Înspre și dinspre unul dintre izlazurile comunale ale localității mele de baștină deunăzi vreme treceau 20-25 de capete de vaci cu lapte. Astăzi, o singură familie mai crește 2-3 exemplare. Decimarea efectivelor de bovine din gospodăriile populației ține de mai multe motive: lipsa de organizare a colectării laptelui; prețul neconvenabil al acestuia; lipsa forței de muncă la recoltarea nutrețului (fân); o oarecare comoditate care a pus stăpânire și pe populația rurală; migrația. Același aspect l-am întâlnit în sutele de comune pe care le-am vizitat în calitate de reporter. Practic, n-am auzit despre o localitate în care procesul să fie invers, în sensul creșterii numărului de bovine în gospodăriile populației. În schimb, în unele locuri au apărut ferme după ce au fost depopulate și desființate marile crescătorii de altădată de vaci cu lapte, dar mai ales de îngrășare. Această realitate stârnește curiozitatea de a vedea care a fost evoluția efectivelor de bovine în ultimii 30 de ani.

Și începem cu 1990. Atunci, în România existau 5.381 mii capete bovine (inclusiv bivolițe). În 2007, anul aderării României la UE, numărul a scăzut la 2.819 mii capete, ceea ce reprezintă o diminuare de 47,62%. Anul trecut, efectivul de bovine ajunsese la 2.002 mii capete, mai puțin cu 62,8% față de 1990 și cu 28,99% față de 2007. După aderare, cele mai scăzute efective s-au înregistrat în 2010, când numărul de bovine a scăzut pentru prima dată sub 2 milioane (1.990 mii capete). Datele recensămintelor generale agricole din 2002 și 2010 arată că, așa cum anticipam, cea mai accentuată scădere a efectivelor de bovine s-a înregistrat în fermele mici, numărul gospodăriilor ce dețin 1-2 vaci reducându-se cu 54%, iar cele cu efective de 3-9 vaci, cu 28%. Revenind la anul 2018, regiunea Nord-Est, aspect neschimbat aproape din 1990 încoace, deține cel mai mare număr de bovine, iar cel mai mic – Vest, asta fără să socotim, se înțelege, regiunea Ilfov-București. În tabelul următor găsiți numărul de capete pe fiecare regiune, iar în grafic, procentele.

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale amintește de ani buni (din 2013, mai exact) că scopul principal ar fi relansarea sectorului de creștere a bovinelor. Cum a făcut-o sau o va face nu știm. Specialiștii ne spun doar că România dispune de niște „puncte tari“: suprafață mare de pășuni; o cantitate mare de produse secundare de la producția vegetală; piață de desfacere pentru produsele obținute; capacități de creștere și exploatare a taurinelor pentru îngrășare; efectiv matcă suficient de mare pentru structurarea producțiilor la taurine în cele două direcții – lapte și carne; disponibil de resurse umane în mediul rural; disponibil mare de specialiști în domeniu; stare bună de sănătate a efectivelor de bovine manifestată prin absența unor boli majore. Și atunci, ce ne determină să nu fructificăm aceste avantaje? Tot MADR ne spune care sunt hibele: slaba organizare a crescătorilor în vederea valorificării producției obținute; structura dimensională scăzută a exploatațiilor de bovine; funcționarea defectuoasă a sistemului de reproducție¸ slaba productivitate în sectorul producerii furajelor; lipsa unui sistem organizat de aprovizionare a abatoarelor cu animale; costul ridicat al procesării cărnii. Pe fondul subvențiilor europene și naționale substanțiale în sector, conexate cu alte ajutoare (pășuni, fânețe, zone naturale defavorizate), ar veni întrebarea: când se va întâmpla miracolul redresării? Nu știm! În orice caz sunt slabe speranțe să se mai petreacă acest lucru în micile gospodării ale populației! De altfel, nici nu trebuie să ne mai așteptăm ca zootehnia să mai fie ca odinioară fiindcă economia de piață se reglează de una singură, fără prea multe intervenții ale statului.

Maria BOGDAN