabi­litare ar urma să intre o singură amenajare, cea din Câmpia Buzăului-Canal Vest, care acoperă 35.860 ha. Două OUAI (Lipia și Istrița), din trei înființate, au accesat fonduri europene pentru reabilitarea irigațiilor din ferme. Pentru a doua etapă, care nu se știe când anume va începe, sunt programate să fie reabilitate amenajările Câmpia Buzăului Est (9.941 ha), Ștefănești-Leodeni, Argeș (5.675 ha) și Titu-Ogrezeni, Dâmbovița (40.647 ha). Observați că, după reabilitare, Dâmbovița va avea o suprafață amenajată chiar mai mare decât cea raportată de către autoritățile județene din 1997 și până astăzi.

Maria BOGDAN

Evoluția zootehniei în Dâmbovița, Argeș și Vâlcea

Astăzi, vom analiza zootehnia din ultimii 27 de ani în trei județe cu aceeași dispunere geografică: Dâmbovița, Argeș și Vâlcea. Economic însă lucrurile diferă. Argeșul se află în Top 10 între județele țării ca PIB/cap de locuitor, bazându-și dezvoltarea pe sectorul industrial, mai puțin pe agricultură, în vreme ce Vâlcea și Dâmbovița au o economie agrarindustrială. Ca performanțe, Dâmbovița ocupa, în 2012, locul I în ierarhia județelor la producția de ouă, iar Vâlcea deținea poziția secundă la producția de miere.

Evoluția efectivelor de animale în cele trei județe a urmat trendul general, cu o prăbușire a numărului până prin anul 2000, perioadă ce coincide cu dezafectarea fostelor unități comuniste, o ușoară redresare până în 2005, o nouă diminuare după anul aderării țării la UE și o a doua creștere pesemne după atragerea banilor europeni. Cu o singură excepție în cazul județului Dâmbovița, unde numărul de caprine din 2015 îl depășește pe cel din 1990, peste tot efectivele scăzând în medie cu 40-50% față de acum 27 de ani.

Dâmbovița: cu excepția creșterii păsărilor, zootehnia a cedat în fața culturilor vegetale

Fondul funciar al județului Dâmbovița cuprinde 61,1% terenuri agricole. Din totalul acestei suprafețe, cea mai mare parte este reprezentată de arabil – 70,7%, pășuni – 17,2% și fânețe – 8,1%. La dispoziția crescătorilor de animale ar fi deci peste 25% din terenul agricol. De altfel, din totalul producției agricole, zootehnia are o pondere de doar 28,7%. Explicabil de ce efectivul de bovine a scăzut cu 71,41% față de 1990, cel de porcine – cu 41,89% și cel de ovine – cu 64,78%. Chiar și în cazul păsărilor, acolo unde Dâmbovița este un important furnizor de ouă, numărul de păsări a scăzut cu mai bine de 50%. Singurul domeniu în care au excelat crescătorii de animale ar fi sectorul caprinelor.

tabel 1 zootehnie

Argeșul nu acordă o foarte mare importanță zootehniei

Jumătate din teritoriul județului Argeș (682.631 ha) este reprezentat de suprafață agricolă, 338.755 ha: arabil – 171.208 ha, pășuni – 98.960 ha, fânețe – 46.790 ha, livezi – 20.761, vie – 1.036 ha. Deși are câteva unități de elită, Argeșul nu se bazează foarte mult pe agricultură în compoziția PIB; profilul zonei rămâne unul industrial. Totuși, dincolo de pomicultură, sector reprezentativ inclusiv în domeniul cercetării, ținuturile deluroase, care ocupă 38,3% din suprafața județului, și cele muntoase, cu o pondere de 29,6%, ar fi propice cel puțin creșterii ovinelor, dar nu s-a remarcat o astfel de tendință cel puțin în anii din urmă. De fapt, impresia ar fi că nu există o strategie de dezvoltare unitară a agriculturii, dovadă și evoluția efectivelor de animale, cumva fără o explicație logică.

vaci lapte Holstein

De exemplu, la bovine efectivul a scăzut până în 2000, apoi a crescut până în 2007 pentru ca, în 2010 și 2015, să se înregistreze cel mai mic număr de animale din perioada analizată (o scădere, în 2015, cu 45,67% față de 2007 și cu 60,99% față de 1990). Același lucru s-a întâmplat în cazul porcinelor: în 2015 se înregistrează 19,4% din efectivul din 2007 și 18,27% față de 1990. La porcine s-a petrecut un lucru rar, în sensul în care efectivele din 2007 au fost mai mari decât cele din 1990! La ovine, caprine și păsări numărul de animale este mai mare decât în 2007, dar mai mic cu 15-40% decât în 1990.

tabel 2 zootehnie

Vâlcea: resurse suficiente, animale puține!

Dacă ar fi să-și utilizeze resursele, Vâlcea ar trebui să performeze în zootehnie. Județul dispune de o suprafață agricolă de 242.856 ha (42,15% din întregul teritoriu), pășunile deținând 44%, la care se adaugă fânețele, cu 13% din totalul agricol.

tabel 3 zootehnie

În strategia de dezvoltare a județului se spune: „Extinderea pășunilor din zonele montane, deluroase și subcarpatice ale județului a favorizat activitățile de creștere a ovinelor și caprinelor, plasând zootehnia județului Vâlcea pe primul loc în Regiunea Sud-Vest Oltenia.“ Să vedem în ce fel le-a favorizat: efectivul de ovine era, în 2015, de 114.338 capete (date INS), e adevărat, cu 24.569 de capete mai mult decât în anul aderării țării la UE, dar cu 128.362 de capete mai puțin decât în 1990. Unde este „favorizarea“? Nici la caprine nu a fost atins numărul deținut în 1990. În ceea ce privește bovinele, efectivul a scăzut cu 57,04% față de 1990, iar cel de porcine se află la 72,81% față de efectivul de acum 27 de ani.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 13, 1-15 iulie 2017 – pag. 34-35

Cultura dovleacului de plăcintă

În satul Burduca, comuna Dragodana, județul Dâmbovița, cultura dovleacului de plăcintă ocupă loc de cinste în topul culturilor vegetale. Ca să vorbim despre cerințele acestei plante, ne-am oprit la Ion Mihalache, fermier cu experiență de o viață în creșterea animalelor și în sectorul vegetal. Anul acesta, ca și în anii anteriori, a cultivat 1,33 hectare cu dovleci pentru plăcintă. Deși producția va fi mai mică decât anul trecut, când au fost mai multe ploi, fermierul estimează totuși o producție de aproximativ 30 de tone. Este posibil însă ca jumătate din această producție să nu fie conformă cu cerințele pieței, iar dovlecii mai mici ca dimensiune să fie folosiți ca hrană pentru animale.

Dovleacul pentru plăcintă, spune fermierul din Burduca, necesită îngrijire și întreținere la fel ca orice altă cultură. Pregătirea pentru însămânțare începe din toamnă, imediat după recoltare, atunci când terenul trebuie foarte bine curățat de vegetație. Se face apoi arătura de toamnă când se poate încorpora și gunoi de grajd. Dl Mihalache spune că este recomandat ca însămânțarea să se facă la începutul lunii aprilie, după ce solul ajunge la o temperatură de 7-8 grade. Pentru că dovleacul are nevoie de un sol bogat în elemente nutritive și care să fie tot timpul bine drenat, ca și la arătura de toamnă se poate repeta procedeul de fertilizare cu complexe care stimulează creșterea și dezvoltarea plantei. Cel puțin pentru cultura sa, Ion Mihalache spune că este necesară folosirea acestor complexe întrucât nu poate acoperi toată suprafața cu gunoi de grajd. Semințele de dovleac se plantează la adâncimi de 2-3 cm și se pun câte 5-6 semințe într-un mușuroi. Distanța între mușuroaie trebuie să fie de aproximativ 90 cm – 1 m, iar cea dintre rânduri de aproximativ 1,5-2 m.

Este important să se facă lucrări de întreținere și îngrijire, dar și tratamente împotriva bolilor și dăunătorilor. Dovleacul poate fi afectat de mană (pete pe toată suprafața dovleacului), antracnoza (apar pete maro pe suprafața dovlecilor și a frunzelor care se sfâșie), făinarea (pe frunzele dovleacului apare un praf de miceliu). Principalii dăunători ai dovleacului sunt păianjenul roșu comun, păduchele verde sau tripsul tutunului. Recoltarea dovlecilor se face de regulă la sfârșitul lunii septembrie, înainte de căderea primei brume. Este important ca la recoltare dovlecii să fie bine copți. Fermierul din Burduca spune că o confirmare a faptului că dovleacul a ajuns la maturitate este culoarea galben-crem și faptul că unghia nu intră în coaja lui. Greutatea medie a unui dovleac de plăcintă este de 2-3 kg. Ion Mihalache spune că producția obținută pe terenul său nu pleacă niciodată din câmp direct spre piață. Dovlecii sunt aduși acasă unde are spații de depozitare, sunt spălați și puși în plase. Abia apoi pleacă spre piață, unde se vând chiar și până după Sărbători. Prețurile de valorificare direct de la producător sunt de 30-40 de bani, în vreme ce în marile magazine kilogramul se vinde cu 1,50-2 lei.

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 20, 16-31 octombrie 2016 – pag. 26

Viforâta, mănăstirea cu trei ctitori

Trei particularități fac din Mănăstirea Viforâta, din Dâmbovița, un unicat în țară: are trei hramuri, trei ctitori și a fost singura lavră din România cu două starețe, una tânără și alta în vârstă.  Numele așezării monahale, împrumutat inclusiv satului, nu se cunoaște de unde vine. Unele surse spun că denumirea se leagă de viforele de peste iarnă, deși zona nu este deloc una expusă curenților reci de aer, altele pun totul pe seama vicisitudinilor vremurilor, cu frecvente năvăliri turcești, incursiuni ale armatelor lui Bathory, incendii, cutremure, jafuri etc.

Viforâta nu poate fi tratată în afara Curții Domnești de la Târgoviște, cetatea celor 33 de domnitori ai Țării Românești, de la Mircea cel Bătrân la voievodul martir Constantin Brâncoveanu. Situată la 4 km nord de Târgoviște, în comuna Aninoasa, satul Viforâta, Mănăstirea Viforâta apare în cronici ca fiind ctitoria din anul 1530 a voievodului Vlad Vodă al V-lea sau Vlad Înecatul (și-a pierdut viața în apele Dâmboviței, undeva,  în teritoriile de azi ale Ilfovului), coborâtor din neamul lui Vlad Călugărul. Tradiția reține însă că pe acel loc a existat un lăcaș mai vechi, din anii în care a domnit Vladislav Voievod Basarab (1447-1456). Vlad Înecatul construiește aici, în cei doi ani de voievodat, o biserică obișnuită, apărată de un zid înalt. Matei Basarab (1632-1654), considerat al doilea ctitor, împreună cu soția sa, Elena Doamna, reia construcția și schimbă destinația din mănăstire de călugări într-una de maici. Ultimii ctitori, voievodul martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și soția sa, Maria Doamna, inițiază un program de renovare, pardosind cu lespezi de piatră biserica, înălțând zidul de împrejmuire, construind chilii noi și refăcând vechea pictură. În această perioadă aici funcționează și școala pentru copiii locuitorilor din Viforâta.

Avarii și reconsolidări repetate

Mănăstirea este afectată de mai multe cutremure: după seismul din 1802 s-au executat lucrări de reparații pe cheltuiala marelui ban Grigorie Brâncoveanu, soția sa, Safta, călugărită mai apoi la Mănăstirea Văratec, sub numele de Elisabeta, îngrijindu-se de restaurarea picturii bisericii și construind o alta în cimitirul lăcașului, cu hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel; în 1940 se produc avarii serioase, fiind nevoie de reconstrucția turnului - clopotniță și a chiliilor, prilej cu care se electrifică întregul ansamblu, toate realizându-se sub grija Patriarhului Justinian Marina și pe cheltuiala Casei de Pensii a Bisericii Ortodoxe Române și a Arhiepiscopiei Bucureștilor. În consecință, mănăstirea primește, în plus, destinația de casă sanatorială pentru maicile și preotesele pensionare rămase fără sprijin, și tot aici ia ființă un atelier de țesut covoare oltenești pentru export, lucrate de maici și fete din satele vecine; în 1977 sunt afectate biserica, chiliile și clopotnița, iar sub directa supraveghere a patriarhilor Justin Moisescu și Teoctist au fost rezidite chiliile și paraclisul cu hramul Sfântului Prooroc Ilie. Din 1960 și până astăzi, bunul mers al mănăstirii a fost asigurat de preacuvioasele starețe Arsenia Opriș, Mihaela Grăj­deanu și Macaria Mavrodin. În anul 2000, după ce se desființează Casa de Pensii (1993), M. Viforâta trece de la Patriarhia Română în jurisdicția Arhiepiscopiei Târgoviștei.

Catapeteasmă din tei aurit

Biserica principală are două hramuri, unul închinat Nașterii Maicii Domnului și altul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Spre deosebire de alte așezări muntenești, interiorul, construit după rigorile creștinătății răsăritene (plan triconc, cu o navă principală, segmentată în două încăperi și în două abside colaterale cu turle pe naos și pronaos), este de dimensiuni modeste, poate și din această cauză aducând o căldură aparte. Toate construcțiile ansamblului (paraclisul,  biserica din cimitir, turnul-clopotniță) sunt decente ca mărime a construcțiilor. Câteva elemente diferențiază din nou acest așezământ de altele: catapeteasma din lemn de tei aurit, realizată în 1864, într-o combinație gotică și bizantină, realizată de renumitul sculptor român de origine germană Karl Stork și icoana făcătoare de minuni a Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Icoana,  o splendidă pictură venețiană îmbrăcată în argint aurit, reprezentându-l pe Sf. Gheorghe călare pe cal, omorând balaurul, este dăruită bisericii în anul 1631 de voievodul Leon Tomșa. Complexul mănăstiresc de la Viforâta conține și un muzeu, organizat în 1971, care are, printre altele, bogate colecții de icoane, cărți de cult și obiecte bisericești. Între ele se remarcă un epitaf brodat în mătase cu fir de aur, cusut pe pluș roșu, donat de Ana Rotth, o evreică din România, convertită la ortodoxism, veșminte preoțești din secolul al XIX-lea, candele din sec. al XVIII-lea, o cruce de sidef adusă din Țara Sfântă, paftale din sidef etc.

Maria Bogdan

Valea Lungă, un şirag de probleme

Stigmatul de „zonă defavorizată“ pare să ţină comuna Valea Lungă din judeţul Dâmboviţa de ani buni pe loc, fără prea mari perspective de dezvoltare. Eticheta pare să se fi lipit bine pe sufletul oamenilor din această zonă, făcându-i să creadă cu tărie că nimic bun nu se mai poate întâmpla în acest colţ de ţară. Nimic mai trist, dacă ne gândim că natura, cu generozitatea ei, a dat aici păduri, dealuri, păşuni, toate întinse pe aproape 6.700 ha, în timp ce alte state ale lumii fac agricultură în deşert sau pe terenuri vulcanice.

Doar natura mai atrage oamenii

Situată în partea de est a judeţului Dâmboviţa, la 35 km de Târgovişte, 15 km de municipiul Moreni şi tot atâţia faţă de Pucioasa, comuna Valea Lungă, aşezată într-o zonă cu relief colinar, străbătută de apele Cricovului, îmi pare în aceste zile uşor antagonică. Şirul lung al caselor celor 10 sate ale comunei ce mărginesc şoseaua îşi spune singur povestea. Imaginea pestriţă a vilelor cu gazon şi alei contrastează puternic cu umilele gospodării ale localnicilor. Capitalismul s-a materializat aici doar sub formă de cârciumi şi mici magazine săteşti cu de toate. Atât, fără alte obiective, pentru că investitorii nu şi-au făcut încă apariţia. În rest, domină natura, apreciată de orăşenii cu case de vacanţă sau retraşi din câmpul muncii să-şi petreacă pensionarea într-un loc nepoluat.

Înainte de ’90 comunei i se spunea „valea directorilor“, pentru că majoritatea directorilor întreprinderilor din zonă proveneau din Valea Lungă. Acum aceştia fie nu mai există, fie îşi trăiesc bătrâneţile cu greu după ce au rămas fără locuri de muncă.

Din fuga maşinii te întrebi oare din ce trăiesc aceşti oameni. Iar răspunsul l-am aflat atât de la primarul comunei, cât şi de la oamenii simpli şi este unanim. Din pensii, alocaţii, ajutoare sociale, din munca lor în gospodărie, „pentru că satul a îmbătrânit, tinerii nu au oportunităţi, iar cei care au rămas nu mişcă nimic“, a fost răspunsul primarului Viorel Brânduş. Şi a continuat indignat: „Avem o comună săracă, pentru că oamenii au devenit leneşi. Cu 5 lei/h la întors de fân nu îi găseşti. Nu mai ai cu cine să aduci fânul, pe cine să aduci să te ajute în gospodărie.“

Aşadar, „o localitate cu natură frumoasă, aer curat, apă bună, mediu primitor, oameni pricepuţi, gospodari, dar care acum o duc greu cu banii. Aici oamenii nu lucrează pământul pentru bani, ci pentru subzistenţă. Nu ai ce să vinzi. Tinerii nu au unde munci, pentru că nu s-au făcut investiţii“, aşa vede şi domnul Marin Sârboiu Valea Lungă, locul în care trăieşte de-o viaţă.

Sărăcia are culoare politică

Situaţia cu care se confruntă majoritatea populaţiei din această comună este generată de lipsa investitorilor şi implicit a locurilor de muncă. Sărăcia pare însă a fi menţinută artificial. În realitate există dorinţă din partea unor companii de a veni în zonă pentru a deschide diverse obiective turistice sau comerciale, însă autorităţile au grijă să bage beţe-n roate, astfel încât zona să nu se dezvolte.

„Dacă nu ar fi ura de culoare politică investitorii ar veni. Dar ce am păţit? Până am concesionat 5.000 mp, să facă cineva o pensiune turistică cu fonduri europene în satul Valea lui Dan, a durat 6 luni. A trebuit să îi conving pe cei din Consiliul Local că va fi în beneficiul localităţii, că vom lua rentă timp de 49 de ani, taxe şi impozite de la acea pensiune, că se dezvoltă zona şi va afla lumea de noi. Din păcate, deciziile sunt luate de Consiliul Local. Ceea ce consiliul hotărăşte primarul trebuie să respecte. Am mai concesionat 3.000 mp pentru o fabrică de panouri fotovoltaice, care este în stadiu de evaluare, pentru că ar urma să fie ridicată tot din fonduri europene. Dar mă confrunt cu întrebări de genul: de ce să facă X, în loc să ne bucurăm că 2-3 familii din Valea Lungă au un beneficiu, creează locuri de muncă şi nu vin la primărie să ceară ajutor social“, spune Viorel Brânduş, primarul comunei Valea Lungă.

Mentalitatea oamenilor, o piedică în dezvoltarea zonei

Dacă la nivelul autorităţilor lucrurile stau astfel, nici localnicii nu trag spre o altă direcţie. Comuna nu a fost cooperativizată, oamenii nu ştiu ce înseamnă asocierea şi nici nu concep să-şi unească forţele într-un scop comun. Conform ultimului recensământ, populaţia a scăzut de la 5.280 de persoane, câte erau acum 10 ani, la aproape 4.900 de persoane, câte sunt astăzi. Dintre aceştia, 300 au plecat să-şi găsească norocul în străinătate. Muncesc în construcţii sau pe unde găsesc de lucru, dar au învăţat ce înseamnă capitalismul. Tinerii care au rămas se apucă de băutură sau sunt neserioşi, spun localnicii. Spunea cineva: „Am chemat 8 oameni la coasă şi au venit 3. Oamenii nu mai lucrează cu animalele, s-au învăţat să le dai mâncare, cafea, băutură, ţigări şi dacă le dai 50 de lei/zi e prea puţin. Au rămas terenurile în paragină.“

Deşi comuna este acoperită de 2.000 ha cu păşuni, 800 ha teren agricol, păduri şi fâneaţă, oamenii nu au pus accent nici pe plantaţii pomicole, nici pe creşterea animalelor, „preferă să vină să ceară ajutor social, care, dacă ar fi după mine, l-aş scoate. Aş lăsa acest ajutor doar pentru cei bolnavi şi pentru cei în vârstă care nu au pensie“, afirmă primarul. În momentul acesta cei care nu au serviciu stau acasă. Îşi pun pe un petic de pământ nişte porumb, cartofi şi se îngrijesc de gospodărie.

Investiţii de umplutură pentru refacerea infrastructurii

Accesarea fondurilor europene a adus o serie de îmbunătăţiri la nivelul comunei. Astfel, printr-un proiect pe Măsura 322 din PNDR, în valoare de 2,5 mil. euro, au fost asfaltaţi 12 km de drum, s-au construit 5 poduri, s-a îmbunătăţit alimentarea cu energie electrică prin montarea a 7 transformatoare. De asemenea în proiect au fost incluse şi alte obiective sociale: reabilitarea unei şcoli după model european, a căminului cultural şi construirea unui after-school. Aspecte importante pentru comunitate, dar care nu se justifică în totalitate. Spre exemplu, numărul de copii este din ce în ce mai mic. Dacă în trecut existau 2 şcoli I-VIII, 6 şcoli I-IV şi 6 grădiniţe, în prezent doar 2 şcoli cu clasele I-VIII şi 5 grădiniţe mai primesc cei 480 de copii din zonă. Cu toate acestea, acum 2 ani a fost finalizată o şcoală construită după model european, în care s-au investit 1,7 mil. lei, dotată cu toalete moderne, mobilier, tâmplărie, termoizolantă, acoperiş, laboratoare de fizică, chimie, biologie, geografie, camere de luat vederi, alarmă, dar care nu are elevi. „Anul acesta clasele a VII-a şi a VIII-a trebuie să le duc la altă şcoală, pentru că sunt doar 7 respectiv 9 elevi“, a afirmat primarul Viorel Brânduş. Mai mult, a fost construit un after-school, cu o capacitate de 30 de locuri, în care se va asigura o masă caldă, dar de care probabil vor beneficia tot cei amărâţi. Explicaţia pentru care au fost făcute aceste investiţii este simplă: „After school-ul l-am făcut de nevoie, pentru a primi un punctaj mai mare şi pentru a creşte şansele de aprobare a proiectului de infrastructură. Dacă ar fi fost după mine aş fi făcut doar asfaltări şi poduri, dar a trebuit să avem şi această componentă socială pentru a primi finanţare.“

Patricia Alexandra POP

La Bucşani – Dâmboviţa rezervaţia se mândreşte cu 47 de zimbri

Zimbrul, farmecul pădurilor de odinioară, un simbol prezent în legende şi în tradiţii populare, iată că, după aproape trei sute de ani de absenţă din ţara noastră, este prezent astăzi în câteva rezervaţii în semilibertate, între care şi cea de la Bucşani – Dâmboviţa, cea mai mare dintre toate, a cărei existenţă va marca împlinirea, în curând, a trei decenii de existenţă, în trupul de pădure Neagra, de la Bucşani.

Directorul Direcţiei Silvice Dâmboviţa, ing. Costel Preda, unitate care are în directă răspundere rezervaţia de la Bucşani, ne spune că aceste animale, reprezentative altădată în pădurile ţării noastre, trăiesc azi într-un parc special, în semilibertate, pe 166 ha, în pădurile de stejar de la Bucşani. Sunt aici 47 de exemplare, dintre care 24 de femele. „Zimbrul este un animal sociabil – spune interlocutorul nostru –, părând a fi unul paşnic în relaţia cu omul şi tolerant cu alte animale, dar poate fi surprins şi cu ieşiri agresive imprevizibile, dovedind agilitate şi fiind deosebit de sprinten, în ciuda masivităţii sale corporale de 800-1.000 kg. Zimbrul nu poate fi socotit, totuşi, un animal complet sălbatic, aflându-se în permanenţă sub îngrijirea omului, prin hrănire complementară, dar şi prin administrarea, pe tot parcursul anului, de sare, tratamente antiparazitare, asigurându-i-se apa şi liniştea necesară. Animalele îşi duc viaţa în cârduri de câte 10-12 exemplare: femele, viţei şi masculi, Acum, când vine primăvara, animalele se retrag în desişul pădurii de stejar ori prin luminişuri, unde îşi fac şi siesta. Fără îndoială, grija statornică a omului pentru protecţia acestei valoroase specii a determinat, treptat, de-a lungul celor trei decenii, dezvoltarea reflexelor lor de dependenţă accentuată faţă de om, în detrimentul instinctului de conservare. Se poate afirma că – mai arată directorul Costel Preda – obiectivul prioritar, preconizat la înfiinţare, acela de adaptare, de experiment, mai bine-zis de reaclimatizare şi dezvoltare a zimbrului în condiţii climatice din zona de câmpie premontană şi dealuri mijlocii, a fost atins!“

„Apoi, trebuie ştiut că, prin structura sa de vârstă, a efectivului actual de zimbri, dar şi prin adaptarea lor la condiţiile locale de ecosistem, sporul de natalitate este încurajator în ultimii ani, astfel că se aşteaptă, pe mai departe, atingerea unui efectiv mărit, de până la 55 de exemplare, putând ajuta cu un număr de exemplare şi celelalte rezervaţii, cum ar fi acelea de la Haţeg şi de la Neamţ.“

De altfel, şeful rezervaţiei, Daniel Oprea, şi medicul veterinar al comunei Bucşani, Aurel Oprea, specializat în domeniu, se declară mulţumiţi de starea de sănătate a efectivelor, de faptul că numărul de exemplare s-a mărit constant. Aceasta deoarece conducerea Ocolului silvic Bucşani şi Direcţiei Silvice Dâmboviţa asigură din fonduri proprii trei miliarde lei anual: hrană şi toate cele necesare existenţei Parcului de zimbri. Şeful rezervaţiei, ajutat doar de doi îngrijitori, îngrijeşte permanent aceste animale semeţe, care înnobilează pădurile de stejar de la Neagra Bucşani – Dâmboviţa.

Vorbind despre hrană, aflăm că cei 47 de zimbri au la îndemână nutreţuri concentrate şi suculente, cum ar fi porumb, legume, dovleci, varză, pepeni, morcovi, dar şi o varietate mare de fructe de pădure, pe tot timpul anului.

Faima parcului de la Bucşani a ajuns departe, în ţări ale Europei, dovadă fiind întâlnirile care se desfăşoară aici cu delegaţii din diferite ţări, dar şi vizitele tot mai frecvente ale publicului, nu numai la sfârşit de săptămână. Aşa cum se poate vedea şi în imaginile surprinse la faţa locului, vizitatorii sunt de toate vârstele, de la copii preşcolari şi şcolari până la grupuri de adulţi veniţi mai ales din Capitală, din Ploieşti, dar şi din alte locuri din ţară. Silvicultorii de aici pun la dispoziţia vizitatorilor o cabană cu toate dotările necesare, grătare, terenuri de relaxare şi un foc de tabără, la preţuri mai mult decât accesibile.

Cristea BOCIOACĂ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013

Abonează-te la acest feed RSS