Lumea satului 750x100

update 25 Nov 2020

Alberto, stuparul din Țara Moților

A lăsat afacerile și conacul de lângă Veneția și s-a apucat de apicultură în Apuseni. Este povestea lui Alberto Zanchetin, unul dintre primii străini care au venit în România cu dorința să investească, la începutul anului 1990.

O nație aparte

„Moții sunt o nație aparte, ori ajung foarte sus, ori rămân undeva jos, pentru ei nu prea există cale de mijloc“, spune Alberto Zanchettin, un italian născut lângă Veneția care a venit în România la începutul anului 1990. S-a stabilit la Câmpeni și acum se ocupă de apicultură, o pasiune pe care a descoperit-o aici, în Apuseni. „Am venit chiar atunci, în iarna anului 1990, încă mai era zăpadă afară. Aveam 26 de ani, jucam baschet. Eu m-am născut printre bobinele de fire textile. Familia mea avea o afacere în domeniu și am venit cu dorința să investesc în industria textilă din România“. După mai multe încercări de afaceri în diverse zone ale țării, în 1996 Alberto cumpără fabrica de textile de la Câmpeni. Lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine, fabrica și-a mărit capacitatea, a fost complet retehnologizată și avea aproape 700 de angajați. „După anul 2000 au început presiunile politice și mi s-a sugerat că trebuie să cotizez și eu la un anumit partid. Am refuzat și așa au început problemele. În cele din urmă am renunțat la afacere, chiar dacă îmi părea foarte rău de cei aprope 700 de oameni trimiși acasă, aici în zona Apusenilor, un loc unde nu se prea găsește de muncă după închiderea minelor“, își continuă Alberto povestea, printre roiurile de albine care îi dau târcoale. Pregătește stupina pentru iarnă.

Stupar din întâmplare

Alberto mărturisește că de albinărit s-a apucat întâmplător. „Eu sunt de vină că s-a apucat de stupărit, spune Gabriela, soția lui Alberto. Tatăl meu se ocupa de albine și îmi aduc aminte că Alberto nu le suporta la început, cum nu suporta niciun fel de insectă. L-a ajutat de câteva ori pe tata și a început să-i placă.“ Alberto o privește zâmbind aprobator și o completează. „Aveam câțiva stupi, vreo 15-20. La început stăteam la 4-5 metri de albine, apoi m-am tot apropiat și am început să-l ajut pe socrul meu. Acum am peste 100 de familii de albine, nu sunt un mare apicultor, nu pot spune că sunt un profesionist, este mai mult un hobby, dar îmi place, produc miere ecologică, stau mult timp în natură.“ Alberto este în România de treizeci de ani și acum se socoate mai mult un român din Țara Moților decât un italian de la Veneția. Se luptă pentru investiții în zona Apusenilor și pentru o apicultură de nivel european și în România.

Aurul de la suprafața pământului

„Zona aceasta este foarte frumoasă“, își continuă Alberto mărturisirea, cu un ușor accent italian. „Dar aici toată lumea a fost, sute de ani, legată de minerit și de aurul din adâncuri. Eu cred că trebuie să vedem și aurul de la suprafața pămânului pentru că se pot face multe lucruri bune, aici, în Apuseni. Cred că autoritățile ar trebui să-i promoveze oportunitățile, turismul de exemplu“, spune Alberto în timp ce scoate din stupină un fagure. „M-am luptat și pentru apicultori, am fost și la Ministerul Agriculturii cu stuparii din Alba. Nu mai vrem substanțe chimice la culturile de rapiță și floarea-soarelui sau vrem măcar să fim preveniți că sunt stropite. Ne-au murit foarte multe albine din această cauză. Și mai vrem ca apicultorii să fie ajutați, în funcție de mărimea stupinei“, oftează Alberto. Spune că ar trebui să luăm exemplul albinelor pentru că fiecare are un rol bine stabilit în stup“.

Pandemia oamenilor și a albinelor

2020 a fost unul nefericit pentru apicultura din Apuseni. A fost un an de subzistență și izolare și pentru oameni și pentru albine, spune stuparul din Câmpeni. Mierea de salcâm aproape că nu a existat și la celelalte culturi a fost puțină din cauza vremii capricioase. Dar nu ar renunța la apicultură, mai ales acum când are peste 100 de stupi și nici nu se gândește să plece înapoi în Italia, oricât de greu i-ar fi fost aici, în România. Trudește în stupina din poiană sus, în inima Apusenilor. Nu mai este italianul mândru și rebel, cu înfățișare de baschetbalist din 1990. A dat, în cele din urmă, masca venețiană pe masca de stupar. A învățat că viața moților nu a fost, nicicând, dulce ca mierea. Dar tot el spune că poate că va veni și vremea când  lumea va prețui aici, la gura minelor de aur, și aurul de la suprafața pământului.

Vasile BRAIC

Abonează-te la acest feed RSS