Apicultura, încotro!
Între ramurile zootehniei, apicultura ca profesie este domeniul în care proprietarul stupilor (patronul) trebuie să se implice cel mai mult, direct și nemijlocit în activitatea apicolă, pentru ca aceasta să poată fi rentabilă. Cu alte cuvinte – cel puțin în condițiile țării noastre – apicultura nu prea se poate face cu mâna altuia.
Era în anul 1963 și mă aflam cu serviciul și școala la Timișoara. Aveam atunci 22 de ani. Toamna i-am trimis o scrisoare profesorului Veceslav Harnaj. În loc de răspuns, domnia sa a dispus să am statutul de invitat la prima conferință națională de apicultură, în a doua parte a lunii decembrie. Atunci țara avea împărțirea teritorială pe regiuni și organizatorii au hotărât ca fiecare regiune să fie reprezentată la conferință de 8 delegați și 2 invitați. Conferința a durat 3 zile și în primele 2 zile lucrările se desfășurau și dimineața și după-amiaza. Am fost realmente fascinat de modul cum profesorul știa să conducă lucrările conferinței. Într-o pauză, la îndemnul apicultorilor bănățeni l-am abordat pe profesor în timp ce trecea pe lângă grupul nostru. Când i-am spus cine sunt, domnia sa mi-a adresat următoarele cuvinte: „Tinere, dintre cei care îmi scriu, toți îmi cer ceva. Dumneata nu mi-ai cerut nimic, în schimb ai făcut niște observații foarte juste. Acest lucru m-a determinat să te invit la conferință.“
Îmi amintesc și acum că am urmărit cu mult interes lucrările conferinței și am fost fascinat de personalitatea profesorului.
Deși profesorul, la vremea aceea, nu avea decât câțiva stupi – asta sigur datorită faptului că era extrem de ocupat, fiind și profesor universitar la o altă facultate de cu totul alt profil – pasiunea pentru apicultură și respectul pentru apicultură au constituit o preocupare majoră de la care nu a abdicat niciodată cât a fost președintele ACA din România.
În profesia domniei sale și ca profesor universitar, la vremea respectivă era cotat ca unul dintre primii 5-6 cei mai buni profesioniști europeni.
Din 1965 a fost ales și președinte al APIMONDIA. Îmi amintesc că, în acea periaodă, statutul prevedea ca președintele APIMONDIA să fie ales doar pentru un singur mandat de 5 ani. Faptul că, aproape de încheierea celor 5 ani de mandat, diriguitorii apicultorilor din toate țările importante – inclusiv America – și-au pus următoarea problemă: Schimbăm omul de dragul statutului sau schimbăm statutul de dragul omului – și au ales varianta a doua – spune totul despre personalitatea celui care a fost profesorul Veceslav Harnaj. Și astfel a fost președintele APIMONDIA timp de 4 mandate a câte 5 ani. La sfârșitul celor 20 de ani, doar starea de sănătate a determinat alegerea unui alt președinte al APIMONDIA.
Cu multă dragoste pentru apicultură, cu multă dăruire, cu mult profesionalism și foarte multă diplomație, a făcut din Asociația Crescătorilor de Albine din România o asociație impresionantă menită pe de o parte să-i sprijine pe apiculturi și pe de altă parte să acumuleze și să construiască acest imrpesionant patrimoniu.
Conducerea de oameni este mai mult decât o știință, este o artă. Cu siguranță privind în urmă, se poate afirma – fără teama de a greși – că profesorul Harnaj a stăpânit excelent arta conducerii de oameni.
În fiecare regiune și, după 1965, în fiecare județ, cu diplomație, a știut să-și găsească acel gen de colaboratori reprezentativi pentru fiecare zonă. Astfel s-a înconjurat de oameni pasionați de apicultură, influenți în zonele lor, harnici, serioși și verticali, oameni cărora a știut să le insufle dorința de a face ceva pentru apicultura românească.
Cu timpul, odată ce eu am devenit salariat ACA la IC-DA, i-am cunoscut pe majoritatea dintre aceștia și am constatat cu plăcere că prin verticalitatea lor impuneau respect și admirație.
Pentru tot ce a știut să construiască profesorul Veceslav Harnaj (1917-1988) pe plan uman și material, îndrăznesc să-mi exprim părerea că avem cu toții datoria ca, măcar din când în când, să evocăm personalitatea profesorului. A fost un lider încă neegalat și, așa cum în alte domenii, lideri de talia profesorului nu sunt uitați de generațiile următoare și ACA din România ar trebui să-și manifeste recunoștința pentru tot ce a lăsat după domnia sa. Pe bună dreptate putem afirma că asemenea oameni se nasc o dată la o sută de ani.
După atâtea eșecuri, bâlbâieli, inconsecvențe manifestate de-a lungul anilor după profesor, cred că ar trebui căutat un mod de abordare care să determine ca lucrurile în apicultura românească să intre pe un făgaș normal.
În treacăt fie spus, din păcate a existat o perioadă în trecutul apropiat când domnia sa și cu apicultura erau două paralele. Dar mult mai grav este faptul că acest om și cu arta conducerii de oameni au fost tot două paralele. Nu tendința spre critică mă îndemnă să îmi exprim în felul acesta punctul de vedere în acest paragraf ci speranța că pe viitor decidenții vor avea grijă ca fenomenul să nu se mai repete. Așa cum spunea zilele trecute un distins ministru în funcție – „multe funcții sunt luate fără competența necesară“.
În prezent sunt în țară fermieri care în propria exploatație au mai multe sute de familii de albine. Aceștia sunt de fapt adevărații profesioniști în domeniu. Prin profesionalismul lor, aceștia pot influența mersul apiculturii românești. Tot așa apicultura românească poate influența pozitiv sau negativ activitatea economică a acestor fermieri. Cu aplecare spre gândul bun, consider că trebuie creat cadrul pentru ca acești oameni să fie consultați și este deosebit de important să se poată face auzit punctul lor de vedere. Indiferent din ce organizație de apicultori fac parte, acești fermieri care dețin în exploatație peste 400-500 de familii de albine, într-un fel tot pentru apicultura românească lucrează. Numărul impresionant de mare de familii de albine din exploatație este dovada că la acești oameni apicultura reprezintă profesia de bază. Pentru binele apiculturii românești, îndrăznesc să îndemn la diplomație pentru atragerea unora dintre aceștia la masa rotundă – unde, deliberat, să fie provocați să-și spună punctul de vedere pentru o problemă sau alta legate de bunul mers al apiculturii. Nu am făcut altceva decât să mă inspir din alte domenii ale agriculturii românești cu o activitate asociativă recentă, de puțin peste 20 de ani.
Nu poți face performanță ignorând performerii. Gândirea și punctul de vedere exprimat al acestor „titani” în ale apiculturii, cu siguranță ar avea menirea să îmbogățească în general activitatea apicolă românească.
În altă ordine de idei, știe toată lumea că forul incontestabil și cel mai reprezentativ din toate punctele de vedere ale activității apicole la nivel național, este Asociația Crescătorilor de Albine. Din păcate, de mai mulți ani – de fapt de când au început să se facă dosare în vederea obținerii de subvenții nerambursabile în apicultură – unitățile de stat responsabile cu gestionarea acestei activități au avut și au o abordare pe care personal nu o înțeleg. De cele mai multe ori, acești funcționari de stat recomandă „cu căldură“ celor interesați că este mai bine pentru ei să facă dosarele prin orice altă grupare organizată de apicultori, mai puțin ACA din România. Motivația, fără argumente, era și este că șansele de aprobare a dosarelor sunt mult mai mari pentru alte asocieri de apicultori și mai mici pentru Asociația Crescătorilor de Albine din România. Nu cumva ACA, având, de departe, cel mai mare număr de membri și cei mai mulți specialiști în apicultură deranjează pe cineva? Altă explicație, personal, nu găsesc.
Fără legătură cu paragraful de mai sus, îmi exprim părerea că apicultorii și apicultura românească ar avea de câștigat dacă Asociația Crescătorilor de Albine din România ar avea cel puțin 2-3 experți autorizați în apicultură.
Ec. Ștefan MANEA
apicultura, Apimondia, sector apicol
- Articol precedent: Apicultura în Uniunea Europeană din 2020 (I)
- Articolul următor: Primele concluzii referitoare la Programul Național Apicol 2017