Tradiția cu ciopoare prin ochii unei tinere ciobănițe din județul Hunedoara

Practicarea meseriei de cioban are o condiționare culturală importantă. Românii își poartă această condiționare printr-o amprentă unică fixată în codul lor genetic, care s-a forjat în mii de ani de păstorit. Georgiana Mihaela Coroescu, o tânără de 22 de ani din Sălașu de Jos, județul Hunedoara, este un model ce exemplifică ideea de tradiție. Aceasta este o ciobăniță de-a locului, care readuce la viață ciobănia. Cum? Ea ne vorbește despre ciopor, mânzare și chiar de boșcă. Cuvinte care aduc aminte de tradițional, de viața autentică la stână. Voi le cunoașteți sensul?

Ciopor, cârd, cireadă sau turmă, toate acestea duc la amintirile din copilărie ale tinerei din județul Brașov. Pentru că toată copilărie și-a petrecut-o printre ciopoare, chiar de la vârsta de o lună.

„Eu m-am născut în februarie, iar în luna martie m-au dus la stână, mama mea mergea la piață cu brânza, iar tata trebuia să stea cu mine și cu oile la stână. La vârsta de doi ani am început să merg la creșă direct de la stână. Apoi, de la 4 ani, stăteam deja cu oile când mama era la piață și tata mai avea comenzi și mergea să le ducă. Și acum îmi aduc aminte că era un baraj, iar pe o parte de râu stătea un ciopor și pe cealaltă parte alt ciopor; îmi legau câinele de întors oile de mine ca să nu îmi fie frică. Când am început școala, mergeam tot de la stână și când mă întorceam de la ore dădeam drumul oilor. La stână aveam de toate, de la vaci și cai până la păsări, îmi plăcea să am grijă de toate. Când am împlinit vârsta de 8 ani, am luat foarte multe oi în pază, mânzare (oi care au fătat și au lapte) și sterpe (oi care nu dau lapte). Tot timpul după școală mergeam cu cele sterpe, iar părinții mei mergeau la fân sau se ocupau de alte treburi.“

Miei crescuți la biberon

Practic, tânăra era omul de bază la stână, iar cojocul i-a fost mult timp „adăpost“.

„După vârsta de 12 ani am început să le mulg, mi-am dat seama că îmi plăcea foarte mult să merg cu oile și să stau la stână să dorm în cojoc și în boșcă, un fel de bordei; totodată, căram apa cu măgarul zilnic. Nu mi-aș dori altă viață, iubesc animalele și îmi place foarte mult să am grijă de ele. De copil mi-am tot crescut miei cu biberonul și am strâns bani ca să îmi pot cumpăra oi și câini la stână“, încheie Georgiana Mihaela Coroescu, tânără ciobăniță din județul Hunedoara.

Ţară, ţară, vrem ciobani!

Din zori şi până noaptea, baciul are mereu grijă de turma lui, deoarece din asta trăieşte. Este propriul stăpân şi, chiar dacă se ivesc probleme ce ţin de preţuri, piaţă, programe guvernamentale, reuşește să-şi crească copiii, să-i dea la şcoli, să fie mici fermieri, respectaţi în comunitatea lor.

Au dispărut ciobanii mioritici? Imaginea ciobanului mioritic care îşi duce caşul ori mieii la piaţă cu căruţa trasă de cai nu prea mai există, cel puţin în multe județe. A fost o vreme în care viaţa ţăranilor români se învârtea în jurul turmei de oi şi a ciobanilor care aveau grijă de ele. Cât de multă mâncare aveau iarna şi cât de cald urma să le fie depindea în mare parte de câtă lână şi câtă brânză primeau de la stână.

Au apus vremurile când a fi cioban era un mod de viaţă, când stelele le erau cunună, iar preoţi munţii mari. Încet-încet, ciobanii sunt izgoniţi din sfera tradiţiei moştenite din tată-n fiu. O meserie, deşi bănoasă astăzi, se află pe cale de dispariţie.

Mai avem nevoie de tradiţie, mai avem nevoie de ciobani, mai avem nevoie de valorile acestui neam românesc? De noi depinde ca răspunsul să fie unul afirmativ.

Beatrice Alexandra MODIGA