Zumzetul indonezian, printre templele hinduse și orezăriile din Bali (I)

Diminețile sunt alintate de muzica ce se împrăștie din Kalimba, instrumentul la care un bătrânel, mereu cu zâmbetul pe buzele crăpate de timp, cântă neobosit, împrospătând totul dimprejur, chiar și cerul, mereu schimbător, ce ne surprinde prin umbrele chipeșe ca niște doamne cu pălării elegante. Îmi continui aventura mea prin Indonezia, salba de smaralde a Ecuatorului, a patra cea mai populată țară a lumii, ce are peste 17.000 de insule și unde locuiesc cei mai mulți musulmani. Este țara unde activitatea seismică și cea vulcanică sunt printre primele din lume. Din cei 400 de vulcani, 130 sunt aproape tot timpul activi.

Tukad Cepung

În districtul Tembuku, în partea estică a Baliului, minunata cascadă Tukad Cepung stă ascunsă-ntr-o peșteră. Nu am ajuns atât de ușor aici, mai întâi am coborât niște scări imense, apoi prin apa rece călcam pe niște pietroaie și speram doar să nu-mi scrântesc vreun picior. Stânci de înalte dimensiuni acoperite cu cojoace verzi mă îmbărbătează să ajung la miracolul acestui adânc loc. Numele cascadei înseamnă curgerea râului, e magnific să o privesc… Cascada îmi dă impresia că se scurge din norișorii ce stau calmi pe cer, iar soarele se amestecă fără vreun efort, creând splendoarea curgătoare ca un curcubeu divin.

Ulun Danu

Pe malul lacului Bratan plutește frumusețea templului Pura Ulun Danu Beratan, desprins parcă din aura munților ce-l înconjoară. Altarele făcute din cărămidă, numite merus, sunt decorate cu ofrandele aduse de locuitori pentru zeități. Pura Bratan este unul dintre cele nouă temple Kahyangan Jagat, a fost construit în anul 1633 și este consacrat zeiței apei, Dewi Danu. Acoperișurile din paie în stil pagodă sunt ca niște scări ce urcă tot mai aproape de infinitul cer. Cu cât sunt mai multe rânduri de învelișuri, cu atât zeitatea este mai însemnată. Ghirlandele galbene din jurul statuetelor elefant, materialele roșii-aurii cu care sunt înfășurate mesele de cult, covorașele de pe trepte, florile canna indica atât de viu colorate sunt detaliile ce decorează intimitatea locului, ilustrând templele într-un mod unic, plăcut trecătorului.

Deasupra unei terase de orez, am încercat senzațiile ce te cuprind atunci când te dai într-un leagăn, la o înălțime amețitoare. Însă plăcerea de a atinge frunzele palmierilor și bucățele din bolta cerească este splendidă aici, sus. Fluturii se rostoglolesc acum în stomacul meu, ei zboară înăuntru, eu afară, la propriu, cu ajutorul frânghiilor mânuite de un pitic balinez, ce sare pentru a mă azvârli în zarea albastră. Cânt „Iabadabadoo“ și parcă sunt un Tarzan ce nu se mai satură de mirosul junglei, rochia galbenă-mi pare c-o pierd printre copaci.

Uluwatu Temple

În vârful peninsulei Bukit din Bali, templul Uluwatu este ca o icoană ce stă pe marginea peretelui imensei stânci proptite-n marea înspumată. Am luat un sari mov pe mine, reușesc să trec nevătămată de maimuțele ce stau la pândă pentru a fura orice lucru de la turiști și, încet-încet, urc pe vaporul pietrificat al zeiței supreme Dewi Danu. Vântul aduce valurile ce se tot grăbesc, mă rezem de zidul ce împrejmuiește locul și-mi plec urechea ascultând sunetele vieții ce vin din apă. Mai mulți bărbați s-au strâns într-un cerc în mijlocul căruia au pus o lampă balineză, dansând Kecak, spectacol ce interpretează scenele de bătălii din Ramayana, epopeea hindusă a Indiei antice. Cu piepturile goale și doar în partea de jos îmbrăcați, aceștia ridică mâinile în aer, cântând și veselindu-se.

Nusa Dua

Este stațiunea din sudul Baliului, înființată în anul 1970. Denumirea ei înseamnă două insule, Nusa Gede și Nusa Dharma. De-a lungul coastei te poți plimba în voie pe plaje precum Mengiat sau Nusa Dua, în stațiunile Ayodya și Inaya Putri. Cu tălpile goale, atingând nisipul fin, curățat mereu de localnici de algele ce-și mai fac apariția, adun energia ce vine de jos, umplând golurile din adânc. Veverițe sprintene îmi taie calea de câteva ori, sunt prietenoase și caută mereu să ciugulească ceva de mâncare. Văd câțiva localnici pescuind, unii turiști se plimbă cu bicicletele pe pistele amenajate, libertatea și relaxarea sunt cuvintele potrivite acum.

Serile sunt animate de spectacole pe plajă cu animatori ce dansează pe muzica tradițională balineză. Baldachine cu mese romantice la lumina frumoasei semilune sunt frumos amenajate din loc în loc. Comercianții gătesc fructe de mare, cocosul, ananasul și alte fructe exotice sunt la discreție prezente într-o barcă transformată în tarabă pentru a vinde diversele bunătățuri. Berea Bali Hai curge în pahare, serenade se aud ieșind din acordurile chitărilor, buna dispoziție este în ochii tuturor.

Mirosul dulce al fumului parfumat ce se ridică-nspre cer din bețigașele ce ard, ofrandele din templele hinduse, simplitatea mânuirii coasei localnicilor și apele cristaline mângâiate de palmieri sunt acum amintiri din episoade vrednice de aduceri-aminte. Nisipul alb și neted pe care scriu acum „Bali“ cuprinde bătăile inimii de fericire și hrana ochilor pentru mult timp de acum încolo, pentru că, dincolo de sentimentele unice, rămân momentele ce poartă cu ele veșnicia și minunile naturii încă tolerantă cu noi, pământenii.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

{gallery}articole/2022/06.iunie_2022/Bali2{/gallery}

Monkey Forest

Se plimbă nestingherite prin pădurea lor din Ubud, Monkey Forest, se adună în cercuri ca la o masă rotundă, jucăușele maimuțe cu coada lungă cărora nu le scapă nimic, sunt atât de agere, uneori chiar agresive, dacă ceva li se pare diferit. Peste o mie de exemplare trăiesc aici, spațiul este protejat de localnici fiindcă mitologia maimuței joacă un rol important în tradiția balineză. Liane cât vezi cu ochii se agață peste tot, încă puțin și se cățărau și pe mine, podețe cu capete de zei construite deasupra pârâului din parc, statui ce întruchipează maimuțele sunt peste tot. Mai regăsesc și trei temple hinduse construite prin anii 1300. Am zăbovit ceva timp aici, de acum apusul stă să vină. Mă uit în urmă după maimuțele ce s-au aventurat într-o mică gâlceavă, trăgându-se amuzant de cozi.

Nusa Penida Island

În portul Padang Bay e un du-te vino, soarele s-a ridicat ușor, ambarcațiunile sunt aliniate și gata să-și primească oaspeții cuprinși de nerăbdarea noilor destinații. Îmi cumpăr o cafea de la una dintre gherete și mă așez pe un pietroi, devorând întreaga scenă a dimineții. Am pornit cu un vaporaș către partea de sud-est a Insulei Bali, înspre Insula Nusa Penida, paradisul maritim al speciilor de corali și pești de recif ce îmbată scafandri cu vederile unice din adâncuri. Cele mai frumoase imagini le sunt date de razele Manta și de Mola Mola, peștele soare, cel mai greu dintre peștii osoși, acesta ajungând chiar și la peste 2.000 de kilograme.

Broken beach

În Banjar Sumpang, satul Bunga Mekar, am ajuns cu o mașină, drumul de unde m-a lăsat vaporașul este lung și destul de anevoios printre dealuri și văi abrupte până la Broken beach sau Pantai Pasih Uug. Angel Billabong, laguna ce s-a format printre stâncile sculptate de natură, este visul oricărei priviri umane. În această aripă de înger, bule de culoare turcuoaz, verzi, albastre sunt formate de valurile ce vin și pleacă. Nu mă mai satur privindu-le, ochii-mi sunt adulmecați negreșit de farmecul lor.

Kelingking beach

În satul Bunga Mekar oamenii sunt gospodari, simpli, îi zăresc secerând iarba uscată sau reparând la un hambar. Alții se relaxează fumând o țigară la barurile improvizate din stuf, grijile nu par să facă parte din cotidian. Trec pe lângă ei, cobor valea și o splendoare mi se arată, este plaja Kelingking, iar alături de ea o stâncă imensă ce seamănă cu un crocodil care vrea să intre în apă. Vântul ondulează valurile ale căror culori cerești se întrepătrund, lăsând în urmă versuri de tandrețe și iubire. 

Crystal Bay este o pitorească plajă din apropiere, pădurea dimprejur, palmierii dau liniște valurilor ce se grăbesc să ajungă înapoi în marea albastră croșetată cu firicele cristaline. Insula stâncoasă din acest frumos decor ascunde nestingherită un templu hindus, totul este desenat perfect, de la cerul calm până la apusul ce înflorește deasupra perdelei înspumate.

Pura Tirta Empul

În orașul Tampaksiring e sărbătoare azi, localnicii sunt gătiți în costume tradiționale albe, mulți se îndreaptă către templul hindus Tirta Empul, loc ce a fost fondat în anul 962 d. Hr., în perioada dinastiei Warmadewa. Mă înfășor într-un sarong galben ca soarele pe care l-am luat de la intrare și merg către petirtaan, un fel de piscină, unde oamenii intră prin partea stângă și se scaldă sub cele 30 de guri prin care țâșnește apa sfântă numită amritha. În interior se află și un palat prezidențial, ce a fost construit în anul 1954 pentru primul președinte al Indoneziei, Soekarno. În prezent, în palat se țin întâlniri importante cu mai-marii statului. Tirta Empul înseamnă Sfânta Primăvară în balineză, apa purificatoare poate fi semnificația reînvierii sufletului, așa cum iarba renaște după anotimpul geros.

Tegalalang

Orezul este principala plantă ce se cultivă în Indonezia. Verde cât văd cu ochii, este feeric spectacolul oferit de Tegalalang, această terasă imensă de orez de lângă Ubud, așezată ca pe niște scări, înconjurată de palmierii ce-și etalează frunzele în adierea ușoară a vântului. Doi fluturi zboară fericiți prin frumoasa grădină, lanurile dansează și timpul stă puțin în loc. Îmi aranjez pălăria pe cap și-i zâmbesc soarelui ce atinge și încălzește din ce în ce mai mult fiecare petic din materialul naturii.

Tirta Gangga

Susurul apei mă cheamă în curtea fostului palat regal Tirta Gangaa, ridicat de regele Anak Agung Anglurah Ketut în anul 1942. Spațiul este așezat pe trei nivele, cel inferior, cu fântâni, lacuri,  în care este identificată lumea demonilor și a spiritelor, cel din mijloc cu latura oamenilor, unde doritorii se pot scălda în piscină dobândind tinerețe eternă după spusele legendelor, iar nivelul mai de sus este cel al zeilor, plin de seninătate. Mă așez lângă una dintre fântâni sub privirea caldă a unui leandru roșu și-l văd pe demonul Rakshasa, transformat într-un mistreț de piatră, cum are grijă de tot ce-i prin grădina paradisiacă. Peștii aurii din iaz înoată de colo-colo printre pietrele suspendate pe care oamenii calcă grijulii. Încerc să nu-i urmăresc prea mult, am senzația că mă amețesc cu mișcările lor printre norii ce se reflectă-n apă.

Despre temple ce plutesc pe apă precum nuferii, libertatea pe care ți-o dă datul într-un leagăn printre nori și palmieri, frumusețea stațiunilor indoneziene voi aminti în viitorul articol despre insula Bali din Indonezia, cea mai mare țară arhipelag din lume.

Aurora Grigore

GALERIE FOTO

{gallery}articole/2022/06.iunie_2022/Bali{/gallery}

Mihai Tivodar, din Câmpulung Moldovenesc, este un om ambițios și, ca orice bucovinean, când se apucă de treabă vrea să o facă cât mai bine. Are o mică fermă de pui de care se ocupă de aproape 10 ani.

„Afacerea are trei componente. Primul segment este vânzarea de pui vii către populație, apoi creșterea și abatorizarea, pe de altă parte. Am investit și într-un punct de abatorizare, de capacitate mai mică decât cele industriale. Al treilea segment este al creșterii și vânzării curcanilor; am un partener în Austria cu care lucrez. Am plecat de la zero, am împrumutat 20 de mii de lei de la mama și așa am pornit. Am făcut totul cu forțe proprii, fără rate la bănci, fără bani europeni.“ Mihai spune că, înaintea beneficiilor financiare, și-a pus, întotdeauna, clienții. „Trebuie să faci muncă de calitate ca să-ți păstrezi clienții, orice compromis te costă pe piață... Ai un client nemulțumit, îți pleacă alți zece. Suntem foarte atenți și cum ne creștem puii pentru sacrificare, vrem ca oamenii să mănânce sănătos. Producem noi hrana pentru păsări, nu folosim antibiotice și, dacă este cazul, întrebuințăm medicamente din plante.“

Din Jakarta la Câmpulung

Lucrurile au mers bine, mărturisește Mihai, până în momentul în care nu a mai avut cu cine să lucreze. „Am muncit eu cu soția, dar cu greu am putut să facem față. Soția mea este din Indonezia, am cunoscut-o grație tehnologiei moderne, pe Internet, ne-am întâlnit, ne-am plăcut, ne-am căsătorit. Acum avem și un băiat de șapte ani și, mai în joacă, mai în serios, ajută și el la hrănirea puilor...Când mi-am dat seama că nu mai găsesc oameni cu care să lucrez, am discutat cu soția și ne-am gândit să aducem din Indonezia.“

Cristina este o femeie curajoasă. După ce l-a cunoscut pe Mihai și s-au căsătorit, a trecut de la cariera în modeling din Jakarta la creșterea puilor și curcanilor în Câmpulung Moldovenesc. „Mi-a fost greu la început, recunosc. Sunt aici de zece ani și în primul an din cauza frigului am făcut tot felul de alergii. Nu eram obișnuită cu iarna și cu gerul, m-am obișnuit treptat și acum chiar mă simt ca acasă, aici în Bucovina, nu mai sufăr când vine frigul. La început eu și cu soțul meu ne ocupam cu toate la fermă. Pentru mine a fost greu până am învățat. Acum am adus  femei din Indonezia să ne ajute. Le-am dat cazare și masă și un salariu mult mai bun decât ar fi câștigat acolo. Sunt harnice, lucrează foarte bine.“

Feny este una dintre indoneziencele care lucrează la fermă. „Mă simt fericită că am venit aici, este o altă lume, am învățat multe într-un an de când lucrez. Nu știam nimic despre creșterea puilor, dar am învățat repede, nu mi se pare foarte greu. De când sunt aici am reușit să strâng bani, acasă, în Jawa, n-aș fi reușit.“

Criza se va accentua...

Mihai Tivodar crede că actuala criză a forței de muncă care a lovit și agricultura României se va accentua în următorii ani și este convins că mulți fermieri îi vor urma exemplul.

„Am ajuns să nu mai avem oameni serioși cu care să putem lucra. Dacă autoritățile nu se vor implica și nu vor găsi soluții eficiente, singura variantă rămâne forța de muncă de afară, din Orient, în special. Fetele care lucrează la mine sunt mulțumite, le dau în jur de 400 de dolari pe lună, echivalentul salariului minim pe economie din acest an. În Indonezia un venit mediu ar fi în jur de 100-150 de dolari. Aici au asigurate toate condițiile și pot să-și economisească banii pe care-i primesc. Probabil că, pe termen lung, nu aceasta ar fi soluția, să importăm și să exportăm, la rândul nostru, forță de muncă. Cei care guvernează ar trebui să se gândească mai profund la acest lucru. Oamenii buni pleacă din țară pentru că sunt dezamăgiți de ceea ce li se oferă. Odată cu pandemia și creșterile uriașe de prețuri nici nu văd lucrurile prea bine în următoarea perioadă. Cred că abia la toamnă se va vedea mai bine efectul scumpirilor din ultimele luni.“

Chiar dacă nu pare prea optimist, în condițiile economice actuale, Mihai și-a făcut, ca orice om întreprinzător, planuri de viitor. Vrea să-și dezvolte capacitatea de abatorizare și să înceapă să investească în agroturism și gastronomia locală pentru că Bucovina este o permanentă atracție turistică. Cristina speră că, dacă proiectele lor vor prinde viață, își va putea întâmpina oaspeții și cu delicatese de la ea de acasă, din Indonezia.

Vasile Braic

El Salvador – ţara nestematelor (Cuzcatlán)

Călătoria pe urmele mayaşilor a început cu adevărat în El Salvador, ţara cea mai mică ca suprafaţă din America Centrală. Deşi ştiam că ne aflam pe teritoriul cu cea mai ridicată infracţionalitate din lume, teama că am putea fi eventuale victime a dispărut atunci când i-am văzut pe salvadorieni atât de primitori, deschişi, făcându-se astfel plăcuţi. Aproape toată lumea purta arme, dar comportamentul era atât de natural încât am uitat de eventualele riscuri, rămânându-ne doar să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce aceste ţinuturi aveau de oferit.

Numele El Salvador înseamnă „provincia domnului nostru Iisus Cristos, salvatorul lumii“. Istoria modernă a acestor locuri este tumultoasă şi începe de la cucerirea ei de către conchistadorii spanioli în anul 1524, când teritoriul a fost inclus în Căpitănia Generală Guatemala. La 15 septembrie 1821, își proclamă independența odată cu celelalte republici central-americane. El Salvador este anexat temporar de Imperiul Mexican (1821-1823), iar între 1823-1838 face parte din Federația Provinciilor Unite ale Americii Centrale (alături de Guatemala, Nicaragua, Honduras și Costa Rica). La 31 ianuarie 1841 se proclamă Republică independentă. Tot la capitolul istorie tumultoasă am aflat despre războiul fotbalului. Totul a început la un meci jucat între El Salvador şi Honduras, în anul 1969. Salvadorienii au pierdut, iar tensiunile au început să crească, până când la 14 iunie armata acestei ţări a lansat un atac asupra Hondurasului care s-a soldat cu 3000 de victime.

Apoi, la începutul anilor 1980 un război civil care a durat 12 ani, între militanții Frontului Farabundo Martí, de stânga, și Junta Militară sprijinită de SUA, a avut ca urmări pierderea a 75.000 de vieţi omeneşti. Între primele victime ale războiului a fost arhiepiscopul de San Salvador, Oscar Romero. Asasinarea lui în data de 24 martie 1980 a dus la escaladarea violențelor, iar astăzi preotul a devenit un simbol şi un sfânt pentru catolicii din America Latină şi nu numai. Am vizitat Catedrala Metropolitană din capitala San Salvador unde se găsește mormântul martirului.

Oraşul San Salvador mi-a plăcut prin modul în care se îmbinau clădirile moderne cu cele cu arhitectură colonială, piaţetele largi şi parcurile. Aproape una de alta se afla Catedrala Metropolitană, Palatul Naţional, Trezoreria Naţională şi Teatrul Naţional.

El Salvador are relieful destul de variat, fiind de fapt dominat de prezenţa a peste 20 de vulcani. Cel mai cunoscut dintre aceștia este Izalco, supranumit și „Farul Pacificului“ datorită craterului său constant activ. Zona este renumită şi datorită zonelor depresionare şi a văilor întinse şi adânci. Are o reţea hidrografică bogată cu peste 280 de râuri care se varsă în Oceanul Pacific. Pădurile tropicale ocupă suprafețe destul de mici, însă arborii sunt de esențe valoroase, precum abanosul şi mahonul. Defrişările masive practicate au dus la reducerea drastică a zonelor împădurite.

Mi-am dorit să aflu câte ceva şi despre preferinţele culinare ale salvadorienilor. Una dintre acestea este pupusa, un fel de plăcintă din făină de porumb sau de orez, umplută cu brânză şi fasole boabe, cu carne de porc, sau cu alte ingrediente. Am gustat un astfel de preparat, cu sos de roşii şi curtido (amestec de varză, morcovi şi ceapă marinate în oţet). N-a fost rău, dar nici n-aş putea spune că-l prefer în locul celor de pe la noi.

Despre vestigiile mayaşe din El Salvador păstrate intacte de cenuşa vulcanică timp de peste 1400 de ani rămâne să vă povestesc în episodul următor. Aşadar călătoria continuă.

GALERIE FOTO

{gallery}articole/2016/08.august_2016/1{/gallery}

Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 15, 1-15 august 2016 – pag. 56-57

Caraș-Severin este unul dintre cele mai bogate județe din România în monumente ale naturii sau create, în timp, de mâna omului. Suprafața sa coincide în mare parte cu cele patru parcuri naționale din sud-vest, Semenic, Cheile Nerei-Beușnița, Domogled – Valea Cernei și Porțile de Fier. Dintre atracțiile turistice nu trebuie ratate Poiana Mărului – Muntele Mic (Pietrele Scorilo de pe Muntele Mic, poiana cu narcise de la Zervești, lacurile de acumulare Zervești și Poiana Mărului, masivele Muntele Mic, Țarcu, Godeanu, Poiana Ruscă), Cheile Nerei (peșterile Sf. Elena, Lenuța, Porcarului etc., Lacul Dracului, Cascada Beușnița), Moldova-Nouă (Clisura Dunării, Rezervația Valea Mare, Grota lui Filip, lanțul de cascade pe râul Moldavița, Insula Ostrovul Decebal), Semenic – Reșița – Valea Carașului (cu stațiunile Semenic, Crivaia, Trei Ape, Secu, Cheile Carașului, Peștera Liliecilor, avenul Poiana Gropii și cea mai mare suprafață de pădure cvasivirgină din Europa, cu suprafața aproximativă de 5.000 ha și arbori de peste 350 ani.) și Băile Herculane – Valea Cernei (Herculane, peșterile Grota Haiducilor, Adam etc., Grota cu Abur, Șapte Izvoare).

Astăzi însă vă recomandăm, dacă vă mai rămâne timp – sau ar trebui să vă rămână, dacă doriți printre amintiri lucruri și locuri de neuitat – să vizitați câteva zone devenite celebre în toată lumea: Cascada Bigăr, complexul mulinologic de la Rudăria și 7 Izvoare, în amonte de Băile Herculane. Traseul este unul care nu presupune deloc efort și se află între Parcul Național Domogled – Valea Cernei și Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița.

7 Izvoare

Locul denumit 7 Izvoare se află la 4 km în amonte de Băile Herculane. Este foarte ușor de găsit: de la Orșova (Mehedinți) circulați pe E 70, treceți prin Topleț și apoi, pe DN 67 D, urmând cursul Cernei, ajungeți la Băile Herculane și, mai departe, la cădițele și ștrandul termal de la 7 Izvoare, până-n Lacul Prisaca, toate situate în stânga șoselei, între aceasta și Cerna sau între un drum secundar și Cerna. Cândva, se spunea că existau șapte izvoare calde și șapte izvoare reci. Cele reci ar fi dispărut sub lacul de acumulare hidroenergetic Prisaca, el însuși loc minunat de relaxare în natură. Nici pe cele calde nu le-a mai numărat cineva, să vadă dacă mai sunt sau nu șapte la număr. Cert este că în zonă sunt câteva izvoare calde chiar în mijlocul râului Cerna, unde se bulucesc și azi să-și trateze maladiile în special persoanele vârstnice. De-a lungul timpului s-au amenajat două ștranduri, unul termo-salin și altul termal, destul de căutate de turiști, nu doar pentru proprietățile curative ale apelor, ci și pentru peisajul rar al Văii Cernei. Până la ștranduri, considerate de mulți unele dintre cele mai frumoase din țară, sunt câteva bazine termale, amenajate cam empiric, denumite „la cădițe“, iar înnoptarea se poate face fie în cele două campinguri, fie în hotelurile și pensiunile din apropiere. Nu vă așteptați la lux; termalele de la 7 Izvoare sunt mai degrabă pentru turistul mediu (ca venituri), dar mai ales pentru cei care îndrăgesc drumețiile, zona abundând de trasee turistice spectaculoase.

Morile cu ciutură, unicat în Europa Centrală și de Est

De la 7 Izvoare vă întoarceți către Herculane, ieșiți din stațiune și, la dreapta, vă continuați drumul pe E 70, Orșova – Caransebeș. În zona localității Plugova părăsiți E 70 și urmați, la stânga, DN 57B, către Bozovici. Undeva, între Prigor și Bozovici, faceți din nou stânga, pe DC 571 F, către localitatea Eftimie Murgu. Aici veți vedea, urmând – chiar și cu mașina, drumul este bunicel, dar de preferat ar fi să admirați totul pas cu pas, într-o călătorie pe jos – traseul din Cheile Rudăria și acel unicat în Europa Centrală și de Est, complexul mulinologic de la Rudăria. În fapt, niște mori de apă amplasate pe cursul râului cu același nume, dar vechi, foarte vechi, trecute în patrimoniul mondial UNESCO. Nu doar morile în sine sunt o raritate, ci și felul excepțional, cumva de neînțeles pentru mulți, de exploatare comună a acestora. Ele aparțin fie unui grup de familii, fie satului; primul din lista afișată la ușa morii care aduce un sac la măcinat pornește moara, lasă produsul la măcinat și pleacă; următorul căruia îi vine rândul vine și adună măcinișul, îl pune în sac și-și varsă propriul conținut în moară, putând colecta el făina sau mălaiul ori următorul sătean. Ideea este că nu există nici cea mai mică tentativă de înșelăciune ori lipsă de responsabilitate. Toți sunt răspunzători de făina consăteanului și de mori, după cum toți se folosesc de ele. Anumite surse susțin că acest mod de a măcina cerealele se folosește de prin secolele II-III (pentru alac sau grâul primitiv, Triticum monococcum). În anul 1772, documentele rețin că la Rudăria existau 8 mori, în 1874 – 51 de mori de apă, iar după mai multe inundații repetate, jumătate ar fi fost distruse. Astăzi, se mai păstrează 22 de mori de apă, refăcute, în anul 2000, din fonduri europene, după un proiect al Muzeului Astra din Sibiu, și din nou refăcute, anul trecut, din fonduri guvernamentale, dar cu aportul localnicilor, după viiturile din 2014. Morile din comuna Eftimie Murgu, denumite și mori cu ciutură, sunt din lemn, acoperite cu șiță și folosesc tehnica măturării de piatra morii. Pentru că debitul râului este mic, au fost amenajate acumulări în amonte de fiecare moară.

Ele poartă nume diferite, cum ar fi „Moara cu Tunel“, „Moara Firizoane“, „Îndărătnica de la Perete“, „Îndărătnica Mică“, Îndărătnica Nouă“, „Moara din Țarină“, „Moara Pațaoanea“ etc.

Cascada Bigăr

După ce ieșiți din comuna Eftimie Murgu mergeți pe DN 57B, înspre Bozovici. La 13 km înspre vest, după Bozovici, la intrare pe Cheile Minișului, pe Valea Nerei, în dreptul indicatorului Paralela 45, chiar pe dreapta, găsiți Cascada Bigăr. Vă va ajuta și faptul că veți observa multe mașini parcate pe marginea drumului și există, de asemenea, un loc amenajat pentru vizitatori. Mica revărsare de apă nu a fost cunoscută – admirată sigur, dar nu și cunoscută – până la realizarea documentarului National Geographic despre România, în 2010. De atunci a început epopeea sa națională și mondială, ulterior fiind cuprinsă într-un clasament top 10 al celor mai speciale și unice cascade din lume. Ce are atât de impresionant? Forma de evantai sub care se prelinge apa de pe o stâncă îmbrăcată în mușchi. Spectacolul este de-a dreptul fascinant. De fapt, perimetrul este cuprins în aria protejată „Rezervația naturală Izbucul Bigăr“, din cadrul Parcului Național Cheile Nerei – Beușnița, totul fiind de-o frumusețe rară. Pe lângă izvoare, abrupturi calca­roase, ponoare, avene, lapiezuri etc., avem izbucul sau izvorul Bigăr, un curs de apă subteran care străbate peștera cu același nume. La vărsarea în râul Miniș, afluent al Nerei, apa trece peste acel prag stâncos din tuf calcaros îmbrăcat cu mușchi, formând cascada Bigăr, o raritate neexploatată turistic așa cum s-ar cuveni.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 14,16-31 iulie 2016 – pag. 50-51

V-ați întrebat vreodată cum ar fi să pășiți printr-un portal într-o altă dimensiune? Ce ar fi dacă un singur pas v-ar teleporta din această lume-cortină spre alte vremuri? Acest lucru este posibil.

Gândiți-vă doar la castelele și cetățile care vin din negura timpului cu toată încărcătura energetică a întâmplărilor la care au fost martore. Este imposibil atunci când pătrunzi dincolo de zidul unei fortificații să nu te atingă în niciun fel gândul că acolo s-a scris istorie. Dacă vreți să descoperiți aceste portaluri porniți spre locurile care păstrează în aura lor poveștile trecutului. Curtea Domnească de la Târgoviște și-a deschis porțile pentru noi. Pe voi încă vă așteaptă.

„Împăratul trecând pe lângă oraș și nevăzând niciun om pe ziduri decât tunari trăgând cu tunurile asupra oștirii nici tabăra n-a așezat, nici de împresurat nu s-a apucat... Dar, înaintând, a mers ca la douăzeci și șapte de stadii când i-a văzut pe ai lor trași în țepe... Chiar împăratul, cuprins de uimire, spune întruna că nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari și mai presus de fire să se folosească așa de domnia și supușii lui.“

Nici regii străini ai lumii și nici măcar timpul nu au putut prăvăli uitarea asupra Curții Domnești de la Târgoviște. Puternic, fără tăgadă în venele zidurilor rămase în picioare se scurge continuu istoria românilor.

Reședință voievodală fortificată și capitală a Țării Românești. Cu acest statut a trecut Curtea Domnească de la Târgoviște prin istorie. Astăzi este o reminiscență a vremurilor în care domnitorii țineau sfaturi la adăpostul zidurilor sale. Închipuită într-un complex muzeal de clădiri și fortificații medievale, înconjurat de păduri și de parc, Curtea Domnească de la Târgoviște a păstrat, în pofida multelor restaurări, amprenta vremurilor în care s-a născut. Săpăturile arheologice au confirmat ceea ce spunea un act din 1417-1418, că acest scaun de domnie al Țării Românești, unul dintre cele mai importante din țară, a fost ridicat în timpul lui Mircea cel Bătrân. Curtea și-a schimbat chipul o jumătate de veac mai târziu, când fortificațiile sale sunt extinse, devenind cele mai mari din țară. Dezvoltarea continuă și în timpul domniei lui Petru Cercel, dar apogeul expansiunii sale este atins datorită domnitorului Matei Basarab. Curtea domnească de la Târgoviște devine centru economic şi politic. Totuși, conflictele, destinul tragic al celor de care atârna soarta sa, timpul, toate au preschimbat-o în ceea ce este astăzi. Un portal spre istorie. Pășiți spre el și veți descoperi multe lucruri interesante.

Biserica Sfânta Vineri poartă ca pecete o pisanie-pomelnic (1517) scrisă în limba slavonă, amintind pe Manea clucerul Perşanu şi pe jupâneasa sa, Vlădaia. Se crede însă că existența ei este mult mai veche și că anul menționat amintește doar de consemnarea unei reparaţii a bisericii. Ctitorul amintit de această pisanie este una şi aceeaşi persoană cu ctitorul de mai târziu al bisericii Sfântul Nicolae – Androneşti.

Biserica Mare Domnească, construită pe vremea lui Petru Cercel (domn al Țării Românești între 29 august 1583 - 16 aprilie 1585), a rămas martorul tăcut al secolelor trecute. Construcția sa a fost inspirată din arhitectura bisericii domnești din Curtea de Argeş şi cea metropolitană din Târgovişte, cu o compoziție specifică lăcaşurilor ortodoxe: altar, naos şi pronaos, la care se adaugă, spre vest, pridvorul. Totuși Biserica Mare Domnească copleșește prin dimensiune.

După intrarea în Complexul Muzeal, Casa Dionisie Lupu este primul popas în istorie. Construirea ei a fost hărăzită printr-un document din 27 decembrie 1802 prin care domnitorul Constantin Ipsilanti (1802 - 1806) îi oferă Mănăstirii Dealu drept metoh Biserica Sfânta Vineri, teren în Curtea Domnească și grădinile domnești. Această casă a fost internat școlar, sediu al poliției orașului și sediu al comandamentului german în timpul Primului Război Mondial. Astăzi este muzeu.

Turnul Chindiei, construit cel mai probabil de Vlad Țepeș, o „țesătură“ de cărămizi ce se întinde 27 de metri spre cer, tronează asupra ansamblului și a orașului Târgoviște. De aici, din această fortăreață cu trunchi de piramidă și corp cilindric cu diametrul de 9 metri, se anunța, la asfințit de soare, închiderea porților orașului și stingerea focurilor. Aflat la 27 de metri înălțime, ai sentimentul nemeritat că orașul ți se așterne la picioare, că ai putere asupra lui. O senzație efemeră ce dispare odată ce pășești din nou pe pământul călcat de marii voievozi ai românilor.

„Turnul Chindiei a văzut unul după altul pe Mircea cel Bătrân, Dracula-Vodă, Vlad Țepeș, Radul cel Mare, Radul de la Afumați, Mihai Viteazul și Matei Basarab. Toți voievozii noștri cei mari și vestiți în pace și în război.“ Nicolae Bălcescu.

GALERIE FOTO

{gallery}articole/2016/07.iulie_2016/09{/gallery}

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 14,16-31 iulie 2016 – pag. 52-53

Marea Dulce

Călătoria cu vaporașul pe Lacul Nicaragua a fost cel puţin la fel de interesantă ca tot ce am văzut în acest ținut unde natura pare că a vrut să adune ce-i mai frumos. Cel mai mare lac din America centrală, cunoscut și sub denumirile de Lacul Cocibolca sau Marea Dulce, este înconjurat de vulcani și presărat cu vreo 400 de insule, adevărate paradisuri tropicale unde accesul este posibil doar cu barca. Situat la circa 30 de metri deasupra nivelului mării, lacul are 160 de kilometri lungime, lăţimea maximă fiind de 70 de kilometri.

Lacul Nicaragua se află la vreo 15 km de Coasta Pacificului și comunică cu Marea Caraibilor prin râul San Juan. Are o suprafață de 8.262 km², iar conchistadorii spanioli ajunși aici au crezut că au descoperit un alt ocean. Datorită dimensiunii sale impresionante, aici se formează valuri ca pe oricare mare.

Acesta a fost cândva parte a oceanului, fiind separat în timp ca urmare a erupțiilor vulcanice ce au determinat apariția lanțului muntos din vestul țării (Condillera Maribios și Condillera Chontelena).

Cu timpul bazinul a devenit un lac cu apă dulce, ceea ce a dus la transformări ale faunei. Se pare că aici trăiește unica specie de rechini de apă dulce din lume.

Pădurile luxuriante ce îmbracă insulele vulcanice sunt uimitor de frumoase. De-a lungul ţărmului trăiesc tot felul de păsări de apă: stârcul, egreta mare, vulturi şi cormorani. Din peisaj face parte şi o specie de păsări ale cărei cuiburi atârnă în copaci şi se leagănă în bătaia vântului de parcă ar sta să cadă. Tot aici am întâlnit maimuţe atât de „sociabile“ încât ajung să le caute turiştilor prin bagaje după… de-ale gurii. Ca să le convingem să părăsească vaporașul le-am oferit banane şi alte fructe pe care le-au înşfăcat şi consumat cu eleganţa specifică speciei.

Cele mai multe dintre insule arhipelagului sunt locuite de pescari, iar pe altele, mai mari, sunt case de vacanţă ale bogaţilor, mulți dintre ei străini. Nu lipsesc nici restaurante, hoteluri, şcoli.

Repere culturale tradiţionale

O călătorie în Nicaragua nu ar fi fost completă dacă nu vizitam și un atelier tradițional de ceramică. San Juan de Oriente este cel mai faimos loc din America Centrală dedicat, iar grupul nostru a fost martorul unei demonstrații de măiestrie în arta producerii ceramicii precolumbiene. Am admirat exponatele și ne-am achiziţionat câte ceva care să ne amintească de acele locuri.

Piața din Masaya cunoscută drept leagănul folclorului nicaraguan a fost şi ea un reper în călătoria noastră. Vestitele hamace multicolore ţesute manual, bluze brodate şi ţesături din cânepă, obiecte din lemn preţios, lucrate de localnici cu metode tradiţionale. Pentru câteva ore a fost o încântare să le priveşti, să le probezi şi chiar să-ţi cumperi pentru acasă.

Cu multe fotografii şi cu dorinţa de a reveni în Nicaragua cât mai curând am pornit către El Salvador. Călătoria continuă, iar eu vă voi împărtăşi o nouă poveste în episodul următor

GALERIE FOTO

{gallery}articole/2016/07.iulie_2016/10{/gallery}

Teofilia BANU

Revista Lumea Satului nr. 14,16-31 iulie 2016 – pag. 54-55

Poarta iadului – vulcanul Masaya

O experienţă cu adevărat memorabilă rămâne primul contact cu un vulcan încă activ situat între capitala Managua şi Granada. Poate pare mult cuvântul contact, dar chiar am ajuns în „buza“ craterului ce continuă să emane gaze toxice, de unde se putea desluşi dacă priveai foarte atent lava încinsă clocotind.

Timpul de vizită la vulcanul Masaya a fost limitat la vreo 20 de minute pentru că exista riscul intoxicării dacă erai surprins de emanaţiile acestuia aduse de curenţi care-şi schimbau permanent direcţia. Peisajul mi s-a părut desprins de pe altă planetă. Aveam senzaţia că urmează să ne ia foc tălpile atunci când păşeam pe potecile negre de cenuşă vulcanică şi lavă stinsă.

Istoria acestui loc, considerat intrarea în lumea morţilor, vorbeşte de femei şi copii aruncaţi de indigeni în craterul fumegând ca sacrificii pentru zei. Conchistadorii spanioli care au văzut craterul erau şi ei convinşi că este poarta iadului. Unii sfidând teama, au coborât în acel loc sub protecţia unei cruci de lemn şi au văzut focul arzând şi resturile umane despre care apoi le-au povestit tuturor. Mai multe scrisori ale exploratorilor descriau vulcanii care au transformat noaptea în zi şi lacurile de foc care nu se opreau din ardere. Am aflat că există o specie de papagali care obișnuiesc să își facă cuib în apropierea craterului ce degajă în mod constant gaze sulfuroase, letale atât pentru animale, cât şi pentru oameni. Încă se cercetează cum aceştia au reușit să se adapteze.

Pădurea din nori – vulcanul Mombacho

O altă experienţă la fel de interesantă a fost expediţia pe vulcanul Mombacho, acolo unde pădurea tropicală se uneşte cu norii. Drumul foarte îngust, cu pante şi povârnişuri, a fost o aventură în sine. Zona este ideală pentru plantaţiile de cafea. Am văzut câteva în urcuşul nostru cu turismele echipate special pentru tipul acela de drumuri. Am urcat până la altitudinea de 1.200 m la un centru turistic unde am căpătat multe informaţii despre flora şi fauna locului. Acolo am găsit hărţi, fotografii, mulaje şi, evident, suveniruri.

Însoţiţi de un ghid am fost pentru câteva ore cu capul în nori la propriu. Pădurea de pe vulcan este ceva neobişnuit şi unic. Nuanţele de verde pe care le-am întâlnit acolo nu le-am văzut în altă parte. Copacii sunt năpădiţi de bromelii, liane, orhidee şi tot felul de plante agăţătoare şi căţărătoare care par să o ia din loc ca în filmele horror. A fost o încântare pentru ochi, chiar dacă ceaţa ne împiedica să le vedem de la distanţă.

Există specii de plante şi animale întâlnite numai pe vulcanul Mombacho. Am văzut şi aici craterul vulcanului încă activ, din care, din când în când, ieşeau aburi calzi. Temperatura destul de ridicată, combinată cu umezeală, ne-a făcut să ne simţim ca într-o saună uriaşă. Iubitorilor de cafea le împărtășesc secretul că am adus de acolo un sortiment cu o aromă puternică, rafinată şi ușor acidulată pentru care m-aş întoarce oricând.

Cu gândul la cafeaua din Nicaragua, dar şi cu dorinţa de a vă împărtăși şi alte experienţe din călătoria mea vă invit să cutreierăm împreună şi în episodul următor.

GALERIE FOTO

{gallery}articole/2016/07.iulie_2016/18{/gallery}

Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 13,1-15 iulie 2016 – pag. 48-49

Deși dispune de cel mai frumos loc de sub pământ de vizitat din lume și de una dintre primele 25 de destinații incredibile de pe planetă (Salina Turda, Top Business Insider 2013, 2014) și are bogate resurse balneo, România aproape că nu contează în Europa în noul moft al turismului de sănătate, wellness și spa. Germania, Franța, Austria, Marea Britanie, Italia, Elveția, Spania și Rusia dețin împreună mai mult de jumătate din cifra de afaceri a turismului wellness, cu un impact economic de 359 de milioane de dolari. Pe plan mondial, cele mai puternice cinci țări balneoturistice (SUA, Germania, Japonia, Franța și Austria) au acaparat 63% din piața de profil. Dacă în wellness-turism nu am prins o poziție în primele 20 de țări de pe continent, noi nu știm cum stăm nici în turismul medical clasic. Acestei întrebări pesemne că dorește să-i răspundă Master-planul pentru dezvoltarea turismului balnear, reactualizat de Autoritatea Națională pentru Turism în 2016.

România are un excelent potențial pentru a face din turismul de sănătate și balnear o importantă nișă de dezvoltare economică. De fapt, noi am avut și alte perspective și resurse (turismul religios, montan, Delta Dunării) pe care, din păcate, le-am cam ratat. În lume și în Europa, pe fondul creșterii afecțiunilor legate de stilul de viață urban/sedentar și al îmbătrânirii popu­lației, în perioada 2010-2015 turismul medical și cel de tip wellness&spa s-au dezvoltat exponențial. Și în România s-au realizat câteva investiții, dar nu atât de însemnate. Salina Turda reprezintă un exemplu de reușită, însă nu suficient. Dacă Europa a prosperat turistic în aproximativ același interval, în România, în perioada 2011-2014, sosirile turiștilor în stațiuni (unul dintre cei doi indicatori de bază pentru calculul fluxului, al doilea fiind cel al înnoptărilor) au scăzut constant.

Resurse balneoturistice bogate...

Țara dispune de resurse balneoturistice importante: ape minerale (Călimănești – Căciulata, Olănești, Slănic Moldova, Borsec, Covasna, Buziaș, Lipova, Geoagiu), sărurile (Praid, Târgu Ocna, Cacica, Slănic Prahova, Turda), nămolurile (Govora, Geoagiu Băi, Sărata Monteoru, Săcelu, Bazna, Techirghiol, Vatra Dornei) și gazele terapeutice (Tușnad, Covasna Balvanyos, Borsec), plus litoralul Mării Negre. Prin lege, în România au fost recunoscute 23 de stațiuni/areale balneoclimatice: Băile Felix și 1 Mai – Bihor, Geoagiu Băi – Hunedoara, Nicolina – Iași, Călimănești – Căciulata și Olănești – Vâlcea, Mangalia – Venus – Saturn – Cap Aurora – Jupiter – Neptun – Olimp, Eforie, Năvodari, din Constanța, Vatra Dornei – Suceava, Slănic Moldova și Târgu Ocna – Bacău, Sângeorz Băi – Bistrița Năsăud, Covasna, Pucioasa – Dâmbovița, Băile Tușnad – Harghita, Sovata – Mureș, Slănic – Prahova, Ocna Sibiului și Bazna – Sibiu, Buziaș – Timiș, Bizușa Băi – Sălaj. Acestora li se adaugă și patru stațiuni balneare: Băile Herculane, din Caraș-Severin, Techirghiol, din Constanța, Amara, din Ialomița, și Băile Govora, din Vâlcea.

... investiții modeste, turism balnear așijderea

Pe regiuni de dezvoltare, cele mai multe investiții au fost realizate în centrul țării, dar fluxul de turism balnear major s-a înregistrat tot la malul Mării Negre, probabil în virtutea obișnuințelor de demult.

– Regiunea Vest este dependentă de fluxurile turistice în Băile Herculane. Zona dispune de mai multe stațiuni (Buziaș și Băile Călacea – Timiș; Moneasa și Lipova Băi – Arad; Băile Herculane – Caraș Severin; Geoagiu Băi și Băile Călan – Hunedoara), dar numărul anual al sosirilor turistice n-a depășit 135-138.000 de turiști, în fapt, de persoane venite la tratament. În perioada 2007-2015 s-au investit în Băile Herculane în jur de 24 de milioane de lei din fondurile europene. Cel mai mare proiect, în valoare de 21 de milioane de lei, este inițiat de autoritățile locale. La Geoagiu Băi investițiile au fost mai mari, ajungând la 31,7 milioane de lei;

– Regiunea Nord-Vest deține 14 stațiuni turistice atestate, însă numai opt au specific balnear: Băile Felix, 1 Mai și Tinca (Bihor), Sângeorz – Băi (Bistrița-Năsăud), Băile Turda și Băița (Cluj), Ocna Șugatag (Maramureș) și Tășnad (Satu Mare). Cea mai mare afluență a turismului de sănătate se înregistrează la Băile Felix – 1 Mai, grație și capacității turistice „moștenite“ de dinainte de 1989. Numai la Băile Felix, Sângeorz-Băi și Turda s-au derulat proiecte europene în valoare de 120 de milioane de lei. Maximum de sosiri turiști a fost înregistrat în 2014 (170.000);

– Regiunea Centru este a doua cea mai solicitată zonă pentru turismul de sănătate, cu un flux, în 2014, de peste 200.000 de turiști. În stațiunile Sovata, Borsec, Tușnad s-au investit în jur de 190 de milioane de lei de la bugetele locale, central și din fonduri europene;

– Regiunea Sud-Vest Oltenia: deși dispune de stațiuni renumite (Govora, Băile Olănești, Călimănești – Căciulata, în Vâlcea, Bala, Schela Cladovei, Gura Văii, în Mehedinți și Săcelu, în Gorj), regiunea a cunoscut o diminuare a turismului balnear de la 160.000 de sosiri, în 2011, la sub 140.000 de sosiri, în 2014. Cifrele sunt legate cumva de investițiile minore în infrastructura turistică, de până la 80 de milioane de lei, în ultimii 5-6 ani;

– Regiunea Sud-Muntenia are cea mai scăzută rată a sosirilor turistice: 21.000, în 2011, și 17.000, în 2014. Zona abordează cel mai puțin sectorul turistic balnear în strategia de dezvoltare PNDR 2014-2020, poate și pentru faptul că doar Prahova (Slănic), Dâmbovița (Pucioasa) și Ialomița (Amara) dețin stațiuni balneo.

– Regiunea Nord-Est a înregistrat creșteri ale fluxului turistic de sănătate de la 58.000 de sosiri, în 2011, la 75.000 de sosiri, în 2013. Probabil Vatra Dornei (Suceava) și Slănic Moldova (Bacău) au contribuit major la această evoluție pozitivă. Cele două stațiuni au învestit în jur de 45-50 de milioane de lei în capacități care vizează direct sectorul balnear;

– Regiunea Sud-Est rămâne cea mai căutată din țară, cu un maximum de 450.000 de sosiri, în 2012, bazele de tratament de la Eforie fiind cele mai solicitate.

Soluția miracol: un turism balnear verde

O să vă mirați, soluția viitoare, dincolo de ce și-au prevăzut regiunile de dezvoltare în propriile strategii de dezvoltare pentru perioada 2014-2020, este „un turism balnear verde în acord cu poziționarea generală a destinației România“. Ce vrea să însemne acest lucru? Că sănătatea și wellness-ul fac parte din cele 6 produse-cheie care definesc brand-ul de țară al României. Că moda europeană și cerințele turistului internațional sunt legate de un mediu natural și sălbatic combinat cu wellness&spa, turismul medical în forma clasică, de homeopatie, întinerire (Institutul Ana Aslan), cure balneare, alimentație sănătoasă etc. Cum procedăm deci? Dincolo de soluțiile avansate în master-plan, unele extravagante, greu accesibile turistului neavizat (clustere, soft, DMO, anti-ageing etc.), ce-ar fi totuși să investim foarte-foarte serios în fiecare stațiune, să salvăm fiecare resursă?

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 13,1-15 iulie 2016 – pag. 50-52

Cine alege să meargă câteva zile în Bucovina o face de cele mai multe ori pentru frumuseţea peisajului, pentru tradiţiile păstrate din moşi-strămoşi, dar şi pentru mâncarea tradiţională. Şi cum această regiune este deja cunoscută şi vizitată de mii de turişti români şi străini, pensiunile agroturistice nu lipsesc, ba chiar sunt cele mai solicitate spaţii de cazare. Poate vă întrebaţi şi de ce? Pentru că în astfel de locuri te poţi simţi ca acasă, iar undeva în comuna Capu Câmpului te poţi simţi ca acasă-n Bucovina. Şi nu oriunde, ci la pensiunea cu acelaşi nume.

„Aici mă simt cu adevărat român“

Soţii Boca deţin un loc de vis, desprins parcă din poveştile de altădată, spun turiştii. Cunoscut este faptul că bucovinenii sunt oameni gospodari care vor să aibă pe lângă casă tot ce le trebuie, iar agropensiunea de astăzi este rezultatul devotamentului și al iubirii față de animale şi, natură. Ioan Boca este de meserie inginer silvic și după cum spune soția, el duce greul, ea doar șlefuiește, însă împreună îngrijesc de pensiune, restaurant și cele 5 ha de teren din jurul construcțiilor.

Așa cum poate era de așteptat pentru o zonă de munte, lemnul predomină în tot ceea ce înseamnă construcții. Pensiunea dispune momentan doar de 4 camere, deși cei doi își doresc să poată crește numărul spațiilor, însă nu fac din această dorință neapărat un țel, ci se bucură de ce pot oferi momentan celor care le trec pragul. Interiorul camerelor respectă tradițiile din zonă, covoarele de lână țesute la război și mobilierul din lemn atent meșteșugit demonstrează faptul că, indiferent de evoluția vremurilor, lucrurile simple, făcute în inima satului, nu se demodează niciodată. Dacă numărul camerelor este mult mai mic față de solicitările primite, restaurantul este mai încăpător. Are aproximativ 100 de locuri și dispune de terasă. Și aici predomină elementele tradiționale, există chiar și o sobă unde gazdele pregătesc adesea scrijele. Da, am ajuns și la partea cea mai apreciată, mâncarea.

Poate v-ați oprit din citit la cuvântul scrijle, neștiind ce înseamnă. Ei bine, scrijelele sunt printre cele mai solicitate preparate atunci când un turist ajunge în Bucovina, sunt de fapt cartofi tăiați felii care se pun pe plita încinsă, se rumenesc pe o parte și pe cealaltă și se servesc cu lapte acru (iaurt) făcut în oale de lut. Majoritatea produselor sunt naturale, deși acest lucru este tot mai dificil de oferit oaspeților și asta din cauza birocrației care pune tot mai multe piedici micilor producători. „Am vrut în primul rând să dezvoltăm gospodăria noastră pentru ca astfel cei care simt ca noi să se bucure de ce avem. Putem oferi produse proaspete din grădina și gospodăria noastră, deci încercăm pe cât posibil să trăim sănătos, noi și oaspeții noștri. Există o problemă în ceea ce privește distribuția produselor proprii, pentru că din punct de vedere fiscal se poate, dar sanitar ni se pun piedici. Trebuie să avem fel și fel de avize și este destul de dificil, nu ne permitem să le obținem pe toate. Și uite așa, noi care avem animale și seră suntem nevoiți să ne ducem către marile magazine“, a punctat Stela Boca, vădit dezamăgită de piedicile, tot mai dese, care îi determină pe mulți să renunțe în a mai vrea să facă ceva în România.

Tot ea își amintește cu drag o întâmplare ce s-a petrecut în restaurant – un turist, sus-pus după cum menționează, i-a oferit, printr-o simplă replică, poate cel mai bun motiv de a continua ceea ce face: „Să nu schimbați nimic din ceea ce faceți, pentru că eu aici mă simt român.“

Din dragoste pentru animale

Înainte de a se ocupa de turism, ocupația de bază a familiei Boca era agricultura, mai exact cultura intensivă de cartofi. Astăzi nu mai cultivă pe suprafețe la fel de mari pentru că trebuie să valorifice pământurile cu porumb și fân pentru animale, însă chiar și așa au parcele nestropite cu nimic, ce le asigură strictul necesar.

Situat printre copaci, întreg domeniul reprezintă un loc de relaxare și de distracție pentru turiștii de toate vârstele. „Am pornit de jos, de la creșterea animalelor, dar și de la specificul zonei, pentru că majoritatea gospodarilor din Bucovina asta fac. Avem o gospodărie mixtă, creștem pui, vaci, oi, cai și ponei. Ideea a fost ca cei care vin aici să se simtă ca într-o gospodărie. Poneii îi creștem mai ales pentru copiii care vin la noi. Aici au posibilitatea să îi hrănească cu morcovi direct cu mânuța lor, nu prin intermediul telefonului sau a calculatorului. Mai au la dispoziție o căsuță cu iepurași și chiar o familie de păuni. Copiii pot fi plimbați cu trăsura trasă de ponei, iar adulților le punem la dispoziție trăsuri trase de cai de rasă și chiar trasee pe drumuri forestiere“, a completat Ioan Boca.

Curtea imensă este ca un vis. Aici gazonul este parcă măsurat cu linia, pavajele sunt realizate cu piatra adunată de pe valea Moldovei, iar gardurile de lemn. Un alt motiv pentru care pensiunea este tot mai căutată este dat de faptul că aici poți face echitație, chiar și cu antrenor. Caii de rasă, în special lipițanii, sunt mândria domnului Ioan, care spune că a crescut cai de când se știe.

Distracția este asigurată și de numeroase spații de joacă – perete pentru cățărat, saltele, locuri amenajate pentru tras cu arcul și multe altele. Deci, dacă ajungeți la pensiune și curtea e plină de copii, să nu aveți impresia că ați ajuns în curtea unei școli, ci într-un paradis al distracției.

Ar mai fi multe de relatat, însă cel mai bine ar fi ca în această vară să mergeți în Bucovina pentru că veți avea parte și de mese câmpenești cu produse tradiționale, de focuri de tabără sau seri folclorice unde vin ansambluri artistice din zonă, cu alte cuvinte: veți beneficia de o atmosferă ca Acasă în Bucovina.

Ion BANU, Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 13,1-15 iulie 2016 – pag. 54-55