Jugureni, un colț uitat de lume

V-ați întrebat vreodată cum trăiesc oamenii dintr-o comună mică, restrânsă, care are și ghinionul de a fi plasată la extremitatea unui județ, într-o zonă dincolo de care nu se ajunge nicăieri? În general, aceste așezări rurale izolate, fără resurse naturale importante și cu o populație îmbătrânită probabil vor dispărea, cu vremea, de pe harta unităților administrativ-teritoriale din România. Un astfel de loc este și Jugureni-Prahova, care are o populație nici cât un sat, de 496 de locuitori (310 gospodării). Ori de câte ori vine vorba despre reorganizarea administrativă, acest cătun este primul trecut pe lista rearondării.

Comuna Jugureni este situată în estul județului Prahova, iar dincolo de ea sunt pădurile sau dealurile (greu accesibile) Buzăului. De fapt, există două drumuri de legătură cu județul vecin, dar unul este aproape impracticabil, iar altul, asfaltat în urmă cu 15-18 ani, nu prea și-a găsit utilitatea deși, ei da, zona este una absolut fermecătoare ca peisaj! Turismul are însă atâtea altele de explorat și exploatat încât n-a găsit răgaz să ajungă și în această parte de lume uitată. Poate că nici nu sunt oferte suficiente, care să placă turistului modern!

O șansă ratată

Prima atestare documentară a localității datează din 8 iunie 1536, când Radu Paisie întărea, printr-un hrisov, ocine în Jiliște, Bătești, Jugureni și Văcărești. Comuna s-a numit întâi Runceni, apoi Jigorani. În prezent are patru sate – Jugureni, Boboci, Marginea Pădurii și Valea Unghiului, situate relativ departe de centrul așezării. Interesant este că la Boboci, deunăzi vreme, au existat niște băi termale, dar nu se știe prin ce împrejurare acestea au ajuns în proprietatea orașului Mizil. La un moment dat, unul dintre primari promitea investiții europene record, vorbind cu emfază despre realizarea aici a unui Karlovy Vary românesc! Bineînțeles că din acest plan fantezist nu s-a ales nimic! Oamenii locului spun că încă de la 1825 aici a funcționat prima stațiune balneară din Țara Românească, pe terenurile unui oarecare boier Crăciunescu, având șapte izvoare de ape sulfuroase. În 1828 locul a devenit cunoscut grație unei vizite a domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, iar pe timpul ocupației rusești armata țarului a utilizat băile pentru îngrijirea răniților din Războiul Crimeei. Stațiunea a înflorit până prin 1866, perioadă în care a fost construit și un hotel. Când au fost băile și infrastructura abandonate și distruse nu se mai știe; cert este că Jugureni a ratat șansa de a fi cunoscută prin repunerea în valoare a acestor băi, indiferent dacă ar fi făcut-o Mizilul sau comuna.

Cum e să trăiești într-un sat izolat?

Revenind la zilele noastre, locuitorii dispun de drumuri asfaltate în proporție de 50%, 11 km de rețea de apă potabilă, o școală, o grădiniță, un dispensar, un cămin cultural cu bibliotecă, 4 biserici și, atenție, o bază sportivă multifuncțională. Utilizată oare de cine, dacă școala numără 20-30 de copii? Dar haideți să spunem că, fie și dacă era un copil, e bună orice investiție! Sătenii se mai laudă cu câteva monumente ale naturii – „Fântâna cu doage“ (ape sulfuroase), „Fântâna mărului“ (apă sărată) – cu rezervația hidrologică situată în Valea Unghiului, rezervația forestieră (pădure seculară de stejar, gorun, alun) de lângă satul Boboci (4 hectare), rezervația naturală peisagistică „Vâna“ (0,33 hectare), rezervația paleontologică „Piatra Cerbului“ (1,52 hectare) etc. Cum e însă să trăiești într-un sat izolat? Greu, foarte greu! Pesemne cu o agricultură de subzistență, slab reprezentată și aceasta, cu pensioarele procurate din munca de altădată, cu locurile de muncă oferite de instituțiile bugetare și cam atât. În orice caz, nu există an de la Dumnezeu în care autoritățile să nu rămână în pană de bani! Dacă n-ar fi județul, Priăria n-ar avea cum să plătească salariile angajaților. Una peste alta însă o vizită în Jugureni te poartă în alt timp, de jumătate de secol XX, dar cu bătrâni frumoși, figuri desprinse din cărți, ale căror spirite au rămas oarecum nealterate de modernismele de azi. Să zicem că aici e unul dintre foarte puținele locuri unde țăranul e țăran în înțelesul neaoș al cuvântului. Dar, fiindcă există și un dar, oamenii locului se miră dacă le pui această întrebare legată de nivelul de trai. Lor li se pare absolut firesc să trăiască fix în acest mod, cu puținul pe care-l au și nici măcar nu aspiră la alte condiții. Normalul e normal ca la ei, nu ca în palatele de cleștar în care se închid bogații țării.

Maria BOGDAN