Pierderile de azot trebuie evitate

Azotul est un element foarte important, indispensabil pentru creșterea și dezvoltarea plantelor. În natură acesta se găsește în cantitate destul de mare, 78% din compoziția aerului, dar nu poate fi folosit de plante, fiind un gaz inert. Se apreciază că deasupra fiecărui hectar de teren se găsesc 86.000 t de azot.

Molecula de azot (N2) are o triplă legătură covalentă (N = N) pe care, în natură, numai enzima nitrogenaza o poate rupe și cuplează la fiecare atom de azot trei atomi de hidrogen, rezultând amoniacul (NH3).

Plantele pot folosi azotul sub formă de ioni NO-3 și NH + 4. În sol azotul se găsește 92% în humus și 8% sub formă minerală.

Amoniacul rezultă din descompunerea în condiții aerobe a materiei organice și a humusului din sol. Prin nitrificare, cu ajutorul bacteriilor Nitrosomonas și Nitrobacter, se formează acidul azotic (HNO3) care constituie, după ce se transformă în nitrați, hrana azotată a plantelor (acidul azotic + bazele din sol formează nitrați).

Important este ca această descompunere să aibă loc treptat, corelat cu procesul de nitrificare, pentru că, altfel, amoniacul se volatilizează. Când solul este prea afânat, pătrunde o cantitate mare de aer care intensifică descompunerea materiei organice și a humusului.

Normal este ca procesul de humificare/ mineralizare să fie în echilibru.

Pierderile de azot pot avea loc sub formă de nitrați prin levigare (spălare), ajungând în pânza freatică pe care o poluează.

Nitrații (NO3) nu pot fi reținuți de complexul coloidal argilo-humic al solului deoarece au sarcină negativă ca și complexul adsorbtiv.

Apa din precipitații poate produce levigarea nitraților, fiecare 100 mm precipitații deplasând cu 25-35 cm în adâncime nitrații.

Pierderea de nitrați mai poate avea loc și atunci când aceștia au ajuns la o adâncime lipsită de aer, unde acționează bacteriile anaerobe, producând procesul de denitrificare astfel:

NO3→NO2→N2O→(N2) care se volatilizează.

Mai pot avea loc pierderi de azot prin procesul de eroziune a solului, când este deplasat stratul superficial bogat în azot.

Prin arderea resturilor vegetale, o acțiune total nepermisă, se pierd cantități importante de azot atât de necesar plantelor.

Măsurile necesare pentru a evita pierderile de azot sunt:

• Când se aplică îngrășăminte chimice cu azot este indicat să se folosească doze moderate și în mai multe reprize, corespunzător ritmului de asimilare a acestora de către plante.
• Dacă se folosește ca îngrășământ urea, aceasta trebuie încorporată în sol la peste 5 cm adâncime deoarece la temperaturi de peste 15°C se descompune în NH3 și CO2 care se volatilizează în atmosferă, pierderile de azot ajungând la 30-40%.
• Cel mai indicat este să se folosească îngrășăminte cu inhibitori de nitrificare, cu eliberare treptată a azotului pe parcursul perioadei de vegetație, precum și îngrășăminte granulate, prevăzute cu pelicule de ulei, cu eliberare controlată a azotului.
• La aplicarea gunoiului de grajd nu trebuie să se întârzie încorporarea acestuia în sol deoarece după 2 zile se pierde 29% din azot, iar după 7 zile se pierde 50%.
• Pentru limitarea pierderilor de azot prin livigare trebuie aplicată regula „permanent verde“, adică terenul să fie ocupat permanent cu plante verzi, poate chiar cu buruieni care consumă azotul și îl întorc solului prin tocarea acestora și încoporarea în sol pînă la 12-15 cm adâncime.
• Solul nu trebuie să fie prea afânat deoarece se intensifică descompunerea materiei organice și mineralizarea humusului, rezultând amoniac și substanțe nutritive peste capacitatea de asimilare a plantelor.
• Prin toate mijloacele trebuie să se evite eroziunea solului prin care se pierde stratul superficial, cel mai bogat în elemente nutritive.

Prin măsurile respective se poate reduce doza de azot la jumătate sau chiar la o treime, reducând astfel cheltuielile, dar și sursa de poluare.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU