De mic am avut oportunitatea de a cunoaște pământul și zona rurală, datorită bunicilor mei care locuiesc la țară. Înainte, din zilnica interacțiune cu orașul, nu puneam atât de mult preț pe viața la țară. Însă, după o vreme fiind mai ocupat și obosit de tumultul atmosferei de oraș, viața provincială a devenit ca o gură uriașă de aer pentru mine.

Cel mai mult îmi plac simplitatea oamenilor, adierea vântului abia auzit printre frunzișurile pomilor, faptul că, de cum te trezești, deschizi ușa și ești în natură, apoi apariția unor elemente care dau viață locului, precum câinele, pisica sau păsările cerului.

La țară avantajul îl constituie libertatea cu care te poți desfășura la tine în gospodărie, pe ulițele satului, pe cărările dealurilor, fără să-ți pese prea mult de cum ești privit atunci când, absorbit de frumusețile din jur, de natură, ești poate mai neglijent cu tine însuți. De fapt, stând la țară avem șansa de a arăta oamenilor din acest secol plin de tentații că încă mai poate exista o viață liniștită, simplă și sănătoasă în care nu etalarea a ce avem contează, ci faptul că suntem muncitori, primitori, blânzi și curați sufletește.

Printre altele, ieșirea pentru o perioadă de sub umbrela rețelelor de socializare și statul considerabil mai mult sub razele soarelui ne readuc cu picioarele pe pământ și ne revitalizează. Acest lucru l-am observat eu în toate vacanțele petrecute la bunici. Apoi, mediul înconjurător parcă te îndeamnă aici, parcă mai mult ca oriunde în altă parte, să desfășori diverse activități, dat fiind că natura, cu multele sale elemente – păsări, sunete, adieri de vânt, frunze, verdeață, cer - te inspiră pur și simplu la a-ți construi o cu totul altă viață.

Nu este mai puțin adevărat că noi din natură am plecat, tocmai de aceea tot tindem să ieșim la aer curat, vrem să avem o curte, o grădină unde să cultivăm anumite specii de plante, să avem animale în jurul nostru, să ne relaxăm după o zi de treabă sau drumeții la aer curat.

În concluzie, pentru mine provincia este o alternativă sănătoasă care tot timpul îmi umple sufletul de bucurie și liniște interioară.

Paradoxal însă, mulți oameni de la țară tind spre oraș, iar alții de la oraș tind spre țară. Ferice de cei din urmă!

Ce-i drept, sunt avantaje de ambele părți, unele deja le-am menționat, dar este adevărat că la noi în țară încă există discrepanțe destul de semnificative între multitudinea de servicii oferite la oraș față de cele de la țară. Cu toate acestea pentru mine, copil fiind, aș alege acum o alternare între cele două. Măcar până voi ajunge la vârsta la care să-mi pot alege, conștient, drumul pe care-l voi urma.

Alexandru OPREA-BANU

Câți ați face asta? Elvis Iulian Mocanu, un fermier din județul Iași, care cultivă o suprafață de aproximativ 1.000 de hectare pe raza mai multor comune din județ, a scos utilajele agricole pe ulițele comunei Rediu, pentru a ajuta zeci de persoane înzăpezite.

„Luăm pe rând străzile, aleile, fundacurile“

Mai mult, el a făcut și un anunț pe Facebook, îndemnându-i pe cetățeni să îi semnaleze situațiile urgente.

„Oameni buni, am scos utilajele de la fermă, încercând să-i ajut pe toți aceia care sunt blocați. Am primit zeci de solicitări, nu știu dacă le voi putea rezolva pe toate, deși voi lucra cât mai mult. Luăm pe rând străzile, aleile, fundacurile. Dacă sunt situații foarte urgente, scrieți-mi. Acestea vor fi prioritare“, este anunțul fermierului ieșean.

Stratul de zăpadă a ajuns la aproape 30 de centimetri în Iași

Ninsorile de la începutul lunii ianuarie au fost adevărat coșmar pentru o bună parte din zona Moldovei. Trafic blocat și școli închise în Iași, chiar după prima zi de viscol și ninsori. Stratul de zăpadă a ajuns la aproape 30 de centimetri în multe județe.

Traficul în Capitala Moldovei a fost perturbat, după ce stratul de zăpadă a ajuns la aproximativ 30 de centrimetri, iar în zonă a continuat să ningă. Patru drumuri județene şi un sector de drum naţional din Iași au fost închise. Şcolile, liceele şi grădiniţele din municipiul Iaşi şi din judeţ au fost de asemenea închise.

Și activitatea pe Aeroportul Internaţional Iaşi s-a desfăşurat în condiţii de iarnă din cauza ninsorii abundente.

Beatrice Alexandra MODIGA

Am scris de-a lungul timpului despre satul românesc, despre investițiile făcute în mediul rural, despre oamenii care au dezvoltat afaceri în comunitățile locale. Însă nu poți să cuprinzi întreaga dimensiune a acestui univers în doar câteva teme. Satul românesc nu poate fi limitat doar la atât pentru că aici se pun bazele viitorului copiilor născuți și crescuți în mediul rural și se formează adulții care vor prelua „moștenirea tradițională și culturală“ predată din generație în generație.

Șansa perpetuării satului românesc stă și în acești copii. Din nefericire, familiile multora dintre ei nu le pot asigura condițiile necesare unei dezvoltări armonioase, nu le pot asigura accesul la studii, la sistemul medical, uneori lipsesc și resursele de bază precum hrana suficientă. Este o realitate de care nu se poate face abstracție. Satul românesc nu poate progresa decât odată cu oamenii care trăiesc acolo. Cea mai importantă investiție este cea pe care o faci în copii. Viitorul începe cu prezentul.

Sursa informațiilor de mai jos o reprezintă raportul „Bunăstarea copilului din mediul rural în 2022“, realizat la comanda Fundației World Vision România. Cercetarea a fost realizată în perioada aprilie-mai 2022, pe trei eșantioane reprezentative: adulți (1.747 de respondenți), adolescenți (1.120 de respondenți) și copii (1.232 de respondenți de vârstă școlară corespunzând școlii primare). Așadar, ce spune raportul?

Educație

În mediul rural sistemul de învățământ are încă multe lacune. Școlile nu dispun de suficiente resurse, copiii sunt nevoiți să parcurgă distanțe mari până la unitățile de învățământ, nu întotdeauna cadrele profesorale sunt temeinic pregătite pentru a preda la orele de curs. În raportul menționat mai sus se precizează că 1 din 10 copii de la sate nu frecventează în prezent nicio instituție de învățământ, 2 din 10 copii spun că violența este prezentă în școala lor mult sau foarte mult. Un sfert dintre copii spun că elevii din familiile sărace sunt discriminați, 88% dintre copiii de școală primară și 73% dintre copiii de gimnaziu nu au mers niciodată în tabără, 24% dintre copii spun că nimeni nu îi ajută atunci când nu se descurcă la teme.

Familie

În ceea ce privește mediul familial, din totalul copiilor care au răspuns întrebărilor acestui raport doar 24% au spus că familia le este alături când au nevoie de ajutor. Cca 25% dintre copiii din mediul rural spun că au încredere în adulții cu care locuiesc și 42% dintre adulți recunosc ca nu ar ști ce să facă dacă ar afla de un caz de abuz sau neglijare a unui copil din comunitate. În mediul rural numai 16% dintre copii au o locuință unde pot dormi noaptea și același procent de copii spun că acasă există o persoană care le oferă afecțiune. În raport se mai arată că doar în 23% din cazuri familia le asigură copiilor suficientă mâncare și tot același procent de copii spun că acasă există cineva care le oferă mâncare sau îngrijire dacă sunt bolnavi.

Venituri

În mediul rural cel puțin 29% dintre copii trăiesc într-o familie în care doar unul dintre părinți are un salariu și 2 din 10 copii spun că familia le asigură doar uneori sau nu le asigură niciodată suficientă mâncare. Cca 28% dintre copiii de la țară spun că familia le cumpără tot ce au nevoie (haine, încălțăminte, rechizite, cărți). În 8% dintre gospodăriile din mediul rural există copii cu cel puțin un părinte plecat în străinătate și în 30% dintre aceste cazuri copiii sunt îngrijiți de bunici.

Sănătate

În ceea ce privește sistemul medical la sate, știm deja că sunt multe lucruri care ar trebui să intre în normalitate, de la nivelul de dotare a unităților deja existente până la numărul restrâns de cabinete medicale existente în anumite regiuni ale țării.

Potrivit raportului World Vision România, doar 31% din copiii de la țară declară că niciodată sau doar uneori se simt puternici și sănătoși, 45% dintre respondenți nu au efectuat niciodată analize medicale copiilor, iar 31% dintre respondenți sunt nemulțumiți din cauza lipsei serviciilor medicale din comunitate (pediatrie, laborator, radiografie, ecografie). Statisticile arată că 4 din 10 mame din mediul rural nu le administrează copiilor vitamina D până la vârsta de doi ani și peste 50% dintre mame nu le administrează suplimente de fier copiilor de până la doi ani. În ceea ce privește igiena, doar 26% dintre copii se spală pe mâini după ce merg la toaletă, numai 27% se spală pe mâini înainte de a mânca și doar 37% dintre copiii de la țară se spală pe dinți dimineața și seara.

„Este mai ușor să crești copii puternici și sănătoși decât să repari oameni frânți.“ – Frederick Douglass, reformator social american, orator, scriitor și om de stat.

Laura ZMARANDA

Satul Deleni este o așezare în care simți, de cum intri, că ai vrea să petreci câteva zile. Te îndeamnă natura ispititoare, dar și oamenii, primitori și vorbăreți, care nu se sfiesc să intre repede în vorbă cu cei care le calcă pragul.

Cornelia Mircea este printre puținii oameni care mai știu vechile povești ale satului. Ea însăși este un personaj de poveste. Deține o impresionantă colecție de costume populare, mai vechi ori mai noi, multe lucrate chiar de mâna ei, de-a lungul anilor. „Lumea în sat îmi zice Cornelia lui Nemțucu, apoi, dacă așa mi-au zis, așa a rămas. Nepoții îmi zic baba, dar nu mă supăr, sănătate să am. La costume lucrez cât pot și când pot. Cred că am în casă peste șaizeci de costume populare. Eu le văd ca pe ceva sfânt și cred că tuturor celor care le îmbracă le stă tare mândru cu ele, parcă îi luminează, îi fac mai frumoși. Orice haină aș avea, oricât de scumpă, nimic nu întrece costumul național“, zice Cornelia.

Are 64 de ani și a prins drag de portul popular de mică. „Chiar dacă nu le place tuturor, costumul popular ne spune că suntem români. Îmi pare bine că mai pot lucra, am și acum comenzi, mai ales de cămăși. Mulți vor să fie cât mai simple, fără mărgele, să nu fie împopoțonate, dar să fie lucrate în culori vii.“ Cornelia Mircea a rămas o femeie modestă, chiar și după ce a ajuns să fie cunoscută în tot județul pentru costumele sale. „Nu-mi place să mă laud, nu am Facebook, nu pun nimic pe Internet. Cine a venit la mine și i-a plăcut cum lucrez, i-am făcut costum!“ Munca pe care o implică realizarea costumelor i se pare normală, nu un lucru de laudă. Se mândrește însă cu altceva. Cu nepoata sa, Diana Tișe, care este, de la o vârstă fragedă, o mare iubitoare de folclor și o solistă de muzică populară din ce în ce mai prezentă pe scenă. Cornelia i-a făcut Dianei peste douăzeci de costume despre care spune că sunt unice, cu modele vechi, deosebite. „De mică îmi place muzica, am crescut cu muzica și costumele populare în casă. Și bunica mea cântă foarte frumos. Vreau să duc tradiția mai departe, să nu se piardă nici cântecul, nici costumul popular. Sunt mândră de costumele mele, lucrate cu multă migală și cu dragoste de bunică. Am văzut și eu că este foarte mult de lucru la ele, poate și de aceea le port cu multă mândrie“, ne-a mărturisit Diana.

Cornelia Mircea ne spune că nu este suficient să ai răbdare să lucrezi. Dacă nu pui și suflet în ceea ce faci, nu ai nicio satisfacție. „Și o mâncare, dacă o faci cu drag, nu se poate să nu îți iasă bine. Diana îmi aduce aminte de tinerețea mea. Pe vremea aceea toate fetele țeseau și coseau, își făceau singure zestrea. Acum multora nu le mai trebuie costume și nici nu mai știu să coasă.“

Colecția de costume a Corneliei stă deocamdată așezată frumos prin dulapuri și lăzi de zestre. Ar vrea să facă, acasă, un mic muzeu unde să le expună. „Vreau, totuși, să le vadă și alții, le păstrez destul de greu, mă lupt cu moliile să nu le distrugă. Ar fi păcat pentru că este o grămadă de muncă și sunt costume deosebite.“ La sfârșitul discuției Cornelia ne spune cu o durere în glas pe care nu și-a putut-o ascunde: „Vă spuneam că aceste costume ne reprezintă pe noi, pe români. Pe mine mă doare sufletul că ne înstrăinăm, că suntem nevoiți să plecăm din țară ca să ne fie mai bine... Avem o țară frumoasă și bogată, oare ce au făcut cu ea?“

Vasile Braic

Într-o lume tot mai zbuciumată, plină de incertitudini și decizii tot mai greu de luat, Sărbătorile de iarnă petrecute ca odinioară par un vis greu de îndeplinit. Dacă în alți ani la începutul lunii decembrie locurile de cazare din principalele stațiuni turistice erau deja epuizate, în acest an turiștii au fost mai sceptici în alegeri și mulți dintre ei s-au reorientat către destinații mai puțini cunoscute și mai puțin aglomerate. În multe sate din Maramureș și din Bucovina puteți găsi cazare în case tradiționale, deci puteți să-i așteptați pe colindători și urători în prag, așa cum se întâmpla și altădată.

Maramureș

Nu știm cum va fi în acest an, dacă se vor organiza festivaluri unde să apară pe scenă ansamblurile consacrate pentru a prezenta tradițiile dintr-o anumită zonă, însă în satele de munte copiii, puțini câți mai sunt, vor merge pe la case pentru a vesti nașterea Mântuitorului ori venirea Anului Nou. Pentru că, dincolo de un loc frumos, de bucate tradiționale, tradițiile sunt cele care fac unice Sărbătorile de iarnă. Așadar, haideți să cunoaștem satul românesc, mai ales în preajma Sărbătorilor.

Dacă vă gândiți să alegeți satele din Maramureș ca destinație de vacanță, trebuie să vă grăbiți pentru a prinde ultimele locuri disponibile. De ce Maramureș în perioada de iarnă? Pentru că aici veți regăsi peisajele superbe de pe Valea Izei, mănăstiri și biserici al căror turle par că se termină în înaltul cerului, localnici ce poartă cu mândrie costume populare, celebra mocăniță, preparate din carne cum doar de Crăciun se prepară și horincă… la discreție, pentru că se spune că n-ai cum să-i refuzi pe localnici atunci când îți oferă o astfel de licoare.

Care ar fi satele unde găsiți toate aceste lucruri, dar și cazare în camere ce par a fi desprinse dintr-un muzeu al satului? Fie că mergeți în Breb, Ocna Șugatag, Moisei, Săpânța, Vadu Izei sau orice alt sat veți găsi numeroase locuri de cazare, inclusiv în case bătrânești de peste 100 de ani. Căsuțele bunicii din Ocna Șugatag sunt doar un exemplu. Puteți alege o casă cu două sau trei dormitoare, dotate cu baie și bucătărie, amenajate cu obiecte de decor tradiționale, dar și șemineu unde puteți petrece câteva clipe ce vor fi întrerupte doar de trosnetul lemnelor. Soare-n Maramureș din comuna Budești este un alt proiect inedit care surprinde parfumul trecutului și confortul prezentului în același loc, unde cei mai pretențioși turiști se vor bucura de o experiență ce le va schimba perspectiva asupra vieții la țară. Complexul tradițional Casa din Vale, Casa Moroșenilor sunt doar două dintre exemplele de cazare ideală din satul Breb. Și aici veți cunoaște îndeaproape povestea costumului popular din zonă, a rețetelor autentice, a obiectelor tradiționale vechi de zeci de ani, dar și o parte din sufletul gazdelor care îți pot deveni prieteni până la finalul sejurului.

Ce tradiții speciale sunt de Crăciun în Maramureș? Ei bine, tăiatul porcului și colindatului sunt tradiții specifice mai peste tot, însă Viflaimul este un obicei al cărui specific îl veți regăsi doar aici. Pregătirile pentru această scenetă încep chiar din primele zile de post, atunci când tinerii merg la cei mai în vârstă pentru a învăța ce și cum trebuie să facă. După slujba de Crăciun, sătenii se îmbracă în costume, își iau măști și întruchipează personajele biblice din seara de Ajun.

Bucovina de poveste

În preajma Sărbătorilor, satele din Bucovina spun o poveste. De fapt, ele se transformă într-o poveste. Încă din startul postului copiii și tinerii ies în fiecare seară pe stradă pentru a se pregăti pentru Crăciun și Anul Nou, iar văile răsună în bătaia tobelor. În această zonă există stațiuni unde turiștii pot practica sporturi de iarnă; mănăstiri pe care ori de câte ori le-ai vizita sigur te vor surprinde și la o următoare vizită; muzee specifice lemnului și ouălor, tradiții și obiceiuri păstrate cu sfințenie; bucate tradiționale nenumărate, dar și locuri de cazare în case vechi, însă care oferă confortul din zilele noastre. Și, dacă ajungi în Bucovina și te vei caza într-o astfel de căsuță, nu ezita să faci foc în sobă și pe plită să faci scrijele (n.red. cartofi tăiați rondele și copți pe plita încinsă).

Pe Dealul Salinei din localitatea Cacica există în acest moment un complex desprins din vechi timpuri, Vatra Boierească. Există aici căsuțe tradiționale în care te poți caza, dar și un conac cu mai multe spații ce-ți pot oferi o vacanță de vis. Poți dormi pe vatră, așa cum făceau odinioară pruncii, ori poți alege doar să citești o carte și să-ți închipui cum stăteau oamenii la gura sobei iarna, atunci când omătul le trecea de grindă. În căsuțele tradiționale vei regăsi covoare țesute în război cu motive specifice zonei, cuverturi de lână ce se aștern frumos pe pat, ștergare la geam și pe pereți, iar în unele băi mobilierul, vasul de toaletă și chiuveta, par a fi niște ciubere readaptate. 

La Vama, Pojorâta, Fundu Moldovei ori Pârtești regăsim astfel de locuri de cazare. De exemplu, Casa Străbunicului din Pârtești de Sus este de fapt un complex cu două case ce datează de la finalul anilor 1800. Una mai mare cu 5 dormitoare, alta mai mică cu 3, însă trebuie reținut că acestea se închiriază doar integral. Casa Poveștilor și Casa Bunicii aparțin de pensiunea Bianca din localitatea Vama și poate deveni un loc de cazare unde, preț de câteva zile, poți experimenta viața unui bucovinean adevărat. Este de specificat că în mai toate comunele din județul Suceava puteți găsi locuri de cazare, unele mai moderne, altele pline de farmecul trecutului, dar cu dotări contemporane.

Și, dincolo de cazări, Bucovina îți poate oferi Sărbători de iarnă cum n-ai mai trăit niciodată. În Ajunul Crăciunului vei sta în pragul casei și vei întâmpina copiii strașnici, cu ochi scânteietori, ce interpretează colindele cu accentul specific zonei. N-ai cum să nu-i îndrăgești. În această zonă, Crăciunul este o sărbătoare ce ține de mersul la biserică și vizitele în familie, iar de Anul Nou străzile devin scene pentru cetele de mascați, de urători, de capre, de urși ori de jidani care fac adevărate spectacole pentru localnici, trecători și turiștii care de multe ori se lasă vrăjiți de intensitatea momentului, se integrează printre aceștia și colindă satele-n lung și-n lat.

Fie că alegeți Maramureșul, fie că alegeți Bucovina, nu ezitați ca în preajma Sărbătorilor să faceți și o plimbare cu mocănița pentru a vedea zona altfel. Cine știe, poate veți avea parte și de peisaje pline cu zăpadă, iar din vagoane să răsune colinde cântate chiar de voi.

Larissa DINU

Au fost actualizate datele INS privind drumurile din România, cu statistici corespunzătoare anului 2020. Numai bine, putem arunca și noi o privire asupra cifrelor, cu precădere asupra celor din mediul rural. Vom recurge cumva la o comparație cu doi ani etalon, 2007 și 2013, primul fiind cel de aderare la UE și, ca urmare, al alocării fondurilor nerambursabile inclusiv pentru transporturi, iar al doilea, cel al instituirii Programului Național de Dezvoltare Locală, din care aproape jumătate din sumă reprezintă investiții în rețeaua rutieră.

În ceea ce privește fondurile europene, nu putem avea o statistică privitoare la sumele nerambursabile alocate special pentru căile rutiere din mediul rural, existând mai multe măsuri în cadrul diferitelor programe: M 322, respectiv 413, „renovarea și dezvoltarea satelor“, în cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală (PNDR) și subdiviziuni în cadrul Programului Operațional Regional (POR). Programul Operațional Infrastructură Mare, despre care știm că a fost slab utilizat, nu se referă la drumurile rurale. Cât despre PNDL, știm deja următoarele aspecte:

• în etapa I au fost depuse 2.408 proiecte de modernizare a drumurilor, în valoare de 10,28 miliarde de lei, și au fost finalizate 1.799 de proiecte (74,70%), suma decontată ridicându-se la 8,71 miliarde de lei (84,72%);
• în etapa a II-a au fost depuse și contractate 2.138 de proiecte la capitolul „transport“, în valoare de 14,76 miliarde de lei, fiind terminate 254 de investiții (11,88%), suma decontată cifrându-se la 4,67 miliarde lei (31,63%).

Ar mai fi deci disponibile aproape 11,5 miliarde de lei, pe care primăriile de comune să le investească în drumurile de interes local. În afară de cele două programe, se înțelege că au fost efectuate investiții din resurse proprii și din alocări din bugetele județene.

Primăriile din mediul rural au modernizat drumurile cu o viteză de... 689,07 km/an!

Întâi de toate trebuie să remarcăm faptul că, în perioada analizată, lungimea drumurilor din cele 2.861 de comune (cu 12.487 se sate) a crescut cu 4.453 km, de la 29.340 km, în 2007, la 33.793 km, în 2020. Modificarea este pusă pe seama reclasificării, dar și a trasării (mai rar) unor căi rutiere noi. În 2007 procentul de drumuri din pământ era de 32,09%, iar cel de drumuri pietruite, de 51,29%. Cu un total așadar de 84,19% de drumuri nemodernizate, respectiv, 24.466 km, trebuie să recunoaștem că situația era una cât se poate de rea (vezi tabelul de mai jos). Dacă nu chiar foarte rea!

Vezi tabel în text

Cât s-a schimbat această statistică în 14 ani de investiții? Păi să vedem:

• în 2013, după încheierea primului exercițiu financiar european, s-au asfaltat 1.859 km de drumuri, iar alți 1.796 km au primit îmbrăcăminte asfaltică ușoară. Procentul drumurilor din pământ a scăzut, față de 2007, cu 6,75%, iar cel din piatră, cu 2,31%;
• în 2020, după ce au funcționat concomitent PNDL, PNDR și Regio, s-au asfaltat 3.960 km de drumuri, iar pe alți 1.999 km s-a așternut îmbrăcăminte rutieră ușoară. Procentul drumurilor din pământ a scăzut cu 18,01%, comparativ cu 2013, iar cel din pietriș, cu 17,66%.

La sfârșitul anului 2020, comunele din România mai aveau 21,30% drumuri din pământ și 35,82% drumuri pietruite, ceea ce înseamnă un total de 19.305 km. Altfel spus, în perioada 2007-2020 s-au modernizat numai 5.819 km (o viteză de 415,64 km/an), plus 3.828 km cu îmbrăcăminte ușoară (273,43 km/an). 

Și totuși, la nivelul anului 2020, să mai existe în satele din România 57,12% drumuri cu caldarâm din piatră sau pământ (noroi) este aproape de neconceput!

Cu excepția județelor Dolj și Constanța, cele mai multe drumuri nemodernizate se găsesc în zonele de munte

Să vedem însă care este situația pe regiuni de dezvoltare. De data aceasta ne vom referi numai la anul 2020, fiindcă orice comparație încetează să-și mai facă efectul. Cel mai mare procent de drumuri din pământ se înregistrează în Sud-Est, Centru și Vest, iar cele mai multe drumuri pietruite se regăsesc în Nord-Est, Sud-Muntenia și Nord Vest. Cumva, zonele corespund fie cu pungile de sărăcie (Nord-Est, Sud-Muntenia), fie cu existența zonelor de deal și de munte, unde satele sunt izolate, situate pe teren accidentat, deci și drumurile sunt mai greu de modernizat. Nu imposibil, dar greu! Veți observa, mai jos, că predomină motivația satelor de munte izolate, cu rețea stradală dificil de întreținut.

Vezi tabel în text!

Pe județe, grupate în regiuni, avem următoarea statistică privind lungimea drumurilor cu piatră și din pământ (vom cita doar județele cu cele mai multe artere nemodernizate):

Regiunea Nord-Vest: Bihor – 622 km drumuri pietruite și 612 km din pământ, Cluj – 339 km pietruiți și 109 din pământ, Sălaj – 265 km pietruiți și 255 km din pământ (Satu Mare are cele mai puține drumuri nemodernizate în mediul rural).

Regiunea Centru: Alba – 330 km drumuri din piatră și 664 km din pământ, Harghita – 341 km din piatră și 267 km din pământ (județul Covasna are cea mai puțină rețea de drumuri comunale din pietriș sau pământ).

Regiunea Nord-Est: Suceava – 731 km de dumuri din pietriș și 114 km din pământ, Botoșani – 564 km de drumuri pietruite și 409 km din pământ, Bacău – 585 km cu pietre și 219 km din pământ, Neamț – 549 km din pietriș și 99 km din pământ (surprinzător, județul Vaslui are cele mai puține drumuri nemodernizate).

Regiunea Sud-Est: Buzău – 601 km drumuri pietruite și 310 km din pământ, Constanța – 265 km pietruiți și 396 km din pământ (Brăila are cele mai mari performanțe în mediul rural, satele de aici având doar 89 km de drumuri pietruite).

Regiunea Sud – Muntenia: Argeș – 957 km drumuri din pietriș și 156 km din pământ, Prahova – 202 km pietriș și 71 km din pământ (în această zonă, exceptând Teleorman și Argeș, toate județele au mai puțin de 100 km drumuri sătești din pământ).

Regiunea Sud-Vest Oltenia: Dolj – 443 km de drumuri din pietre și 273 km din pământ, Gorj – 334 km pietriș și 115 km din pământ (interesant, județul Dolj este cel mai puțin performant din regiune, deși este situat la câmpie).

Regiunea Vest: Hunedoara – 350 km de drumuri din pietriș și 459 km din pământ, Timiș – 182 km de drumuri din piatră și 419 din pământ.

Facem și evaluare: presupunând că 1 km de drum ar costa 4,5 milioane de lei, numai din banii rămași de la PNDL s-ar putea construi de la zero 3.110 km de drumuri comunale, ceea ce nu ar fi chiar de lepădat.

Maria BOGDAN

Delta Dunării oferă un peisaj unic. Vizitatorul va savura fiecare priveliște, fiecare zbor de pasăre, fiecare moment al zilei cu o curiozitate crescândă inclusiv în ceea ce privește puținătatea traiului din satele din mijlocul apelor. Și întotdeauna, ca orice român care-și dă cu părerea, vine și concluzia: „Da, oamenii Deltei trăiesc greu.“ Continuăm azi călătoria noastră prin comunele din Delta Dunării, prezentându-vă câteva aspecte din Crișan, Nufăru și Beștepe.

Crișan, locul cunoscut grație legendarului Patzaichin

Crișan, formată din satele Caraorman (canalul Caraorman), Crișan (brațul Sulina) și Mila 23 (Dunărea Veche), se întinde pe o arie administrativă de 380,7 km², având o populație totală de 1.228 de locuitori, cu o densitate așadar de 3,23 loc/ km². Localitatea datorează mare parte din popularitate multiplului campion mondial, olimpic și european, legendarul canoist Ivan Patzaichin, care sprijină, prin asociația care-i poartă numele, dezvoltarea durabilă și protejarea zonei, mai cu seamă a satului Mila 23. În 1894, satul Crișan apare pentru prima dată în documente sub numele de Carmen Sylva, pseudomimul reginei Elisabeta a României, dar probabil că, aidoma Caraormanului și a majorității spațiilor rurale din Deltă, a fost fondat mai timpuriu fie de descendenții cazacilor refugiați în a doua jumătate a sec. al XVIII- lea, fie de lipovenii ce au părăsit Rusia în timpul represiunii religioase țariste. Mila 23 apare mai târziu, la începutul secolului trecut existând aici 2 sau 3 case de pescari. Accesul înspre cele trei sate se face exclusiv pe apă, iar între Crișan, Caraorman și Mila 23 fie pe apă, fie pe un drum pietruit (DC7, 12 km) sau din pământ (DC 8, 7 km). Rețeaua stradală din intravilanul localităților comunei însumează 25,0 km, multe din drumuri fiind în stare foarte rea. Distanța mare dintre sate și transportul dificil (pe timp de iarnă, uneori localitățile rămân complet izolate din cauza sloiurilor de gheață) a făcut ca, într-un fel sau altul, fiecare să aibă propria infrastructură, respectiv câte o școală gimnazială, un dispensar, un cămin cultural, o biserică și sistem de alimentare cu apă. Ocupația de bază a locuitorilor se rezumă la pescuit, creșterea animalelor și cultivarea legumelor strict pentru necesarul gospodăriei. Viitorul, evident, este legat de turism, deja existând, mai cu seamă la Mila 23 și Crișan, peste 35 de capacități de cazare turistică.

Poarta de intrare în Delta Dunării

Cândva s-a numit altfel: Prislava și Prislavăț, până în 1908, Domnița Maria, între 1908 și 1948, Ada Marinescu, între 1948 și 1964. Vorbim depre Nufăru, satul reședință al comunei cu același nume, așezat pe brațul Sf. Gheorghe, cu urme de locuire încă din perioada bizantină (sec. X-XIII d.Hr.). Mărturie stă cetatea Cetatea Prislava, cu rol determinat în comerțul acelor vremuri pe Dunăre, distrusă în urma deselor năvăliri ale cerchezilor și turcilor. Un alt sat, Malcoci, are o istorioară aparte: a fost fondat, la începutul sec. XIX, de o colonie germană venită din Rusia, condusă de Ignatz Hoffart; în timpul războiului ruso-turc din 1855 căpetenia a fost ucisă de turci, dar etnicii germani au rămas încă multă vreme în aceste locuri, ei fiind responsabili de ridicarea bisericii (1883) și a școlii (1891).

Localitatea Nufăru are două sate situate, față în față, pe brațul Sf. Gheorghe, Ilganii de Jos – stânga, Nufăru – dreapta, celelalte, Victoria, respectiv Malcoci, fiind în afara Rezervației Biosfera Delta Dunării fiind poziționate pe uscat. Nufăru este considerat poarta de intrare în Delta Dunării, legătura cu Iglanii de Jos, așezare dominată de peisajul specific – bălți, sălcii, pelicani, bărci pescărești, liniște, mult verde și albastru – fiind posibilă exclusiv pe apă. Conform  recensământului din 2011, populația comunei Nufăru se ridica la 2.273 de locuitori, ocupația de bază fiind agricultura, pescuitul și creșterea animalelor (peste 9.000 de capete de ovine și caprine). Economia locală este susținută de comerț, turism și, se înțelege, de activități agrare. Infrastructura este una bună, cu sistem de alimentare cu apă în toate cele patru sate, canalizare în Nufăru și Malcoci (cu ceva probleme de funcționare) și proiect de extindere a rețelei în Victoria și Iglanii de Jos. De asemenea, rețeaua de drumuri este mai bine întreținută, ca de altfel și infrastructura educațională (cu sală de sport) și de sănătate. Poate pentru a-i atrage spre baștină, autoritățile le-au oferit tinerilor 154 de loturi pentru case, cu titlu gratuit, iar, cel mai recent, primarul s-a angajat să aducă rețeaua de gaze în comună.

Satul de pe... cinci dealuri

Satul de reședință Beștepe este poziționat la o oarecare depărtare de brațul Sf. Gheorghe, dar comuna cu același nume, reorganizată în 2003, prin desprinderea de Mahmudia, are două cătune la stânga și la dreapta Dunării, Băltenii de Jos și Băltenii de Sus. Cunoscut deunăzi vreme sub numele de Islam Beștepe și dezvoltat în zona de confluență a văilor Turia, Lutul Alb și Chior-Culac, Beștepe a fost întemeiat de turci, în sec. XVIII, fiind părăsit de ei după Războiul Ruso-Turc, din anii 1828-1829. Au rămas însă pe loc 78 de familii de ardeleni, iar mai târziu, după 1856, așezarea a fost repopulată cu români și bulgari, cărora li se datorează construirea unei biserici (1860) și a unei școli (1882). Unul din vestigiile care amintesc despre istoria îndelungată a comunei este cetatea getică Piatra lui Sava. Numele este de origine turcă, „beș“ însemnând „cinci“, iar „tepe“– „deal“, având semnificația așadar de „cinci dealuri“, aluzie la forma de relief din proximitate, un inselberg (n.n. – munte rămas izolat dintr-un masiv muntos dispărut) cu cinci cocoașe, cu altitudinea maximă de 242 m. De pe aceste culmi se pot admira Delta și Lacul Razim. Satul mai este denumit Beștepea Turcească, pentru a se deosebi de Beștepea Moldovenească, nume sub care era cunoscut satul Mahmudia. Băltenii de Jos (Carasuhatu de Jos, până în 1964, adică imaș negru, tradus din limba turcă) este un cătun înființat în sec. XVIII-XIX, accesibil numai pe calea apei, aici existând un debarcader pentru navele de călători. Accesul spre centrul comunei se face pe un drum de pământ, după traversarea brațului cu bărcile. Băltenii de Sus (Carasuhatu de Sus, până în 1964) este poziționat pe ambele maluri ale brațului Sf. Gheorghe. În cele două cătune dezvoltarea este minimă. Populația se ocupă cu pescuitul, legumicultura și creșterea animalelor, iar în ultima vreme sunt palide speranțe de dezvoltare turistică, prin apariția unor case de vacanță.

Maria BOGDAN

Oarba de Mureș este un sat care apare în toate cărțile de istorie. În toamna anului 1944 aici s-au dat lupte crâncene pentru eliberarea Ardealului de Nord. După aproape 80 de ani satul din Lunca Mureșului nu s-a schimbat prea mult. Case sărăcăcioase, ulițe înecate în noroaie, dar și un peisaj de poveste care te îndeamnă să uiți de toate binefacerile și crizele secolului XXI. Natura generoasă și oamenii primitori i-au făcut pe olandezii Ad și Janneke de Groot-Vos să se stabilească la Oarba în urmă cu 15 ani. Au o fermă de oi dintr-o rasă franceză și cresc cai islandezi. Dacă nu i-ai cunoaște, par niște gospodari de-ai locului, îmbrăcați modest și încălțați în cizme de cauciuc. Îi trădează doar accentul, jumătate ardelenesc, jumătate străin...

În căutarea paradisului pierdut

Ad și Janneke au renunțat, fără regrete, la traiul tihnit, de orășeni din Țara morilor de vânt. Ad avea în Olanda o firmă de software, Janneke, o carieră în televiziune... Au renunțat la confort, la bani și la prieteni... Acum se ocupă de oi și de cai și spun că au făcut o alegere bună. „Oamenii din România sunt  foarte prietenoși și faini. Aici natura e deosebită, olandezii au pierdut-o, ai spațiu mult, ai libertate. Aici facem mai mult decât puteam face în Olanda. Acolo sunt prea multe legi, faci un pas, doi și ai o lege pe care ți-e frică să nu o încalci. Aici nu e chiar așa, e mai multă libertate. Poate că și lipsa de organizare de la țară are și plusurile ei, te simți mai liber... Îmi plac și oamenii, sunt de ajutor“, spune Ad De Groot-Vos. Soția îl completează: „Am aflat despre aceste locuri de la o prietenă care a stat în Târăveni. Am venit aici în urmă cu 15 ani, ne-a plăcut și nu am mai plecat. Este o zonă foarte frumoasă...“ Ad ne mărturisește că ferma și caii islandezi sunt doar un hobby, el se ocupă acum cu exportul instrumentelor muzicale fabricate la Reghin în mai multe țări din Europa. Janneke are o asociație care se interesează de copiii orfani adoptați din România și, ca orice jurnalist care nu-și uită uneltele, scrie... A publicat câteva cărți despre România și satul în care trăiește. „Am scris despre Oarba de Mureș, iar cărțile au adus, înainte de pendemie, peste 200 de turiști olandezi aici. Încerc să promovez stilul de viață rustic, viața simplă de la țară. Am prins și perioada când oamenii mai mergeau cu vacile sau cu sapa la câmp, dar acum au cam dispărut și de aici aceste practici. Am scris și rețete culinare din Ardeal, o parte le-am luat de la un vecin care a fost bucătar la Mănăstirea Nicula. Îmi place bucătăria românească. Am găsit multe asemănări cu bucătăria olandeză, numai că aici se mănâncă mai mult porc, la noi mai multă carne de vită. Este și un fel de mâncare care nu îmi place – răcitura!... Îmi place aici, îmi place stilul de viață, îmi place peisajul... Sălbăticia, animalele sălbatice care în Olanda sunt din ce în ce mai rare“, se destăinuie jurnalista olandeză.

O rasă de cai de pe vremea vikingilor

Despre caii islandezi Ad vorbește cu multă pasiune: „Sunt o rasă rară în Europa, foarte cuminți, de talie mai mică, dar puternici și rezistenți. Am avut și în Olanda cai islandezi. Acum avem peste 20, sunt blânzi şi, pentru că au un pas deosebit, numit tölt, poţi merge şi cu halba de bere pe el şi nu se varsă. Pasul acesta special înseamnă că are, în același timp trei picioare pe pământ... Datorită acestui mers mişcarea cailor islandezi este legănată şi comodă pentru om, iar călăreţul se poate ţine foarte uşor în şa. Dar, de la un tempo foarte lent, calul este capabil să-şi mărească repede viteza, până la galop. Sunt foarte sociabili, nu le place să stea singuri. Altfel, sunt ușor de întreținut. Merg la păscut, iar aici pășunea este foarte bună, cu o mulțime de plante medicinale, iarna le dau fân și lucernă. Când am venit, în 2006, oamenii se uitau ciudat le ei și se mirau că ce fel de cai sunt ăștia care nu știu să tragă la căruță! Am animale de rasă pură, am cumpărat armăsari din Islanda pentru reproducere. Vând anual câteva exemplare în Germania, unde sunt foarte apreciați.“ Ideea creşterii acestor animale la Oarba de Mureş i-a venit soţiei sale, Janneke, care a călărit cai islandezi în urmă cu mai mulţi ani, chiar în Islanda. „Acolo am călărit 8 zile, am văzut că e un cal uşor de întreţinut, stă afară și iarna şi vara şi am spus că acesta este cel mai potrivit pentru noi. Acum avem un adevărat ritual în fiecare zi cu acești cai. Mergem dimineața la saivan, le dăm de mâncare, le facem curat și după aceea mâncăm și noi... Îi îngrijim ca pe copiii noștri, ne sunt foarte dragi, se potrivesc cu stilul nostru de viață“, zice Janneke.

Adaptați și... adoptați

Istoria calului islandez este la fel de interesantă ca și această rasă de cai. A început în urmă cu peste 800 de ani, când au fost duși pe insulă de către vikingi. Cu timpul, caii au devenit foarte importanți pentru locuitorii din aceste locuri potrivnice și reci. În Europa continentală au ajuns după 1950, iar regulile de export sunt foarte strict stabilite de forurile de la Rejkiavik. Caii sunt ideali pentru lecțiile de călărie, plimbări sau drumeții călare. În România prima herghelie de cai islandezi a fost înființată la Izvoare, în județul Harghita. Ad De Groot-Vos este mândru de caii pe care îi crește la Oarba de Mureș ca pe copiii lui de suflet; îi știe pe toți pe nume și le vorbește în flamandă, dar și în românește, cu accent ardelenesc... Localnicii aud zilnic cum îi strigă... „Hai, măă!“ și caii vin în galop spre stăpân. Pentru Ad și Janneke satul mureșean a însemnat regăsirea paradisului pierdut... Chiar dacă viața de la țară este aspră și cu multe lipsuri, chiar dacă în sat nu este asfalt, nici canalizare, apă de băut pentru că fântânile seacă, ei se socot împliniți... Au învățat să fie răbdători și puternici precum caii pe care îi cresc...

Vasile Braic

Nu există activitate să nu fi fost afectată de pandemia de COVID-19. E şi cazul meşterilor populari din satele sucevene, care au lucrat toată iarna cu gândul că în vara 2020 îşi vor vinde lucrările. Pentru că toate târgurile tradiţionale şi festivalurile au fost anulate, o parte dintre ei au rămas cu marfa nevândută. Chiar și așa, ei au lucrat şi în această iarnă, dar se pare că nici anul acesta cei care nu îşi vând produsele online nu au şanse să supravieţuiască din valorificarea tradițiilor populare.

Pagină de promovare a meşterilor populari

Meșterii populari suceveni care obişnuiau să îşi vândă cu succes produsele la târgurile organizate de muzeele din ţară, la diverse evenimente publice locale sau naţionale sau în zonele intens frecventate de turişti spun că le-au scăzut veniturile considerabil din cauza pandemiei de coronavirus.

Chiar dacă au investit bani grei în materia primă şi riscă să-i piardă pentru că cea mai mare parte din lucrări au rămas în ateliere, cei mai mulţi dintre meşterii populari suceveni spun că nu vor abandona şi vor încerca să-şi păstreze activitatea pentru că au moştenit şi îndrăgit meşteşugurile practicate şi au făcut eforturi considerabile să-şi dezvolte micile ateliere. Fără târguri și expoziții, la vreme de restriște, meșterii populari suceveni continuă să-și promoveze munca în mediul online. Mulți dintre meșteșugari au acceptat propunerea consultantului artistic Eutasia Rusu de a participa la Proiectul online „Meșterii populari la vreme de restriște...“, apelând la platforma pusă la dispoziţie de Direcţia pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului Cultural „Bucovina“ ce se poate urmări pe pagina de Facebook Meșteri și meșteșuguri din județul Suceava.

Ideea înfiinţării acestei pagini de promovare a meşterilor după declararea stării de urgenţă în primăvara anului trecut a fost gândită pentru a promova meşterii şi meşteşugul în sine, pentru a nu muri tradiţia, dar în primul rând pentru a-i susţine economic pe aceşti oameni, în speranţa ca doritorii să îi contacteze şi să le comande  obiectele produse de ei. Meşterii intraţi în proiect fie trimit prin curierat pachetele cu obiectele dorite, fie cumpărătorii se pot duce la meşter acasă să achiziţioneze produsele făcute cu multă migală pe care şi le doresc.

Târguri on-line ale meşterilor populari

De la Eutasia Rusu, consultant artistic, expert etnograf în cadrul Direcţiei pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale a Centrului Cultural „Bucovina“, am aflat că, iniţial, meşteşugurile se practicau având la bază utilitatea obiectului. În timp, acel obiect a devenit şi parte a comerţului, s-a pornit de la troc, apoi la vânzarea obiectelor din nevoia de a asigura un trai liniştit meşterului.

„Din primăvara anului 2020 meşterii populari se confruntă cu o situaţie foarte dificilă pentru că nu se mai organizează târguri şi expoziţii şi ei nu au mai putut să vândă obiectele pe care le confecţionează cu multă migală.

Centrul Cultural Bucovina, prin Direcţia pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, a iniţiat proiectul «Meşteri şi meşteşuguri din judeţul Suceava», care s-a născut din dorinţa de a arăta publicului larg că meşterii populari suceveni îşi continuă activitatea şi în perioada pandemiei. Am realizat un site de specialitate, unde am organizat târguri şi expoziţii în mediul virtual. Am început în luna martie a anului trecut cu «Meşterii populari la vreme de restrişte...», postând materiale video şi fotografii cu meşteri populari, făcându-le publice, cu acordul lor, datele de contact (număr de telefon, adresă e-mail, pagină de Facebook).

Pe 24 iunie, de Sânziene, organizam la Suceava un târg viu, interactiv şi complet, cu program amplu, spre a evoca iarmarocul de altădată, la care participau peste 70 de meșteri populari din întreaga țară. Și anul trecut, de Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, în cadrul proiectului «Promovăm meşterii şi meşteşugurile din judeţul Suceava. Suntem aici, poftiţi la noi!», am păstrat tradiția organizării Târgului de Sânziene, dar în online. Am continuat în luna decembrie cu Târgul de Crăciun on-line al meşterilor populari, anul acesta am avut în luna februarie Târgul online al mărţişorului, iar de la jumătatea lunii aprilie avem, timp de două săptămâni, un alt târg online, Târgul de Paşte, în cadrul căruia vom promova încondeietoarele de ouă din judeţul Suceava. Vom posta în fiecare zi filme, fotografii, descrieri de specialitate, adrese de contact ale meşterilor care se vor înscrie în acest proiect.

În acest fel, într-o perioadă în care nu pot fi organizate târguri şi expoziţii din cauza pandemiei de Covid-19, meşterii populari suceveni sunt ajutaţi să-şi promoveze munca în mediul online. Am fost surprinsă că foarte mulţi meşteri m-au contactat şi au vrut să intre în aceste târguri“, ne-a spus expertul etnograf Eutasia Rusu, de la Centrului Cultural „Bucovina“ din Suceava.

Silviu Buculei

Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș Bolyai Cluj Napoca a oferit oportunitatea studenților de a pune în valoare țara, cu precădere, satul tradițional. Patru studente organizează în acest sens, un concurs prezentat în mediul online.

Concursul se va desfășura pe pagina de Facebook https://www.facebook.com/Cu-dragoste-Romania, iar ideea de bază a acestuia este ca locuitorii satelor să își promoveze locurile natale printr-o poză și o scurtă descriere.

Prin acest concept se dorește promovarea frumuseții naționale iar fiecare sat este așteptat să participe!

Al treilea ca populație, după București și Iași, și al cincilea ca PIB general, după București, Timiș, Cluj și Constanța, județul Prahova ar putea fi considerat drept un teritoriu dificil de administrat. Nivelul economic îi conferă însă un oarecare confort sub aspectul resurselor financiare de care dispune pentru dezvoltarea sectorului public și privat deopotrivă, Prahova fiind printre cele mai dezvoltate 6-8 județe din țară.

Anul 2019 găsea Prahova cu următoarea statistică: 103 km de drumuri din pământ și 249 km din pietriș, dintr-o rețea totală de 2.231 km de autostrăzi și drumuri naționale, județene și comunale (15,77%); 318 km de artere de circulație urbane nemodernizate, dintr-un total de 1.344 km de străzi orășenești (23,66%); 94 de localități cu rețea proprie de alimentare cu apă, dintr-un total de 104 așezări (90,38%); 35 de localități cu sistem de canalizare (33,65%); 53 de așezări cu sistem de alimentare cu gaze naturale (50,96%); 10-15 comune care abia pot asigura bugetul de funcționare (Jugureni, Tătaru, Lapoș, Talea, Secăria, Adunați, Călugăreni, Chiojdeanca, Salcia, Sălciile, Provița de Sus, Predeal Sărari, Bertea, Vadu Săpat, Bătrâni). Exceptând un singur caz, cel al orașului Slănic, care nu dispune de alimentare cu gaze, infrastructura de utilități este deficitară în special în mediul rural. Ce fac autoritățile pentru modernizarea satului și în general a județului vom afla de la președintele Consiliului Județean Prahova, Bogdan Toader, ales în această funcție în 2016, anterior ocupând poziția de vicepreședinte al instituției.

Reporter: Domnule președinte, cu ce planuri ați venit la conducerea Consiliului Județean Prahova?

Bogdan Toader: Mi-am dorit foarte mult să continui câteva proiecte inițiate de fosta conducere a CJ Prahova. De fapt, era firesc să se întâmple așa fiindcă, pe de o parte, ele fac parte din Strategia de dezvoltare a județului 2014-2020, iar pe de altă parte, unele se aflau în stare de execuție, pentru altele se întocmise documentația, deci s-au cheltuit niște bani și nu ne puteam permite să irosim acele fonduri. Ca să dau exemple concrete, am continuat și finalizat pasajul suprateran din nordul orașului (n.n. – un sens giratoriu suspendat, care fluidizează circulația la intersecția DN1B Ploiești-Buzău și Ploiești - Cheia cu DJ Ploiești-Păulești), am dus mai departe două proiecte de anvergură, respectiv master-planurile de apă-canal și de gestiune integrată a deșeurilor. Bineînțeles, ne-am ocupat de infrastructura rutieră, reabilitată în mare parte.

Rep.: Se cunoaște faptul că orașele și localitățile limitrofe marilor aglomerări urbane dispun de bani pentru dezvoltare. În general ele au avut mereu prioritate în viziunea diverselor politici promovate la centru. Prahova are însă și 90 de comune. Ce face CJ Prahova, în ce măsură sprijiniți modernizarea satului românesc?

B.T.: Începând cu anul 2005 am creat un instrument, așa-numitele asocieri cu localitățile din județ, prin care CJ Prahova finanțează obiectivele de investiții, inclusiv sau mai ales în spațiul rural. Anual, pentru proiectele propuse de consiliile locale alocăm în jur de 25-35 de milioane de lei. Noi asigurăm 90% din costuri (n.n. – mai puțin în cazul așezărilor cu bugete locale consistente), iar UAT - urile, 10%. Vorbim, de pildă, despre săli de sport (Olari, Fulga și Ciorani) care n-au intrat în vederea Companiei Naționale de Investiții, despre extinderi ale rețelei de alimentare cu gaze (Gherghița) și de apă (Balta Doamnei), modernizare trotuare (Păulești), investiții în școli, drumuri de interes local, dispensare, cămine culturale etc. În general, toate UAT (n.n. – mai puțin Brazi și Ariceștii Rahtivani, comune cu bugete mari) au beneficiat de susținere financiară din bugetul CJ.

Rep.: Aveți o statistică privind nivelul sau potențialul de dezvoltare a comunităților locale în funcție de care vă planificați aceste intervenții financiare?

B.T.: Sigur că da. Cea mai mare nevoie de sprijin o au localitățile cu populație redusă și îmbătrânită. Este cazul comunelor Jugureni, care abia găsește fonduri pentru funcționare, unde am finanțat reabilitarea dispensarului uman și o captare de apă, și Tătaru, care a obținut fonduri de la MDRAP (n.n. – prin PNDL) pentru înființarea sistemului de alimentare cu apă etc. Ar mai fi Lapoș, Călugăreni, Chiojdeanca, Sângeru, unde a fost nevoie, după cele mai recente calamități naturale, de ajutor substanțial. În general, în afară de fondurile guvernamentale și județene, noi îi sfătuim pe primari să aibă prima dată în vedere fondurile europene. Sunt mulți bani la mijloc și e păcat să nu-i folosim integral. Avem în Prahova doi primari foarte buni care au obținut, fiecare, câte cinci proiecte europene pentru comunitățile pe care le conduc (n.n. – Drajna și Gorgota).

Rep.: Cât de apropiat vă este subiectul legat de agricultură?

B.T.: Nu avem atribuții în domeniul agricol, dar ca președinte al CJ sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplă în acest sector ce contribuie cu 10-15% la economia județului. Mă bucur că nu mai văd terenuri nelucrate, că sunt ferme care gestionează și peste 1.000 ha, că sunt câștiguri importante, că se creează plus-valoare.

Rep.: Poate cu excepția localităților din zonele de deal, unde nu s-a pus nimic în locul livezilor de altădată și unde încă sunt terenuri rămase pârloagă. Dar asta e o altă discuție. Fiindcă Prahova se confruntă cu poluare accentuată, ce face CJ pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră – subiect de mare actualitate la nivel global – și cu gestionarea deșeurilor?

B.T.: Vă spuneam mai înainte că am avut și avem două master-planuri, unul de apă-canal, gestionat de Hidro Prahova, entitate aflată în subordinea CJ Prahova, și altul de gestiune integrată a deșeurilor, având în vedere că aici e vorba de o importantă sursă generatoare de poluare. Pentru ambele mai avem mult de lucrat până când vom avea rezultatele așteptate, iar cel mai serios impediment ține mentalitatea oamenilor, tare greu de convins să păstreze mediul curat (n.n.-aluzie la obiceiul de a depozita resturile menajere sau din gospodărie oriunde, deși dispun de serviciu de salubritate). Referitor la poluarea atmosferică, CJ Prahova a elaborat Planul pentru calitatea aerului, unde am analizat toate zonele, am văzut unde este maximul de poluare. Din păcate nu ne stă în putință să luăm măsuri concrete, neavând pârghii legale în acest sens; noi putem doar, în parteneriat cu UAT-urile, să propunem anumite soluții care să contribuie la reducerea emisiilor de carbon.

Rep.: Ce n-ați reușit să realizați din ceea ce v-ați propus?

B.T.: Sunt destul de multe lucruri care n-au decurs așa cum mi-aș fi dorit. Voi aminti două mari proiecte, ambele cu finanțare europeană, la care ne-am poticnit. Este vorba despre modernizarea unor drumuri incluse în traseele regionale (TNT), unele în sud-estul județului, care fac conexiunea cu Ialomița, investiție în valoare de 153 mil. lei, iar altul în vest, la limită cu Dâmbovița, în cuantum de 66 mil. lei. Proiectele au fost începute în 2016, am întocmit documentația, am făcut exproprierea, am semnat contractele de finanțare, am realizat proiectele tehnice, dar când am licitat investițiile nu am avut niciun ofertant. Acum trebuie să reactualizăm indicatorii tehnico-economici și sperăm ca în 2020 să atribuim lucrările.

Rep.: Ce proiecte aveți în vedere pentru perioada următoare?

B.T.: Îmi doresc să finalizăm proiecte deja începute în domeniul sanitar, la care eu țin foarte mult, respectiv reabilitarea și modernizarea Unității de Primiri Urgențe de la Spitalul Județean Prahova (18,5 mil. lei), modernizarea și extinderea Ambulatoriului integrat al aceluiași spital (11 mil. lei). De asemenea, îmi doresc să continuăm extinderea rețelelor edilitare, proiecte desfășurate prin Hidro Prahova și, evident, infrastructura rutieră va rămâne prioritate între activitățile noastre.

Ion Banu
Maria Bogdan

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

După vreo 25 de ani de jurnalism trag concluzia că 30% dintre primarii României au pierdut legătura cu realitatea. S-au cocoțat într-un glob de sticlă, ca niște mici Dumnezei, și de acolo n-ai voie să-i deranjezi decât eventual pentru a le ridica osanale. Noroc că n-au luat cu ei și localitățile la modul fizic. Acelea au rămas pe pământ și pot fi umblate, ca să zic așa, de oricine dorește să-și bage, scuzați, nasul unde nu îi fierbe oala. Ceea ce face și semnatara rândurilor de față.

Scriu astăzi despre comuna Albești Paleologu, județul Prahova, situată la DN1B Ploiești-Buzău, la intersecția cu DN 1D Constanța-Urziceni-Albești și DJ 102 C Urlați. Așezarea are patru sate – Albești Paleologu, Albești Muru, Vadu Părului, Cioceni – întinse pe aproximativ 5.000 ha, și o populație de 5.789 de locuitori (2.848 de gospodării). Vorbind despre infrastructură și utilități, situația era următoarea, în urmă cu 3 ani: drumuri asfaltate – 100% (acum sunt deteriorate din cauza sistemului de apă și canalizare), gaze – 80%, apă – 30%, canalizare – 30%. Între timp s-a lucrat la două proiecte (încă se mai lucrează): introducerea rețelei de colectare a apelor uzate, inclusiv stație de epurare, în satul Albești Paleologu (10,133 mil. lei, prin PNDL I), înființarea sistemului de alimentare cu apă potabilă (proiect PNDL II, în valoare de 4,428 mil. lei) și sistemul de colectare a apelor uzate (PNDL I, 5,59 mil. lei) în satul Cioceni. Primăria din localitate a mai obținut, tot prin Programul Național de Dezvoltare Locală II, un proiect în valoare de 18,295 milioane de lei (această sumă figurează pe documentele oficiale, dar se pare că ar fi vorba despre cca 16 mil. lei) pentru, cităm, „înființare sistem de canalizare centralizat în satele Albești Muru și Vadu Părului“. Toate bune și frumoase... doar că în aceste două sate nu există aliementare cu apă! Și vine întrebarea: cum să faci canalizare dacă nu ai apă? Nu-i cam o treabă de Păcală, indiferent cine o fi acesta, vreun șef de la Ministerul Dezvoltării Regionale sau chiar cineva din Primăria Albești?

De vorbă cu... ecoul telefonului primarului

Este motivul pentru care l-am sunat pe primarul Marian Panait. A răspuns, dar când a auzit despre ce este vorba a lăsat celularul pe ecou, cât să cred eu că nu a închis intenționat, ci că a intrat într-o arie fără acoperire. Bănuiesc că vă este cunoscută tactica. Bineînțeles că am revenit, dar la capătul celălalt a fost tăcere totală. A apucat totuși să spună că se lucrează la canalizare, șantierul este în toi, după care a mai scăpat următoarea frază:

„Ne-a mai căutat cineva acum două săptămâni pe această temă; oamenii au puțuri forate, deci există apă la nivel de gospodărie și canalizarea nu trebuie neapărat să aibă și apă“. Probabil primarul a vrut să se refere la succesiunea lucrărilor și la apă în sistem centralizat. Că altfel chiar e obligatoriu să ai apă ca să poți utiliza canalizarea! Altfel...

„Am luat banii de teamă să nu-i pierdem. Dar la anul încep lucrările și la alimentarea cu apă“

Am vorbit apoi cu viceprimarul Valentin Voicu și am aflat că, de fapt, tocmai fusese demis din funcție în urmă cu o săptămână (n.n. – convorbirea a avut loc pe data de 18 decembrie). Dar a confirmat că lucrurile stau întocmai, se lucrează la canalizare în cele două sate, s-a ajuns la un stadiu fizic de execuție de 40% și că, da, nu există sistem de alimentare cu apă, aceasta fiind procurată din surse gospodărești (puțuri proprii). Chiar i-a luat apărarea primarului, apreciind că nu se poate să fi afirmat ceea ce tocmai am reprodus mai sus. Voicu a fost extrem de sincer și a recunoscut că, la vremea aprobării proiectelor PNDL II, nu mai erau bani pentru apă, ci doar pentru canalizare, așa că... „am luat banii de teamă să nu-i pierdem. Nu știam când ne vom mai întâlni cu o asemenea ocazie. Am avut proiecte depuse și pentru apă, dar acelea nu ni s-au aprobat fiindcă nu mai erau bani“. Tot domnia sa a mai declarat că funcționarii compartimentului „fonduri europene“ au bătătorit Bucureștiul și până la urmă s-ar fi obținut bani și pentru înființarea sistemului de alimentare cu apă în cele două sate, „cel mai probabil la anul vor începe lucrările.“

Două sate se apropie de traiul civilizat

Ex-viceprimarul a ținut să ne spună că totuși Primăria Albești Paleologu a făcut lucruri remarcabile (n.n. – nici n-am contestat acest lucru, am dorit doar să aflu cum e să pui carul înaintea cailor. Cât despre „lucrurile remarcabile“, la urma urmei aceasta este și obligația unei administrații publice, să lucreze în interesul comunității. Ba nu, să fie în slujba ei!): „Față de comunele din zona de sud-est a județului noi chiar rămăsesem în urmă cu infrastructura de utilități publice. Și am depus eforturi mari să aducem bunăstare locuitorilor sub aspectul confortului asigurat prin ceea ce noi numim «asfalt-apă-canalizare-gaze-școală-dispensar». În satul reședință de comună, Albești Paleologu, există apă în sistem centralizat și canalizarea se apropie de recepție. La Cioceni a fost realizată rețeaua de apă, au fost montate inclusiv apometrele și s-au forat puțurile de apă; mai e ceva de lucru la rezervoare și apoi vom da drumul apei pe conducte. Gaz metan avem în toate localitățile (n.n.– investiție finalizată în 2014). Așa că, dacă ducem apa și în cele două sate, înseamnă că vom avea cu adevărat toate condițiile la îndemână.“

Maria BOGDAN

V-ați pus vreodată întrebarea ce face o persoană bolnavă dintr-un sat situat la câțiva kilometri de reședința comunei sau la 30-40 km de primul oraș? Răspunsul poate fi unul dintre cele fataliste: Dumnezeu cu mila! În Indexul European al Consumatorului de Sănătate pentru 2017 (datele din 2018 nu sunt încă disponibile), România se situa pentru al doilea an consecutiv pe ultimul loc (34, din tot atâtea țări analizate) din punctul de vedere al sistemului medical (drepturile și informarea pacienților, timpii de așteptare pentru tratament, rezultatele tratamentelor, gama de servicii, prevenția etc.), acesta fiind mai slab decât în Bulgaria sau Albania.

Adevărul este că noi, deși există Centrul Național de Statistică și Informatică în Sănătate Publică, nu avem o analiză extinsă despre sistemul medical din spațiul rural pe care să o găsim „depozitată“ într-un singur loc. Putem doar face compilații din mai multe surse (studii, rapoarte, prognoze): INS, Ministerul Sănătății, strategii naționale, chiar și instituția citată anterior. Plecăm însă de la faptul că România are o populație rurală de 9.027.161 de locuitori, domiciliată în 2.861 de comune, respectiv în 9.626 de sate componente ale comunelor (alte 470 de sate aparțin de orașe/municipii). Și mai plecăm de la faptul că, în mediul rural, anual mor mai mulți oameni decât se nasc copii: 137.446 de decese și 92.793 de născuți vii; sporul natural este de -44,653! Asta ar putea vorbi un pic despre precaritatea asistenței medicale de la sate, nu? Având în vedere că bolile cardiovasculare sunt prima cauză a decesului (aproape jumătate), câți oameni n-ar putea fi salvați de la un infarct sau un accident vascular dacă ar fi medicul ori salvarea lângă ei?!

4,9 cabinete la 10.000 de locuitori

INS ne spune că, în 2017, în comunele românești existau 11 mii de unități sanitare. Bun, veți spune, înseamnă că am avea câte 1,14 unități în fiecare sat, deci ar fi acoperire pentru oricare cătun în parte. Numai că lucrurile nu stau deloc așa fiindcă în această numărătoare intră și farmaciile, și cabinetele stomatologice. Deci e musai să ne referim la felul de asistență acordată. Și avem următoarele statistici: în 2017, în mediul rural existau 4.481 de cabinete independente de medicină de familie (unități). Acest lucru înseamnă că avem 4,9 cabinete de medicină de familie la 10.000 locuitori sau cam un cabinet la două sate. Numărul mediu de locuitori ce revin unui cabinet de medicină de familie este de 2.034 de persoane, față de 1.602 în mediul urban. Numărul de farmacii, drogherii sau puncte farmaceutice este mai mic, 3.701, ceea ce ar însemna aproximativ o farmacie la trei sate sau 4,1 unități farmaceutice la 10.000 de locuitori ori 2.462 de locuitori/farmacie. Tot în 2017, în mediul rural erau 403 de cabinete medicale independente de specialitate, ceea ce ar echivala cu un cabinet la 24 de sate, 0,4 cabinete la 10.000 de locuitori și 22.613 locuitori arondați la un astfel de cabinet. În privința cabinetelor stomatologice, existau 2.142 de cabinete (2,4 cabinete la 10.000 de locuitori, față de 12,3 la oraș și 4.254 de persoane arondate la un cabinet, față de 813 în mediul rural). Despre medici, INS spune doar atât: în mediul rural au revenit de 8 ori mai mulți locuitori unui medic, de 6 ori mai mulți locuitori unui medic dentist și de 4 ori mai mulți locuitori unui farmacist față de mediul urban.

Maria BOGDAN

Satele au constituit și încă mai constituie leagănul copilăriei pentru o bună parte din populația României. Fie ne-am născut și am crescut la sate, din părinți țărani, fie am venit ca nepoți la bunicii țărani, toți avem o nostalgie a frumuseții vieții la țară. Trebuie să mai avem în vedere că și în prezent aproape jumătate din populația României trăiește în mediul rural. Cel care notează aceste rânduri s-a născut și a copilărit în satul anilor ’30-’40-’50, a cunoscut ororile celui de-al Doilea Război Mondial și starea de înfometare provocată de cumplita secetă din 1946.

Câteva exemple...

În perioada războiului s-a răspândit tifosul exantematic care a ucis multe vieți, în special copii de la sate. O soră a mamei mele, într-o iarnă, a înmormântat 4 copii.

Pe câmp nu mai era nimic verde decât lucerna care are rădăcina pivotantă și adâncă și de la care se rupeau frunzele și vârfurile din care se făcea ciorbă.

În ciuda acestor condiții, deosebit de grele, țăranii, cu casa plină de copii, s-au descurcat pe baza produselor de pe lotul lor de pământ, cu o văcuță, câteva oi și cu 1-2 porci și au crescut copii sănătoși care, o bună parte, după Reforma învățământului din 1948, când învățământul a devenit gratuit, și-au continuat studiile în licee și facultăți.

Din păcate, statistici recente menționează că în învățământul superior mai sunt doar 3-4% studenți din mediul rural, deși peste 45% din populație trăiește la sate.

Ar trebui avut în vedere că vârfurile oamenilor de știință au origine țărănească deoarece fiii de țărani au fost învățați de mici cu munca și greutățile.

Niciodată nu am întrerupt legătura cu satul natal (comuna Ștefănești – Vâlcea), merg regulat la vechea casă părintească, deși am depășit 85 ani, unde ne strângem toate neamurile, de toate vârstele, de la străbunici la strănepoți, și dorim să respectăm ceea ce scria marele poet basarabean Grigore Vieru: „Casa părintească nu se vinde/ Nu se vinde tot ce este sfânt“. Din păcate, populația satelor este în majoritate vârstnică, iar numărul de copii este tot mai mic.

Familiile de altădată

Făceam niște aprecieri, împreună cu ceilalți consăteni de generație, că atunci când eram noi copii, pe o porțiune de uliță de cca 300 m, la un număr de 12 familii, eram 60 de copii – toate familiile aveau câte 6-8 copii. Acum, pe aceeași porțiune de stradă, dacă mai sunt 5-6 copii. Când plecam la școală se umplea drumul de copii cu traista în spinare. Deși făceam câte 5-6 km până la școală, nu lipsea nimeni, nu cunosc niciun copil analfabet din acea perioadă, nu se mergea cu microbuzul și nu se beneficia de programul „Cornul și laptele“.

De aceea considerăm că este o problemă de ordin național să se acorde mai multă atenție menținerii și revigorării satului românesc.

Marele agronom PS Aurelian, fost ministru al Agriculturii, ministru al Învățământului, președinte al Academiei Române și un statornic iubitor al țăranului român, referindu-se la serviciile statului spunea: „Istoria nu va trece în nemuritoarele sale pagini pe acei urmași care nu sunt în stare să-și îndeplinească sarcinile pentru poporul de la sate.“

Acesta este și îndemnul unor străini care ne vizitează țara și spun: „Păstrați-vă țara așa de rotundă, de simplă și adevărată precum a fost și merită să fie; lăsați satele și cătunele așa cum le-au brodit înaintașii voștri străbuni, nu le smintiți din loc că nu le mai puteți drege, greșeală pe care am făcut-o noi, occidentalii.“

Este absolut necesar să se aibă în vedere că:

– satul nu este implicat în mișcări de stradă, este un tampon pentru pacea socială;

– satul este purtătorul obiceiurilor, datinilor și tradițiilor poporului român;

– satul a fost zona cu cea mai ridicată natalitate;

– țăranii sunt cei mai fideli enoriași ai bisericii naționale;

– în zona rurală se găsește majoritatea fondului funciar;

– țăranii produc alimente sănătoase și mâncăruri gustoase;

– țăranii sunt cei mai preocupați de protejarea mediului înconjurător.

Din aceste motive și încă multe altele trebuie avută cea mai mare preocupare pentru păstrarea satului românesc.

Tudor Arghezi atrăgea atenția: „Să cinstim aceste meleaguri prin muncă, cu dăruire și să nu ne rușinăm niciodată de agricultură sau de pământ, să le considerăm talpa țării, căci însuși numele de țară vine de la țarină și poartă în el existența și trăirea tuturor, de ieri, de azi, de mâine și de poimâine, deci poartă în el VEȘNICIA.“

În acest scop este necesară o ajutorare mai concretă a tinerilor care doresc că se stabilească în sat, o dotare cu mijloace de producție și un sistem de creditare adecvat.

Starea de sănătate a pământului țăranilor, puțin chimizat, îl face apt de a trece cel mai ușor la agricultura ecologică.

Totodată, pe microparcelele țăranilor, asociate pe familii sau pe sate-cătune, se pot cultiva specii de plante diverse, în afara celor cultivate de marile ferme asigurând astfel o biodiversitate a culturilor agricole.

Credem că sunt suficiente motive pentru a avea cea mai mare grijă de satele noastre.

Prof. dr. Ing. Vasile POPESCU

Dialog cu dr. ing. Sorin Niculae, director general al SC Exploatare Sistem Zonal Prahova SA

Judeţ cu o importantă pondere economică şi socială, al treilea pe ţară ca număr de locuitori după Capitală şi judeţul Iaşi, PRAHOVA se află pe primul loc la asigurarea cu apă potabilă a locuitorilor aşezărilor din mediul rural. Este un fapt notabil: avantajele județului sunt evidente. Acesta dispune de un important potenţial hidrografic de invidiat – două mari acumulări – Bazinele râurilor Doftana (baraj Paltinu) și Teleajen (baraj Mâneciu), de trei stații de tratare și de înmagazinare, dar şi de o largă reţea de aducţiune a apei potabile, realizată în ultimii ani cu fonduri proprii şi cu bani europeni.

– Care este situaţia la zi a atingerii acestui ambiţios obiectiv? Ce anume, practic, aveţi în vedere să faceți ca apa de băut să ajungă la robinet, atât la sătenii din zona de şes, cât şi la cei din zona colinară şi de munte, cu deosebire la cei de pe Valea superioară a Prahovei?

– Prin parteneriate locale, în toate cele 90 de localități rurale sistemul de alimentare cu apă, elaborat de către Consiliul județean, la care suntem parte, alături de SC Hidro Prahova SA, s-a stabilit ca extinderea de reţea să se facă fie prin aducțiuni de la Paltinu și Măneciu, fie prin săparea de noi puţuri, pentru a se asigura debite corespunzătoare tuturor. Desigur, în funcție și de cerințele de consum, toţi sătenii să aibă întregul necesar de apă potabilă la robinet. Asta pentru că, prin eforturile CJ Prahova, s-a reuşit să se finalizeze sistemul de alimentare cu apă potabilă la mai multe localităţi din zona de şes, precum Gherghiţa, Balta Doamnei. Acum există posibilitatea să se asigure apă şi în comuna Rîfov. Pentru 2019 mai rămâne de rezolvat alimentarea cu apă în alte câteva comune cu probleme, precum Tătaru, Lapoş, Salcia, precum şi în alte câteva localităţi din zona colinară. La Salcia, bunăoară, este posibil ca sătenii să poată beneficia din anul acesta ori în anul viitor.

– Se spune că Prahova are cea mai bună reţea de aducţiune şi de distribuţie a apei potabile la sate. Așa este ?

– Da, avem un sistem solid, realizat în timp, împreună cu Administrația Națională „Apele Române“, cu noi, Exploatarea Sistem Zonal SA și cu Hidro Prahova, dar și cu autoritățile locale. Să ştiţi că dis­punem de un sistem de aducţiune şi de distribuţie destul de bun, astfel că, aşa cum arătam mai înainte, avem şansa să putem asigura în următorii ani apă de băut în aproape toate satele judeţului nostru.

– Aveți în vedere și toate acele localităţi din zona de munte care au încă probleme cu asigurarea necesarului de consum, de exemplu Secăria, Talea, Proviţa de Sus şi Proviţa de Jos?

– Da, acestea reprezintă și acel grup de comune din zona colinară, cu unele dificultăți tehnice. Noi insistăm mult acolo unde există atât o serie de aglomerări rurale, cât și o dispersare a mai multor localități, dar nu putem să nu ținem seama și de acele localități sau zone unde sunt doar cel mult câte 100 de gospodării sau mai puține.

Trebuie să se știe că alimentarea cu apă potabilă la sate rămâne totuși o situație destul de complexă. Prin eforturi comune ale CJ Prahova, dar și prin Hidro Prahova, precum și ale consiliilor locale, avem acum apă potabilă, de munte, și în micro­zona Cerașu, la Posești, Bătrâni și la Drajna. De asemenea, o importantă reușită avem și în zona sudică a județului – la Fulga, Boldești, Grădiștea, Sălciile, Baba Ana, dar și în zona colinară de la Mizil, și anume la Fântânele, Vadu Săpat, Jugureni, Călugăreni, dar și la câmpie, anume la Tomșani. Toate acestea ca urmare a asocierilor prin Parteneriatul pentru managementul apei Prahova.

– Ce investiții directe mai pot fi făcute și în acest an?

– Cum noi nu avem prevederi bugetare în acest sens, noile investiții pot fi realizate doar prin Consiliul Județean Prahova. De aceea speranțele noastre sunt strâns legate în principal de contribuția directă a acestui organism. Evident, și a fondurilor alocate de primăriile comunelor interesate în acest domeniu.

– Vă dorim mult succes în împlinirea obiectivului dvs., și anume acela ca în curând să avem apă potabilă la robinet în casele sătenilor din județul Prahova.

Cristea BOCIOACĂ

Visul de a trăi într-o localitate care să îmbine toate facilitățile urbane cu farmecul rural probabil că este comun unei mari părți dintre oameni, fie că vin din oraș, fie că vin de la țară. Însă de curând, mai mulți entuziaști s-au reunit și au pus pe hârtie întâi visele lor, apoi propuneri concrete pentru a le transpune în practică. Trebuie să spunem de la început că aceștia nu sunt doar niște visători, ci sunt și specialiști în diferite domenii: construcții, sănătate, agricultură, economie, urbanism, administrație, IT etc. Așa s-a născut proiectul satului inteligent, pe cale de a fi transpus în practică.

Un sat tradițional, structurat după principii moderne

Satul inteligent este deosebit de alte așezări rurale atât prin componenta sa structurală, cât și prin organizare. Din punct de vedere fizic este o localitate rurală compusă din locuințe moderne, cu magazine, unități de prestări servicii, spații de recreere și o fermă agricolă mixtă, vegetală și zootehnică, care oferă o gamă largă de produse. Tuturor celor enumerate înainte li se adaugă un sistem de management în ceea ce privește mentenanța și serviciile publice.

Dar diferența cea mai mare față de alte așezări rurale va consta în modul de organizare a acestui sat inteligent. Sistemul de management este astfel gândit încât să îi ajute pe locuitori să ducă o viață sănătoasă împreună prin asigurarea tuturor elementelor pe care le presupune un astfel de deziderat: hrană bio, asistență medicală personalizată clasică și alternativă, antrenamente sportive individualizate, condiții optime de recreere și, nu în ultimul rând, o viață socială. Toate aceste servicii sunt oferite de companii conduse, deservite și chiar deținute de către locuitorii satului. În acest mod sunt create premisele ca serviciile oferite să fie de calitate, adaptate nevoilor locale.

Pentru a asigura un aspect plăcut, care să îmbine clasicul rural cu necesitățile vieții moderne, satul este compus din case care vor fi cumpărate de către cei care vor locui în ele împreună cu terenurile din jurul lor. În acest mod, locuitorii vor fi mai puternic motivați în a păstra o stare bună a lor și a grădinilor aferente.

Casele se vor dimensiona strict pentru posibilitățile financiare sau solicitările locuitorilor. Se pleacă de la case minimaliste, cu 40 - 50 mp suprafață utilă, pe un singur nivel, aflate în curți de 300-400 mp, destinate familiilor tinere fără copii sau seniorilor și se ajunge la case cu 150 -200 mp suprafață utilă, pe 2 nivele, înconjurate de curți cu o suprafață de 1.000 mp.

Energie verde și servicii integrate

Aspectul caselor va fi unul rustic, integrat în arhitectura satului. Desigur că toate vor fi dotate cu facilitățile unei case moderne. Instalațiile vor fi dintre cele mai performante, de ultimă generație, gândite să funcționeze cu un consum energetic redus. În limita posibilităților, se caută soluții de utilizare a energiilor regenerabile și asigurarea autonomiei fiecărei gospodării. Aceasta nu exclude și un back-up la un sistem de alimentare comunal, pentru situații de urgență. Bineînțeles că se urmărește o optimizare a costurilor astfel încât, deși independența energetică este un deziderat, aceasta nu va prima în fața unor variante comunale disponibile la prețuri mult mai avantajoase.

Căile de circulație vor fi foarte largi, prin comparație cu cele pe care le întâlnim în majoritatea satelor, iar spațiile de servicii se vor amplasa strategic, astfel încât să poată fi cât mai ușor accesibile pentru fiecare locuitor. Serviciile publice comunale se vor asigura contra cost, prin plata unei taxe rezonabile către o companie care va avea ca acționari și locuitori ai satului.

Hrana, din ferma locală

În vecinătatea localității se va amplasa o fermă agricolă, ai cărei acționari vor fi locuitori ai satului dispuși să investească. Ferma va avea atât un sector vegetal, cât și unul zootehnic. Principalul obiectiv al acesteia este să asigure produsele necesare pentru hrana locuitorilor satului. În consecință, dimensiunea fiecărui sector va fi adaptată acestor cerințe. Ferma va fi deservită, cu prioritate, de către locuitorii satului. Veniturile fermei vor proveni din vânzarea produselor către magazinele din sat, dar și către magazine de oriunde din țară. Desigur că, în mod ideal, produsele obținute în această fermă ar trebui să fie bio.

Fiecare locuitor al satului va fi cuprins într-un program de sănătate, la nivel local. Programul va fi unul individualizat și se va derula în centrele de tratament clasic și alternativ din sat. În strânsă legătură cu acest program se va derula și unul care va cuprinde activități sportive de întreținere, care se vor desfășura în sălile de sport și pe terenurile amenajate în sat. Modul de organizare și funcționare a acestor unități de prestări servicii va fi același ca și cel al companiilor de servicii comunale, al fermei sau al firmei ce va asigura paza.

Se construiește la 65 km de București

Pentru că orice teorie poate suna bine pe hârtie, dar în practică se dovedește doar o încercare ratată, un grup de inițiativă a trecut la construirea acestui tip de sat. La aproximativ 65 km de Capitală, pe raza județului Dâmbovița, într-un cadru feeric, s-a început ridicarea unor locuințe tip. Casele au numai parter, iar suprafața construită este de 70 mp, cu o suprafață utilă de 60 mp, la casele mai mici. Acestea au și o prispă de cca 20 mp. Casele mai mari sunt construite tot pe un singur nivel, doar că suprafața construită ajunge la 100 mp, iar cea utilă la 86 mp. Prispa măsoară 28 mp.

Străzile din zona centrală au câte două benzi pe sens și o lățime de 12 m, iar cele din zona periferică, deși au doar câte o bandă pe sens, sunt late de zece metri. Trotuarele măsoară 2,4 metri, dimensiune care i-ar face invidioși pe mulți bucureșteni, chiar din cartiere renumite!

În centrul localității a prins contur un parc cu o suprafață de 2,2 ha.

Într-o primă fază, satul va avea o suprafață totală de 49 ha, urmând să crească pe măsură ce tot mai mulți oameni vor dori să se alăture acestui mod de viață. Căci, așa cum spunea Viorel Stoica, coordonatorul proiectului, „dorim să propunem oamenilor un anumit concept de viață: să trăiești în mijlocul naturii, dar într-un loc în care să beneficiezi de tot confortul modern, să lucrezi într-o fermă în care să-ți produci hrana, să faci sport. Dorim să propunem oamenilor un mediu social unde va fi implementat un set de reguli de decență acceptate de toată lumea, țintit către a face viața oamenilor confortabilă și frumoasă. Dorim să dezvoltăm un sat special, în care oamenii să aibă oportunitatea de a trăi sănătos.“

Pe termen mediu și lung, obiectivul acestui grup este și mai ambițios: constituirea în Uniunea Europeană a unei comunități de sate inteligente, conform politicii regionale europene, având următoarele obiective principale:

• reducerea supraaglomerării urbane și a poluării;
• relocarea tinerilor în mediul rural, cu crearea de locuri de muncă;
• relocarea persoanelor vârstnice în mediul rural, printr-un program de îmbătrânire activă;
• dezvoltarea unor zone bio, laboratoare rurale vii pluridisciplinare.

Alexandru GRIGORIEV

Viorel Bălăgean, primarul localității, ne-a prezentat în exclusivitate o parte din activitatea satului românesc

Satul Coștei aparține administrativ orașului Vârșeț și este situat pe malul râului Caraș, aproape de localitățile din România Ciortea și Vrani. Este un sat pur românesc. La ultimul recensământ au fost declarați 98,5% români. În momentul de față sunt peste 800 de locuitori. Cei mai mulți se ocupă cu agricultura. La ora actuală, o parte dintre ei sunt plecaţi la muncă provizorie în străinătate. Coştei este o localitate care îşi păstrează limba şi cultura română pentru că aici viața culturală funcţionează din plin.

„În sat avem o şcoală de 8 ani în limba română frecventată de aproximativ 70 de copii din localitate şi din satul vecin Voivodinț. Tot în sat îşi desfăşoară activitatea şi clubul de fotbal Carasu, nume dat după denumirea râului, din Divizia Banatului de Sud B, aşa că este un sat mic, dar cu activitate bogată pentru păstrarea identităţii noastre. Toţi vorbesc româneşte. Există unele familii mixte, dar majoritatea dintre acestea s-au acomodat «regulilor» satului şi vorbesc şi ele româneşte, iar copiii lor merg la şcoală în limba română. Putem spune că este bine“, ne-a relatat primarul. Ramura de bază a satului este agricultura. Pe suprafeţe mari se cultivă floarea-soarelui, grâu şi porumb, iar de câţiva ani şi la ei s-a început cultivarea rapiței. „Acum 2 ani un grup de oameni, mai precis 5 familii, printre care şi eu, ne-am hotărât să plantăm alun. Şi am plantat 7.000 de bucăţi în 2016. Timpul e prea scurt pentru a spune care va fi producţia şi rodirea lor. După cum văd, în viitorul apropiat agricultura de la noi se va transforma într-o altă alternativă. Asta pentru că, dacă nu lucrezi suprafeţe foarte mari unde să cultivi cele 3 culturi, nu ajungi la niciun câştig, nu poţi să supravieţuieşti. Iar, dacă treaba continuă să meargă tot aşa de prost cu cerealele, agricultorii se vor orienta spre altceva. În ceea ce priveşte zootehnia, aici pe an ce trece sunt tot mai puţine vaci. Avem 2 ferme mai mari care se ocupă cât de cât mai serios de treabă şi câţiva particulari, dar foarte puţini. Cei mai mulți au renunţat să mai crească animale multe pentru că nu rentează, preţul laptelui fiind mic etc. Avem trei cooperative agricole care funcţionează pe teritoriul Coșteiului şi majoritatea oamenilor din sat au pământul la una dintre acestea. Nu avem fabrici de procesare“, a precizat primarul. În ceea ce privește ajutorul de la stat, Viorel Bălăgean ne-a spus: „Am primit de la stat subvenții pentru această plantație de alun plantat. Acum 2 ani am cumpărat alunii la 1,60 euro/bucată şi, din 1,60 euro, 40% a subven­ţionat statul doar pentru pomi. Pregătirea și plantarea terenului l-am plătit personal. Pe cele 2,4 ha am plantat 1.700 de aluni din 4 soiuri diferite. La restul culturilor statul subvenţionează cu 4.000 dinari/ha (cam 35 euro). Unii fermieri au reuşit să cumpere și să arendeze teren arabil de la stat, adică cei care se ocupă mai serios de agricultură şi primesc subvenţii frumoase. Desigur că fermierii nu sunt niciodată mulţumiţi… Şi, dacă nu ar merge mulţumitor această ramură, acum ar fi făcut altceva, nu să lucreze pământul!!! În Coştei sunt fermieri care lucrează între 300-400 ha, restul pe undeva la 50-70 ha și o parte îl au la cooperativă.“

Cultura

„Despre cultură putem vorbi cel mai mult“, ne-a spus primarul, continuând: „Prima societate culturală este înfiinţată după date scrise în anul 1869, când a luat fiinţă primul cor. Din anul 1882 funcţionează trupa de teatru de amatori, care în fiecare an prezintă câte o premieră şi din anul 1910 este înfiinţată şi fanfara localităţii. La ora actuală societatea se numeşte «Mihai Eminescu». Mai există o altă societate tot cu acest nume unde îşi desfăşoară activitatea doar fanfara cu secţiile de folclor pentru copii şi adulţi, grupuri vocale etc., precum şi o trupă de teatru cu diferite secţii. Aşa că, într-un cuvânt, avem tot ce poate oferi o societate culturală de amatori. În decursul anilor am reuşit să prezentăm spectacole atât în ţară cât şi în străinătate, unde cel mai des am mers în România, apoi în Austria, Bulgaria, Ungaria, Serbia. Cu destule eforturi financiare reuşim să ne menţinem limba, cultura și tradițiile românești. Anul acesta am sărbătorit atât 100 de ani de la înfiinţarea fanfarei, cât şi de la zidirea Căminului cultural din sat. Am ajuns la numărul 10 al revistei Orizonturi Costeiene, ce cuprinde în paginile sale activitatea culturală şi nu numai. Pentru la anul planificăm un jubileu de 150 de ani de la înfiinţarea corului. După o pauză de câţiva ani, a fost reluată activitatea Festivalului de folclor românesc al copiilor din Voivodina, în urmă cu 5 ani. Cu acest festival am fost prin diverse sate româneşti de aici. La noi în Coştei toţi locuitorii (de la mic la mare) sunt implicaţi în domeniul cultural. Nu de mult timp am început pregătirea unei galerii unde să prezentăm activitatea noastră culturală din trecut şi până în prezent. Un fel de muzeu cultural al nostru și dorim să-l facem în cadrul căminului cultural, unde îi vom cuprinde pe toţi cei care au fost activişti în cultură şi păstrători ai limbii şi tradiţiei româneşti. În ultimii ani am reuşit să edităm o monografie a teatrului, unde trupa de amatori «NEICA» de la Coştei a pus în scenă peste 120 de piese de teatru. Anul acesta am participat la Zilele de teatru unde a fost prezentată o piesă nouă – „Natură moartă cu nepot obez“, de Ion Săpdaru. În scurt timp ne pregătim pentru Marele Festival al Românilor care va fi în luna august. Organizăm Zilele Costeiului, o manifestare cu tradiţie, unde de fiecare dată avem invitate formaţii şi ansambluri folclorice din România. Anul acesta evenimentul Zilele Costeiului va fi la finele lui iulie ori începutul lui august. Nu e fixată o dată anume pentru că depinde de mai mulţi factori de implicare, printre care şi partea financiară. Dar, de fiecare dată la această sărbătoare a satului, care a luat fiinţă în 2011, fiecare localnic a contribuit după posibilităţi şi au fost organizate diverse evenimente precum spectacole folclorice, turneu de minifotbal, întrecere culinară etc. Tot timpul problema majoră e partea financiară. Ştim că la cultură se alocă bani puţini, dar de multe ori oamenii contribuie şi din buzunarul lor pentru a menţine şi păstra limba şi tradiţiile româneşti“.

Clement LUPU

De-a lungul veacurilor, Maramureșul n-a fost dezmembrat niciodată; acest lucru s-a produs, ironie sau nu, tocmai atunci când a fost constituită România Mare. În loc așadar ca țara să-și adune teritoriile dacice și românii acasă, în interiorul unor granițe trasate de vreme și vremuri, a fost să fie (poate și din lipsa de interes a Bucureștiului ori din rațiuni mai presus de noi), ca o regiune să-și afle pentru prima dată fărâmițarea. Astăzi sudul, respectiv nord-estul județului Maramureș, aparține României (3.381 kmp), iar partea nordică, Maramureșul de Nord (6.873 kmp), se află în estul regiunii Transcarpatia din Ucraina, în raioanele Hust, Rahău și Teceu, unde trăiesc peste 45.000 de români.

Cu un efort de memorie, putem recompune tabloul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1918. Ciceu Pop, orator renumit din Ardeal, a aclamat: „Trăiască România Mare, de la Nistru și până la Tisa!“ Românii maramureșeni din dreapta Tisei, sosiți cu căruțele la marele eveniment de reunificare a țării, au protestat: „Noi nu am venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci ca să ne unim cu Țara și noi, românii de peste Tisa, din Maramureș!“. Ciceu Pop a rectificat: „Trăiască România Mare, de la Nistru și până dincolo de Tisa!“ Delegația Maramureșului istoric a plecat acasă cu credința că țara vechilor voievozi români se va uni cu România. Și s-a întâmplat astfel vreme de o lună. După aceea însă Maramureșul de Nord a fost lăsat în afara frontierelor fără niciun fel de explicație pentru istorie... O istorie care vine dinainte cu mii de ani!

Rădăcinile dacice ale românilor din Maramureșul istoric

Pe cel mai nou șantier arheologic, gestionat de specialiștii români și ucraineni, de la Malaia Kopania, aflat la 20 km de granița cu România, a fost descoperită una dintre cele mai mari cetăți dacice din timpul regelui Burebista, care se întinde pe 3 ha, precum și un cimitir cu 70 de morminte dacice. Descoperirea întărește, dacă mai era nevoie, realitatea că Maramureșul a fost locuit din cele mai vechi timpuri de daci, ramură denumită în scrierile lui Herodot agatârși (daci care stăpâneau Transilvania și Moldova de Nord). Zona n-a intrat sub dominația Imperiului Roman, de unde și părerea că aici trăiesc adevărații descendenți ai dacilor. Urme a locuirii Maramureșului se păstrează însă de prin anii 1600-1300 î.Hr. Mărturie stau dovezile de la Lăpuș (Troia Maramureșului), acolo unde arheologii au găsit una dintre cele mai mari clădiri preistorice din Europa de Est, un sanctuar, de fapt, destinat ceremoniilor de înmormântare specifice populației predacice, trib geto-dac denumit de greci „megaloi dahai“, strămoșii direcți ai dacilor.

În calea popoarelor migratoare și la cheremul marilor imperii

Necucerită de romani, regiunea a stat în calea multor popoare migratoare. Totuși, grație poziției mai ferite, dintre triburile de goți, huni, gepizi, vandali și slavi, numai slavii au avut un anume impact asupra populației locale. Țara Maramureșului a fost atestată documentar sub această denumire în anul 1199, în perioada expansiunii ungare în Transilvania. În acea epocă exista populație românească în întreaga regiune. Până la ocupația maghiară, Maramureșul era organizat în cnezate, formă despre care Dimitrie Onciul spune că își avea rădăcinile în primii ani ai mileniului I. Începând din secolul al XIII-lea, au loc primele colonizări cu maghiari și sași, iar în sec. al XIV-lea, la presiunea regilor Ungariei, s-a instaurat feudalismul după model occidental; conducătorilor locali le-au fost înlocuite titlurile autohtone (cneaz, voievod) cu echivalentul din ierarhia aristocrată din Vest, apărând, tot atunci, și organizarea în comitate. Unii conducători români au acceptat schimbarea, integrându-se în nobilimea Ungariei, alții au opus rezistență. Aceștia din urmă s-au refugiat în regatul Poloniei, în Țara Lăpușului sau în voievodatul întemeiat de ei peste Carpați, Moldova. În 1397, Teodor Koriatovici a adus peste maramureșeni mii de familii de ruteni (populație slavă), ca lucrători pe domeniile nobiliare. În 1538, după victoria otomană de la Mohács (1526) asupra regatului ungar, Maramureșul a fost integrat în Voievodatul Transilvaniei. În 1599, pentru foarte scurt timp, întregul Maramureș a ajuns în stăpânirea lui Mihai Viteazul, odată cu unirea celor trei principate. După 1688, Maramureșul a devenit parte a Imperiului Austriac, odată cu Transilvania. Este perioada în care se impune, ca religie, greco-catolicismul. Biserica ortodoxă a rămas prezentă până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, prin câteva schituri care s-au afiliat stărețiilor moldovene. În acest timp a continuat să crească numărul rutenilor, astfel că o parte din populația românească se slavizează. După 1848, zona a fost populată cu evrei (pentru dezvoltarea comerțului), polonezi, slovaci și germani (pentru minerit). Astfel se face că un teritoriu locuit exclusiv de români avea, la recensământul din 1910, 159.489 de ruteni, 84.510 de români, 59.552 de germani și 52.964 de maghiari...

Uitați de Țara-Mamă...

La 1 decembrie 1918, hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia prevedea unirea cu România a întregului Maramureș. Dar avea să se întâmple o tragedie istorică inexplicabilă: Maramureșul s-a menținut ca voievodat, comitat, regiune indiferent sub care ocupație s-a aflat; nimeni – nici goții, hunii, gepizii, vandalii, maghiarii sau austriecii – n-a reușit să fărâmițeze teritoriul așa cum s-a întâmplat acum 100 de ani. Căci pentru prima dată Maramureșul a fost dezmembrat... Așadar, la 1 Decembrie maramureșenii de dincolo de Tisa au plecat acasă convinși că unirea cu țara s-a produs. Numai că, la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919), diplomații români (Guvernul Ion I.C. Brătianu, același care a înfăptuit unirea) s-au limitat la a susține, cu privire la hotarul de miazănoapte, frontiera pe Tisa; așa a ajuns partea nordică a Maramureșului să fie atribuită Cehoslovaciei. Mai târziu, politicianul Take Ionescu spunea: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înțelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct, sunt sigur că ar fi obținut pentru Maramureș alte granițe“. Tot în 1919, ca urmare a sprijinului acordat de armata română Cehoslovaciei pentru blocarea ofensivei Ungariei bolșevice înspre Slovacia, în întreg Maramureșul, la înțelegere cu autoritățile tânărului stat cehoslovac, a fost instalată administrația militară și civilă românească (Guvernul Brătianu și Artur Văitoianu). Această înțelegere, cu totul nejustificabil, nu a mai fost ratificată anul următor și, în 1920 (guvernele Vaida Voievod și Alexandru Averescu) s-a revenit la frontiera de pe Tisa. Delimitarea graniței româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România și Cehoslovacia“. Nimeni, dar absolut nimeni, nu a înțeles această lipsă de insistență a Bucureștiului... După 1939, Maramureșul de Nord trece succesiv sub dominația Ungariei și URSS, iar după 1990, sub cea a Ucrainei. Așa cum spunea academicianul Alexandru Surdu, Ucraina s-a trezit cu provincia românească a Maramureșului istoric de Nord fără să facă niciun efort și fără să-i fi aparținut vreodată, de-a lungul istoriei... Iar azi, sub regimul de la Kiev, maramureșenii din raioanele Hust, Rahău și Teceu se străduiesc să mențină flacăra vie a românismului fără prea mare ajutor de acasă...

Maria Bogdan

Locuitorii satelor din zona de șes a României Mari, acum la împlinirea unui secol de existență, au uitat să se mai bucure. Ulițele sunt pline acum de bătrânii cu frunțile întunecate de valurile de necazuri transformate în sarici de spini, care le rănesc trupurile, dar mai ales sufletele. Și, dacă la sfârșit de decembrie 1989, când evenimentele momentului au dat peste cap dictatura ce părea bătută în piroane și scoabe din cele mai mari, cei care s-au bucurat cu toată ființa lor au fost țăranii, cei rămași în slujba milenarei brazde, făcând politica părinților și strămoșilor lor de când e lumea și pământul: POLITICA PÂINII. Și pâinea nu se face din vorbe, din minciuni și angajamente rostogolite în ziare, la radio și la televizor, ci din grâu.

Iar pentru ca grâul să ajungă pentru pâinea tuturor trebuie să ai grijă de el de la semănat și până la treierat. Iar sămânța de sub brazdă până ajunge la moară și în cuptor are nevoie de nouă luni. Nouă luni, cât îi trebuie și copilului să bată la poarta vieții.

Grâul e viață, iar brazda, ca și spicul, uitați-vă bine la ele, sunt asemeni „Coloanei Infinitului“ a lui Constantin Brâncuși. Că Brâncuși a fost țăran, că a plecat de la coarnele plugului o spune Coloana infinitului, coloana – brazdă pe care a ridicat-o între cer și pământ s-o vadă luncile toate și să știe că fără țărani nu se poate.

S-au bucurat țăranii din Lunca Dunării, de la intrarea mărețului fluviu la Porțile de Fier și până la Sulina, când își găsește odihna în Marea cea Neagră. S-au bucurat de Revoluție. De unde să știe țăranii, născuți după războiul războaielor, din care mulți au tații doar în certificate de naștere și buletine, oasele și sângele lor fiind vărsat la Odessa, la Stalingrad și Cotul Donului și înapoi la Oarba de Mureș, Budapesta sau în munții Tatra și pe malurile Dunării la Viena ca să găsească rușii drumurile curățate de naziști?

În timp ce țăranii satelor se cinsteau și puneau țara la cale, cum se pricepeau și ei, șnapanii, puii de ciocoi așezau cărămizile la cavoul țării. Și acum, după aproape trei decenii de când proprietarii și moștenitorii și-au primit hârtiile de punere în posesie, la marginea localităților rurale s-a declanșat și războiul româno-român. De ce la margine de sat? Acolo erau depozitele de cereale, atelierele și hangarele cu tractoare, utilaje agricole, camioane ca și întreg arsenalul necesar lucrărilor agricole.

Și tot acolo se aflau fermele de vaci, oi, porci păsări și întreaga avuție adunată cu truda cooperatorilor cu palmele crăpate de arșița verilor, de ploile toamnelor, de lapovițele și ninsorile iernilor în care se culegeau porumbul și sfecla de zahăr până la Sfântul Nicolae, după care erau cărate pe rampele gărilor până după Anul Nou.

Așa au ajuns cei mai mulți moștenitori să bată pe la ușile noilor șefi de asociații agricole ca să-și dea terenurile în arendă. Și cum răul și obiceiurile blestemate se întind ca râia, noii așa-ziși fermieri erau foștii ofițeri și activiști de partid, cadre didactice, ospătari, gestionari, contabili, negustori de piei de cloșcă și tot felul de încurcă lume. În primii cinci ani de la punerea în posesie mulți dintre noii arendași nu le-au dat nimic arendatorilor sub diferite pretexte. Ba că a fost secetă ori că nu au avut utilaje, ba că plouase prea mult, motivând astfel proprietarii să caute cumpărători pentru pământ. În acei ani s-a creat noua structură de bișnițari care, la ora actuală, revând terenurile cumpărate pe mai nimic cu 15-20 de ori mai scump. Mai mult, acele terenuri cumpărate de bișnițarii politicienilor au ajuns pe mâna străinilor.

În rest, bătrânii satelor, că doar ei mai amână moartea, trăiesc în cea mai cruntă mizerie. Și ca și cum lipsa asistenței medicale, a medicamentelor, a hranei, a lemnelor de foc și a banilor nu ar genera destule nenorociri, casele celor cu puțină stare sunt călcate de hoți și jefuite. Se fură păsările din cotețe și animalele din grajduri.

Luna martie a acestui an a fost precum vremurile pe care le trăim, un ghem făcut din coade încurcate, de-a înmulțit clopotele trase în dungă și rar ca să se știe că a mai plecat cineva dintre noi.

Treceți prin satele din Bărăgan, Câmpia Română, Vlașca și Teleorman și, dacă o să găsiți fum ieșind pe un sfert dintre coșurile caselor risipite de-a lungul ulițelor, să-mi scrieți.

Mihai Vișoiu

• Grație acestei salutare acțiuni, în diferite așezări basarabene sunt construite, în sistem de parteneriat, centre de cultură, muzee, biblioteci școlare, biserici, grădinițe și diferite alte obiective edilitare.

Cu câțiva ani în urmă, la inițiativa Consiliului Județean Prahova, a demarat o lăudabilă acțiune de înfrățire între comune și orașe din Prahova și administrații locale din Republica Moldova, care în prezent a ajuns să cuprindă aproape totalitatea comunelor și a orașelor din județ.

În legătură cu aceasta am avut un dialog, în exclusivitate pentru revista Lumea Satului, cu doamna Ludmila Sfârloagă, vicepreședinte al Consiliului Județean Prahova, coordonatoare a acestei lăudabile și frumoase acțiuni.

– Am început acțiunea noastră la 27 august 2000 cu fostul județ Lăpușna și am continuat apoi cu raioanele formate după reforma administrativă a acelor ani din Basarabia. Acțiunea a fost repede îmbrățișată de ambele părți, astfel că în momentul de față aproape toate cele 86 de comune și cele 14 orașe din Prahova au ajuns să fie înfrățite cu diferite așezări din diferite zone ale Republicii Moldova, ne spune interlocutoarea noastră.

De remarcat că noi, cei de la CJ Prahova, avem astfel de acte de înfrățire cu șapte raioane. Astfel, municipiul Ploiești, cu raionul Hâncești, municipiul Câmpina și orașul Vălenii de Munte au fost înfrățite cu orașul și raionul Cimișlia.

La rândul lor, acte de înfrățire au și orașele Boldești – Scăeni, Băicoi, Azuga, Bușteni, Sinaia, Breaza și Mizil cu diferite orașe și comune din Basarabia.

Asemenea acte au încheiat și un mare număr de comune din județul nostru. Între acestea menționăm comunele Gorgota, Lipănești, Măgurele, Dumbrăvești, Drajna, Cocorăștii Mislii, Albești Paleologu, Păulești, Ariceștii Rahtivani, Măneciu, Gornet, iar de curând comuna Chiojdeanca s-a înfrățit cu satul Căpriana, așezare apărută din vremea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cel care a și ctitorit aici celebra mănăstire, cu același nume, din spațiul de puternică românitate de peste Prut.

– Practic, în ce stadiu se află acum acțiunea de înfrățire?

– Se poate spune că acum este o veritabilă competiție între comunele și orașele Prahovei, care mai de care vor să încheie astfel de acte de înfrățire cu diferite localități basa­rabene, astfel că județul Prahova se află, în prezent, pe primul loc pe țară între județele României. Dar alături de noi, cei din Prahova, sunt și săteni și orășeni din județele Iași, Arad, Bistrița-Năsăud, Dâmbovița, Cluj și altele. Precizăm, de asemenea, că acțiunea de înfrățire este susținută și coordonată de către Uniunea Națională a Consiliilor Județene din România.

– Ce efecte imediate au astfel de acte de înfrățire între comunele și orașele prahovene și cele din Basarabia?

– Da, acestea au efecte deosebite asupra vieții fraților din Basarabia. Astfel, prin acțiuni în sistem de parteneriat, au fost și continuă să fie realizate numeroase obiective de cultură și artă, construcții social-culturale. Foarte important este și faptul că acțiunea de înfrățire este susținută atât prin donați, cât și prin colecte de fonduri. La donația de la sfârșitul anului 2017 au fost strânse câteva zeci de mii de lei moldovenești.

– Puteți menționa unele dintre reușitele notabile ale prahovenilor?

– Da. Bunăoară, CJ Prahova a realizat în orașul Hâncești Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului raional și Sala de conferințe „Constantin Stere“ din același oraș, iar în orașul Cimișlia au fost realizate: Muzeul de istorie și civilizație românească, precum și insolitul obiectiv edilitar denumit „Scările Prahovei“. Totodată, tot noi, cei de la CJ Prahova, am asigurat și dotarea cu mobilier și cărți a Bibliotecii orășenești din Cimișlia. La rândul său, Primăria Câmpina finanțează construirea unei biserici. În același timp, Primăria comunei Măneciu asigură pentru raionul Cimișlia alimentarea cu apă a unor localități din zonă. Tot grație CJ Prahova asigură cărți și mobilier pentru Biblioteca raională „Antonie Plămădeală“ din raionul Călărași. În curând, tot la Călărași, urmează să fie dezvelite statuia lui Mihai Viteazul și cea a lui Alexandru Ioan Cuza. Iar în comuna Ipoteni din același raion va fi construită și o grădiniță.

– Cum potoliți setea de carte a basarabenilor?

– Prin donații masive de carte românească la fiecare deplasare de a noastră , dar și a delegațiilor comunelor și orașelor înfrățite. La toate acestea se mai alătură și frecvente donații de carte de literatură din partea Bibliotecii județene Nicolae Iorga – Ploiești.

– Există și alte obiective?

– Avem, în vedere acum și alte solicitări de aici în plan cultural, așa cum sunt ridicarea mai multor statui. Pe lângă statuile lui Mihai Viteazul și ale lui Al. I. Cuza, în orașul Călărași vor mai fi realizate, în curând, busturile lui Ion Inculeț și al   lui Pantelimom Halippa.

– Ce mai aveți în vedere în perioada următoare?

– Acum, principala noastră preocupare este susținerea acțiunilor de UNIRE a Republicii Moldova cu România.

– Însă mai este ceva timp până atunci...

– Într-adevăr. Noi muncim, pe mai departe, pentru deplina reușită a acțiunilor noastre comune.

– Vă dorim mult succes!

Dialog realizat de Cristea BOCIOACĂ