Berbec englezesc

Istoria acestei rase este fascinantă și plină de evenimente, chiar dacă originile sale sunt încă subiectul multor controverse. Există păreri care susțin că Berbecul englezesc ar fi prima rasă cu urechi atârnânde, restul  fiind „lucrate“ din aceasta. O altă ipoteză este că rasa s-a dezvoltat odată cu Berbecul francez, obiectivele crescătorilor fiind diferite: pe continent se dorea creșterea masivității și a calității blănii, versus un corp mult mai fin și urechi supradimensionate dincolo de Canalul Mânecii. Fapt este că, în jurul anului 1850, existau animale având caracteristici de Berbec, așa cum le înțelegem astăzi, în ambele țări. Între anii 1880-1890 au fost importate primele animale în Germania, întâmpinate de crescători cu mare entuziasm. Multă vreme a fost supranumită „regina“ raselor de iepuri, în 1893 fiind recunoscută oficial în standard. A fost creat un sistem de clasificare în funcție de lungimea urechilor [50cm], abandonat mai târziu din cauza stabilirii altor obiective în reproducere, cum ar fi forma corpului, calitatea și culoarea blănii. În 1914, la expoziția din Leipzig au fost expuși un număr de 49 de Berbeci englezi. Până în 1938, când are loc unificarea celor trei standarde existente pe teritoriul Germaniei, rasa cunoaște o continuă răspândire, deși sunt crescute în mod special exemplare care au culoarea thuringer.

Ca mai toate rasele de iepuri, Berbecul englez suferă o reducere drastică a efectivului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, până aproape de extincție. Friedrich Joppich este cel care a militat după 1945 pentru salvarea și ameliorarea rasei. Având material genetic redus și apelând la importuri, s-a încercat revigorarea rasei, deși într-un ritm scăzut. Problemele inerente cauzate de consangvinizare, pierderea vitalității de dinainte de război i-au făcut pe mulți crescători să se îndepărteze de această rasă. Doar entuziasmul câtorva idealiști a făcut ca rasa să nu se piardă, fiind prezentat  la expoziția din Leipzig din 1971 un efectiv de 11 animale, în culorile negru și thuringer (Madagascar), care de altfel predomină și astăzi. În 1987, la Stuttgart s-au întâlnit crescători ai acestei rase din mai multe țări, scopul fiind relansarea reproducerii Berbecului englezesc la o scară largă, dezvoltând și păstrând pentru generațiile viitoare această rasă istorică.

Rasa face parte din grupa raselor mijlocii, cu o greutate între 4,5-5,5 kg, urechi cu o lungime de 55-61 cm, la care se măsoară și lățimea lor-12-15 cm. Sunt standardizate culorile negru, albastru, havana, galben, gri și combinația lor cu alb (mantulat), precum și alb cu ochii roșii sau albaștri. Din păcate, unele culori sunt regăsite la unul, maximum doi crescători. Ținând cont de efectivele reduse, vârsta unor crescători, precum și distanțele mari între ei, nu ne putem aștepta în viitorul apropiat la salturi mari în reproducerea rasei.

Berbec mic

Berbecul mic este probabil singura rasă care ar putea, pe drept, purta numele de german deoarece aceasta este în totalitate creația crescătorilor germani. Reproducerea rasei începe în jurul anului 1954, iar cel ce este creditat cu apariția ei este Erhard Diener, din Saarbrucken. După ani de încrucișări și selecții, el prezintă pentru prima dată exemplare de Berbec mic la o expoziție din 1957. Urmează o perioadă plină de entuziasm în rândul crescătorilor care trec la reproducerea noilor berbeci în mai multe varietăți de culoare. Ca urmare, în anul 1968 are loc includerea rasei în standardul Germaniei federale. În Germania de Est recunoașterea rasei vine abia în 1980. Cu o greutate de 3,0-3,5 kg, Berbecul mic este inclus în grupa raselor mici. Cu un corp lat, cilindric și musculos, cu un cap berbecat, cu frunte largă, urechi de 30-36 cm și o blană excelentă este o încântare să-l vezi în expoziții. Sunt standardizate toate nuanțele de gri, culorile monocromatice, thuringer și cu insigne de tip thuringer, culorile menționate cu desen (mantulat), precum și culorile rhon și weissgranen.

Berbec pitic

Istoria rasei începe în Olanda în 1952, aproape în același timp cu demararea reproducerii pentru Bebec mic în Germania, iar Adrian de Cock din Tilburg este cel ce-și propune ca obiectiv crearea unei rase de Berbeci pitici. Pentru aceasta el a folosit pitici colorați și iepuri Berbec. Au urmat 12 ani de reproducere prin care s-a încercat combinarea tipului berbecat cu factorul de nanism. În 1964 au fost expuși primii Berbeci Pitici la o expoziție olandeză din Den Bosch. Însă, rasa era încă departe de ceea ce știm astăzi. Au urmat alți ani de muncă și răspândire a rasei în țări din Europa, în special în Elveția și Germania. În Germania, cel care s-a ocupat foarte mult de reproducerea acestei rase a fost dr. Wener Wein din Ludwigsburg, în special pe varietatea alb. În anul 1973 rasa este recunoscută și standardizată în Germania. Berbecul pitic face parte din grupa raselor pitice, având o greutate ideală între 1,50-2,00 kg și urechi cu o lungime de 22-28 cm. Succesul acestei rase este relevat și de numărul mare de varietăți de culoare standardizate. În standardul european sunt acceptate 44 de varietăți de culoare, inclusiv desenul mantulat. Exceptate sunt desenele tip punct (fluture, englezesc, renan), desenul olandez și Jamora. Numărul crescătorilor de Berbec pitic este în creștere, mulți crescători optând pentru această rasă.

Valentin FILIP