abonament lumea satului

update 21 Nov 2017

Păsurile unui cioban: femeia lui și muntele obștei

  • Publicat în Zootehnie

„Domnu’ reporter, dacă Primăria ne dă din nou muntele nostru și femeia mea o să fie sănătoasă, eu nu mai vreau nimic. Restul, câte or mai fi, știu eu cum să le fac pe toate, că doar asta mi-a fost viața!“, îmi spune așa, cu un fel de furie înăbușită și neputincioasă, ca un vaiet mai mult gândit decât vorbit ș-apoi scăpat fără voie. E așa, ca un gând de cioban în pustietatea muntelui, acolo unde, câteodată, gândurile se mai deapănă și cu voce, căci nu le-ascultă decât oile. Căci asta este nea Vasile: cioban din tată-n fiu.

„Nu știu cum e vorba asta, fermier“

E o zi frumoasă, când încă vara mai stă în cumpănă cu toamna. Nici nu mai știi ce lună este, dacă te nimerești la amiază, când soarele încă poleiește totul în razele sale încă puternice. Doar pădurea, care pe Valea Verbilăului a îmbrăcat mantia în tonuri arămii, trădează jumătatea lui octombrie. În rest, râul curge limpede, iar iarba e grasă și bogată. Dar parcă și cârlanii din primăvara asta au început să arate a berbecuți...

Cam așa stăteau lucrurile când l-am întâlnit pe Vasile Târgșoreanu, fermier din Ștefești, județul Prahova. „Nu știu cum e cu vorba asta, fermier. Eu mă știu de cioban și gospodar, că așa se spune pe la noi dintotdeauna. Asta cu fermier e mai nouă, așa, ca un fel de americăneală“, spune hâtru. Părul negru corb și bogat, atât cât i se vede de sub pălărie, îi dă aerul unui flăcău tomnatic. Și felul în care stă, drept și relaxat, întărește impresia. În orice caz, nici nu bănuiești cei 59 de ani pe care îi duce, cu discreție, în spate.

„Sunt cioban de când mă știu. Așa au fost și tata, și bunicul. Îmi place munca asta, de ce să zic. Și altceva, ce să fac, dacă asta am învățat?“, întreabă retoric.

La ora actuală are puțin peste 270 de oi și șapte vaci. „Am avut mai multe, da’ de-acuma le-am mai împuținat. Am avut 15 vaci, dar erau cam multe. Sunt de-ajuns și șapte, mai ales că vine iarna“, îmi expune, pe scurt, planul său de management al fermei, cum ar spune unii mai școliți și cu ifose.

„Ascundeam oile în casă“

„N-aș putea să zic că e ușor, că nu e. Ne descurcăm cum putem: uneori mai greu, alteori mai ușor. Asta-i viața noastră. Ne-am descurcat noi și pe vremea lui Ceaușescu, ș-atunci cum să nu ne descurcăm acuma?“ Își amintește din tinerețe: „Tot veneau controale. Noi ne țineam că avem șase-șapte oi, nu sute, cum aveam. Când veneau în control, de la Primărie, de la Miliție și Dumnezeu mai știe de unde, afla tata dinainte. Ascundeam oile în casă, unde stăteam noi. Le împrăștiam prin toată casa, că nu încăpeau într-o singură cameră. Stătea mama cu sacul de boabe între ele, să le dea, să nu facă gălăgie până trecea controlul. Apoi le dădeam drumul în curte. Și ne descurcam și-atuncea!“

Acum are două ajutoare, doi ciobani angajați. „E greu, domnu’ reporter, să găsești oameni în ziua de azi. Toți s-au boierit și pleacă la oraș, mai ales tinerii. Acuma le e scârbă să stea cu animalele, zic că e greu. Plătesc oamenii cu 1.500 de lei în mână, plus mâncare, băutură și țigări, un pachet pe zi. Mai nou, nu mai sunt mulțumiți nici așa. Mi-a cerut unul 2.000 de lei. I-am spus că îi dau, dar nu-i mai dau țigări. S-a răzgândit, când a auzit așa“, îmi povestește despre păsurile lui.

La fân, muncește doar el cu soția, tanti Geta, și numai câteodată mai ia oameni cu ziua. Dacă îi găsește, pentru că și asta e o poveste. „Cer câte 60 de lei pe zi, plus mâncare, băutură și țigări. Și nici atunci nu găsești mereu și, până la urmă, te lipsești, te descurci singur“, spune, dând din mână a lehamite.

„Nu mă pot împăca cu gândul ăsta!“

Și de vaci se ocupă doar el cu soția sa. Și de-aici i s-a tras una dintre cele mai mari supărări ale vieții sale. „Acum doi ani au scăpat niște vițele și s-au dus spre primărie, pe un loc public. Le-a întors o fată, tocmai când se ducea și femeia mea după ele. Ș-atunci a ieșit un vecin cu furca, era beat, și a început s-o bată cu pumnii și cu coada de la furcă. Nu știu ce treabă avea el, dar de-acolo i s-a tras soției. A fost la doctor, i-a făcut tot felul de analize și de radiografii și i-a spus că de la bătaia aia are ceva la creier, care nu se poate opera. Că din cauza asta o să moară și că nu se poate face nimic. I-a dat și o trimitere la București, că poate să facă niște raze, să mai amâne. De-atunci plânge într-una și nu mai mănâncă, a slăbit săraca, de ți se rupe sufletul. Cu vecinul suntem în proces, să vedem ce-o să zică legea, dar nu ne-ajută cu nimic. La București n-am fost, că nu cunoaștem nici orașul, nici pe nimeni. Eu nu știu cum să mă descurc în oraș. Poate s-o găsi o cale, să facem cumva. Nu mă pot împăca nicicum cu gândul ăsta și s-o văd așa toată ziua...“, își povestește necazul, dintr-o răsuflare.

„Cum să dea primăria muntele nostru altora?“

Altfel, lucrurile nu stau rău deloc, apreciază nea Vasile. Pentru oi și vaci primește subvenție. „Nu știu cât, pentru fiecare în parte, pentru că mereu se schimbă și nimeni de la primărie (pentru el APIA sau primăria sunt cam totuna – n.n.) nu stă să-mi explice. Zic că n-au timp! Dar nu de-asta sunt eu supărat. Ce e mai rău, e că, de câțiva ani încoace, primăria a scos la licitație muntele ăsta al nostru pe care pășunăm toți oierii din sat. Și licitația au câștigat-o alții, dintr-un sat de mai departe. Acuma ei pasc oile pe muntele nostru, iar noi ne descurcăm cum putem. Pășunăm și noi pe unde mai găsim, pe la oameni, pe ici, pe colo. Noroc că în sat sunt mulți bucureșteni care au cumpărat case și terenuri și găsim la ei pășune. Altfel nu știu cum ne-am descurca. Că eu înțeleg că sunt reguli noi, dar cum să poată primăria să dea muntele nostru, din străbuni, la alții? Așa ceva nu ar trebui să se poată, că doar e muntele nostru!“, se leapădă nea Vasile și de cealaltă greutate care îi apasă sufletul.

„Merge bine, nu mă plâng!“

De-acum ușurat, povestește cum își face treaba: „Nu am contract cu nicio firmă, nimic! Eu strâng laptele, fac brânza cu femeia mea și o vând de-obicei la Hale, la Ploiești. De-acolo mă sună când au nevoie, iar eu le duc câte 100-200 kg. Mai vând și pe la târg, la Slănic. Apoi, mă știu bucureștenii care au case în sat și la fiecare sfârșit de săptămână vin la mine și cumpără brânză, lapte, câte un miel sau un berbecuț, iar de Crăciun și câte un porc. Cum v-am mai spus, mai duc și câte o vită la abator și merge bine, nu mă plâng!“

Și mâna de gospodar se vede. Vacile sunt toate Brune Românești. „Astea murge de-ale noastre sunt cele mai bune aici, la noi. Au vecinii și de-alea bălțate, dar parcă sunt mai pretențioase“, crede fermierul. Cât despre oi, în ultima vreme a început să testeze și câteva exemplare din soiuri mai deosebite. „Am luat câteva mieluțe și un berbecuț merinos. Vreau să văd cum merg“, îmi povestește.

La viitor nu se gândește prea mult. Fiica soției și băiatul ei, pe care l-a înfiat și care acum are 22 de ani, nu sunt interesați de animale. „I-am dat băiatului, când s-a însurat, partea lui de animale. Le-a vândut, a zis că el are alte gânduri. Treaba lui!“, istorisește fără patimă.

„Eu cu Geta să fim sănătoși și o să avem grijă de ele cât om avea putere. Când n-om mai fi în stare, le vindem și gata!“. Ăsta-i tot planul lui pentru bătrânețe. Simplu, cât să încapă într-o frază...

„Numai să fie femeia mea sănătoasă și Primăria să ne dea muntele înapoi!“, încheie, rotund, Vasile Târgșoreanu povestea vieții sale.

Alexandru GRIGORIEV