CAP cu... cap

V-ați aflat vreodată în situația în care, ajunși într-o răspântie, să nu știți pe care dintre multele cărări ce vi se deschid s-o alegeți pentru a ajunge acolo unde v-ați propus?

Ei bine, cam în această situație par a se afla cei care guvernează sau încearcă să alinieze agricultura pe drumul pe care-l merită.

Guvernanții își propun soluții, mediul de afaceri implicat în procesul agricol indică altele, fermierii, prin reprezentanții lor, pare-se singurii care cunosc și văd cărarea spre ceea ce ar trebui să se facă pentru a avea pâine pe masă, așteaptă… deșteptarea celor din răspântie.

Ce-i drept, sunt multe problemele cu care se confruntă agricultura și agricultorii, mai cu seamă în contextul actual general: schimbări climatice, conflicte armate, penurie de apă pentru irigații, costuri uneori imposibil de acoperit, piețe și prețuri volatile etc. Sunt aspecte nu prea ușor de gestionat la nivelul producției agricole, motiv pentru care se impun măsuri în primul rând pentru gestionarea resurselor și tehnicilor agricole care să diminueze efectele factorilor de risc.

Dar toate acestea necesită, la rândul lor, resurse de care cei a căror menire este de a produce nu dispun. De multe ori am auzit fermieri spunând: „dacă vreți pâine, plătiți“. Este, de fapt, un strigăt după ajutor, dar și un îndemn la unitate spre a ne folosi propriile resurse, mai cu seamă cele alimentare.

Nici cei care concură, direct sau indirect, la toată această mașinărie care înseamnă agricultura nu trebuie să rămână indiferenți la problemele fermierilor, dacă vor să rămână în piață. Dispariția acestora din urmă înseamnă și dispariția lor. Nu este posibil să poți exista vânzând cu un leu și cumpărând cu cincizeci. Urmărirea obținerii unor profituri cât mai mari, cu orice preț, dictate de nu știu unde, se va dovedi curând un mod de abordare distructiv.

Soluții pentru a se ieși din criza în care se află acum agricultura există. Trebuie doar consecvență în luarea măsurilor, dar mai cu seamă punerea lor în practică. Fermierii așteptă, numai că…

„…fermierii, cu mici excepții, se lasă prea ușor manipulați, uneori chiar de cei care se erijează în reprezentanții lor. Trecerea de la rachete antigrindină la secetă, de la irigații la amânări la plata unor obligații, de fiecare dată la următoarele se neglijează anterioarele. Inconsecvență, uneori putând fi tradusă prin rea credință, generatorii putând fi chiar slujitorii celor care-și doresc asta. Să ne batem pentru amânarea plăților, poate uităm de banii pentru despăgubiri promise de guvernanți pentru secetă“ – declara recent un agricultor cu prilejul unei întâlniri în câmp.

Nu comentez opinia, cert este că decidenții și beneficiarii hotărârilor acestora încă sunt la răscruce, nereușind să hotărască pe care dintre cărări s-o apuce. Numai că timpul trece, iar țarina așteaptă.

Ion BANU

Îmi este tot mai greu să înțeleg măsurile luate de guvernanții acestei țări care parcă duc la o și mai mare sărăcire a ei. Și dacă aveam rezerve în a spune asta până nu demult, iată că opinia îmi este împărtășită de analiști politici și economici de prestigiu, deținători ai unor elemente, cifre, informații care conferă posibilitatea unor concluzii tot mai clare: țara va fi tot mai săracă. Și este de înțeles câtă vreme deficitul bugetar a ajuns la peste 71 miliarde de lei în prima jumătate a anului și cu tendințe de creștere până la sfârșitul acestuia. Datoria externă se află și ea în creștere, ajungând la peste 176 miliarde euro (aproape 900 miliarde lei) la jumătatea acestui an. Bugetul statului în 2024 a fost stabilit la nivelul a 308,2 miliarde lei. Așadar, din aceste cifre se înțelege o datorie externă a țării de trei ori mai mare față de bugetul țării pe 2024. (Sursa: Legea bugetului pe 2024 și comunicatele BNR).

Sunt doar câteva cifre care pot oferi o imagine de perspectivă deloc îmbucurătoare.

Ei bine, starea actuală a României este consecința devalizării sistematice a țării, a frunților plecate în fața Înaltei Porți de la Bruxelles, a altora de paste Ocean. Demnitatea noastră de români lăsată moștenire de înaintași, care ar fi trebuit să ne țină treji în fața tuturor, a pălit. Cei care ne-au reprezentat în timp au neglijat, cu bună știință sau nu, interesele acestui neam. Ne-au făcut regulile în casă alții, noi am asistat dezinteresați. Și n-am învățat nimic din tot acest răsfăț al celor care au năvălit peste noi cu doi șfanți în buzunare, deveniți miliardari astăzi.

Refuzăm să luăm în seamă și să angajăm măsuri care să conducă la reașezarea lucrurilor în adevărata lor matcă, să stopeze exploatarea românilor și a țării până la urmă. Stăm pe margine și privim liniștiți și împăcați că ni s-a luat de pe umeri grija guvernării. O fac alții, noi trebuie doar să ne înclinăm și să mulțumim pentru grija ce ni se poartă.

Țara gâfâie sub povara datoriilor, a crizelor de tot felul, a vremii și vremurilor. Parcă și Dumnezeu ne pedepsește pentru nevredniciile noastre. După crize a venit seceta care a pârjolit totul. Poate așa se împlinește vrerea celor care susțin că agricultura este cea mai mare poluatoare, responsabilă pentru încălzirea globală și, ca atare, trebuie închise fermele, înfometată populația pentru a o orienta către consumul de insecte. Oare poate exista o aberație mai mare decât a acestor minți bolnave?

Din interese economice globale se evită a se arăta cu degetul către adevărații uriași poluatori: industria și, mai cu seamă, cea constructoare de mașini, avioane și vapoare, ultimele mari consumatoare de carburanți inferiori ce degajă uriașe cantități de poluanți în atmosferă.

Se cheltuie aiurea pentru investiții care n-au nimic în comun cu bunăstarea țării. Ce nu s-ar fi putut face cu 7 miliarde de euro în economia agricolă, de pildă? Că de, asigurarea hranei tot în zona de siguranță națională se află. Dar, e mai cuminte să stăm cu frunțile plecate decât să se supere prietenii americani că nu participăm și noi la bunăstarea lor.

Este zicerea la unison a unor bătrâni supărați poate pe… cine știe cine pentru viața lor din munte. Am luat-o ca atare încercând să le aflu durerea.

Nu o dată am bătut cărările munților noștri minunați și bogați, satele, din păcate cu oameni tot mai puțini, dar cu totul altfel, gata să-ți ofere nu doar binețe și un zâmbet, ci și masa, casa cât le treci pragul pentru a te simți… ca acasă.

Am stat adesea la povești cu tineri, câți mai sunt, dar și cu bătrânii satelor care nu tăgăduiesc în a povesti despre viața lor și a comunității din care fac parte, despre… viața la munte și oferta lui bogată, muncă și petreceri, biserică și școală, povești de taină de care nu te saturi niciodată.

După astfel de întâlniri pleci mai bogat spiritual și cultural decât poate după multe cursuri de specialitate. Viață trăită alături de cea a munților în liniște și pace. Viață trăită din ce a dat pământul, după cum spunea odată o bătrână trecută bine de centenar. Ce poate fi mai îmbietor și sănătos?!

„Românii stau pe un munte de aur pe care nu-l prețuiesc“ – îmi spuneau bătrânii cu pricina. Și au continuat: „Munții, pădurile, pajiștile, solurile cu tot ce se ascunde aici și, nu în ultimul rând oamenii, oamenii munților care știu a aprecia și exploata ce este mai bun în jurul lor, toate astea înseamă aur de care cei cu… pâinea și cuțitul nu au habar, nu știu a face ca bogăția asta aflată în cele 30% din suprafața țării reprezentată de munți să intre în buzunarele noastre, ale românilor.“

Nu poți să nu fii de acord cu spusele lor. Doar dacă te gândești la câte pot oferi pădurile, flora și fauna existentă aici, imensele suprafețe de pajiști – resurse regenerabile – pe care pot crește multe sute de mii de animale, să nu mai vorbim despre resursele minerale subterane, realizezi câtă bogăție există, care trebuie doar pusă în valoare, sigur, rațional, după reguli stricte.

Am zăbovit ceva vreme printre acești oameni minunați, cu simț critic, dar și cu umor, apoi mi-am văzut de ale mele.

Pașii m-au purtat pe alte și alte cărări de munte. Alți oameni, alte povești purtând farmecul zonei, dialectului, expresiilor specifice locului. Călcând munții pe toate cărările lor ți se dezvăluie adevărata față a vieții celor care încă mai stăruie să rămână frați codrului ori să-și ducă viața mai departe în locul în care le este obârșia. Sunt oameni cu rosturi bine închegate, dar și dintre cei cărora anii, puterea fizică și psihică nu le mai pot permite să ducă o viață normală.

Am întâlnit bătrâni cu nevoile specifice vârstei, dar și tineri dornici să inițieze mici afaceri în zonă.

Apoi, o fabrică de procesat lemn și o alta pentru lapte, o cooperativă a crescătorilor de vaci, printre principalele îndeletniciri ale muntenilor, magazine, școli, grădinițe, dispensare, cămine culturale. Semne că viața satului de munte are… viață cel puțin atât cât să se poată bucura de… aurul munților noștri.

Ion BANU

Este tot mai rău. Soarele arzător taie respirația a ceea ce mai are viață. Nu plouă și apa este tot mai puțină.

Culturile înființate în toamnă sunt compromise pe sute de mii de hectare. Cele de primăvară își trag ultima sevă în mai tot sud-estul țării.

Regnul animal suferă de sete. Seacă pe rând lacuri și fântâni. Apa pe râuri susură tot mai firav.

Oamenii își plâng pe umeri pentru că n-au cui a se plânge. Nimeni nu ia în serios tragedia. Se dă prioritate intereselor cărora le cad pradă până și cei care până mai ieri se erijau în... luptători pentru cauze drepte.

Fermierii – este drept, nu toți – își văd ruptă și ultima mlădiță de sub picioare. Reprezentanții lor se războiesc pentru... nici ei nu știu bine pentru ce. Cu siguranță știu alții pentru ce-i mână pe ei în luptă.

Ei bine, față de o astfel de stare diriguitorii domeniului trebuie să intervină rapid și serios.

Agricultorii nu mai au soluții care să-i scoată din această tristă situație generată de factori ce nu depind de ei. Sunt riscuri pe care nimeni nu și le asumă.

Se știe, societățile de asigurări se protejează neasumându-și riscuri majore precum seceta. Guvernul rămâne singurul în măsură să intervină în situații critice. Pentru că da, este o situație critică care ar putea motiva decretarea stării de urgență pentru Bărăgan, sudul și estul țării. Nu de alta, dar este în pericol tot ce mai înseamnă viață aici, situație ce poate genera o criză alimentară în zonele afectate pentru că oamenii nu vor avea ce pune în hambare, arendatorii nu vor primi arenda...

Dar, cei afectați de condițiile agrometeorologice ar trebui să-și prezinte situațiile critice cu care se confruntă, făcând astfel cunoscute autorităților problemele lor. Ar fi de mai mare interes în atare situație prezența și prezentarea pe rețelele de socializare a acestei stări de fapt și nu câte rachete antigrindină sunt lansate. Este un exemplu. Apoi, dacă tot m-am oprit aici, poate că ar trebui instalate stații de lansare rachete antigrindină și în Bărăgan ca să aibă și cei de-aici pe cine să boicoteze când nu plouă.

Așadar, situație critică. Arde pământul și va lăsa cu siguranță în urmă... scrum prin teșcherelele agricultorilor. Este limpede, agricultura nu-și poate reveni fără ajutor. Fără el, fără ajutor, vom aduce oamenii pe caldarâm, printre oamenii citadelelor. Dar și aici vor trebui hrăniți.

Pe lângă asta, parcă nimic altceva nu funcționează. Promisiunile cu referire la credite acordate fermierilor cu dobânzi subvenționate, sprijin pentru tinerii fermieri sau întreprinzători etc., etc. s-au dovedit deșarte. Nu există consecvență în luarea de măsuri concrete care ar putea pune în mișcare economia. Restricțiile financiare, majorarea taxelor nu vor aduce creștere economică. Relaxarea economică, încurajarea inițiativei private, eliminarea birocrației și reorganizarea instituțională, da.

Ion BANU

Se vede treaba că nu întotdeauna cei aleși să ne reprezinte la diferite niveluri o fac cu aceeași dedicație ca la început de drum, adică la fel ca atunci când ne îndemnau să-i trimitem la cârma unor instituții de unde pot… cârmui.

Până și cei ale căror calități profesionale și politice îi situau printre elite, în timp își cedează principiile de oameni dedicați intereselor mulțimii în mâinile celor aflați în spatele Înaltei Porți de la Bruxelles. Acolo, spun mulți dintre cei care-și desfășoară activitatea sub presiunea regulamentelor și recomandărilor acestora, se află adevărații cârmuitori ai unor practici care duc, de multe ori, politicile comunitare în derizoriu.

„Nu mă îndoiesc de calitățile native ale multora dintre cei aleși să ne reprezinte, mă tem însă de… deriva lor în timp, abdicând de la ideile și principiile cu care au plecat la drum, evident sub presiunea unor interese de partid, grup sau grupuri“, îmi spunea cu ceva vreme în urmă un funcționar dintr-o instituție de stat. Sigur, se afla sub presiunea obligației de a respecta și pune în aplicare o legislație anco­rată mai degrabă în interesele Bruxelles-ului decât în cele ale țării din care făcea parte.

Mi-am reamintit această opinie acum când o întreagă pleiadă de politicieni își tapetează drumul către putere cu flori, cadouri și promisiuni.

Au trecut patru ani în care se observă că nimic sau aproape nimic nu se leagă. Economia „gâfâie“, datoriile cresc, elitele neancorate politic pleacă. Odată cu ele alte categorii de români, mai cu seamă tineri. Rămânem tot mai săraci și singuri.

Tânăra generație, căreia i se promite de ani buni sprijin, este tot mai dezamăgită. Tineri entuziaști care au crezut în promisiuni, porniți cu toată ființa lor să se ancoreze în fluxul economic, se văd nevoiți să-și abandoneze propriile inițiative. Și pleacă.

Pleacă în state care respectă inițiativa tinerească și o sprijină substanțial prin susținere financiară garantată de stat, credite ieftine, scutire de taxe și impozite pe o anumită perioadă, o modalitate prin care se creează posibilitatea capitalizării și continuității afacerii.

În România, guvernele rămân impasibile. Pleacă ai noștri, școliți pe bani grei, ne vin nepricepuți din toată lumea. Se spune „mână de lucru ieftină“. Gravă eroare! Pe termen lung ne va costa mult această politică condusă de inși care doar afișează respect pentru români, România și viitorul ei. Români mituiți cu bani de împrumut pe care azi îi iau, iar mâine îi vor înapoia înzecit. Și nu doar cei care-i primesc, ci și urmașii urmașilor lor.

O politică generală care afectează educația, cultura, discriminează propria populație, decapitalizează și desecurizează economic și alimentar. Și ce poate fi mai grav?!

Ion BANU

Mare dilemă. A fi sau a nu fi ceva care să apere pământul de furia naturii.

Se știe, fenomenele naturale s-au manifestat dintotdeauna mai mult sau mai puțin agresiv, generate de factori independenți de voința celor care au trebuit să le suporte. Preocuparea primordială a acestora era concentrată mai întâi pe apărare împotriva fenomenelor naturale anormale, apreciindu-se a fi imposibilă înlăturarea lor.

Vijelii, tornade, înghețuri timpurii sau târzii, secetă pedologică și atmosferică și, peste toate acestea, grindină care uneori a distrus recolte, case, a ucis oameni și animale.

Intensificarea acestora, mai cu seamă în ultimele decenii, agresivitatea lor tot mai accentuată, a determinat creșterea interesului cercetătorilor pentru a descoperi metode menite a diminua cel puțin din intensitatea și consecințele lor. Numai că, nu întotdeauna noul este întâmpinat cu bucuria unui fapt împlinit.

Raportându-ne la amploarea și efectele fenomenelor naturale asupra agriculturii, domeniu de interes nu doar pentru fermieri, complexul de împrejurări în care aceștia își desfășoară activitatea îi determină cu atât mai mult să fie reticenți față de așa-zisul nou pe care autoritățile încearcă, sau au încercat, să-l aducă pentru protejarea afacerilor din domeniu.

Pe lângă lansarea de noi tehnologii propuse de cercetători, noi și variate metode de asigurare a apei pentru plante, noi soiuri și hibrizi toleranți față de fenomenele tot mai puțin prietenoase cu mediul și agricultura, au fost lansate și noi tehnici de prevenire a acestora, precum sistemele antigrindină și, mai nou, cele care... aduc ploaie.

Minunate idei pentru care autorii și promotorii lor se străduiesc de mulți ani să le implementeze. Rămâne doar ca cei cărora li se adresează toate acestea să le îmbrățișeze și să le pună în practică, cel puțin în măsura în care apreciază valoarea lor.

Până una, alta, vremea și vremurile creează disfuncționalități, mult mediatizata încălzire globală se manifestă tot mai agresiv, estompând de multe ori bunele intenții. O parte dintre fermieri se întreabă dacă sunt sistemele antigrindină, de pildă, benefice agriculturii sau, mai degrabă, generează o lipsă acută de precipitații.

Argumentele specialiștilor susțin importanța lor în eliminarea pericolului distrugerii culturilor ca urmare a căderilor de grindină.

Agricultorii, pe de altă parte, susțin contrariul, apreciind că pagubele generate de grindină la nivel global sunt mult mai mici decât cele cauzate de lipsa precipitațiilor, lipsă ce este atribuită în multe zone sistemelor care „sparg norii de ploaie“.

Un subiect care a creat două tabere aflate în conflict. Și totuși, argumentele științifice trebuie să învingă. Dacă sunt științifice și se dovedesc benefice. Până atunci, să dăm crezare faptelor.

Ion BANU

Nu este moment din an în care, provocați sau nu, oamenii să nu intre în adevărate campanii de dezbateri pe teme care, de cele mai multe ori, n-au nimic în comun cu realitățile care de fapt… mișcă omenirea din temelii. Conflicte armate, crize economice și sociale, încălzire globală, secetă, campanii electorale, toate garnisite cu politici care mai degrabă dezinformează, sporind astfel tensiunile și, până la urmă, deturnând atenția de la adevăratele probleme.

Nu este criză economică, spun unii analiști, ci o reașezare globală a economiei care, spun tot ei, începuse să… gâfâie ca urmare a dezorientării. Nu știu ce înseamnă asta, probabil o supraproducție a unor sectoare pentru care începuse să scadă interesul consumatorilor de orice rang.

Nu este încălzire globală, spun specialiști în domeniu, ci efectul normal al activității soarelui – exploziile de energie repetate/ciclice ale acestuia – cu efecte în Univers și, evident, asupra Terrei, activitate care a început în 2019, durează circa 11 ani, în acest an apropiindu-se de un vârf.

Este secetă, dar nu generată de așa-zisa încălzire globală, ci de efectele activității solare, așadar fenomenul având aceeași ciclitate, spun alte categorii de specialiști, analiști și ce-or mai fi ei.

Și uite-așa, oamenii nu mai știu ce și pe cine să creadă, fiecare până la urmă creându-și propria imagine pe care, încercând să și-o impună, generează dezbateri prin toate ulițele și cârciumile mai ceva ca în Parlament.

Despre campanii electorale și alt gen de dezbateri și promisiuni, tot inși cu vocație de analiști spun că sunt normale într-o democrație… normală, numai că ce există pe plaiurile noastre mioritice seamănă mai degrabă cu… sălbăticie democratică, ca să parafrazez un ins încins într-o astfel de discuție fără sfârșit dacă te încăpățânezi să crezi doar ceea ce vrei.

Și tot în această categorie ar putea intra și interminabilele discuții pe teme de agricultură și protecție a ei. Susținerile financiare în situații de criză solicitate de fermieri, pertinente dacă se ia în calcul situația economică creată de conflictul ruso-ucrainean pe de o parte și seceta prelungită cu efecte asupra potenței de a se relua activitatea, dar și asupra populației în general în ceea ce privește capacitatea de asigurare cu produse agroalimentare, pe de altă parte, sunt aspecte care tapetează activitatea guvernanților cu noi provocări.

Mai nou, dezbateri pe marginea unui nou subiect – de parcă mai lipsea unul din paleta disputelor – sistemul antigrindină, tema generând tabere pro și contra. Este de înțeles preocuparea fermierilor privind asigurarea condițiilor naturale, în lipsa altor posibilități, pentru desfășurarea normală a activității agricole, dar ar trebui să se țină seama și de preocupările susținute ale statului privind protecția acestor activități. Sigur, nu întotdeauna bunele intenții au un deznodământ fericit, dar să alegem neghina dintre boabele de grâu, dacă ea există, este la îndemâna fiecăruia.

Ion BANU

Scriitorul Constantin Grigore (Dinu) Săraru, care împlinise 92 de ani în ianuarie, a murit pe 2 martie 2024, la Spitalul Municipal din București... Născut în comuna Slătioara, județul Vâlcea, pe 30 ianuarie 1932, a debutat în presă la numai 18 ani, ca reporter la Radiodifuziunea Română, conducând, în lunga sa carieră, numeroase ziare și reviste.

Despre „ultimul poet al țăranului român“ se pot spune multe. A debutat editorial în 1974 cu romanul „Niște țărani“, inaugurând „Trilogia țărănească“ compusă din cărțile „Niște țărani“, „Iarba vântului“, „Crimă pentru pământ“. A fost distins cu numeroase premii literare și artistice și cu premiul Academiei Române. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1961 și al Academiei Oamenilor de Știință din România.

Despre Dinu Săraru, academicianul Ilie Bădescu spune, printre altele: „Opera maestrului Dinu Săraru are înțeles inițiatic și calitate de învățătură tainică pentru o lume cu cele trei cruguri răscolite de golul provocat prin dispariția țărănimii. Și ce fel de recompensă, ce fel de mulțumire i s-au adus marelui creator, celui ce-a putut spune Prezent în dreptul neamului românesc la chemarea lui Dumnezeu cea din veac? Contra lui Dinu Săraru s-a dezlănțuit urgia unui război barbar după 1989. Nu-l voi evoca aici ca să nu maculez frumusețea de cristal a clipei.“

Referindu-se la romanul „Niște țărani“, basarabeanul Ion Ungureanu mărturisește: „Scris parcă dintr-o respirare, «Niște țărani» pur și simplu te zguduie. O asemenea carte despre Țărani face cinste Țării. Poate că sunt subiectiv, fiind și eu dintre țărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înțelegere, câtă durere, câtă demnitate! (...) Năiță Lucean și scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că la Cervantes moare Don Quijote, aici se stinge din viață scutierul – mi-a sângerat inima și am plâns la moartea lui... Mi-a sângerat inima și am plâns.“

„Țăranii, cărora li se spunea și «talpa țării», a țării pe care o și apăraseră până de curând, cu viața lor, în războiul abia încheiat, trei ani ne despărțeau de el, și în care muriseră, ca și tatăl meu, și așa am avut pentru prima dată sentimentul identității lor și a mea, firește, sentiment pe care îl am și acum: o lume, stimat auditoriu, care azi, însă, nu mai există, din nefericire, pentru că țăranii pe care i-am iubit eu și pe care aveam să îi descriu eu, cu gândul necontenit la ei din clipa aceea, nu mai există!“, a spus Dinu Săraru, acum câțiva ani, într-un discurs susținut în Aula Academiei Române.

Așadar, ultimul Cronicar al Țăranului Român s-a dus. Dar nu trebuie să ne facem probleme... Acolo unde a plecat el, cu toții ne vom duce într-o zi. Și în acea zi, de trecere, vom vedea că nu are de ce să ne fie frică... Dimpotrivă...

Ion BOGDAN

După multă vreme l-am zărit, din curtea casei mele de la țară, pe Neica Ilie trecând la vale în drum spre sat. Mă vede la rândul său și, cu respectul specific țăranului bine crescut ce nu uită „cei șapte ani de-acasă“, se oprește, mă privește îndelung, încercând parcă să se dumirească asupra identității mele și-mi dă binețe. Mă grăbesc să-i răspund ușor rușinat că mi-a luat-o înainte. Se apropie încet, sprijinindu-se de un... parcă e prea mult să-i spun baston.

Nea Ilie, cum îi spuneam cu toții în vremurile pe care încă mi le amintesc, este acum ușor trecut de 90 de ani. O viață cu experiențe, greutăți, împliniri, duse prin tumultul vremurilor cu bărbăția specifică țăranului neoș, hotărât să înfrângă orice și oricând pentru a rămâne cu „pieptul în față și umerii înapoi“, cum îi place și-acum să spună.

Îl invit alături de mine pe o bancă sub cireș. Bag seamă că-i cade bine un pic de odihnă, mai cu seamă când are și cu cine schimba o vorbă. Îl întreb de una, de alta, atât cât să-l incit la poveste. Îi place și se pornește. Se simte că-i pică bine prilejul de a-și depăna amintirile. Îl ascult, îl aprob și-l încurajez atunci când încearcă ușoare nostalgii.

La un moment dat, parcă trezit dintr-o adâncă meditație, mă privește și mi se adresează:

„Dar spune-mi despre dumneata, ce se aude pe-acolo, pe la București, prin lume, se spune că ne cam zornăie puștile la pârleaz.“

„Ei, nu-i chiar așa“, îi zic.

Și ne-am antrenat în discuții din care aveam să aflu părerea oamenilor satelor despre economie, politic, administrație și… siguranță. Se vede treaba că de-acolo, din lumea satului, lucrurile se văd altfel decât din „buricul târgului“, cum se spune. Oamenii aici sunt mai bine ancorați în realitățile vieții, ale vremii și vremurilor pe care le trăim. Temerea, însă, pentru „ziua de mîine“, pentru viitorul tinerei generații, al lumii în ansamblul său, generată de starea generală a economiei, alterarea vieții sociale, conflictele armate tot mai apropiate de propriile granițe, este acum parcă mai mare ca oricând.

Oamenii se tem de ce va fi să fie, de ce s-ar putea întâmpla. Așadar, încerc să cred că Neica Ilie cam are dreptate când spune că „noi, oamenii, ne-o cam facem cu mâna noastră. N-avem grijă de țară, de oamenii și bunurile ei și nici nu ne-am prea respectat vecinii. În loc de binețe, le-am cam băgat bățul prin gard. Vecinului oferă-i măcar un zâmbet, dacă nu-ți dă mâna să-i dai și-o bucată de pâine. Mare lucru respectul! Apoi, să știi să te gospodărești, să-ți pui de-o parte nu doar ce-ți trebuie azi“.

Înțelepte vorbe! Sunt, de fapt, concluziile omului simplu, ale țăranului neaoș, cu experiență și respect pentru semeni.

Un dialog, o poveste și multe puncte de vedere pe care n-am cum să nu le respect, mai cu seamă când asupra lor zăbovește un bătrân simpatic ca Neica Ilie. Este de luat aminte. Iar despre vreme și vremuri, cum spuneam, să sperăm că viața își va urma cursul firesc, iar armele de la... pârleazul țării își vor sfârși zornăitul înainte să-l treacă. Ce minunat ar fi!

Ion BANU

Disputele, contradicțiile, poate chiar și încrâncenările mai fioroase au condus de multe ori în istoria neamurilor la progres. Civilizațiile ce s-au succedat în diverse părți ale planetei, evoluând, firește, în ritmuri diferite, au făcut lumea tot mai... pestriță, împărțind-o în clase sociale, în funcție de capacitățile indivizilor de a se diferenția între ei. Cultura, educația, abilitățile de lideri, apoi nevoia acerbă și plăcerea de a avea un trai mai bun au generat idei, sete de putere, dominație, sămânța atâtor conflicte între indivizi și nații.

Au trecut mii de ani în care omenirea a evoluat cultural, tehnic, făcând ca viața să capete altă valoare, nevoile existențiale fiind satisfăcute atât cât să nu ne mai uităm în grădina vecinului. Nu a fost și nu este să fie așa. În ciuda așteptărilor apar tot mai multe „zone fierbinți“ în care mor oameni, conflicte generate de cercuri de putere doar pentru a-și extinde sferele de influență, a domina și… aduna. Și nu le este deloc greu când țevile armelor nu le zăngăne prin bătătură. Bățu-l bagă prin gardul altora, asmuță și încurajează. La urmă plătesc vinovații fără vină.

Lumea, se vede treaba, este împărțită în „smintiți și în mișei“, vorba poetului. Știu însă „mișeii“ ce vor, numai că vrerea lor nu este și a celor de dincolo de gard, unde am putea aprecia că ne aflăm și noi, românii. Se judecă oameni, nații fără să se știe, de fapt, pe cine și de ce. Sunt zeci, sute de astfel de exemple. Unul mi-a fost dat să-l pot urmări pe rețelele de socializare austriece prin care câțiva indivizi adresau cuvinte de-a dreptul jignitoare la adresa poporului român după ce autoritățile au dat publicității un caz în care era implicat un tânăr al acestei țări. Câtă pornire, lipsă de educație și cunoaștere a acestor indivizi ce fac parte dintr-o țară considerată civilizată!

Este de-a dreptul lipsă de cultură să apreciezi un popor prin prisma faptelor unui individ. Românii nu au judecat popoare atunci când infractori din toate neamurile Apusului au comis fapte grave pe teritoriul României. Ele au fost apreciate ca excepții ce nu caracterizează țările din care fac parte.

Inșii respectivi ar trebui să ne calce pragurile, să învețe din istoria românilor, să afle că pe aproape jumătate din Europă au păstorit strămoșii noștri, transmițând din generație în generație gena unui neam pașnic, muncitor, primitor, civilizat. O genă transmisă și altora, numai că nu peste tot s-a grefat în locuri care să genereze plus-variante. Din păcate.

Fără îndoială că astfel de atitudini sunt alimentate și de autoritățile statului respectiv, care n-au avut nicio rezervă în a ne face vinovați fără a avea vreuna. Românii vor să meargă acolo liberi, să cunoască, să muncească și nicicum să le ia pământurile, pădurile, petrolul sau gazele. Le-am dat și pe-ale noastre și tot cât am avut. Până și ultima bucată de pâine. Pentru noi împrumutăm. Am dat pe nimic și cumpărăm scump. Mult prea scump. Halal afacere! Americană. De era evreiască…

Ion BANU