Adama Sultan iulie 2020
update 18 Sep 2020

Datini populare românești păstrate până-n zilele noastre

Când vorbim despre tradiții românești trebuie limpede să facem distincția clară între acestea (se mai numesc datini sau obiceiuri populare) și folclor, portul popular sau meșteșuguri tradiționale. La prima vedere am fi tentați să spunem că puține zone din țară mai păstrează tradiția în formă pură și în viața de zi cu zi. În realitate, într-un fel sau altul, datina a fost păstrată, preluată, rar conservată și cel mai adesea adaptată timpurilor pe care le trăim.

Tradițiile cele mai importante țin de viața omului (naștere, nuntă și înmormântare) și de marile sărbători Creștine (Nașterea Domnului, Răstignirea și Învierea Domnului) ori ale sfinților importanți din calendarul ortodox (Sf. Andrei, Nicolae, Ion) sau a trecerii peste an (Anul Nou). Toate au legătură cu viața religioasă a omului, nașterea și nunta fiind considerate Sfinte Taine. Astăzi vom vorbi doar despre câteva dintre ele: tainele nașterii și cununiei și, pentru că suntem în sezon, despre sărbătorile lunii decembrie.

Obiceiuri legate de naștere

Ursitoarele: tradiția ar fi de sorginte romană, spun unii, iar alții afirmă că dacii au crezut dintotdeauna în Ursitoare, în puterea acestora de a croi soarta unui om. Inițial, se credea că există trei zâne care vin în prima săptămână după nașterea copilului, în nopțile zilelor impare (3,5,7), ele veghind asupra mamei și pruncului și alegându-i acestuia din urmă viitorul. În Transilvania și Moldova se mai păstrează, pe alocuri, obiceiul de a pune pe o masă, lângă nou-născut, făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuț și un caier de lână. Cum vremurile s-au schimbat, Ursitoarele au fost înlocuite de actrițe-zâne, aduse în ziua botezului sau a „ruperii turtei“, iar masa cu valori a fost schimbată cu tava în care se pun tot felul de obiecte ce i se arată micuțului: pe care pune acesta mâna, acea meserie se spune că va avea.

Botezul: nu lipsește din nicio familie de creștini (ortodocși și catolici, cu ramurile sale ulterioare), fiind o tradiție pesemne introdusă de acum 2.000 de ani. Rolul esențial în creștinarea pruncului revine astăzi nașilor. Dar în anumite zone din Banat, Transilvania și Oltenia moașa este aceea care duce copilul la biserică și spune „duc un păgân și voi aduce un creștin“ și-l aduce acasă afirmând că „am dus un păgân și am adus un creștin“; când preiau copilul de la moașă, nașii pun un ban de argint pe jos, pentru a o plăti. Această tradiție este răspândită, fără excepție, la scară națională, ținând mai degrabă de religie decât de obiceiul popular. Rolul botezului este acela de curățire și spălare a păcatelor strămoșești moștenite de la Adam și Eva, introducând copilul în stare harică. Mai sunt, dar numai izolat, și alte tradiții la naștere: prima baie a copilului, când se adaugă în apă busuioc, grâu, mărar, mentă, romaniță, agheasmă, lapte dulce și un bănuț; scăldătoarea moașei, când în baia pruncului se adaugă agheasmă, gălbenele, mentă și mărar; masa moașei, a treia zi după prima Bobotează din viața nou-născutului.

Tradiții de nuntă

La căsătorie, tinerele cupluri primesc prin rugăciunile preotului harul divin care sfințește legătura lor și îi ajută la împlinirea căsniciei, iar Taina Cununiei face ca legătura dintre bărbat și femeie să fie asemănătoare aceleia dintre Hristos și Biserică. Nunta, dincolo de fastul în care s-a înveșmântat în zilele noastre acest moment unic din viață, cu aspecte cam prea des exclusiv pecuniare, rămâne o datină păstrată cu sfințenie în cultura umanității, nu doar la noi. În ortodoxie s-a împământenit obiceiul ca nicio cununie să nu aibă loc în posturile mari, de Crăciun sau Sf. Paști. Și da, cam pe nicăieri nu a mai rămas obiceiul pețirii fetei, când părinții băiatului cer mâna miresei de la părinții acesteia, cu toată pregătirea de conjunctură. Și rar, poate izolat, prin spațiul rural din Bucovina și Transilvania, se mai practică obiceiul mirelui și a fraților de ginerică, de a umbla din casă în casă cu plosca, pentru a invita satul la nuntă. Dar alte obiceiuri din timpul nunții (bradul, despletirea miresei) se practică și-n zilele noastre, deopotrivă la sat sau la oraș.

Obiceiuri de Crăciun (Nașterea Domnului) și de Anul Nou

Multe dintre datinile strămoșești au rămas în... muzee, ca să zicem așa, nemaifiind practicate aievea.

Din fericire însă, cam tot ceea ce este legat de Moș Nicolae și apoi de Moș Crăciun, de Nașterea Mântuitorului, s-a conservat până în zilele noastre. Bine, cu unele sacrificii, în sensul în care Moș Crăciun a traversat perioada comunist-ateistă sub formă de Moș Gerilă! Dar bine că a făcut-o!

Moș Nicolae este totuna cu sărbătoarea bunului Sfânt Ierarh Nicolae, care a trăit între anii 280 și 345; persoana a existat de-adevăratelea și făcea daruri multe familiilor sărace, fiind de-o bunătate de necuprins în cuvinte. Până și nuielușa face parte dintr-o povestioară care ține tot de blândețea sufletească a sfântului. Mda, și este permisă magia chiar și astăzi, Sf. Nicolae fiind întruchipat în Moș Nicolae, fratele mai mic al Crăciunului, cel care deschide feeria de decembrie cu daruri aduse în special celor mici.

Crăciunul este legat indisolubil de Nașterea Mântuitorului, dar tradiția populară a transmis până astăzi obiceiuri creștine împletite cu cele păgâne; noi suntem generoși și le numim pe toate populare. De această mare sărbătoare se urnesc colindătorii (Steaua sau Bună-dimineața); e drept, în realitate ei pornesc din casă-n casă cam de la începutul lunii decembrie. Teoretic, cântecele de stea ar trebui să revină doar primei zile de Crăciun, când colindătorii poartă cu ei o stea (din carton, din lemn sau din alte materiale) pe care sunt desenate scene biblice. De regulă sunt răsplătiți cu mere, nuci, colaci sau covrigi. Singura zonă în care la acest colind merg și adulții este Maramureșul. Un alt obicei care însoțește Crăciunul este împodobirea bradului, o reprezentare a „arborelui lumii“ sau a „arborelui Paradisului“. Până în secolul al XV-lea, europenii își împodobeau casele cu crengi de brad și numai în anul 1605 a fost înălțat primul pom de Crăciun într-o piață publică, la Strasbourg. Primul brad împodobit așa cum îl știm în zilele noastre este creația din 1611 a ducesei Dorothea Sybille von Schlesien (Breslau). La noi obiceiul a pătruns în 1866, când primii studenți români proveniți din curțile nobiliare au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena. Din punct de vedere culinar, tradiția românească păstrează cele trei preparate de bază: perișoarele, sarmalele și cozonacul. Este adevărat, între timp, bucătăria a fost îmbogățită cu alte exporturi „rafinate“. Între Crăciun și Revelion vine sezonul urătorilor și urărilor: plugușorul, sorcova (cele mai răspândite), Ursul, Caprea, Bunghierii, Căiuții, Malanca, Jienii și Mascații.

Maria Bogdan

  • Publicat în Traditii

Încondeierea ouălor, artă și obicei moldovenesc

Din cele mai vechi timpuri, ouăle sugerează renaşterea naturii, a omului, precum şi Învierea lui Iisus Hristos. În Moldova, în perioada Sfintei Sărbători de Paști, în semn de prețuire a jertfei Mântuitorului, femeile din aceste locuri brăzdate de istorie, tradiție și sărbătoare trudesc ore întregi pentru realizarea unui ou încondeiat în care se regăsesc, pe lângă simbolurile religioase, și cele care desemnează trăinicia neamului, pe baza poveștilor și a povestirilor. Deoarece în această zonă tainele meșteșugului și ale artei încondeierii ouălor aparțin comunității huțule din Bucovina (Paltinu și Vatra Moldoviței), precum și din alte zone ale Sucevei (Măgura – Ulma și Izvoarele Sucevei), dar și la Iași. Am ajuns și noi, la aceste comori tradiționale pentru a înțelege, cum în această zonă tradiția este trainică din veac în veac, iar oamenii din aceste locuri de răscruce țin la meșteșugul lor.

Oul încondeiat tradițional și oul arătos

În satul Paltin, comuna Vatra Moldoviței, din județul Suceava, Aurelia Ciuvercă, în vârstă de 63 ani, duce tradiția mai departe și inspiră noua generație în a iubi acest meșteșug: „Moștenesc tradiția încondeierii ouălor de la bunici și am dus-o mai departe prin intermediul cele patru fete pe care le am deoarece pentru noi este un meșteșug de suflet. Astfel, am ajuns să fac ouă închistrite, iar tehnica în acest sens este una foarte simplă. Noi spălăm, curățăm și scoatem conținutul ouălor și apoi începem a le închistri cu ceară curată; prima dată lucrăm pe alb, în a doua fază îmbăiem ouăle în galben, iar după această etapă le îmbăiem în baie roșie, apoi neagră, după care le ștergem și le închistrim, cum știm noi cel mai bine, cu motive tradiționale. Înainte, bunicii mei nu dădeau cu lac... dădeau doar cu șoric de porc. În schimb, noi acum folosim lacul, deoarece este mai arătos. Motivele tradiționale pe care noi le folosim sunt: spicul grâului, frunze de stejar, coarnele berbecului, grebla, steaua, creasta cocoșului și cărarea rătăcită. Înainte era mai simplu deoarece se făceau pe ouă doar niște picături, alb pe galben și pe roșu, pur și simplu picurai ceara. Mai nou, am observat că se cer foarte mult ouăle în relief“, a precizat meșterul popular Aurelia Ciuvercă.

Un condei numit chişiţă

În această perioadă ouăle de găină, de raţă sau de struţ sunt desenate cu multă pricepere de artizanii din aceste locuri. Astfel, am ajuns să o cunoaștem pe Maria Gorban în vârstă de 42 ani, din satul Măgura, comuna Ulma, din județul Suceava: „La noi tradiția se păstrează din moși-strămoși și încerc la rândul meu să o păstrez și s-o duc mai departe. De mică mi-a plăcut să încondeiez ouă. Tehnica constă în încondeierea cu ceară de albine și punerea ouălor în mai multe vopsele; unele modele sunt vechi, tradiționale, iar altele le-am reinventat: Crucea Paștelui, frunze de stejar, calea rătăcită, cireșica, peștele etc. De asemenea, mai fac și ouă încondeiate cu ceară în relief, ceara rămânând pe ou, iar la unele le șterg ceara, rămânând doar modelul. În prima fază scoatem conținutul din ou, după care se curăță atât interiorul cât și exteriorul ouălor, iar când este uscat încep încondeierea cu o chișiță, respectiv pun ceară fierbinte și fac modelul dorit“, ne spune Maria Gorban, meșter popular.

Pictura ouălor, alt meșteșug destoinic

La Iași am întâlnit-o pe Valentina Acasandrei. Aceasta lucrează cu motive religioase și inspirate din poveștile lui Creangă: „Meșteșugul meu este iconoritul, adică pictura icoanelor. Pictez icoane pe lemn și sticlă, cu toate că sunt mai puțin cunoscute în zona noastră a Moldovei.

Pictez pe linguri de lemn diferite scene din poveștile și povestirile lui Ion Creangă. M-am gândit la această nișă în primul rând pentru că m-am născut în Iași, cu toate că rădăcinile mele sunt undeva prin Cernăuți. Se spune că, iar Creangă s-a născut la Humulești, dar a dat tot ce a avut mai bun la Iași, sub umbra marelui Eminescu. Acest lucru este pentru mine o motivație de a face cunoscută literatura lui Creangă. Cât despre tehnica pe care o aplic ouălor, eu nu le încondeiez cu ceară, ci le pictez deoarece am încercat să le transpun prin tehnica meșteșugului meu pe un alt suport, respectiv coaja de ou.

Ilustrez motive religioase și îmi place să înfățișez scena cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe în luptă cu balaurul deoarece este un sfânt popular la noi, în zona Moldovei, fiind și ocrotitorul nostru încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Să nu uităm că apărea și pe steagurile de luptă. Alte modele tradiționale sunt: scena Învierii, Hristos ieșind biruitor din mormânt, în veșmânt alb și cu raze ce simbolizează lumina Învierii și, nu în ultimul rând, Crucea Paștelui.

În cazul meșteșugului meu este o cruce formată din romburi și cu spice de grâu. De asemenea, am asociat Crucea Paștelui cu simbolul cocoșului deoarece acest model este asociat cu lepădarea lui Petru, atunci când Hristos i-a spus: «– Că tu astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine»“, spune Valentina Acasandrei, meșter popular.

Beatrice Alexandra MODIGA

Tradiții și obiceiuri în luna lui Răpciune

Conform vechilor tradiții creștine, în luna septembrie începe noul an bisericesc, iar în lumea satului semnifică hotarul dintre viață și moarte pentru că încheie un ciclu și deschide un altul. Răpciune – sau Viniceriu cum îi mai spun unii – este una dintre cele mai importante luni din an pentru că acum se culeg cele mai multe roade ale câmpului, iar vremea din prima zi a lunii indică vremea de anul viitor: dacă plouă dimineața, va fi primăvara ploioasă, soare la amiază înseamnă an bun; dacă plouă, va fi an ploios, dacă e soare, va fi an secetos; vremea posomorâtă înseamnă toamnă rea, iar tunetele anunță toamnă lungă.

În fiecare an, luna septembrie începe în aceeași zi a săptămânii ca și decembrie, iar cele patru săptămâni din lună poartă denumiri speciale. Săptămâna Sântmăriei Mici este dedicată Fecioarei Maria, a cărei sărbătoare de pe 8 septembrie anunță toamna, iar primele care simt acest lucru sunt păsările migratoare care încep să plece din țară. Urmează Săptămâna Strugurilor, semn că viile încep a fi culese și se face mustul. În această perioadă cea mai importantă sărbătoare este ziua Crucii – 14 septembrie. În această zi, în mediul rural se păstrează numeroase obiceiuri: se postește, se pomenesc morții dându-se de pomană căni pline cu apă sau miere; se duc la biserică buchete de flori cu care se înconjoară Sf. Cruce; nu se mănâncă fructe care au în componență semnul crucii – nuci, mere, prune, struguri. În popor mai este denumită Ziua Șarpelui deoarece vietățile încep să se retragă în pământ pentru a hiberna până în primăvară. Tot acum se strâng ultimele plante de leac și nu se taie lemne pentru ca gospodăria să fie ferită de șerpi. Cea de a treia săptămână a lunii este denumită Săptămâna Averii deoarece gospodinele încep să facă proviziile pentru iarnă, iar bărbații pregătesc țuica. În data de 22 septembrie se sărbătorește Sf. Sfinţit Mc. Foca, apărător de rele şi durere, țăranii respectând această zi pentru a fi feriți de foc, în timp ce în perioada 24-28 se țin Berbecarii pentru ca oile să fie păzite de lupi. Ultima săptămână a lunii este dedicată lui Mioi, cel care aduce vremea bună.

În lumea agrară, septembrie este și una dintre cele mai solicitate luni: se strâng recoltele și se pregătește terenul pentru următorul an agricol; se pregătesc albinele pentru iarnă pentru că jumătatea lunii este considerată ca fiind debutul iernii apicole; tot acum, în unele zone din țară, ciobanii încep să coboare oile de pe munte și să le pregătească pentru iernat.

Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 58

Felicia Carmen Sarcină reînvie obiceiurile populare

Felicia Carmen Sarcină a devenit cunoscută în spaţiul public ca o importantă solistă de muzică populară a Gorjului. Consacrarea definitivă la nivel naţional a venit însă odată cu Piţărăii cu măşti, din Cloşani, un obicei străbun adus la viaţă alături de copiii de la Grupul „Roua“. A cucerit publicul instantaneu cu acest episod, tinerii şi instructorul-coregraf Carmen Sarcină fiind invitaţi în studiourile de televiziune şi la manifestările prilejuite de marile sărbători creştine. Aplecarea aceasta a Feliciei Carmen Sarcină înspre reînvierea, conservarea şi transmiterea datinilor populare ne-a determinat şi pe noi să dorim să o avem în paginile revistei noastre.

– Sunteţi născută în Padeş, o comună situată la poalele Munţilor Mehedinţi, în nord-vestul Gorjului.

– Da, e o splendidă aşezare de munte, aparţinând Gorjului, dar se învecinează cu trei judeţe, Hunedoara, Caraş-Severin şi Mehedinţi. Poate şi de aici, de la interferenţa a patru zone culturale, bogăţia în tradiţii şi obiceiuri populare a satelor noastre. Pe aici îşi face loc de curs la vale Motrul, la noi sunt şi o parte din Cheile Cernei, tot de aici a lansat celebra chemare la luptă „către tot norodul omenesc“ pandurul Tudor Vladimirescu, devenită ulterior „Proclamaţia de la Padeş“. Natura a fost darnică peste măsură cu localitatea noastră, cu Piatra şi Peştera Cloşanilor, Cheile Motru Cec, Corcoaiei, Ciucevele Cernei, Parcul Naţional Domogled, Pădurea Gorganu etc.

– Şi uite aşa, cu natură din abundenţă şi o istorie a locului de măsură, s-a adunat în sufletul dvs. sentiment mult, cât să vreţi să-l exprimaţi în cântec. Sau, mai târziu, să doriţi să păstraţi vie tradiţia populară a locului.

– Adevărul este că am avut şi de la cine să prind dragoste, dar nu numai pentru cântec, ci pentru tot ceea ce înseamnă legendă, trecut istoric, tradiţii populare, obiceiuri transmise din bătrâni. Bunicii mei erau crescători de animale şi, cum mi-am petrecut o mare parte din copilărie alături de dânşii, mi-am însuşit cam tot ceea ce făceau ei: ascultau muzică, ascultam şi eu; cântau, cântam şi eu; ţineau o sărbătoare într-un fel, o ţineam şi eu. Am ascultat apoi, la foc, seara, la stână, o mulţime de poveşti despre sat, oameni, bătrâni. Toate aceste comori le-am păstrat în suflet până azi. Pe urmă, mama mea cânta în formaţia Căminului Cultural Padeş şi mă lua cu ea în tot felul de spectacole. Aşa am urcat şi eu prima dată pe o scenă, alături de mama.

– Când aţi debutat de-adevăratelea, ca solist de muzică populară?

– Se întâmpla în anul 1987, când am participat pentru prima dată la un concurs de interpretare şi am obţinut marele premiu şi trofeul Festivalului Tismana. M-am înscris apoi la Şcoala Populară de Artă de la Târgu-Jiu şi am continuat să merg la concursuri de profil, de exemplu Festivalul „Narcisa de Aur“, de la Costeşti-Argeş, „Maria Lătăreţu“, de la Târgu-Jiu, „Cântecele munţilor“ – Sibiu, „La izvor de cânt şi dor“ – Lipova etc. Am urmat apoi o carieră muzicală obişnuită, cu participări la concerte, evenimente culturale şi sociale. În prezent sunt solist-vocal al Ansamblului Folcloric „Maria Lătăreţu“ al Şcolii Populare de Arte Târgu-Jiu, înfiinţat în anul 2005. În plan personal, m-am împlinit sub toate aspectele, sunt căsătorită şi am două fiice.

– Trebuie să spunem că dvs. aţi urmat în acelaşi timp şi o carieră didactică.

– Am fost, vreme de zece ani, după absolvirea liceului, educatoare şi învăţătoare la Şcoala Generală din Cloşani, răstimp în care am urmat cursurile de specializare cu profil pedagogic din cadrul Universităţii „Mihai Viteazul“ din Craiova. În prezent sunt studentă a Conservatorului din Cluj-Napoca.

– Glumind puţin, sunteţi colegă cu fiicele dvs.!

– Da, cele două fete ale mele sunt şi ele studente, dar la Bucureşti. Din 1997 sunt instructor la Şcoala Populară de Artă din Târgu-Jiu şi instructor-coregraf al Ansamblului de datini şi obiceiuri populare „Roua“ din comuna Padeş, care funcţionează ca secţie externă a Şcolii Populare de la Târgu-Jiu.

– Ansamblul cu care aţi avut un succes neaşteptat. Spuneţi-ne mai multe despre „Roua“.

– Generaţii întregi de copii şi de tineri au trecut prin acest ansamblu. El are, în medie, 35-40 de membri, cu vârste cuprinse între 7 şi 30 de ani, din comuna Padeş şi din localităţile învecinate, Tismana, Baia de Aramă etc. Scopul nostru a fost acela de a promova obiceiurile populare ale zonei, de a readuce la viaţă tradiţii de mult uitate. Aşa au luat naştere spectacolele noastre care pun în scenă obiceiuri de Dragobete, Florii, Sânziene, Paparuda, Claca sau tradiţii de iarnă precum Piţărăii cu măşti, Capra, Steaua, Pluguşorul, Cinişoara. Toate acestea au fost cândva practicate în zona noastră de interferenţă Gorj – Mehedinţi – Caraş – Hunedoara, iar noi n-am făcut altceva decât să le readucem în atenţia publicului de azi, oarecum îndepărtat de moştenirile culturii rurale.

– Am văzut că sunteţi invitaţi la TV şi concerte, anume pentru aceste extraordinare momente tradiţionale pe care le-aţi coregrafiat şi le-aţi pus în scenă.

– E foarte adevărat. După ce s-a auzit de noi şi mai ales despre ceea ce facem am fost chemaţi la festivaluri/evenimente culturale în judeţ şi în ţară: la Târgu-Jiu, Motru, Craiova, Reşiţa, Sibiu, Focşani sau Bucureşti. Am fost invitaţi să susţinem spectacole la Sala Radio, am apărut la TVR 1, la „Tezaur folcloric“ şi „O dată-n viaţă“, la TVR 2, la „Popasuri folclorice“ şi „Zestrea românilor“, Etno TV, Inedit, Digi 24 Craiova, Radio Oltenia Craiova, radiouri şi televiziuni locale. Asta înseamnă că ţelul meu a fost atins, acela de a insufla în sufletul copiilor dragostea pentru ceea ce ne-au lăsat moştenire străbunii noştri, iar ei transpun totul cu maximă autenticitate, astfel încât să fie doriţi în emisiuni şi spectacole. Din acest punct de vedere sunt liniştită: mereu se ivesc copii şi tineri dornici să înveţe, iar atâta vreme cât avem continuitate şi dorinţa de a aduce pe scenă tradiţiile populare, toate acestea nu vor fi uitate.

– Care sunt planurile dvs. imediate, fiindcă ştiu că aveţi proiecte ambiţioase?

– Poate să extindem muzeul, acum avem unul mic, unde am expus obiectele tradiţionale vechi colecţionate, costume populare, unelte din gospodăria ţărănească etc. Am înfiinţat o asociaţie culturală şi, dacă vom găsi sponsori, vrem să înregistrăm toate cântecele populare vechi pe care le-am cules, eu şi elevii mei, de la bătrânii satelor. Am vrea un spaţiu pentru repetiţii, apoi mă gândesc la un atelier pentru confecţionarea costumelor populare, a ţesăturilor şi cusăturilor tradiţionale, a măştilor populare. Nu ştiu dacă o să putem face toate aceste lucruri în 2015, dar toate proiectele sunt de suflet, la care nu vom renunţa.

Maria Bogdan

Abonează-te la acest feed RSS