reclama youtube lumeasatuluitv
update 6 Dec 2019

EPILOG la periplul apicol european (II)

  • Publicat în Apicultura

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, iar acum, după încheierea acestui periplu și trecerea unui timp de sedimentare și cristalizare a informațiilor, voi încerca să trag niște concluzii față de ce am aflat și vizavi de desfășurarea stupăritului în țara noastră – România.

Fac aceste relatări în speranța ca apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Producerea, condiționarea și desfacerea mierii, polenului și a altor produse apicole în țările vizitate vizazi de România este o temă foarte importantă de dezbătut, cu bune și cu rele.

Este evident că prioritar în producerea de miere și a altor produse apicole este existența ofertelor melifere cu secreții nectarifere și polenifere suficient de mari și variate pentru a se obține culesuri de producție și de întreținere.

Pentru o mai profundă și explicită documentare recomand articolul intitulat „Afaceri apicole în Austria, Germania și Elveția“ publicat în nr. 23 din 1-15 decembrie 2016 din revista Lumea Satului, unde descriam că am văzut și sesizat posibilele oferte melifere în cele trei țări vizitate.

Astfel, a rezultat că în aceste țări, datorită aplicării de metodologii agricole moderne, suprafețele care sunt la dispoziția albinelor sunt lipsite aproape în totalitate de floră spontană, culesurile melifere bazându-se numai pe diverse monoculturi agricole, pe plantațiile pomicole și pe masivele de salcâm și tei, care, în caz de condiții pedoclimatice favorabile, generează nectar și polen. Totodată, în anumiți ani pădurile acestor țări pun la dispoziție albinelor cantități generoase de mană.

Analizând cele relatate mai sus și știind că se tinde ca dezvoltarea și modernizarea agriculturii din România să se facă după modelul țărilor vizitate, prevăd că, în următorii ani, și apicultura românească va fi în impas și va trebui, mai ales ținând cont de schimbările climatice ce se prevăd, să-și modifice strategiile întreținerii și exploatării familiilor de albine. Actualmente, norocul nostru este că încă mai există multe terenuri agricole nelucrate, fânețe montane, lunci ale unor râuri și Delta Dunării, unde, în condiții climatice favorabile, există o bogată floră spontană meliferă.

Referitor la condiționarea mierii și a altor produse apicole, trebuie arătat că această operațiune se face după cele mai noi, sigure și curate metode și, mai mult, se pare că există asistență și control din partea reprezentanților formelor asociative privind corecta etichetare a produselor, analiza existenței reziduurilor în produse și nivelul calității lor, verificarea provenienței, respectiv trasabilitatea și procesarea în condiții septice.

Comparativ cu cele arătate mai sus, țin să precizez că, deși multe forme asociative apicole românești au prevăzute în statutele lor asigurarea asistenței și controlului apicultorilor membri privind producerea și condiționarea produselor apicole, n-am auzit să îndeplinească acest deziderat.

Încununarea activităţii apicole este reprezentată de desfacerea produselor apicole şi în principal a mierii obţinute de apicultori din munca lor, așa că în continuare voi analiza acest aspect.

De la început trebuie scoase în evidenţă condiţiile în care se desfac produsele apicole în Austria, Germania și Elveția, astfel că media consumului de miere anual pe cap de locuitor este de 1.020-1.030 g în Austria, 1.500 g în Germania și de 1.100 g în Elveția, astfel că mierea realizată în aceste țări nu acoperă necesarul intern și sunt necesare importuri din alte țări.

Noi, apicultorii din România, producem în ani buni circa 20.000-22.000 tone de miere (locul 4 din Europa, excluzând Ucraina), din care consumăm în jur de 10.000 tone, restul trebuind să meargă la export, și avem un consum mediu anual de 500-600 g de miere pe locuitor, fiind cu această cifră pe ultimul loc din Europa.

Majoritatea apicultorilor din aceste țări, în proporţie mai mare de 75%, îşi desfac mierea și alte produse apicole direct la consumator. La angrosişti dau mierea numai stuparii cu mulţi stupi şi nu o dau toată, aceasta pentru că, afirmă ei, vânzarea către aceștia se face în pierdere atât timp cât costul de producţie a unui kg de miere la stupar este de 3,8-5,0 euro.

În Elveția, o apicultoare îmi relata faptul că are o clientelă fidelă care se planifică cu un an înainte pentru reținerea produselor pe care intenționează să le cumpere și de multe ori are toată cantitatea de miere potențial vândută înainte de a o produce.

Dar e de reținut și faptul că cei care îşi vând singuri produsele apicole trebuie să îndeplinească o serie de reguli pe care, de altfel, am avut ocazia să văd, le respectă cu o mare rigurozitate, neîncercând să le eludeze, astfel: în primul rând, persoanele care vând trebuie să aibă absolvit un curs de igienă, borcanele (respectiv recipienţii) cu miere să fie etichetate astfel încât din cuprinsul etichetei să reiasă clar apicultorul sau firma producătoare, trasabilitatea mierii, tipul de miere, data extra­gerii, termenul de valabilitate ş.a.m.d.

Există, de altfel, și o mare responsabilitate pe produs şi vânzătorul răspunde dacă din cauza produsului se întâmplă un accident cumpărătorului, dar răspunderea poate fi preluată și de un asigurator, dacă marfa a fost asigurată (de cele mai multe ori este asigurată).

Apicultorii vizitați în cadrul excursiei ne arătau că sunt conştienţi că, fără o reclamă şi o promovare adecvată a consumului de produse apicole, în general, şi de miere, în special, nu-şi pot vinde cu succes produsele, astfel că atât ei cât şi asociaţiile din care fac parte iniţiază şi efectuează diverse acţiuni în acest sens.

La toate exploatațiile apicole vizitate am văzut organizate adevărate expoziții de prezentare a produselor apicole de vânzare și toți au afirmat că din profitul anual alocă 5-10% pentru promovare și reclamă, iar apicultorii vizitați spuneau cu tărie că merită această investiţie fiindcă ea măreşte rata profitului.

De altfel, tot la acțiuni de promovare trebuie amintit aspectul că probabil nu există stupar profesionist care să nu aibă adresă de site pe Internet prin care îşi promovează produsele şi le vinde.

Totodată, la aceștia există şi răspunderea asupra faptului de a nu face reclamă mincinoasă sau în defavoarea altor vânzători şi asupra conformităţii produsului din borcan cu cel declarat că este.

Revenind acasă, în România, trebuie să recunoaștem că cea mai mare hibă a majorității apicultorilor români o reprezintă modalitățile în care înțeleg să-și vândă produsele.

Astfel, majoritatea apicultorilor români preferă să-și vândă mierea la achizitori și procesatori, deci nu degeaba sunt actualmente la noi în țară, conform MADR, 19 achizitori și procesatori de miere.

Evident, prețul obținut de apicultori pe kilogram de la procesatori este actualmente de 7,5-17,0 lei la mierea polifloră, 10,0-14,0 lei la mierea de tei, 7,0-10,0 lei la mierea de rapiță și 15,0-20,0 lei la mierea de salcâm față de prețul obținut la vânzarea directă de către apicultor consumatorului final, unde mierea se vinde cu prețuri pe kilogram de 22,0-26,0 lei la mierea polifloră, 28,0-30,0 lei la mierea de tei, 20,0-24,0 lei la mierea de rapiță, 36,0-40,0 lei la mierea de mană și 36,0-38,0 la mierea de salcâm.

Bineînțeles că acești apicultori, care dau mierea la procesatori, de cele mai multe ori bombăne că prețurile oferite sunt mici, că primesc banii târziu și că uneori procesatorii îi anunță după ce au primit mierea că aceasta este neconformă și astfel aceasta le este returnată.

Totuși, este de recunoscut că din ce în ce mai mulți români au luat exemplul altor apicultori europeni și-și vând singuri produsele apicole fie de la locația stupinei, fie prin curierat rapid, prin distribuție în magazine sau prin participare cu standuri la târgurile din județele țării.

Nu pot decât să salut acest mod de desfacere și sunt convins că profiturile obținute astfel sunt net superioare celor obținute prin vinderea la procesatori. Rămâne să ne perfecționăm modul de vindere direct, iar la procesatori să dăm numai surplusul.

Totuși, în final, nu mă pot abține să nu-i amendez pe acei stupari români care își vând marfa pe marginea șoselelor, dar nu vor să și-o eticheteze ca să fie în legalitate, oare de ce?

FOTO

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 3, 1-15 februarie 2017 – pag. 31-32-33