Erbivorele, eco-vandali?

Ni se tot spune, ce-i drept cam des în ultima perioadă, că pentru planetă producerea cărnii este un aspect destul de nociv. Provoacă încălzirea globală, distruge pădurile, redirecționează o parte substanțială a cerealelor destinate consumului uman către furajare, toate acestea pentru a produce carnea pe care numai cei bogați din Occident își pot permite să o consume. Începând cu 2002, ni s-a spus în repetate rânduri că, pentru a salva planeta, ar trebui să reducem radical consumul de carne. În fața a ceea ce pare a fi un consens universal asupra păcatului cărnii de animale, există într-adevăr un argument ecologic pentru carne? Cred că da și e necesar să vorbim despre asta. Pentru că dezbaterea publică nu numai că este extrem de părtinitoare, dar riscul mesajului anti-carne este acela de a distruge chiar mediul pe care „prorocii verzi“ pretind că-l protejează.

Să începem cu unul dintre cel mai frecvent utilizate „numere“ pentru a justifica o reducere a consumului de carne: ideea că ar fi nevoie de 100.000 de litri de apă pentru a produce un kilogram de carne de vită. O cifră semnificativă deoarece înmulțește cu peste 1.000 cerințele unui kilogram de grâu. Cu reviste la fel de serioase precum New Scientist care citează din toată inima această estimare nu este de mirare că știrea a devenit atât de populară. Luat la valoarea nominală, este evident șocant și articolul ar putea, de unul singur, să descurajeze sute de mii de oameni să mănânce carne.

Cu excepția faptului că există diferite estimări ale cantității de apă necesare pentru a produce un kilogram de carne de vită și nu toate pot fi corecte. În cartea sa: Meat, A Benign Extravagance, Simon Fairlie, fost redactor-șef al The Ecologist, construiește meticulos această cifră. El susține că o vită crescută timp de 500 de zile înainte de a merge la abator generează 125 de kilograme de carne. În cei 100.000 de litri de apă consumați, în mod ciudat, a inclus toată ploaia căzută pe terenul unde a crescut animalul, ignorând faptul că acele „dușuri“ s-ar fi întâmplat indiferent dacă animalul era la păscut sau nu. Și, pentru a-și face balonul alarmist și mai mare, s-a bazat pe cele mai mari precipitații pe care le-a putut găsi!

Având în vedere aceste informații, consider cantitatea de apă consumată de o vacă ca o funcție a poziției tale politice, adică de care parte a baricadei te găsești.

Printre statisticile anti-carne găsim, de asemenea, în diferite variante, ideea că ar fi nevoie de 20 kg de cereale pentru a produce un kilogram de carne de vită. O afirmație care se bazează pe o presupunere falsă: că nu toate animalele sunt crescute doar cu stimulente furajere. Spre exemplu, vacile și oile își petrec cea mai mare parte a vieții în pășuni. Iarna, când iarba nu mai crește, folosim în principal furaje (sfeclă verde, lucernă, fân) sau deșeuri agricole (paie, coceni) pentru a hrăni animalele. Cerealele sunt un adaos excepțional pentru câteva săptămâni administrate cu scopul de a „finisa“ animalul înainte de a pleca la abator.

În iulie 2018, la Montreal, în cadrul conferinței Societății canadiene pentru cresterea animalelor, David Pimental, profesor de ecologie la Facultatea de Agricultură și Științe ale Vieții din Cornell și deja responsabil pentru cifra spectaculoasă (100.000 litri) privind cantitatea de apă necesară unei vaci, a afirmat că: „Statele Unite ar putea hrăni 800 de milioane de oameni cu cerealele consumate pentru furajarea vacilor.“

Argumentul este superficial. Din păcate, Pimental ignoră și faptul că aproape toate cerealele folosite ca hrană pentru animale sunt improprii consumului uman deoarece ele provin în urma sortării sau condiționării, fiind deteriorate într-un fel sau altul. Producătorii de cereale depind de piața furajelor pentru a face profitabile recoltele clasate. Și, dacă am înceta cu toții să mâncăm carne, o mare parte din cereale ar fi aruncată, reprezentând o risipă care ar crește prețurile la alimente. Prin urmare, creșterea animalelor subvenționează de fapt producția de cereale consumate de om și nu o concurează, contrar a ceea ce sugerează aceste statistici înșelătoare.

În plus, sunt anumite studii anti-carne care uită să menționeze valoarea subproduselor de origine animală. Pe lângă faptul că oferă carne pentru consumul uman, vacile, oile, caprele și porcii produc o cantitate substanțială de piele, lână, grăsime, sânge și os care este apoi exploatată într-o serie de procese industriale, de la producția de îngrășăminte, la agricultura ecologică și până la fabricarea bancnotelor. Într-o fermă de creșterea animalelor aproape totul se transformă și nimic nu se pierde.

O altă mare controversă (și concepții greșite) cu privire la producția de carne este presupusa sa contribuție la încălzirea globală, un subiect apreciat de mass-media de la publicarea în 2006 a unui raport FAO care denunța „umbra aruncată de vite pe planetă“. Un document în care găsim această cifră uluitoare: 18% din gazele cu efect de seră sunt produse de animalele de fermă, ceea ce le plasează înaintea sectorului rutier în ceea ce privește emisiile.

Este în regulă să fii naiv, dar cred că încălzirea globală este rezultatul apetitului nostru pentru combustibili fosili. Cum este posibil ca activitatea de creștere a animalelor – o activitate cu mii de ani înainte de apariția Revoluției industriale – să fie o problemă atât de mare pentru mediu?

În ultimii zece ani, acest raport a contribuit la dogma reducerii consumului de carne ca „armă“ împotriva încălzirii globale. Cu toate acestea, în cifrele validate de ONU este posibilă îndepărtarea „întunericului“ său din această „umbră aruncată“ a efectului creșterii animalelor asupra mediului.

În primul rând, aceasta este o medie globală. Cifra ascunde faptul că cea mai mare parte a acestor emisii provin din defrișări care vizează crearea de noi pajiști pentru animale sau noi câmpuri de cereale care le pot hrăni. Cu alte cuvinte, majoritatea emisiilor de CO2 atribuite vacilor sunt de fapt aferente distrugerii pădurilor. În plus, o astfel de activitate privește în principal țările în curs de dezvoltare. În schimb, țările dezvoltate și-au văzut suprafețele forestiere crescând de la an la an. În consecință, dacă ne limităm doar la piața americană constatăm că vitele americane contribuie doar cu 2,8% la emisiile de gaze cu efect de seră. Deci, chiar dacă toți americanii ar înceta să mănânce carne, reducerea emisiilor ar fi mică.

Apoi, în multe cazuri, valoarea lemnului este cea care duce la despăduriri și nu animalele care ar putea fi crescute pe această suprafață defrișată. Dacă producția de carne s-ar opri mâine, copacii nu ar mai fi tăiați?

În al treilea rând, raportul FAO nu a luat în considerare utilizarea terenurilor după defrișare. De fapt, cercetătorii au stabilit că transformarea în pajiști este cel mai eficient mod de stocare a carbonului din sol, mult superior terenului arabil și, în mod surprinzător, pădurilor replantate. Guvernul irlandez consideră restaurarea pajiștilor și pășunilor din întreaga lume ca o prioritate cu un potențial considerabil de reducere a încălzirii globale. În analiza sa, emisiile de gaze cu efect de seră atribuite fermelor britanice și irlandeze sunt neglijabile. Acest lucru este cauzat în mare măsură de faptul că animalele se hrănesc, în principal, cu iarbă în cea mai mare parte a anului.

De fapt, aratul pajiștilor eliberează carbonul stocat pe termen lung, accelerează eroziunea solului și scurgerea nutrienților, toți factorii ignorați în marea „poveste“ a studiului. Parțial din cauza acestor probleme și ca parte a obiectivelor sale de mediu, guvernul britanic a decis să crească numărul pajiștilor permanente, considerate importante „chiuvete de carbon capabile să atenueze schimbările climatice“.

Urmează problema produselor lactate. Chiar dacă majoritatea oamenilor anti-carne nu vor striga de pe acoperișuri, producția de lactate este mult mai „verde“ decât producția de carne, chiar dacă iau calculele lor dubioase ca punct de reper. În primul rând, deoarece produsele lactate sunt o sursă de proteine ​​pe tot parcursul anului și nu doar după sacrificare. În plus, teoria conform căreia ar fi mai eficient să hrănim lumea cu plante decât cu produse de origine animală are un alt defect grav: astfel, pentru a acoperi necesarul de energie și proteine avem nevoie să consumăm cam 3 kg de plante/zi. Raportat la populația actuală ar fi nevoie de suprafața a încă două planete pentru satisfacerea nevoilor alimentare ale populației mondiale.

În climatul temperat cerealele produc o singură cultură pe sezon și, pentru a evita epuizarea nutrienților în sol și dezvoltarea bolilor, dăunătorilor sau buruienilor, fermierii trebuie să alterneze cu alte culturi, cum ar fi cartofii sau rapița. Deoarece au luat în considerare aceste cicluri și nevoile de proteină ​​animală, cercetătorii din Noua Zeelandă au arătat recent că, în climatele temperate, obținerea produselor lactate este de fapt cel mai ecologic mod de a hrăni o populație.

Deci, în loc să vedeți erbivorele ca fiind eco-vandali de primă clasă, poate că este timpul să le apreciați virtuțile. Capacitatea lor de a transforma ierburile necomestibile în proteine ​​de înaltă calitate sub formă de carne și lapte ar trebui văzută ca un cadou, o bucată de magie pe care fermierii și păstorii tradiționali au cunoscut-o și venerat-o de-a lungul veacurilor.

Evoluția a modelat peisajul rural pentru a-l face mai frumos, mai accesibil și mai divers din punct de vedere biologic. Multe dintre cele mai faimoase peisaje din lume depind de animalele care le cutreieră. Alegerile noastre culinare modelează peisajele pe care le iubim.

Se recunoaște din ce în ce mai mult că erbivorele sunt de fapt o parte esențială a biodiversității peisajelor. Pentru a avea grijă de orhidee, cimbru și toate celelalte plante care cresc în iarbă fină, oile sunt esențiale. Cositul mecanic rareori reușește să păstreze biodiversitatea la fel de eficient ca ierbivorele ale căror fecale, urină, copite și instincte nu pot fi reproduse de mașini.

Erbivorele se descurcă mult mai bine decât oamenii la menținerea mediilor naturale complexe.

Pădurile din New Forest, Sherwood sau Epping, printre alte mari păduri britanice, își datorează diversitatea și frumusețea excepțională silvopastoralismului – pășunile pădurii. Sisteme care au multe în comun cu peisajul preuman original despre care se crede că astăzi a fost puternic modelat de erbivore sălbatice. În acest sistem țărănesc naturalist oamenii iau locul carnivorelor.

Consumatorii trebuie să fie conștienți de probleme și să aleagă ce fel de carne doresc să cumpere și ce tip de dietă trebuie să aibă. Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să mâncăm toți carne ci, dimpotrivă, că ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a promova vegetarianismul ca opțiune verde în mod implicit. În multe privințe pajiștile permanente sunt mai ecologice decât terenurile arabile, silvopastoralismul fiind o necesitate.

Alegerile consumatorului determină viitorul!

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU