Lumea satului 750x100

update 25 Nov 2020

Grupul Syngenta deschide o fabrică de producție de ultimă generație în Elveția

Grupul Syngenta a anunțat, pe 2 septembrie, că deschide prima fabrică de producție importantă de la înființarea acestuia în luna iunie 2020. Acest pas marchează o importantă investiție strategică în activitatea Grupului de protecție a culturilor. Este un element important în strategia generală a grupului de a stimula creșterea, de a îmbunătăți livrările și de a continua să conducă piața în domeniul protecției culturilor. Fabrica care a fost exploatată anterior de compania farmaceutică Novartis și cei 70 de angajați vor fi păstrați în cadrul Grupului Syngenta.

Erik Fyrwald, CEO-ul Grupului Syngenta: „Suntem mândri să anunțăm astăzi deschiderea noii fabrici achiziționate din Muttenz, o investiție de clasă mondială. Această investiție va veni să susțină strategia noastră de protecție a culturilor, de accelerare a creșterii și demonstrează încrederea în modalitatea noastră de inovare în domeniul protecției culturilor. De asemenea, întărește angajamentul nostru față de Elveția.“

Noua fabrică de 23.000 de metri pătrați din Muttenz oferă mai multe linii de producție extrem de flexibile și multifuncționale pentru a dezvolta substanțe active noi și produse intermediare. Aceasta se află în apropierea centrului de dezvoltare tehnică al Grupului din Münchwilen, care va facilita tranziția noilor produse de la stadiul de producție pilot la producția pe scară largă.

„Această achiziție întărește și mai mult rolul Elveției în centrul noilor noastre tehnologii la nivel global. Acest activ multifuncțional este ideal pentru susținerea proceselor de producție extrem de tehnice și amplasarea noii fabrici se potrivește perfect portofoliului nostru existent. Noi am recunoscut necesitatea unei capacități suplimentare de fabricație pentru a sprijini introducerea de noi produse, astfel încât ne bucurăm că putem aborda acest lucru în mod pozitiv acum“, precizează Jon Parr, directorul pe businessul de protecție a culturilor al Grupului Syngenta. „În aceste vremuri dificile suntem deosebit de încântați să putem proteja locurile de muncă și să le urăm bun venit celor 70 de angajați existenți specializați ai fabricii. Așteptăm cu nerăbdare să beneficiăm de experiența și expertiza lor în viitor“. Deși transferul dreptului de proprietate a avut loc la 1 septembrie 2020, operațiunile sunt programate să înceapă în primul trimestru din 2021.

Achiziția demonstrează, de asemenea, eforturile continue ale Grupului Syngenta de a-și amplifica prezența puternică în Elveția, unde grupul își are sediul central. Întreaga modalitate de dezvoltare a portofoliului protecției culturilor din Elveția urmează să fie consolidată prin această achiziție strategică. Grupul Syngenta este încrezător că Elveția va rămâne o locație fiabilă pentru grup, ca întreprindere inovatoare: de la sediul central la Cercetare & Dezvoltare și fabricare, oferind condiții de lucru bune și flexibile și frontiere deschise pentru importul de materii prime, pentru forța de muncă și pentru exportul de produse. Fabrica din Muttenz va fi un contribuitor cheie la realizarea unor standarde înalte de sustenabilitate în operațiunile grupului, sprijinind scopul general al acestuia de reducere a amprentei de carbon cu cel puțin 50%, reducând consumul apei cu 20% și generarea deșeurilor cu 20%, toate până în anul 2030.

Clusterul Bio Concept Valea Prahovei duce agricultura ecologică pe piețele externe, cu ajutor elvețian

Înființat în februarie 2018, clusterul Bio Concept Valea Prahovei s-a dezvoltat în interiorul proiectului „Servicii integrate de export pentru IMM-urile din România“, finanțat de Guvernul Federal Elvețian în proporție de 85%, proiect derulat, la rândul său, în cadrul Programului de Cooperare Elevețiano-Român vizând reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse. Scopul proiectului este sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii din sectoarele agriculturii ecologice și cel al mobilei (Prahova și Bacău, respectiv, regiunile Sud-Muntenia și Nord-Est) de a pătrunde pe piețele străine, în special în țări din exteriorul UE (Federația Rusă, Elveția, Emiratele Arabe Unite etc.)

Membrii fondatori ai clusterului sunt 17 întreprinderi, producători și asociații din agricultura ecologică (producție de miere ecologică, lavandă, bio-cătină, fructe și produse din fructe sau legume etc.), Universitatea „Spiru Haret“ București, USH Pro Business, Universitatea Petrol-Gaze Ploiești, Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Bioresurse Alimentare București, Camera de Comeț și Industrie Prahova, Direcția pentru Agricultură Județeană Prahova, două entități catalizator și clusterul Danube Engineering Hub Ploiești. Despre ce este și ce face Bio Concept Valea Prahovei am discutat cu dr. Costin Lianu, directorul general al USH Pro Business și conferențiar la Universitatea „Spiru Haret“ București, care are rol de facilitator în carul clusterului.

– Valea Prahovei are, să zicem, notorietate turistică. Nimeni nu s-ar fi gândit că, în acest spațiu, poate fi vorba și despre agricultură, fie ea și ecologică. De ce ați ales această zonă, ce este și ce face clusterul?

– Acest clauster a fost creat, dezvoltat și consolidat în perioada în care a fost și este activ Programul de Cooperare Elevețiano-Român de susținere e exporturilor. Înainte au mai existat încercări de dezvoltare a formelor colaborative în domeniul agriculturii ecologice și a turismului pe Valea Prahovei. Așa s-a format, de exemplu, Proecologic Sistem, o asociație a producătorilor în regim de certificare ecologică, iar clusterul s-a dezvoltat practic pe tulpina acestui grup, care joacă rol de actor principal și de entitate de management a Bio Concept. Însă, în același timp, Universitatea „Spiru Haret“ din București, prin USH Pro Business, a inițiat toată această mișcare. De ce Valea Prahovei? Ni s-a părut nouă ideea cea mai frumoasă de a ne lega identitatea de o indicație geografică foarte atractivă și nevalorificată prea mult, din păcate, sub aspectul agriculturii ecologice. De pildă, în zonă se produc 200 de tone de plante certificate ecologic, destinate exportului. Pe de altă parte, cei mai mulți dintre membrii clusterului sunt din localitățile de pe Valea Prahovei (Câmpina, Breaza, Comarnic, Sinaia, Bușteni, Azuga și Predeal). Zona este intens turistică, mai ales pentru populația Bucureștiului, iar ținta celor din agricultura bio este turismul ecologic, fiindcă spre acest tip probabil ne vom îndrepta și noi. Avem o structură în cluster care tocmai de acest lucru se ocupă, ca membrii grupului să fie mai prezenți pe piața locală, cu precădere în zona hotelieră și rețeaua de restaurante.

– Clusterul a împlinit un an de la înființare. Ne puteți rezuma activitatea grupului în acest răstimp?

– A fost un an foarte bogat, am avut activități multe. Am organizat simpozioane, conferințe și evenimente la Măneciu, Ploiești și București, unde componenta universitară a jucat un rol esențial în transferul de cunoștințe. Am pregătit evenimente dedicate piețelor internaționale, am participat în Irlanda la un program intitulat „Produs românesc pe piața irlandeză“, am promovat produsele clusterului prin USH Pro Business, în Elveția, membrii clusterului și-au prezentat produsele la Târgul Internațional de la Dubai, alții dintre ei vor fi prezenți la un târg consacrat din Nürnberg – Germania. De fapt, scopul principal acesta este, exportul de produse realizate de membrii clusterului pe piețele externe. Însă pe noi – mă refer la mediul universitar – ne interesează și aspectul de cercetare-dezvoltare-inovare. Încercăm să implicăm universitățile în zona de agricultura de precizie, cu utilizarea robotizării, a tehnologiilor blockchain și dorim să-i aducem pe micii fermieri mai aproape de zona de cercetare aplicată.

– Cu ce ecouri au fost participările la târgurile internaționale? S-au stabilit contacte și contracte între membrii clusterului și firmele din țările unde ei și-au prezentat produsele?

– Să nu ne așteptăm la rezultate peste noapte. Găsirea unui partener pe piața externă necesită timp. Firmele au văzut că un brand colectiv îi ajută în vânzări. Când partenerilor le vorbești despre un grup de firme are un alt impact decât atunci când un producător sau doi tratează pentru cantități reduse de marfă. Bun, unii au contacte în diverse faze, și-au testat produsele, le-au și omologat pe aceste piețe și sunt comenzi de probă, dar nu putem vorbi încă despre un export susținut. Învățăm să facem export! Pe de altă parte, nu pot să nu amintesc, iar acesta este meritul președintelui Proecologic Sistem, Ion Petre, câteva dintre produsele clusterului și ale asociației au fost introduse în lanțul de magazine ale retailer-lui european Carrefour.

– Spuneați de forța grupului. Aveți în vedere un brand comun în cadrul clusterului sau fiecare producător își păstrează identitatea mai mult sau mai puțin consacrată?

– Fiecare membru își păstrează identitatea. În calitate de experți în domeniu, nu recomandăm deocamdată utilizarea unui brand al clusterului, ci fiecare producător e bine să-și utilizeze marca proprie. E adevărat, Bio Concept este un brand regional umbrelă, care ajută la o desfacere comună a produselor, sporește vizibilitatea, dar e bine care fiecare firmă sau mic producător să-și păstreze creația. Există și o altă variantă mai strânsă de colaborare, în care brandul umbrelă se poate transforma în marcă, dar acest lucru presupune creșterea încrederii între membri, iar consolidarea acestui tip de relații necesită timp.

– Clusterul va fi limitat în timp de programul elvețian sau va exista și după ce proiectul se va fi încheiat?

– E cert că va merge mai departe. Clusterul nu s-a creat ca să se închidă odată cu programul elvețian, ci ca să-și continue activitatea. Pe termen mediu, încercăm să susținem inovarea la nivel de cluster și promovarea identității la evenimentele internaționale, vrem să fim activi în promovarea exporturilor, iar pe plan intern dorim să dezvoltăm și să inovăm sistemul ecologic, în pas cu ceea ce se întâmplă în plan european. Pe termen lung, ne gândim și la posibilitatea dezvoltării unei rețele proprii de comercializare sub brandul acesta și de a participa activ la proiecte de cercetare de anvergură. În concluzie, viața acestui cluster nu depinde de programul elvețian; va exista în timp, dar nu știu să spun cât.

Maria Bogdan

  • Publicat în Social

Regine și rase de albine în Austria, Germania și Elveția

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câteva numere ale revistei de față le-am detaliat pe cele pe care le-am considerat mai importante.

Fac aceste relatări în speranța că apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Este îndeobște cunoscut că eficienţa economică a unei stupine este determinată, în primul rând, de potenţialul genetic al albinelor, respectiv de rasa lor, așa că una dintre preocupările mele în această documentare a fost aflarea de informații despre utilizarea și obținerea reginelor din rase pure, protejarea acestora pentru a nu fi impurificate de alte rase și ameliorarea, respectiv conservarea rasei indigene naționale și sistemului istoric de stupi în Austria, Elveția și Germania.

● În Austria se utilizează cu prioritate rasa de albine Apis mellifera carnica, care răspunde foarte bine biotopului austriac, dar sunt apicultori care folosesc și hibridul Buckfast și împerecherea reginelor în exploatațiile de multiplicare sau de elită se face în zone protejate astfel încât în acestea să nu pătrundă familii de albine din alte rase care prin trântorii lor să afecteze puritatea rasei. De menționat că aceste zone sunt respectate cu strictețe de apicultorii austrieci.

Ca exemplu de utilizare în Austria a reginelor Buckfast este ferma apicolă „Pannonische Imkereigenossenschaft“ situată în Gols, care deține un număr de peste 1.000 familii de albine și care, după afirmațiile dlui Mario Vogel, unul dintre proprietarii fermei, achiziționează anual circa 50 de regine Buckfast de elită pe care apoi le multiplică într-o locație protejată pentru introducere în stupinele proprii ale fermei.

● Apicultorii elvețieni nu agreează utilizarea hibridului Buckfast, fiind nemulțumiți de performanțele acestuia pe teritoriul Elveției și folosesc albinele din rasa Apis mellifera carnica sau rasa autohtonă Apis mellifera mellifera (albina neagră).

Astfel, la Asociația apicultorilor care fac pastoral Wanderimkerei din Signau, președintele acesteia, dl Baumgartner Fritz, ne-a relatat că asociația are 14.000 de apicultori, că produce anual 300-500 de regine în rasa pură Apis mellifera carnica, dar și că în această acțiune se implică și organele sanitar veterinare ale cantonului pentru asigurarea stării de sănătate a acestora și a familiilor de albine. Totodată, acesta ne-a relatat că pentru asigurarea purității rasei stațiile de împerechere au asigurate, prin reglementări legale, zone de protecție de 10 km pentru stațiile de tip A = elită și de 3 km pentru stațiile de tip B = multiplicare.

O acțiune interesantă a apiculturii elvețiene este conservarea metodelor de stupărit istoric tradițional și a rasei de albine autohtone.

Această acțiune ne-a fost dezvăluită inițial la Research Institute of Organic Agriculture FiBL Frick, institut privat de cercetare în agricultura organică, de reprezentantul acestuia Salvador V. Gariby care ne-a prezentat modele de stupi cu vizitare prin spate, așa cum îi foloseau vechii apicultori elvețieni și, mai mult, cum făceau albinele să crească faguri în rame fără foițe de faguri artificiali.

Conservarea, ameliorarea și aspecte ale selecției rasei naționale elvețiene ne-au fost prezentate de dl Hans Ulrich Thomas din partea asociației Association for Apis melifera melifera din Zürich, care are acest scop privind rasa de albină autohtonă elvețiană, albina neagră – Apis mellifera mellifera.

Promovarea acestei rase se face și prin organizarea de cursuri de apicultură și astfel mulți dintre participanții la aceste cursuri (circa 35%) devin apicultori care vor fi sprijiniți și convinși să folosească această rasă.

Pentru puritatea rasei, statul elvețian se implică subvenționând anumite analize și tratamente specifice în valoare de până la 6.000 euro, determinări ADN – finanțate în totalitate și tot în acest scop asociația are organizate 6 stații izolate de împerechere a reginelor astfel că, de exemplu în 2016, au fost produse peste 6.000 de regine din rasa albinei negre și există și 30 stațiuni de testare și selectare a acestora de unde apicultorii cumpără reginele. De altfel, este de specificat că momentan există cel puțin 20 de apicultori, membri ai asociației, care lucrează numai cu albina neagră elvețiană și că funcționează și Asociația Internațională Apis mellifera mellifera, susținută științific de Institutul pentru Cercetare Apicolă din Hohen Neuendorf (localitate de lângă Berlin) – Germania, unde asociația elvețiană este afiliată.

● Referitor la reginele și rasele de albine utilizate în prezent în Germania, trebuie să ne reamintim că, încă din anul 1980, RUTTNER consemnează că importurile de albine în Germania au făcut să supravieţuiască doar albinele carnioliene (Apis mellifera carnica) şi italiene (Apis mellifera lingustica), care sunt bine adaptate la condiţiile de iernare şi la cele din primăvară, la care adaptarea nu este uşoară. În urma încrucişărilor necontrolate, reputatul cercetător a constatat o sporire a vitalităţii şi productivităţii, dar şi o mai mare agresivitate şi înclinare spre roire.

Actualmente, pe teritoriul Germaniei albina neagră, fostă autohtonă, aproape a dispărut în totalitate, fiind înlocuită de rasa carnioliană (carnica) sau de hibridul Fratelui Adam – Buckfast, acestea răspunzând mai bine cerințelor actuale ale apicultorilor germani.

Astfel că în ultimii ani, în sudul Germaniei, hibridul Buckfast a atins 30-50% din efectivul de familii de albine și hibridarea practicată s-a dovedit a reprezenta o parazitare a rasei locale deoarece s-a remarcat că, prin utilizarea diferenţelor genetice dintre două rase, se ajunge la degradarea ireversibilă a bazei genetice a acestora.

Ținând cont de realitatea prezentată mai sus, în ultima zi activă a excursiei am efectuat o vizită la exploatația apicolă „Imkerei Fehren­bach“ Ravensburg – Germania, care este o întreprindere familială profesionistă având 600 de familii de albine și care se preocupă în principal de creșterea și comercializarea reginelor din rasa Buckfast, astfel că proprietarul și administratorul dl Klaus Fehrenbach ne-a prezentat aspecte ale acestei îndeletniciri și ne-a prezentat câteva familii de albine buckfast, prilej pentru a ne convige de blândețea lor.

Dl Klaus Fehrenbach a preluat îndeletnicirea de producere a reginelor Buckfast de la tatăl său care în 1960 la cunoscut și a început o colaborare cu pr. Karl Kehrle, supranumit Fratele Adam, astfel că din 1962 a produs regine Buckfast folosind pentru împerechere controlată o insulă suficient de izolată.

Din anul 1971 împerechează reginele la o stație de împerechere situată la altitudinea de 1.300 m și ele sunt livrate beneficiarilor în perioada mai-iunie ale fiecărui an prin curieri rapizi sau la sediul exploatației.

Voi încheia aceste relatări cu un epilog, în numerele viitoare al revistei, în care voi încerca să desprind niște concluzii pentru ce ar trebui să facem noi, apicultorii, formele asociative și organele în drept de stat pentru a îmbunătăți activitatea apicolă românească.

GALERIE FOTO


Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 28-29

Producerea, condiționarea și desfacerea polenului în Elveția

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016 mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câtorva numere ale revistei de față le voi detalia pe cele pe care le consider mai importante.

Fac aceste relatări în speranța ca apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Un alt produs important al activității apicole este „polenul“, numit și „pâinea albinelor“ care, spre deosebire de miere care constituie hrană energetică, reprezintă hrană proteică pentru albine. Datorită bogăției sale în substanțe nutritive, polenul strâns de albine a intrat și în alimentația umană, ca produs dietetic și terapeutic.

În Elveția, cu ocazia excursiei de documentare, am făcut o vizită la sediul Asociației de Procesare Polen „Bienen Roth& Co“ Wila, situat într-o zonă montană mirifică, unde dl Roth, președintele acesteia, ne-a prezentat cu amabilitate și răbdare aspecte ale activității asociației pe care o conduce, o stupină, utilaje pentru colectarea și condiționarea polenului și alte aspecte ale activității apicole.

Asociația a fost constituită în 1980 cu scopul principal de a colecta și procesa polen pentru a-l obține cât mai curat. Are 120 de membri, dintre care 50 sunt în permanență activi.

Membrii asociației colectează în sezonul activ polenul prin intermediul unor colectoare de fund pe care le golesc în fiecare seară, îl congelează la -20°C, îl aduc la sediul asociației, unde este curățat de impurități, selectat, stocat în camere frigorifice și, la cerere, este returnat apicultorului proprietar. Valorificarea polenului o poate face și asociația, care îl vinde, după ce l-a uscat, la diferite supermarketuri și magazine en gros cu circa 20 CHF / kg și direct – en detail, cu 20 CHF / 200 g sau 12,5 CHF / 100 g. Aici trebuie precizat că pentru polenul crud nu există reglementări legislative, iar pentru beneficiarii care îl doresc acesta se livrează în pungi vidate cu indicația ca până la folosire să se păstreze în congelatoare.

Într-un an apicol normal un apicultor, membru al asociației, poate colecta 200-300 kg de polen de la 40-50 familii de albine și pentru a obține aceste cantități colectarea începe odată cu înflorirea păpădiei, de la sfârșitul lunii aprilie până la începutul lunii iunie, pe o durată de 6-8 săptămâni.

Ca urmare a faptului că în perioadele de colectare pot exista ploi, care dacă umezesc polenul duc la mucegăirea acestuia, pentru colectarea polenului se folosesc numai colectoare de fund, iar ca să nu aibă timp să apară fenomenul de fermentare (polenul fermentează de la + 36°C) golirea colectoarelor se efectuează în fiecare seară și polenul obținut se depozitează imediat în congelatoare.

Pentru obținerea unui randament optim colectoarele au plăcile active cu găuri având Ǿ 5 mm și site din inox cu găuri de Ǿ 3,5 mm și eliminarea umidității din polenul recoltat se face în uscătoare la temperatura de 30°-35°C, obținând în 36 de ore o umiditate de maximum 6,5-7% și pe tăvile uscătoarelor se pune cel mult 1,5 kg de polen. După reglementările legale, umiditatea polenului uscat nu trebuie să depășească valoarea de 8%.

Pentru selectare și curățare polenul crud se congelează și apoi se introduce în selector, unde selectarea și curățirea se fac după greutatea și mărimea granulelor.

La finalul vizitei am putut să admirăm, sub un soare de toamnă, peisajul deosebit în care este situat sediul asociației, casa președintelui și una dintre stupine.

Închei relatarea cu speranța că informațiile date vor contribui la îmbunătățirea activității apicole din România și vă anunț că voi continua cu informații despre obținerea reginelor din rase pure, protejarea acestora pentru a nu fi impurificate de alte rase, precum și protejarea și conservarea rasei indigene naționale și a sistemului istoric de stupi în Elveția, Austria și Germania.

Totodată, având în vedere că acest articol este ultimul din acest an, urez cititorilor mei „Crăciun fericit!“ și „La mulți ani!“, iar apicultorilor, pentru că am semnale că deja au apărut pierderi masive ale familiilor de albine, să iasă în primăvară cu cât mai multe în stare normală.

GALERIE FOTO


Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 24, 16-31 decembrie 2016 – pag. 28-29

Afaceri apicole în Austria, Germania și Elveția

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câtorva numere ale revistei de față le voi detalia pe cele pe care le consider mai importante.

Fac aceste relatări în speranța ca apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Când pomenim de apicultură, familii de albine sau stupi implicit ne gândim și la acea „substanță dulce produsă de albine numită miere“, deci, evident, din descrierile și concluziile mele nu trebuie să lipsească producerea, condiționarea și desfacerea acestui produs crucial al activității apicole în țările vizitate.

Voi începe cu descrierea ofertelor melifere așa cum le-am perceput și obser­vat eu și ceilalți apicultori români în cursul vizitei de documentare în cele trei țări.

apicultura apicultori romani

Timp de aproape o săptămână am peregrinat prin cele trei țări și nu am văzut nicio palmă de pământ necultivată afară de suprafețele împădurite și cu construcții imobiliare. Terenurile agricole sunt cultivate cu diverse culturi și după recoltarea acestora fie sunt arate imediat, fie sunt însămânțate cu plante care după creștere sunt înglobate în sol pentru îngrășarea acestuia. De asemenea, suprafețele folosite pentru pășunat sunt cu rigurozitate împărțite în parcele, astfel că animalele care le pășunează după ce pasc toată iarba sunt mutate pe alte parcele cu iarbă crescută, dând răgaz parcelelor păscute să se refacă. Evident, majoritatea speciilor de plante de pe aceste pășuni nu mai apucă să înflorească punând la dispoziție albinelor nectar și polen, regenerarea pajiștilor făcându-se prin reînsămânțare primăvara de către fermieri. Mai mult, am văzut la 1.400 m în Elveția, în pădure, pe marginea drumului, utilaje care tundeau și colectau iarba, astfel nedându-i timp să înflorească.

Aceasta fiind starea suprafețelor care sunt la dispoziția albinelor, se pare că ofertele plantelor melifere spontane lipsesc aproape în totalitate, culesurile melifere bazându-se numai pe diverse culturi agricole, pe plantațiile pomicole și pe masivele de salcâm și tei, care în caz de condiții pedoclimatice favorabile generează nectar și polen. Totodată, în anumiți ani pădurile acestor țări pun la dispoziție albinelor cantități generoase de mană.

Analizând cele relatate mai sus și știind că se tinde ca dezvoltarea și modernizarea agriculturii din România să se facă după modelul țărilor vizitate, prevedem că apicultura românească va fi și ea în impas și va trebui, mai ales ținând cont de schimbările climatice ce se prevăd, să-și modifice strategiile întreținerii și exploatării familiilor de albine. Actualmente, norocul nostru este că încă mai există multe terenuri agricole nelucrate, fânețe montane, lunci ale unor râuri și Delta Dunării unde, în condiții climatice favorabile, există o bogată floră spontană meliferă.

Cu ocazia deplasărilor la diferite exploatații apicole am pus întrebări și am urmărit cu interes răspunsurile administratorilor acestora privind tema producerii, condiționării și desfacerii mierii și alte elemente adiacente subiectului. Astfel:

● Mario Vogel, coproprietar al fermei „Pannonis­cheImkereigenossenschaft“ din Gols – Austria ne-a declarat că în anul 2016 a obținut o producție medie de miere de 50 kg/familie de albine și că sorturile de miere au fost de rapiță, salcâm, polifloră, castan și mană.

Prețurile obținute pe 250 g au fost de 5,5 € la polifloră, 6,5 € la salcâm și de 7,3 € la mană și consumul mediu pe locuitor în Austria este de 1.020-1030 g.

Observând în halele de procesat și depozitat miere mulți recipienți cu zaharuri l-am întrebat ce face cu aceste produse și dânsul mi-a răspuns că realizează în luna august hrăniri de completare cu 20 kg de Apiinvert pe stup (în două tranșe: 12 kg și 8 kg). Oare nu este cumva prea mult? Și cum a obținut în acest an, care este recunoscut ca an apicol foarte slab, o medie de 50 kg de miere pe stup este o enigmă.

● La stupina „Bienenhof Meier“, Pasching/Linz – Germania am fost întâmpinați de proprietarul Johann Meier care ne-a relatat că gestionează un număr de peste 300 familii de albine de la care pleacă la comercializare 20 t de miere pe an, care se vinde cu 5 € – 250 g, 7,5 € – 500 g, 13 € – 950 g și că în Germania consumul mediu pe locuitor este de peste 1.500 g.

Din punctul de vedere al conformității calității mierii, dul Meier ne-a declarat că în Germania se efectuează cel puțin un control pe an gratuit de către organele statului, iar dacă mierea este depistată necorespunzătoare aceasta este exclusă de la vânzare și comerciantul suportă costul analizelor.

De asemenea, în timpul vizitei am putut contempla hrănitoare uriașe cu capacitate volumetrică de circa 5 sau 10 litri și mari cantități de zaharuri în depozit.

● Vizitând Asociația Apicolă de Pastoral „Wan­derimkerei“, Signau – Elveția, ne-am întreținut cu președintele acesteia dul Fritz și cu apicultoarea Ursula Lüthi despre modurile prin care asociația sprijină apicultorii să-și producă și să-și vândă mierea produsă de stupinele lor. Astfel există și funcționează cu succes un sistem de certificare a mierii care face verificarea corectitudinii datelor de pe etichetele flacoanelor și borcanelor cu miere, verificarea cantității și depistarea eventualelor reziduuri și, în fine, verificarea provenienței și conformității procesării în condiții septice.

Totodată, asociația face prognoze privind culesurile de producție, cu predilecție la mană, pe care le comunică membrilor săi.

apicultura linie procesare

Mierea produsă este vândută în zonele apropiate stupinelor, existând o continuitate a vânzărilor la un portofoliu de clienți fideli. Prețul de vânzare en-gros este în medie de 22 FE/1 kg și de 30 FE/1kg (50 FE/1 kg în cazul specialităților) la vânzarea cu amănuntul.

● La exploatația „Imkerei Mayr GmbH“ Kardolf – Elveția, deținută de un apicultorul profesionist Robert Mayr, am putut vedea o stație de procesare, condiționare, dozare și etichetare ultramodernă și dl Robert Mayer ne-a dezvăluit că are a cifră de afaceri de 120.000 € și că de la fiecare stupină cu 30 de stupi deținută a obținut în 2016 o producție de miere de mană sau polifloră cuprinsă între 600 kg și 1.500 kg și că mierea ecologică este foarte căutată în Elveția și el o vinde cu 18 FE – 500 g.

● Cu prilejul deplasării la asociația „Association for Apis melifera melifera“ Zürich – Elveția, printre alte prezentări dul Hans Ulrich Thomas ne-a informat că în Elveția, deși se produc anual 500.000 tone de fructe, deci există suprafețe mari de pomi și arbuști fructiferi, se produc numai 2.500 tone de miere pe an care asigură numai 25% din consumul elvețienilor, restul asigurându-se din importuri.

Această situație este ca urmare a faptului că numărul de stupi este mic, deși sunt mulți apicultori. Numai în Cantonul Zürich, cu o suprafață de 1.729 km2, sunt 1.600 apicultori (din care 50% femei), dar marea majoritate a apicultorilor sunt amatori, având până în 10 familii de albine. Profesioniști, în toată Elveția, sunt circa 15 apicultori care însumează un total aproximativ de 500 familii de albine și care extrag mierea pe care o vând loco fără probleme cu 18-20 € / kg.

Tot în Elveția, pentru ca locuitorii să mențină și să dezvolte această îndeletnicire apicolă tradițională și istorică, statul nu percepe impozite pentru activitatea apicolă și, mai mult, în supermarketuri mierea obținută de la albina neagră (Apis melifera mellifera), albina tradițională elvețiană, se vinde cu 9,5 € / 250 g, din care apicultorii producători primesc 7 €, iar consumul mediu pe locuitor în această țară este de peste 1.100 g.

Închei cu speranța că informațiile pe care le conține acest articol vor contribui la îmbunătățirea activității apicole din România. De asemenea vă anunț că voi continua cu informații despre producerea, condiționarea și desfacerea polenului în Elveția.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 28-30

Reglementări și proceduri specifice stupăritului în Austria, Germania și Elveția

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câteva numere ale revistei Lumea Satului le voi detalia pe cele pe care le consider mai importante.

Fac aceste relatări în speranța că apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

În cadrul acestei teme voi accentua cu prioritate reglementările privind efectuarea stupăritului pe vetrele permanente și de pastoral și modurile de identificare a familiilor de albine și stupinelor.

În toate țările vizitate care efectuează stupărit staționar și pastoral numărul de familii pe vetrele permanente – de iernare nu depășește 50, iar pe vetrele temporare de pastoral, maximum 35 familii de albine. Aceste numere au fost stabilite de practica apicolă îndelungată a apicultorilor care au făcut încercări cu diferite densități de stupi pe vetre.

Ca exemplificare, dl Mario Vogel din Austria, care are în jur de 1.000 familii de albine, face stupărit pastoral cu deplasări de circa 75 km la polifloră și 200 km la mană pe 30 de vetre pe locații cu contracte de închiriere, pentru care plătește anual 5.000 de euro. În Elveția numărul de vetre ale unei exploatații apicole este restricționat la maximum 50 și dacă o vatră este ocupată mai mult de 6 luni trebuie obținută autorizație de staționare de la primăria locală. De asemenea, organele sanitar-veterinare ale cantoanelor elvețiene pot declara zone interzise stupăritului dacă în acestea se constată existența locii europene și/sau americane.

Tot în Elveția deplasările pe vetre noi se anunță la primăriile locale și fiecare localitate are un număr anunțat public pe Internet.

Cred că cea mai mare deficiență a celor care efectuează stupărit staționar și pastoral în România este folosirea unor densități exagerate pe vetrele permanente sau de pastoral, iar argumentul că stupii trebuie păziți nu stă în picioare, probabil din creșterea producțiilor obținute prin optimizarea numărului de stupi pe vetre se vor găsi bani pentru asigurarea securității stupinelor.

Aici trebuie amintit și faptul că majoritatea apicultorilor români care efectuează stupărit pastoral au pavilioane apicole tractate sau autotractate. Este adevărat că pavilioanele au avantajele lor privind pregătirea de deplasare și asigurarea securității și integrității, dar, mai ales având în vedere că ofertele melifere vor fi, în lumina schimbărilor climatice care vin, din ce în ce mai mici, poate apicultorii ar trebui să gândească altă strategie privind efectuarea stupăritului în viitor.

Poate ar fi necesar să ne obișnuim că trebuie să și investim ca să scoatem profit, să nu mai mergem pe investiții cât mai mici; cele văzute în exploatațiile străine vizitate îmi confirmă părerea.

Referitor la distanțe și condițiile amplasării vetrelor în toate cele trei țări există reglementări similare cu mici diferențe, astfel: distanțele între vetrele permanente trebuie să fie de minimum 600 m în Austria și de 500 m în Elveția, iar la vetrele de pastoral distanța minimă este de 200 m și stațiile de împerechere regine sunt protejate cu restricționări de 10 km (cele de tip A) sau 3 km (cele de tip B).

Stupina Austria

Totodată, la așezarea vetrelor distanța minimă impusă față de clădirile publice este de 50 m și față de drumuri de 5 m.

Apicultorii din România nu duc lipsă de reglementări legislative pentru stupărit. Astfel, Asociația Crescătorilor de Albine din România a elaborat cu finanțare europeană și română Ghidul de bune practici în apicultură și există și Legea apiculturii, dar prevederile din acestea nu sunt luate în considerare de majoritatea apicultorilor. Problema constă în faptul că nu este dispus niciun organ al statului să vegheze ca aceste reglementări să fie respectate. Dacă apicultorii din Austria, Germania și Elveția nici nu concep să încalce reglementările legislative privind practicarea stupăritului, apicultorii români de multe ori caută portițe de eludare a reglementărilor legislative care îi privesc. Pot proba aceste afirmații cu faptul că uneori în zonele de cules melifer pavilioanele apicole stau ca în parcare și astfel pe suprafețe de câțiva kilometrii pătrați apar densități de câteva mii de familii de albine.

Un subiect foarte dezbătut și controversat în România este cel referitor la identificarea exploatațiilor apicole și familiilor de albine pentru care s-au emis ordinele ministrului Agriculturii OM 119/2011 și OM 246/2012, urmate de o încercare de nou proiect în 2016 din care a rezultat cel mai sofisticat sistem de identificare a exploatațiilor apicole și familiilor de albine, care implică un vast sistem birocratic și, bineînțeles, un volum de muncă pe măsură. Din documentările noastre ceva similar nu există nicăieri în lume.

Voi proba cele afirmate cu cele aflate din cele trei țări vizitate, cei în drept nu au decât să ne aducă exemple contrarii concrete.

Conform celor afirmate de apicultorii Mario Vogel din Gols – Austria și Klaus Fehrenbach din Ravensburg – Germania, în aceste două țări existența stupinelor se anunță în luna august la primăriile locale, numărul de stupi putând fi anunțat sau nu.

În Elveția Ursula Lüthi din Signau ne-a informat că identificarea stupilor nu există, făcându-se numai identificarea stupinelor pentru care se primesc coduri numerice.

Aici țin să amintesc celor în drept de la MADR, ANZ și ANSVSA că la întâlnirea consultativă din primăvara anului 2016 majoritatea reprezentanților formelor asociative ale apicultorilor prezenți au semnat și depus la ministrul MADR un memoriu în care se cerea să se renunțe la actualul sistem de identificare și numărul de familii de albine să se anunțe anual la primăriile locale, acestea fiind înscrise în registrele agricole. Stupinele trebuie să primească coduri numerice de identificare – „simplu și eficient“. Mingea a fost ridicată la fileu, așteptăm o replică constructivă.

Cu speranța că informațiile pe care le conțin aceste articole vor contribui la îmbunătățirea activității apicole din România, vă anunț că voi continua cu informații despre producerea, condiționarea și desfacerea mierii în Austria, Germania și Elveția.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 26

Informare privind presupusa interdicţie introdusă de Elveţia la importul cărnii de porc din România

Referitor la articolele recent publicate privind aşa zisa interdicţie, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale face următoarele precizări:

Dintr-o eroare regretabilă, Agenţia Telegrafică Elveţiană (ATS) a emis un comunicat privind interdicţia menţionată, preluat de mass-media, inclusiv din România. Din păcate, ATS în comunicarea a confundat pesta porcină africană recent detectată, în Polonia şi Lituania, cu pesta porcină, rezultând astfel că, în acest context, s-ar interzice importul de carne de porc şi produse din acesta şi din România.

Urmare confuziei create, MADR a efectuat demersurile necesare clarificării situaţiei, pe lângă autorităţile elveţiene de la Berna şi de la Bruxelles.

Acestea au confirmat că eroarea s-a produs în contextul în care Elveţia a adoptat recent un act legislativ care preia prevederile Deciziei 20013/764 – act ce stabileşte condiţiile în care Statele membre ale UE, care nu sunt considerate încă libere de pesta porcină clasică (inclusiv RO), pot exporta în Elveţia.

Acest act legislativ a fost din eroare asociat de ATS cu Decizia privind restricţiile introduse pentru statele membre care au identificat recent pesta porcină africană.

Autorităţile veterinare din Elveţia au confirmat că pentru exportul de carne de porc şi produse din aceasta provenite din România se impun aceleaşi reguli cu cele aplicate pe teritoriul UE, respectiv porcinele şi carnea de porc să provină de la fermele comerciale care respectă condiţiile de biosecuritate, aşa cum sunt precizate în art. 4 al Deciziei 2013/764. În fapt, această Decizie este baza legală care a permis României, după 7 ani de la aderare, să poată comercializa carne de porc pe piaţa europeană şi pe pieţele terţe.

De asemenea, autorităţile veterinare elveţiene au solicitat ATS să retragă comunicatul privind interdicţia importului de carne de porc şi produse din acesta din România.

 

Abonează-te la acest feed RSS