„As Salam Alikoum“ (Pacea să fie cu tine) se aude destul de des printre locuitorii din Maroc, țară cu marea majoritate de religie islamică, a cărei culturi poartă amprentele civilizației feniciene, grecești, romane, cartagineze. Păstrând și azi frânturi din O mie și una de nopți, Marocul este locul ce facilitează intermedierea în N-V Africii dintre deșertul Sahara și pădurile de lângă Marea Mediterană, este patria câmpurilor fertile de curmali, citrice, cereale.

Cu tavane din lemn de cedru, marmură din Meknes, faianță din Tetuan, grădini interioare de un farmec aparte și un riad granduos, Palatul Bahia e vocea lui Si Moussa și a fiului său Ahmed ben Moussa, mari viziri ai sultanilor din Maroc, ce au trăit aici, în cele 150 de camere împreună cu haremurile lor și copiii. Totul strălucește, mă așez pe o bucată de marmură, privesc soarele și arcadele ce vin una după alta, precum concubinele ce satisfăceau poftele cele mai fierbinți ale proprietarilor.

Mormintele Saadiene sunt legenda a peste 100 de personalități ale Marocului îngropate aici. În acest Mausoleu am intrat din curiozitate, nu credeam că voi găsi aceeași minunată arhitectură, atât în interiorul celor douăsprezece camere unde sunt îngropați sultanul Ahmad el Mansour, fondatorul acestui loc, și familia acestuia, cât și în exterior. Decoruri în formă de fagure, alei umbrite de trandafiri, mozaic minuțios așezat peste cei adormiți, deja uit că sunt într-un „cimitir“. Dedesubtul trăiește la suprafață prin coloritul amestecat al plăcuțelor, se transformă în stele de pământ, de arbori, ce uită de adânc.

Unul dintre simbolurile Marrakechului este Moscheea Koutoubia, denumită și Moscheea Librarilor, dat fiind faptul că în imediata vecinătate se făcea comerț cu cărți.

A fost fondată în anul 1147 de califul almohad Abd al Mu’min. În curte stau aliniate ruinele primei Moschei, dar și ce a mai rămas din poarta acesteia, ele fiind păstrate cu sfințenie de către autorități. Minaretul îl zăresc din depărtare, prin turnul înalt de 77 de metri, atât ziua, dar și noaptea când este luminat.

Continuând plimbarea prin Orașul Roșu, am luat un ghid ce m-a dus prin Souk, altfel sigur m-aș fi pierdut prin medină. Covoare atârnate pe ziduri ca niște oameni la spânzurătoare, păsări de tot felul, șerpi și reptile, comerț cu de toate pentru toate gusturile. Ca să nu plec fără vreo amintire de acolo, mi-am ales un șal curcubeu din cașmir și pentru prima dată mi-am dat mâna la propriu unei doamne pentru a-mi desena cu henna motive din cultura mexicană. Cu pensula fină, îmi atinge degetele, trasându-mi niște inele tradiționale, mă simt în pielea unei mirese ce se pregătește de nuntă.

Am avut ocazia de a vizita laboratorul Rosa Huile, unde se fac produse cosmetice și diverse medicamente din uleiul de argan marocan extras din nucile neprăjite ale arborilor endemice din Maroc. Întregul proces, de la nucile decojite până la obținerea uleiului pur l-am admirat la niște localnice angajate acolo, chiar am încercat să dau și eu o mână de ajutor strecurându-mă printre ele. Amabilitatea oamenilor și împărtășirea obiceiurilor mi-au lăsat o impresie plăcută, niciun moment, ca femeie, nu m-am simțit în nesiguranță acolo, uneori auzind zvonuri despre așa ceva.

Grădina Majorelle, ce adăpostește aproximativ 300 de specii de plante, un Muzeu de Istorie al berberilor și Vila Maisons des Illustres, a fost creată de Jacques Majorelle în anul 1931. Privesc la cactușii ce se înalță mândri, la peștii din piscinele decorative interioare care salută vizitatorii prin ieșiri rapide deasupra apei, mă așez pe o bancă la umbra palmierilor ce stau calmi de-o parte și de cealaltă a aleii decorate cu ghivece galbene ca lămâia și albastre ca cerul după furtună, respir adânc din țepii blânzi ai cactușilor ce mă gâdilă pe nas, le zâmbesc și rămân în lumea lor pură câteva clipe. Ochii mei întâlnesc acum albastrul cobalt al pictorului orientalist Majorelle. Acest accident coloristic creează în imaginația mea o explozie de sentimente stelare.

Printre valurile orientale ale orașului atât de modest, Essauira, prin arșița încântâtorului deșert al Saharei și fantasma nebănuită a Munților Atlas ne vom oglindi privirea printre cuvintele ultimei părți despre impresionantul Maroc.

Aurora GRIGORE

Luând naștere din populație amazigh sau berberi, Marocul amintește de Regatul Berber de Mauretania, așezare ce datează probabil din anul 110 î.Hr. și de întâiul stat marocan musulman, Regatul Nekor, fondat în anul 710 de Salih I ibn Mansur. Cu priveliști impresionante, de la litoral și până la Munții Atlas, tărâmul marocan respiră printr-o aură tradițională, una dintre principalele preocupări sociale fiind continuitatea familiei. Din cauza secetei, populația de la sat a migrat continuu către cea de la oraș, astfel statul a început un demers în acest sens în anul 2004 pentru a crește calitatea nivelului de trai.

Pătrund în labirintul cu străzi înguste de un metru ale căror ziduri roșiatice vor să te lase captiv acolo, simt hipnoza bidinelelor ce văruiau fiecare părticică din medină și mă îmbăt cu sunetul dintre pereți. E muzica adunată de la motocicletele ce umblă haotic în ambele direcții, nici nu-mi dau seama când au timp să te mai și ocolească, în ultima secundă-ți feresc coatele ori evită vreo pisică de pe lângă tarabele comercianților. E Marrakesh, loc fondat în 1070 de căpetenia tribului Lamtuna, Emir Abu Bakr ibn Umar, regiune locuită în perioada neolitică de fermierii berberi.

Reușesc să evadez. Ies amețită de acolo, soarele o luminează pe Jemaa el-Fnaa, cea mai aglomerată piață din Africa, loc în care demult s-a început construirea unei moschei, dar niciodată nu a mai fost finalizată, ba chiar a devenit ruină. Acest loc, azi bătătorit de tălpile turiștilor de pretutindeni și ale localnicilor, ce ziua este atât de liniștit, noaptea se transformă, nu mai ai unde să arunci un ac, fiecare părticică este ocupată de oameni, obiecte sau motoretele Tuc-Tuc. Pe jos stau aliniate niște lămpi ca la spectacol, de fapt da, mai încolo puțin e un fel de teatru comic în stradă, se spun diferite glume, povești, toți ascultă cu atenție. Mă strecor printre mulțime și vreau să surprind momentul, filmând o scenă, ei mă văd imediat că nu sunt de-a lor, mă salută cu „Bonsoir, Madame!“ și cred că fac o glumă pe seama mea, nu înțelegeam mai nimic în arabă. Plec zâmbind de-acolo, ochii-mi sunt în toate direcțiile, mă simt ca o furnică-ntr-un mușuroi. Pe grătarele încinse sfârâie fripturile și legumele, în vase mari sunt gătite ciorbele, zici că sunt la o nuntă-n sat, mă așez într-un colț și aștept să se facă frigăruile, dar nici nu poți sta locului când auzi muzica ce răsună din tarabane, îți tot vine să dansezi. Marrakesh prinde viață; noaptea, de fapt, e zi în noapte, fumul gri se-nalță pân’ la lună învăluind-o cu toată povestea de la picioarele ei, de aici, de jos, dintre muritori.

„Tu, cel ce intri pe ușa mea, să-ți depășești cele mai mari speranțe“ este mesajul scris la intrarea pe poarta de la Medersa Ben Youssef, cel mai mare colegiu islamic din Maroc de odinioară unde învățau aproximativ 900 de studenți și unul dintre cele mai frumoase centre teologice din Africa de Nord, fondat în timpul domniei sultanului marinid Abu al-Hassan în secolul al XIV-lea.

Te atinge răcoarea de pe coridorul cu arcade maure ce duce spre curtea centrală interioară, nu știu dacă sunt eu îmbrăcată prea subțire ori am intrat în lumea tablourilor pictate în alb-negru ce stau agățate pe acești pereți. Arhitectura marocană și andaluză mă fascinează, vibrația culorilor verde, albastru, negru, maro, alb îmi împăturesc în interiorul minții un păun ce-și deschide penajul multicolor și misterios. Textul coranic și motivele geometrice se îmbină armonios cu parfumul desenelor florale de deasupra mozaicului, e totul o splendoare vie, locul seamănă cu Alhambra din Granada, Spania, iar chemarea la rugăciune pe care o aud din difuzoare îmi aprinde curiozitatea și mai mult. Din cele 130 de camere atât de mici, aleg să intru într-una, mă îndrept către fereastă și privesc lumina soarelui ce bate pe piscina în jurul căreia acum sunt turiști, iar altădată erau profesorii șeici și elevii.

În a doua parte a traseului prin Maroc vă voi îndruma pașii prin viața sultanilor din Palatul Bahia, liniștea cuprinsă de arhitectura Mormintelor Saadiene, vom ajunge la unul dintre simbolurile Marrakechului – Moschea Koutoubia, vom simți tumultul autentic din Souk și vom fi fascinați de frumusețea Grădinilor Majorelle.

(Va urma)

Aurora GRIGORE

Marian Crețu, un tânăr de 21 de ani, student la Facultatea de Agricultură din Iași, a fost în Africa pentru a ajuta. La întoarcere, ne-a relatat despre cum a fost experiența aceasta pentru el, dar și despre trăirile și aventurile sale din timpul misiunii din Uganda. Ce înseamnă, de fapt, a fi voluntar, de ce (nu) poate oricine să se dedice unei astfel de cauze și ce satisfacții personale îți pot aduce acțiunile de voluntariat ne dezvăluie acest tânăr cu o dragoste de viață și de semeni absolut molipsitoare.

Prima experiență ca voluntar...

„În perioada 13 ianuarie – 10 februarie 2024, am călătorit în zona centrală a Ugandei, aproape de linia Ecuatorului, prin intermediul unui foarte bun prieten, care se ocupă cu ajutorarea persoanelor din medii defavorizate din România și pe plan extern, din Africa. Experiența a fost una deosebită, având ocazia să experimentez pe propria piele modul de viață al locuitorilor Africii. Privind în urmă la timpul petrecut acolo, pot spune că aș repeta, fără urmă de ezitare, această experiență“, ne mărturisește Marian.

Orezul, un lux

Luptând să schimbe în bine viețile altora, voluntarii descoperă, adesea, că propriile vieți le-au fost schimbate chiar de către cei pe care îi ajută. Este și cazul tânărului student la Facultatea de Agricultură din Iași. „Au fost câteva aspecte pe care le-am observat și m-au marcat prin faptul că mi-au schimbat modul de gândire și perspectiva asupra vieții. Străbătând câteva dintre satele lor, ne-am apropiat de mai multe familii și am observat cum este traiul lor de zi cu zi. Multe dintre aceste familii nu au posibilități financiare, acces la educație, servicii medicale, curent electric și magazine. Hrana lor principală constă în rădăcini, matoke, cassava (manioc) și cartofi dulci, orezul fiind un aliment prea scump pentru a fi consumat în fiecare zi. Acesta este consumat doar de Paște și Crăciun, de către familiile mai înstărite. Deși în Africa cresc câteva soiuri de fructe, diferite de ale noastre, în România diversitatea fructelor, legumelor și plantelor medicinale este mult mai mare“, mai adaugă voluntarul.

Zâmbete și bomboane

De multe ori „viața bate filmul“. În sprijinul acestei afirmații vine și experiența tânărului Marian Crețu, care a văzut empatie la fiecare pas în rândul africanilor. „În toată această perioadă, m-a marcat faptul că foarte mulți dintre africani, deși nu au încălțăminte și îmbrăcăminte, totuși ei arată empatie unul față de celălalt, deseori împrumutându-și hainele între ei pentru a merge la școală și biserică. Cu toate că ei trăiesc într-o sărăcie lucie, aceștia continuă să zâmbească. Copiii sunt foarte respectuoși, iar în momentul în care le ofeream o simplă bomboană, aceștia făceau o plecăciune în semn de mulțumire, iar bucuria le radia pe față. Bunul-simț al copiilor putea fi remarcat la fiecare pas, dar cel mai reprezentativ moment la care am reflectat a fost când aproximativ 800 de copii își așteptau răbdători rândul, uneori chiar și o oră, pentru a primi o porție de orez cu fasole. Recomand cât mai multor persoane să facă voluntariat în scopuri umanitare, deoarece, pe măsură ce africanii intră mai des în interacțiune directă cu alți oameni, devin tot mai deschiși, arătând iubire față de cei care îi ajută, destrămând ideile greșite care îi prezintă ca fiind niște oameni izolați. Eu am fost foarte entuziasmat și am simțit o împlinire sufletească ajutând oamenii, în ciuda condițiilor precare (țânțari, malarie, lipsa hranei, temperaturi ridicate), recunoștința din ochii lor acoperind toate aceste neajunsuri. Împreună putem contribui la educarea africanilor și facilitarea accesului lor către civilizație. Alegând să fii voluntar, te vei schimba tu, dar împreună cu tine și persoanele din jurul tău“, adaugă Marian Crețu, tânărul de 21 de ani, student la Facultatea de Agricultură USV Iași, specializarea Agricultură.

Beatrice Alexandra MODIGA

Nisipul trandafiriu se împrăștie și zburdă în toate direcțiile, aducând cu sine frânturi din drumurile comerțului cu tămâie din Levant, Egipt, Africa, Arabia până în India și mai departe, din vremurile arabilor nomazi, nabateenii, ce au locuit în Raqmu, orașul Petra de azi din Sudul Iordaniei. Una dintre Minunile Noi ale Lumii, Petra, a prosperat în secolul I d. Hr., odată cu ridicarea construcției Al-Khazneh, care se pare că a fost mausoleul regelui Aretas al IV-lea; pe atunci orașul ajunsese la douăzeci de mii de locuitori.

Locuită din timpuri preistorice, Petra a fost mereu ținta inamicilor pentru poziția sa favorabilă negoțului. Generalul lui Alexandru cel Mare, Antigonus I Monophthalmos, a fost unul dintre cei care au vrut să cucerească orașul, însă nu a izbutit. Zona muntoasă a fost benefică împotriva atacatorilor de-a lungul timpului. Însă, în vremea împăratului roman Traian, Petra a fost acaparată de arabi și în anul 106 d.Hr. și-a pierdut independența.

Prin valea Poarta Siq-ului încep să apară-n cale sculpturile în piatră alb-maronie, apoi mărețele staturi ale Mormintelor Obelisc și Triclinium construite pentru Al-Uzza și Dushara, zeii nabateeni, care stau neclintite în fața intrării unei peșteri ce ascunde morminte străvechi. În timpurile de demult, Obeliscul reprezenta pentru localnici zeul protector; aici se desfășurau evenimente cu mese îmbelșugate pentru comemorarea celor trecuți în lumea de dincolo.

Siq

Mai multe rute duceau către fostul oraș nabateean, însă principala era accesul prin Siq (denumit „puț“ în arabă). Cale de 1,2 km printre masivele de piatră ondulate, despicate, parcă modulate în fel și fel de chipuri, râvnesc la fiecare moment, atentă să nu pierd cu privirea vreo scenă din acest film. Mărturiile despre religie și îndemânarea tehnică a nabateenilor sunt evidențiate de-a lungul stâncilor prin altarele de tămâie, baraje de retenție, resturi ale țevilor de teracotă sau canalele tăiate în stâncă cu ajutorul cărora apa potabilă ajungea în oraș. Uneori sunt porțiuni înguste cu o lățime de trei metri; pereții sunt atât de apropiați încât par că-și sărută buzele pe alocuri și se îmbrățișează sub atenta rază a soarelui abătută asupra lor.

Al-Khazneh

La capătul Siq-ului, ca o lumină se aprinde Al-Khazneh (Trezoreria), cu una dintre cele mai spectaculoase fațade ale lumii, posibil construită în timpul domniei regelui Aretas al IV-lea. Arhitectura și arta mediteraneeană sunt evidențiate prin elementele florale și figurative, stratul de stuc pictat în culoare tomnatică de pe templul rotund transmite un aer alexandrin ce amintește de meșterii pietrari. Din punct de vedere iconografic, nabateenii și-au însușit cultul Isis din Egipt, astfel este interpretată zeița veșnic fertilă, dar și protectoare a morților. Iconografia îi mai aduce în prim-plan pe frații Castor și Pollux, considerați în mitul antic simbolul speranței și al nemuririi.

De la credința beduinilor se spune că în locul acesta a fost ascunsă o comoară de către un faraon egiptean, de aici denumirea în arabă de Khazneh-Al Fira’un (Tezaurul Faraonului). Despre data construcției nu sunt dovezi clare, aproximările au fost făcute pe baza evenimentelor istorice. În urma unor săpături din curtea Trezoreriei au fost descoperite morminte ale căror bucăți de ceramică ar data din anii 20-10 î.Hr.

Construirea Al-Khazneh a început din partea de sus, cu pervazul, arhitectura, decorațiuni interioare scobite și modelate de sus în jos. Fațada a fost segmentată în triunghiuri, și au fost ridicate baraje și canale de drenaj laterale pentru a împiedica viiturile să inunde locul. În timpul nabateenilor curtea era cu șase metri mai jos față de acum, iar urmele de tămâie reprezintă semne din desele pelerinaje ale oamenilor.

Poarta lui Hadrian

Pe Strada Coloanelor încă se simte forfota de altădată, pe când negustorii făceau schimburi de mărfuri. În capătul acesteia doi soldați cu armură întâmpină trecătorii în dreptul ruinelor Porții greco-romane a lui Hadrian, care împarte spațiul profan de cel sacru. Întâlnim motivele nabateene în decorul pătrat, o arhitectură din vremea anexării Petrei la romani din secolul al II-lea.

Probabil unul dintre siturile arheologice foarte bine păstrate este Locul înalt al Sacrificiului, de unde panorama impresionantă asupra orașului te duce cu gândul că ai pășit într-o lume doar a ta, în care-ți poți pune întrebări, însă răspunsurile tind să mai aștepte fiindcă, uneori, parcă sunt înțepenite printre culorile pereților dintre stânci.

Prin „Orașul Trandafirilor“, în partea a doua ne vom îndrepta către Grădina Petra, Teatrul Roman, Mormintele Regale și, după 800 de trepte urcate, fabuloasa mănăstire își va deschide sufletul către inimile noastre.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

Egiptul a fost unul dintre locurile în care mi-am dorit să merg măcar o dată în viață și, în copilărie, visam cu ochii deschiși cum explorez cu pași de copil curios locurile în care au fost create minuni ale lumii. Și pe atunci mă pasionau, printre altele, istoria, arhitectura, alte culturi, tradiții și religii, piramidele și… parfumurile.

Cum viața a fost „atentă“la ce visam, mai târziu, m-a „luat“ de mână și m-a dus să explorez toate colțurile lumii visate. Și chiar mai mult decât atât. De mână cu Dumnezeu, m-am lăsat purtată de valuri; știam că sunt în siguranță. Cum spuneam în articolele anterioare, am lucrat ca fotograf și trainer/mentor pe vapoare de croazieră. Timp de șase luni, locuința mea era pe mare sau pe oceane și se mișca mereu. Spuneam că este Dumnezeu..., că mă ținea în brațe și mă legăna, – așa cum o făcea mama când eram prunc în brațele sale.

Aventura putea să se termine înainte să înceapă, dar…

Când în România era încă frig, abia se terminase luna lui Gerar și începuse Februarie, am primit vestea de la compania la care lucram (Costa Crociere/Cruises, parte din Carnival Corporation) că plec în Egipt! Bucurie mare, deci!

Era într-o duminică dimineață, iar avionul pleca în jur de 7. Prima escală, din București, era în Atena. A doua oprire era în Cairo, iar apoi ajungeam în Sharm El Sheik, de unde urma să mă îmbarc pe vapor a doua zi de la sosire. O noapte o petreceam la hotel.

Din nu știu ce motive, pentru că nu mi s-au dat explicațiile cerute, bagajele mele nu puteau fi trimise la destinația finală, ci trebuia să le iau de fiecare dată și să urmez procedurile pe care le știe toată lumea care călătorește. Asta însemna că 40 de kilograme la cală și 10 kilograme în mână erau plimbate prin fiecare aeroport. Iar timpul între avioane era de 20-30 de minute. Era clar că pierdeam avioanele, ceea ce însemna o mare problemă. Toate socotelile companiei angajatoare erau date peste cap, cineva trebuia să se ocupe să-mi facă rezervare la hotel, să-mi schimbe biletele de avion, iar colegul pe care trebuia să-l schimb pe vapor ar fi trebuit să mai aștepte câteva zile pentru a ajunge acasă, la familie. Și încă un detaliu: vaporul stătea doar o săptămână în Egipt și nu se știa când va relua compania croazierele acolo. Motivele țineau de securitate.

Deși era duminică dimineață, am sunat la compania care mă recrutase, Job Selection din Brașov, și am spus care cred eu că este riscul și cum îl putem preveni. Dar pentru că lucrez mereu cu profesioniști s-a găsit o soluție care m-a scos cu bine la destinație, fără întârzieri. Ei bine, în fiecare aeroport am fost așteptată și escortată pe „scurtături“ pentru a ajunge în timp util la avion. Cu tot cu bagaje, firește. Iar în Cairo agentul care m-a așteptat s-a ocupat și de viză. Iar pe bagaje nici nu m-a lăsat să pun mâna căci, cum mi s-a spus: „aici noi nu lăsăm femeile să care bagaje“. Era prima oară când nu-mi rupeam spatele ridicând valizele…

„Printre piramide“ cu o navă militară construită în Germania

După hotel, am ajuns cu bine și la vapor. Costa Voyager mă aștepta cuminte la țărm, clătinându-se ușor în ritmul valurilor. Era cea mai rapidă navă de croazieră din lume la acea vreme! Inițial, fusese construită în Germania pentru armata Greciei. Da, era navă militară transformată în vapor de croaziere! Emoție încă de la primul pas…

Pentru că, în primele 2-3 săptămâni de la îmbarcare pe vapor, toți marinarii trebuie să participe la cursurile de securitate, siguranță, mediu etc., iar apoi să susțină câte un examen la fiecare, riscul era să nu am timp pentru a călători prin Egipt. Dar Dumnezeu știa că nu degeaba mă purtase acolo! Datorită superiorului meu direct, care mi-a spus că are nevoie de un fotograf bun în excursiile cu pasagerii francezi (aveam curse charter doar pentru francezi), am reușit să văd tot ce-mi dorisem. Iar cu examenele am rezolvat ulterior, căci știam procedurile – la fiecare îmbarcare se fac aceleași cursuri. Singurul care nu a vrut să audă de examen fără să fi participat la cursurile lui a fost Safety Trainer Officer, care mi-a dat un Warning (Infracțiune) din cauza neparticipării la cursuri. La trei astfel de infracțiuni, cel care le primește pleacă acasă pe banii săi… Dar ce mai contează un Warning pe lângă Piramide? Căci, să fim serioși, vorbim de minuni ale lumii antice!

Faraonii, printre cei mai buni „clienți“ ai serviciilor de PR…

Cine nu s-a întrebat despre modul în care au fost ridicate piramidele, despre sutele de tone de piatră cărate, urcate, zidite în forme perfect geometrice? Cine le-a șlefuit și cum a făcut-o? Cum le-au cărat? Or fi avut ingineri structuriști? De ce s-au investit atâtea resurse pentru a avea cea mai mare piramidă și ce servicii de „PR“ aveau faraonii pe vremea aceea? Căci oamenii de comunicare ai faraonului, scribii, au avut grijă să comunice posterității toate informațiile. Trebuie doar să le decriptăm. Asta mi-a fost clar în prima piramidă vizitată…

Cum au construit în deșert și cum s-au descurcat fără tehnologiile de acum erau întrebările pe care ghizii turistici le auzeau la fiecare secundă. Răspunsurile acestora erau uneori însoțite de un zâmbet: altă întrebare.

Prin împrăștierea nisipului ud în fața blocurilor de piatră, cei care au construit piramidele reușeau să reducă fricțiunea și puteau mișca oarecum ușor pietrele masive de sute de tone. Era nevoie doar de jumătate din muncitorii care ar fi făcut asta în condițiile în care lucrau cu nisipul uscat.

Cui datorăm faptul că ne putem bucura de marile piramide de pe platoul Giza, că putem admira vârfuri ale arhitecturii antice egiptene, că putem înțelege câte ceva din cultura și tradițiile egiptenilor?

De altfel, civilizația și cultura Egiptului antic s-au clădit în jurul căutării răspunsului la întrebare unică: „unde mergem și ce devenim după ce vom fi ajuns pe lumea cealaltă?“ Întrebarea aparține arheologului și profesorului de la Universitatea Americană din Cairo, dr. Kent Weeks.

Dar despre întrebări și răspunsuri, în numărul viitor al revistei. Cu voia bunului Dumnezeu, firește!

În numărul viitor voi continua să vă povestesc despre piramide, Valea Regilor, experiența în Cairo, vizita la moschee, croaziera pe Nil și lista continuă.

Simona Nicole David

GALERIE FOTO

România este o țară care a specializat tineri din toată lumea. Unii dintre ei, în semn de recunoștință, au devenit în timp chiar ambasadori ai poporului care i-a format. Un astfel de exemplu este Emil Gro Reymon Nakombo, un tânăr din Africa care a studiat în cadrul Academiei de Științe Economice din București. După mai bine de 20 de ani, el s-a întors în România și nu în orice calitate, ci ca primar al capitalei Bangui și președinte al Asociației Primarilor din Republica Centrafricană.

Revenire în România după 20 de ani

Întoarcerea lui Emil în țara care l-a format nu a fost întâmplătoare. În cadrul Adunării Mondiale a Primarilor care a avut loc la Bogota, acesta s-a întâlnit cu o serie de primari români, iar președintele Asociației comunelor din România-AcoR, domnul Emil Drăghici, l-a invitat la adunarea aniversară de 20 de ani a asociației pe care o conduce. Emil conduce o asociație similară în Republica Centrafricană, mai tânără, ce e drept, față de AcoR, funcționând de doar 10 ani.

Acesta vorbește frumos și laudativ la adresa României și și-ar dori să creeze o legătură mai strânsă între cele două popoare: „În primul rând vreau să mulțumesc poporului român pentru că a format mulți tineri africani care astăzi ocupă funcții importante în stat și contribuie la dezvoltarea lui. Și toți acești oameni care s-au format aici sunt ambasadorii României peste tot pe unde merg. De aceea cred ar trebui să existe o legătură mai strânsă între cele două popoare. Pentru mine este foarte important că am învățat în România și oriunde merg spun asta cu mândrie. Și mai cred cu tărie un lucru: trebuie să facem lucruri importante, altfel Dumnezeu se va supăra pe noi. El ne-a lăsat cu un rost în lume, să facem ceva, să contribuim cumva la dezvoltare.“

Cum se poate stabili o relație româno-africană

Chiar dacă la prima vedere cele două state nu par a avea prea multe lucruri în comun, lucrurile stau cu totul și cu totul altfel. Asemeni României, Republica Centrafricană este o țară predominant agrară, cu un adevărat potențial de producție, neexploatat suficient, ca și la noi, de altfel. Întâmplător, ziua națională a celor două țări este sărbă­torită la aceeași dată, 1 decembrie, o asemănare ce poate fi trecută cu vederea, dar care poate avea o însemnătate din punctul de vedere al relației româno-africane pe care și-o dorește primarul Banguiului.

„Țara mea este foarte bogată din punct de vedere geologic, pot spune că Dumnezeu ne-a dat tot, dar noi ca popor nu ne-am îngrijit de acest lucru. Suntem o țară agricolă, cu posibilitatea ca pe 90% din teritoriu să practicăm agricultura, dar acest lucru nu se întâmplă. La noi totul este de făcut, nimic nu s-a realizat! Mai ales în sectorul agricol. De aceea spun tuturor celor care ar putea investi – oamenilor de afaceri din România și celor care pot veni în țara mea – faptul că este loc și potențial pentru a face lucruri mărețe. Cândva erau români care au contribuit la dezvoltarea noastră, mai ales în industria lemnului, dar în momentul de față nu mai există nicio comunitate românească și nici măcar ambasadă. Noi în Africa suntem organizați pe zone, țara mea este situată în zona centrală, iar aici nu există o ambasadă sau un consulat al României. Există ambasadă în Nigeria, care este în zona de vest. Cred că este momentul să luăm atitudine și să creăm o relație româno-africană solidă. Sper ca, odată cu această vizită, lucrurile să se schimbe, iar oficialitățile din România trebuie să aibă un cuvânt de spus. Este păcat să nu se întâmple acest lucru, pentru că, în afară de cei care au studiat aici, și care după cum spuneam ocupă funcții importante, nu avem nicio legătură cu România“, a mai punctat Emil Gro Reymon Nakombo.

Pe lângă aprecierea pe care o poartă poporului român, Emil a constatat cu tristețe că unele lucruri nu s-au schimbat în bine în ultimii 20 de ani: „Văd acum, la întoarcerea mea aici, că lucrurile nu mai sunt cum erau și este mare păcat. Industria nu mai este cum o știam și, cu toate că în România sunt mulți specialiști în agricultură, sectorul nu s-a dezvoltat așa cum mă așteptam.“

Acesta crede cu tărie în puterea asocierii și de aceea îi sfătuiește pe toți primarii de la noi să se înscrie în organizațiile dedicate lor, așa cum se întâmplă deja în Republica Centrafricană. De asemenea, îi mai îndeamnă pe colegii lui, primarii de oriunde de pe mapamond, să urmărească interesul general atunci când sunt în funcție, nu doar pe cel al familiei, al prietenilor sau al partidului din care fac parte. „Cred foarte mult în puterea asociațiilor, așa cum este AcoR-ul în România și asociația pe care o conduc în Republică. Noi, cei care facem parte din astfel de organizații, putem realiza multe lucruri importante pentru semenii noștri. Fără îndoială, România este o țară care a avansat mult din punct de vedere turistic, tehnic, tehnologic și clar se situează înaintea țării mele. De aceea susțin că noi avem nevoie de România să ne ajute să punem și noi în valoare ceea ce avem. În România s-au dezvoltat foarte mult zonele de munte, litoralul… la noi, exact cum am mai spus, totul este de făcut. Există foarte multe bogății subterane în țară, de aceea investitorii români au locul lor și își pot crea afaceri de succes“, a conchis primarul african.

Ceea ce este de menționat în urma interviului cu dumnealui este faptul că a vorbit în limba română, chiar dacă a studiat aici doar 8 ani și s-a reîntors după alți 20. Apreciază și este recunoscător țării care l-a format ca profesionist. Oare câți români fac la fel?

Bangui este cel mai mare oraș al Republicii Centrafricane și numără aproximativ 550.000 de locuitori. Situat pe malul fluviului Oubangi, orașul african este cel mai important centru cultural, economic și industrial al țării. Înființat în anul 1889, păstrează și astăzi, sub aspect arhitectural, influențele coloniștilor francezi. Alături de unica universitate din țară, în Bangui se mai pot admira Palatul Bokassa și Muzeul Boganda.

Ion BANU, Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 8, 16-30 aprilie 2017 – pag. 46-47