În continuarea ciclului Cum putem proteja albina noastră românească – Puncte de vedere, vă prezint pe scurt câteva idei cu justificări pertinente și explicații despre necesitatea păstrării, ameliorării și selecționării rasei autohtone. Doamna dr. ing. Melinda Tofalvi a obținut în anul 2009 doctoratul în apicultură sub conducerea reputatului prof. univ. dr. Liviu Alexandru Mărghitaș și practică apicultura din copilărie.

Se pare, de altfel, că apicultoarea împătimită Melinda Tofalvi are legături strămoșești cu omul de știință prof. univ. dr. Zoltán Pál ÖRÖSY, recunoscut pe plan mondial, cu merite deosebite în domeniul biologiei și mai ales in domeniul apiculturii, cu prepoderență în creșterea reginelor.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Nu am altă modalitate de a-mi exprima admirația mea decât să mă închin și să admir această ființă minusculă de miligrame, care, plutind sub albastrul cerului, poate să susțină o bază ereditară atât de ciudat concepută. (Limba maghiară definește și acest miracol: albina mamă (matca) este Mamă, chiar dacă este virgină, și Regină. Cuvântul méh (albina) înseamnă și uter – organul genital femel din care se nasc urmași).

Sunt conștientă și știu că, dacă am lansa întrebarea: Oare suntem datori să salvăm o specie de animal indigen? Din start va apărea răspunsul în unison: da, trebuie salvată!

Determinismul genetic al sexelor la albine se realizează la nivelul genelor (nu la nivel cromozomal – Mackensen 1955) și starea de homozigot al genelor răspunzătoare de sex determină sexul masculin, indiferent dacă cromozomii sunt în stare haploidă sau diploidă (Woyke 1962).

Acesta este un factor menit să susțină și să asigure menținerea permanentă a genomului albinei în stare heteroalelă. Vitalitatea ei este ascunsă în această variabilitate genetică. Echilibrul morfofiziologic și vitalitatea unei populații pot fi măsurate prin numărul alelelor sexuale existente în populație. Dacă într-o populație nu sunt cel puțin 9-16 feluri de alele sexuale, această populație va deveni neviabilă (Mackensen, 1955; Ladilaw és Gomes, 1956; Kerr, 1967; Woyke, 1976; Adamus, 1977).

Prin încrucișarea ecotipurilor (raselor), efectele de heterozis se accentuează și mai mult. Dar avem deja destule experiențe, ca să fim prudenți.

Trebuie să observăm că la această specie, care cu mecanisme multiple asigură păstrarea variabilității, se pun totuși bariere pentru intrări de gene de la alte ecotipuri sau rase.

Se știe că pe zonele unde în mod natural se suprapune arealul ecotipurilor, reprezentanții acestora ies la împerechere în alte intervale de timp, evitând astfel încrucișarea. (Gilles Fert)

Ecotipurile formate de natură au structuri genetice „întocmite“, încercate și testate de către și pentru condiții pedoclimatice, floristice date. În condițiile respective, structurile genetice ale unor alte ecotipuri poate n-ar fi avantajoase sau ar reprezenta o povară fără sens pentru ele.

Dacă omul a forțat această hibridare, populații lăsate pe seama legilor proprii sunt capabile și tind să elimine elementele străine (alele fără confirmări că ar fi utile) și tind, sunt capabile să refacă structurile genetice. (Observații proprii).

Albina indigenă, autohtonă... Să se implice omul și în genetica lor? Întrebarea pare depășită. Omul deja a cucerit lumea vie pământească. Pe jumătate inconștient și indirect, dar din ce în ce mai puternic are influență incontestabilă asupra genomurilor oricărei specii care astăzi mai există. Factorul uman a devenit un factor aproape egal cu cel al naturii.

Schimbările mediului determinate de om au caracter brusc, ceea ce presupune o supraîncercare a speciilor, altfel acomodabile la schimbările mult mai lente ale naturii.

În momentul de față, neimplicarea omului în viața oricărei viețuitoare se pare că se traduce prin dispariția sigură a speciei respective. Habitatul actual și de perspectivă este atât de mult determinat de om încât nu va permite supraviețuirea albinei autohtone, oricât de valoroasă și viabilă a fost construită de natură, fără intervenția conștientă a omului, în direcția salvării.

Deci menținerea speciei Apis din ce în ce mai mult se poate asigura numai prin intervenția omului, tocmai în zestrea ei ereditară. Numai conștiința și munca omului pot asigura realizările care vor fi capabile să ocrotească și să găsească în timp util structuri genetice supraviețuitoare. Trebuie să recunoaș­tem că, fără munca conștientă a omului, variabilitatea genetică nu mai poate fi menținută.

Omul are dreptul, este obligat să se implice în ultimele cetăți ale zestrei ereditare a raselor autohtone? Întrebarea și răspunsul nu-i privesc numai pe cei care trăiesc în mijlocul acestora, în jurul cărora mai există din aceste bogății ale variabilății genetice. Sărăcia, modestia economică au contribuit la menținerea bogăției genofondului albinei autohtone.

Dar tocmai pentru oamenii care trăiesc în astfel de condiții este mai important să aibă acces la familii performante productive, cu care poate realiza produse apreciate economic.

Totodată, păstrarea zestrei ereditare, bogată a rasei noastre autohtone tot supraviețuirea omului slujește. Ajungând la intersecție, cine alege exploatarea familiilor performante e bine să meargă pe drumul ales.

Ajutorul acordat apicultorilor pentru păstrarea populațiilor de albine autohtone este interesul tuturor.

Prin însămânțarea artificială cu o spermă mixată de la un număr mare de trântori putem asigura variabilitate și curățenie genetică (Rothenbuhler), lucru pus în pericol în mod natural.

Melinda Tofalvi, apicultor Phd

Mátyás Szász, ecolog, apicultor

Am considerat că este necesar să cerem și părerea domnului Ilie Anghel apicultor teleormănean deținător al unor stupine de producție care însumează peste 400 de familii și care practică stupăritul de producție de 34 de ani.

Valurile apărute pe forumuri apicole și în general în lumea apicolă românească sunt semne că domeniul reprezintă interes. Oamenii își apără afacerile și, odată cu ele, albina, apicultura și toate beneficile ei.

Protecția Apis mellifera carpatica, rasă autohtonă românească, se poate realiza cu ajutorul reglementărilor precise și fără echivoc, cu implicarea organelor responsabile ale statului și apicultorilor.

Principalele măsuri care cred că ar trebui luate sunt:

• • subvenționarea producției de miere obținute de la albinele din rasa autohtonă;
• • subvenționarea famililor de albine din rasa autohtonă cumpărate;
• • subvenționarea reginelor din rasa autohtonă cumpărate.

De asemenea, păstrarea nealterată a fondului genetic autohton trebuie să fie în responsabilitatea autorităților compe­tente: stat, minister, ANZ sau cum se mai numesc acestea.

Ilie Anghel, apicultor