reclama youtube lumeasatuluitv
update 24 May 2019

Cătina albă (Hippophae rhamnoides), tehnologie de cultură

Cătina nu mai trebuie privită drept cultura miracol care toarnă cu găleata milioane în casă, fără prea mare efort. Să zicem că vremea poveștilor despre succese fulgerătoare a trecut. Dar planta poate reprezenta o afacere pe care un fermier o poate consolida în timp. Și mai ales înseamnă cu adevărat fructul cu valențe terapeutice extraordinare, cu nimic mai prejos decât leacurile chinezești, înspre care ne-am îndreptat aproape fermecați, poate și din cauza publicității agresive. Vă sugerăm o singură rețetă: consumați toamna, în lunile octombrie-noiembrie, timp de 40 de zile, câte o linguriță de cătină cu miere (dimineața) și veți remarca faptul că iarna următoare nu se va mai lipi răceala de organism! Garantat!

În literatura internațională de specialitate se spune că Hippophae rhamnoides este originară din regiunile reci și temperate ale Europei și Asiei, crescând în țări precum Suedia, Finlanda, Polonia, Germania, India, Nepal, Bhutan, China, Pakistan, Afganistan, fiind introdusă ulterior în cultură în Canada, SUA, Bolivia, Chile, Coreea de Sud, Japonia, Franța etc. România, după cum bine observați, nu figurează în statistici, deși noi ne-am asumat cătina drept o plantă miracol națională. Și pesemne c-am exportat, de-a lungul timpului, sute de mii de tone de fructe în Germania pentru industria farmaceutică și de cosmetice. Culmea, cea mai mare producătoare de cătină din lume este patria goji sau a ginsengului, China, planta fiind utilizată aici și pentru îmbunătățirea ecologică a mediului.

În România cătina crește în mod natural pretutindeni, începând din nisipurile și pietrișurile litorale, până în regiunile muntoase, alcătuind crânguri și tufișuri destul de întinse. Doar în ultimii 15-20 de ani s-a pus problema introducerii în cultură a arbustului, deși cercetări în acest sens se fac de mai bine de patru decenii la USAMV Iași și ICDPP Mărăcineni, ultima instituție obținând din flora spontană și câteva biotipuri propice cultivării cătinei.

Descriere

În locuri aride cătina se comportă ca o plantă târâtoare. La noi crește sub formă de arbust înalt de 1,5- 3,5 m înălțime, în anumite condiții putând depăși chiar 5 m. Sistemul radicular este predominant cu creștere orizontală, putând ajunge în sol chiar și la 2-3 m adâncime, dar marea masă a rădăcinilor se dezvoltă vertical; pe ramificațiile secundare se formează nodozități cu microorganisme fixatoare de azot. Tulpina ramifică destul de puternic și face lujeri anuali solzoși, cenușii-argintii, care se termină cu un ghimpe. Ramurile laterale au, de asemenea, țepi numeroși, rigizi și ascuțiți.

Frunzele sunt liniar-lanceolate, de culoare verde-cenușie pe fața superioară și albicios-argintie pe cea inferioară. Fructul este o drupă de 6-8 mm (0,30-0,50 g), ovoidă, rotundă sau cilindrică, de culoare portocalie, galbenă și, mai rar, roșiatică.

Cerințe față de factorii de mediu

Cătina înflorește primăvara, în lunile martie-aprilie, concomitent cu înfrunzirea. Este o plantă unisexuat dioică, exemplarele femele asigurând fructificarea, iar cele mascule fiind purtătoare de polen. Polenizarea este intermediată în principal de vânt și mai rar de insecte. Cele mai mari pretenții le are față de lumină, de aceea sunt preferate pentru cultură terenurile cu expoziție sudică sau sud-estică. Față de sol, apă și temperatură, cerințele sunt medii. Arbustul rezistă atât la căldură excesivă (plus 45 grade Celsius), cât și la ger (minus 35-40 grade Celsius), dar nu suportă excesul de umiditate și  nu crește nici acolo unde apa freatică este la suprafață. Planta reușește aproape pe orice tip de sol, dar producțiile mari se obțin în substraturile cel puțin cu fertilitate medie, ușoare, permeabile.

Pregătirea solului și înființarea culturii

Suprafața pe care se va înființa cultura se curăță în prealabil de resturi vegetale, apoi se ară la 28-30 cm, se discuiește și se pichetează. Plantarea se efectuează de preferință toamna, în luna octombrie, în gropi de 40 x 40 x 40 cm, la următoarele distanțe: 2,8-3 m între rânduri și 2 m între plante pe rând, dacă sistemul de conducere este aplatizat (1.750 plante/ha); 3,5-4 m între rânduri și 2-2,5 m între plante pe rând, la forma de conducere globuloasă (1.000-1.430 plante/ha); 4 m între rânduri și 3 m între plante pe rând în cazul biotipului viguros (830 plante/ha). Pe solul nedesțelenit, dimensiunea gropilor este mai mare, de 60 x 60 x 50 cm. Materialul săditor se fasonează prin împrospătarea rădăcinilor, scurtarea tulpinii la 25 cm și înlăturarea părților vătămate și se mocirlește în amestec de apă, balegă și sol proaspăt. Puieții se plantează după tehnica bine-cunoscută, cu singura mențiune că, la final, se va face un mușuroi în jurul plantei pentru a evita înghețarea materialului pe timpul iernii.

Tăierile de formare

Primele fructe de cătină apar în anul al 2-lea de la plantare, dar planta intră cu adevărat pe rod în anii 3-4 de la înființarea culturii. Cea mai importantă lucrare este cea a tăierilor de formare și fructificare. Specialiștii de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Pitești-Mărăcineni (Paulina și Gheorghe Mladin) recomandă următoarele tipuri de forme de conducere și tăieri de formare:

  • pentru forma globuloasă, în primii 2-3 ani se urmărește formarea unei tulpini ce reprezintă axul principal pe care se formează apoi șarpantele sau ramurile de schelet (brațe laterale), 3-5 la număr. În primul an, tulpina principală se scurtează o treime din lungime, iar în anii 2 și 3, de la înălțimea de 1,6 m, se formează ramurile de schelet, dispuse la 30 cm una de cealaltă, iar pe ramurile de schelet se vor dezvolta ramificațiile, dispuse altern, la 12-15 cm;
  • pentru coroana aplatizată pe rând, în primul an se aleg tulpina centrală și 2 ramuri poziționate pe direcția rândului. Tulpina centrală, care se scurtează la 30-40 cm, împreună cu cele 2 ramuri, formează primul etaj al arbustului. În anii 2-3 se aleg alte ramuri situate la distanță de 25 cm între ele, care se scurtează la o treime din lungime, iar pe acestea vor crește ramificații, dispuse la 12-15 cm, care se taie la 30-35 cm.

Lucrări de întreținere

În primul an, plantația trebuie menținută curată de buruieni prin afânări ale solului ori de câte ori este nevoie și tot în primul an se aplică mai multe udări, pentru a garanta prinderea pomișorilor. În rest, după intrarea pe rod, se aplică tăieri de fructificare, protejarea pe timp de iarnă împotriva rozătoarelor, fertilizarea cu gunoi de grajd, afânarea solului etc. Cea mai mare problemă este dată de puterea de regenerare a plantei, ceea ce face o adevărată aventură din efortul de a menține spațiile dintre rânduri curate. Recoltarea este una dintre cele mai grele lucrări din cauza ghimpilor care cresc pe ramuri ori pe fiecare terminație: se extrag rămurele cu fructe prin tăiere, iar desprinderea acestora se face fie manual, tot cu foarfeca sau pieptenele special, fie prin scuturare, după congelare. Din acest motiv, recoltarea înglobează aproape 80% din cheltuielile de întreținere a plantației. Calendaristic, deși fructul se coace începând cu luna august, termenul ideal de recoltare este septembrie-octombrie, când fructul are cea mai intensă acumulare de substanțe (vitamina C, substanțe uscate și acizi grași).

Cătina are un conținut uriaș de vitamina C (de 10 ori mai mult decât citricele) și b-caroten, ceea ce i-a determinat pe unii specialiști să considere planta un fel de miracol pentru sănătate. Într-adevăr, în fruct au fost descoperite peste 150 de substanțe: 15-20% principii uscate, 0,05-0,5% zaharuri, la 4% acizi organici, pectine, polifenoli și tananți, flavonoide, celuloză, proteine, ulei complex (8-12%), b-caroten (3,5-10%), fosfor, calciu, magneziu, potasiu, sodiu, fier, vitamine liposolubile (A, E, K, D), vitamine hidrosolubile (C, P, F, B1-B9), aminoacizi esențiali, acizi grași esențiali (omega-9, omega-6, omega-3 şi omega-7). Fructul poate fi consumat în stare pură, cu miere ori sub formă de suc, sirop, ulei, gem, ceai, tinctură etc. Ca efecte terapeutice, regăsim: întărirea sistemului imunitar, răceală, infecții, anemie, hipertensiune arterială, ateroscleroză, afecțiuni hepatice acute sau cronice, oboseală cronică, stres și depresie, obezitate, afecțiuni gastrointestinale și ale vederii etc.

Maria BOGDAN

Tehnologia de cultură a căpșunului

Căpșunul (Fragaria viridis) este o plantă cu fructe tonice, gustoase și aromate, bogate în săruri de potasiu, fosfor, calciu, magneziu, fier, sodiu, vitamine (C, B1, B2, E), acid salicilic, acid elagic, acid pantotenic, proteine, zaharuri, flavonoide, uleiuri volatile, tanin și polifenoli cu rol antioxidant. Acestea au numeroase proprietăți terapeutice: stimulează imunitatea naturală și funcțiile hepatice, reglează tensiunea, remineralizează organismul, au efect detoxifiant, scad colesterolul etc. Fructele se folosesc în stare proaspătă ori conservate sau prelucrate sub formă de compoturi, siropuri, gemuri, dulcețuri etc.

Este o plantă perenă, semierboasă, care crește sub forma unei tufe scurte (15-40 cm înălțime). Rădăcinile sunt adventive, fibroase, cu mare capacitate de ramificare, de grosimi aproximativ egale, având culoarea roz-gălbuie (cele tinere sub 1 an) sau neagră (vârsta mai mare de 1 an). Marea masă a sistemului radicular (80%) se dezvoltă până la adâncimea de 20 cm, dar în sol bine afânat explorează până la 40-60 cm și lateral la 30 cm. Tulpina este perenă, scurtă, ce ajunge până la 15-20 cm înălțime, formată din ramificații pe care cresc frunzele, pedunculii florali, stolonii, mugurii. Frunzele sunt mari, trifoliate, lung pețiolate, dințate, lucioase sau pubescente, verzi, cu stipele variabile ca mărime, formă și culoare. Florile la căpșun sunt grupate în câte 5-10 inflorescențe, fiecare cu câte 5-8 flori albe. Fructele sunt achene, în general în formă de inimă (cordiforme), conic-alungite sau sferice, de culoare roșu deschis, luminos, până la roșu închis.

Soiuri

cultura capsunului 3

În România se folosesc fie soiuri produse la Institutul de Cercetare-Dezvoltare Piteşti-Mărăcineni ori stațiunile din subordine, fie provenite din import. Cele mai utilizate sunt Premial (timpuriu, 12-15 t/ha), Magic (20 t/ha), Coral (23-30 t/ha), Red Gauntlet (26 t/ha), Real (20 t/ha), Elsanta (olandez, semitimpuriu, 18-20 t/ha), Honeoye (SUA, 20-25 t/ha), Elegance (30 t/ha), Matis (Franța, 25-30 t/ha), Senga Sengana (semitardiv, 18-20 t/ha), Pegasus (Marea Britanie, 20 t/ha), Anita, Clery, Safir (semitimpurii), Benton, Satmarean (târzii) etc. Ca soiuri remontante au apărut numeroase oferte: Diamante, Portola, San Andreas, Seva etc. Cultivatorii români s-au orientat, în ultima vreme, înspre soiurile cu coacere mijlocie sau târzie, cu o perioadă de recoltare mai mare de timp. De reținut: cercetările au demonstrat că producțiile din plantațiile comerciale de căpșun sunt de la 2-7 ori mai mari dacă la înființare se folosește material biologic (stoloni) liber de agenți patogeni și de înaltă valoare biologică.

Epoca de plantare

cultura capsunului 2

Agricultorii români folosesc, în cultura căpșunului, tehnologii noi și material săditor refrigerat în cultura multianuală (trei-cinci ani, perioadă după care este nerentabil să mai fie păstrată). Ca epocă de înființare a culturii avem: plantarea de toamnă, din a doua jumătate a lunii august până în octombrie, dar nu mai târziu de 15 octombrie, specifică arealelor cu precipitații abundente; plantarea de primăvară, în luna martie-aprilie, recomandată pentru zonele din nord; plantarea de vară, din 15 iulie şi până în 15 august, utilizată pentru cultura anuală, dar care se folosește cu succes și pentru cultura multianuală.

Pregătirea solului

Capșunul dă rezultate bune și foarte bune pe solurile cu textura mijlocie, lutoase, luto-nisipoase, permeabile, cu o bună capacitate de reținere a apei, cu reacție slab acida sau neutra (pH = 5,5-6,8), care să nu formeze crustă după ploi (luncile râurilor, cernoziomuri, cenușii de pădure, brun roșcat de pădure). Un teren potrivit pentru căpșun trebuie să fie plan (fără denivelări), să fie bine mărunțit, fertil, afânat, reavăn pe o adâncime de 20-45 cm, să nu prezinte buruieni, resturi materiale sau organice de la cultura anterioara și să aibă la îndemână sursa de irigare a plantelor. La pregătirea terenului avem în vedere fertilizarea cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, 200 kg/ha superfosfat și 200 kg/ha sare potasică. Acolo unde solul este infestat cu viermele sârmă și larva cărăbușului de mai se face neapărat o dezinfecție puternică a substratului. Se execută apoi arătura la 28-30 cm, se mărunțește solul cu freza, se bilonează, prilej cu care se întinde sistemul de irigație prin picurare, în cazul culturilor mulcite cu folie neagră (la cultura clasică se folosește aspersiunea) și folia care asigură mulcirea, toate cele trei lucrări fiind mecanice.

Plantarea

cultura capsunului 4

Pentru cultura obișnuită, distanțele de plantare sunt de 75-80 cm între rânduri și de 22-25 cm între plante pe rând, iar pentru cultura în benzi, de 85-95 cm între benzi, 35-40 cm între rânduri pe bandă și de 20-25 cm între plante pe rând. La cultura fără folie, terenul se marchează cu țăruși, la distanțele de plantare între rânduri, apoi se întind sfori, cu distanța marcată între plante pe rând. În cazul în care se utilizează folia, distanțele sunt deja marcate. La materialul adus din stolonieră se efectuează fasonarea – rădăcini plus frunze (lucrarea nu se practică la stolonii refrigerați, care vin la dimensiunile stas) și mulcirea într-un amestec de balegă proaspătă, apă și pământ. Plantarea se face manual, cu plantatorul, după ce terenul a fost în prealabil irigat. Adâncimea de plantare se alege cu grijă astfel încât mugurele central să nu fie îngropat în sol, dar nici să fie prea mult peste nivelul solului, în ambele cazuri producția fiind influenţată negativ. După plantare se aplică imediat irigarea.

Lucrări de întreţinere

În primul an se completează golurile, pentru a asigura o densitate bună pentru anul de producție următor și se irigă de ori de câte ori este nevoie. În anul următor, lucrările de întreținere constau în: greblarea terenului, mulcirea cu paie, în cazul culturii fără folie, în luna aprilie (elimină riscul ca fructele să vină în contact cu solul, se reduce riscul unei infecții puternice cu Botrytis și se împiedică parțial dezvoltarea buruienilor), irigare (norme de 100-120 mc/ha, la udarea prin picurare și 300-350 mc/ha, la irigarea prin aspersiune), tratamente împotriva bolilor (mana, făinarea, pătarea brună, albă și roșie, putregaiul cenușiu) și dăunătorilor (viermele sârmă și cărăbuşul de mai), fertilizarea fazială, lucrări de întreținere ale solului (în cazul culturilor clasice), însoțită de lucrarea de eliminare a stolonilor. Recoltarea se face în 3-4 reprize, începând cu luna mai, la soiurile timpurii, sau 6-7 serii, la soiurile cu o fructificare mai densă.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 18-20

Tehnologia de cultură a gălbenelelor (Calendula officinalis)

Gălbenelele, cunoscute ca specie ornamentală și deopotrivă ca plantă medicinală, sunt originare din regiunea mediteraneeană și Asia de Vest, cu o largă răspândire în restul Europei. În România Calendula officinalis este prezentă în toate zonele țării, dar ca specie cultivată are zone de favorabilitate bine delimitate, începând cu județele Brăila, Buzău, Ialomița, Călărași, sudul  Vrancei, nordul județului Ilfov, Constanța, sudul județului Tulcea, zona de câmpie din Neamț și Bacău, Iași, Vaslui, Timiș, Arad, Bihor, Satu Mare etc. Zona a 24-a de favorabilitate este plasată în regiunile muntoase. Florile, sub diverse forme de condiționare, sunt indicate în ulcerul gastric și duodenal, inflamații ale colonului, colecistită, boli hepato-biliare, hemoroizi, micoze, infecții urinare etc.

Cultură de nișă insuficient răspândită în România

În România, suprafața cultivată cu gălbenele este nesemnificativă, nefiind încă asumată de micii fermieri ca o cultură de nișă, aducătoare de profit. În schimb, rar poate fi găsită o gospodărie țărănească care să nu aibă această floare în grădină și să nu fie utilizată, după tradiția populară, în tratarea diferitelor afecțiuni. Investiția într-un hectar de gălbenele este de 4.500-5.000 lei, iar profitul ajunge undeva la 15.000-20.000 lei. Înainte însă ca fermierul să se apuce de o astfel de afacere este bine mai întâi să-și găsească piața de desfacere; altminteri riscă să livreze producția fie la preț de nimic, fie să rămână cu ea nevalorificată.

Cerințe față de climă și sol

Planta nu este deloc pretențioasă, având cerințe moderate față de temperatură și umiditate. În anii cu precipitații reduse se înțelege că necesită aport de apă prin irigații. Gălbenelele se pot dezvolta pe orice tip de sol (exceptând extremele, fie excesiv nisipos ori argilos), însă dă rezultate bune în teren afânat, cu capacitatea de a se încălzi ușor, curat, lipsit de buruieni și bine aprovizionat cu substanțe nutritive. Din acest motiv, dacă le încadrăm într-o rotație a culturilor, este bine să fie semănate după prășitoare, în special leguminoase boabe. Monocultura nu este recomandată, ca pentru oricare altă plantă, de altfel, pentru a evita apariția focarelor de boli și dăunători. În asolament, poate reveni pe aceeași solă după patru ani.

Pregătirea terenului și fertilizarea

Arătura se efectuează toamna, după ce s-a eliberat terenul de cultura precedentă, la adâncimea de 25-28 cm, cu plugul în agregat cu o grapă stelată. În condițiile tehnicii de azi, deși este puțin probabil ca un mic fermier să aibă acces la utilaje de cea mai înaltă performanță, arătura poate fi înlocuită cu o lucrare cu cultivatorul. Buruienile care răsar în ogor se distrug prin discuire. Planta are nevoie de un pat germinativ perfect. Dacă solul nu este suficient de bogat în substanțe nutritive, înainte de arat se administrează 30-40 tone/ha gunoi de grajd (dacă fermierul îl are în gospodărie ar fi ideal, altfel e destul de dificil de procurat) sau 60-80 kg fosfor/ha și 45 kg potasiu /ha, ambele calculate în substanță activă, iar primăvara se aplică  45 kg azot s.a. /ha.

Semănat

Gălbenelele se seamănă fie mecanizat, cu SUP-21 sau SUP-29, utilizând distribuitorul modificat pentru semințe mici, cu reglajele corespunzătoare, fie manual, în cuiburi (2-3 semințe la cuib) ori pe rânduri. Distanța dintre rânduri/cuiburi este de 50 cm, între plante pe rând, de 10-15 cm, iar adâncimea de semănat, de 2-3 cm. Densitatea va fi undeva la 13-15 plante/mp. Norma de sămânță variază de la 6 la 12 kg/ha, în funcție de metoda de semănat. Epoca optimă de înființare a culturii este primăvara devreme, în martie, când temperatura solului ajunge la 5-8°C.

Lucrări de întreținere

Cultura necesită mai multe intervenții manuale. După răsărire se execută rărirea, pentru a asigura densitatea optimă, o prașilă mecanică între rânduri și manuală, pe rând. Operațiunea se repetă la două săptămâni de la prima și, dacă este nevoie, se face ori de câte ori este nevoie, mai ales după 3-4 recoltări succesive. În varianta în care dorim să menținem cultura și în anul al doilea, 3-5% dintre plantele mature nu se recoltează, pentru a le lăsa să fructifice și a se înmulți apoi pe cale naturală. În acest caz, în octombrie sau mai târziu se aplică o bilonare, pentru protejarea pe timpul iernii, iar în primăvară re reiau lucrările efectuate și în primul an. Fiind plantă medicinală se subînțelege că gălbenelele trebuie să beneficieze de un regim ecologic. Pentru eventuala erbicidare dinainte de semănat (adâncimea de încor­porare, 6-8 cm) ori pentru combaterea făinării sau a pătării cenușii a frunzelor se folosesc substanțe din gama celor acceptate pentru culturile bio.

Recoltarea

Florile sunt recoltate manual, începând din luna iulie și până în octombrie. Perioada de uscare (la umbră, timp de 2-3 zile și apoi în spații special amenajate) variază între 3-8 zile vara și 8-14 zile, toamna. În funcție de convenția pe care micul fermier o încheie cu cumpărătorul, ambalarea se face fie în saci din pânză, fie în cutii din carton. Producția de flori la metrul pătrat este de 0,25-0,50 kg, putându-se obține la un hectar în jur de 2,5-5 tone (1-1,6 tone de floare uscată). Important este ca fermierul să dețină și un spațiu de uscare și depozitare, în cazul în care nu livrează recolta în stare proaspătă. Pe piața internă prețul unui kilogram de floare sau petale uscate este de 16-30 lei, iar în Germania gălbenelele se vând cu 10 euro/kg.

Gălbenelele mai sunt cunoscute sub denumirea populară de calinica, rujulița, filimica, ochi galben. Romanii au numit planta mireasa soarelui pentru că-și întoarce florile spre soare, britanicii îi spun „marigold“, de la legenda potrivit căreia Sf. Fecioară Maria își împletea floarea în păr (același nume îl are și Tagetes patula), iar creștinii o știu drept aurul Maicii Domnului. În tradiția populară românească florile de gălbenele erau remediul ideal împotriva „gălbinării“ (icter), iar mamele adăugau planta în apa în care spălau pruncii pentru ca aceștia să aibă un somn liniștit. În utilizarea lor magică gălbenelele sunt considerate simbolul soarelui, al focului, al susținerii vieții, erau purtătoare de noroc și se credea că, puse sub pernă, aduc vise premonitorii. Asimilarea în cultura noastră populară rezultă și din faptul că numeroase locuri au căpătat nume similare: Vârful Gălbenele (în Făgăraș), Fisura Gălbenelelor, Valea Gălbenelelor, Creasta Gălbenelelor, Strunga Gălbenele (toate în Masivul Ciucaș).

Ing. Maria BOGDAN

Sistemul radicular, criteriu important în stabilirea tehnologiilor de cultură

Principalele funcţii ale rădăcinii constau în fixarea plantei de sol şi absorbţia apei şi sărurilor minerale din sol. Cu cât solul este mai puţin tasat, cu atât rădăcinile se dezvoltă mai mult în adâncime şi lateral valorificând un volum tot mai mare de sol şi depăşind mai uşor perioadele de secetă.

Rădăcinile plantelor leguminoase sunt pivotante şi pătrund la adâncime mai mare. Ele au capacitatea de a valorifica fosfaţii mai greu solubili pe care îi aduc spre suprafaţă şi mai ales aduc calciul care este foarte important în structurarea solului.

Solul din jurul rădăcinilor trebuie să fie suficient de afânat pentru a asigura primenirea aerului cu oxigen şi eliminarea CO2.

În procesul de respiraţie a rădăcinilor se eliberează energia necesară funcţiilor vitale ale acestora.

Prin eliminarea CO2 în procesul de metabolism, acesta împreună cu apa asigură o mai bună solvire a substanţelor din sol.

Când conţinutul în oxigen al aerului din sol scade sub 5% sau CO2 creşte peste 2% activitatea rădăcinilor se reduce şi încetează.

Rădăcinile se dezvoltă bine într-un sol poros, cu densitatea aparentă (Da) de 1,0-1,4 g/cm3. În solul tasat şi compactat care are Da mai mare de 1,5-1,6 g/cm3 sistemul radicular se dezvoltă anevoios şi prin experimentări s-a demonstrat că în aceste condiţii sistemul radicular la porumb se reduce cu 41%, iar la floarea-soarelui cu 49%.

Un alt factor care frânează înrădăcinarea este îmburuienarea culturilor. Astfel, o plantă de grâu, după 40 zile, avea rădăcinile de 176,9 m lungime în cultură curată şi de numai 83,9 m într-o cultură îmburuienată cu muştar sălbatic.

La aplicarea îngrăşămintelor trebuie să ţinem seama că azotul favorizează ramificarea rădăcinii, dar inhibă pătrunderea ei în adâncime, pe când fosforul determină atât ramificarea, cât şi creşterea în profunzime.

Adâncimea de pătrundere în sol a rădăcinilor la diferitele culturi o prezentăm în fig. 1 (vezi în revistă).

Rădăcinile la cerealele păioase se găsesc în majoritate în stratul superficial al solului (fig. 2 – vezi în revistă). O înrădăcinare mai puternică are secara, urmată de triticale, ovăz, grâu şi orz.

Analizând înrădăcinarea la secară, se constată că aceasta pătrunde în sol până la 200 cm şi are capacitate de valorificare a terenurilor slab productive. S-au efectuat măsurători riguroase şi a rezultat că lungimea totală a rădăcinilor unei plante ajunge la 600 km şi suprafaţa de 225 m2.

În timpul înfloritului o plantă ajunge la 14 milioane de ramificaţii, iar lungimea perilor radiculari ajunge la 10.000 km şi suprafaţa de 400 m2.

Ovăzul are înrădăcinare puternică, profundă şi cu capacitate de valorificare a combinaţiilor greu solubile, putând fi cultivat şi pe teren mai slab productiv.

Orzul are cea mai slabă înrădăcinare şi capacitate redusă de valorificare a substanţelor minerale din sol, de aceea trebuie cultivat pe soluri mai fertile.

Grâul de toamnă, până la desprimăvărare, trăieşte cu ajutorul rădăcinilor embrionare care ajung până la 100 cm adâncime. Rădăcinile coronare (adventive) pornesc din nodul de înfrăţire şi la desprimăvărare sunt slab dezvoltate (5-10 cm). În primăvară se dezvoltă puternic, ajung la 160 cm, iar la maturitatea în lapte creşterea lor încetează.

Rădăcinile porumbului. Din sămânţă porneşte o rădăcină embrionară care creşte foarte repede în adâncime. Din mezocotilul embrionului pornesc 3-7 rădăcini adventive seminale. Acestea reprezintă înrădăcinarea temporară. Din nodurile subterane ale tulpinii se formează rădăcinile adventive permanente.

Rădăcinile cresc în funcţie de temperatura din sol: sub 10°C nu cresc; la 20°C cresc 1 mm/oră; la 25°C cresc 2 mm/oră, iar la 30°C cresc 3 mm/oră.

La început, rădăcina creşte mai mult lateral şi apoi în adâncime, informaţie de care trebuie ţinut seama la executarea praşilelor, ca adâncime şi ca zonă de protecţie pentru a nu tăia rădăcinile (fig. 3 – vezi în revistă).

Porumbul mai are rădăcini aeriene (ancoră) care pornesc din nodurile de deasupra solului şi care au rol de absorbţie şi de susţinere.

Rădăcinile porumbului pătrund până la 2,4 m şi explorează 6 m3 de sol.

Sorgul are sistem radicular dezvoltat şi este important de menţionat că are perişori radiculari dublu faţă de porumb, asigurând o bună rezistenţă la secetă.

Floarea-soarelui are rădăcină pivotantă, puternic ramificată, care ajunge la 2-2,5 m adâncime. În pri­mele zile după germinare rădăcina se dezvoltă de 10-15 ori mai mult ca restul plantei. Are capacitate ridi­cată de absorbţie şi este prevăzută cu mulţi perişori radiculari, făcând-o mai rezistentă la secetă.

Rădăcinile plantelor leguminoase sunt în general pivotante şi pătrund în adâncime (lucerna la peste 5-6 m), de unde aduc spre suprafaţă fosfaţii şi calciul atât de necesar în formarea structurii solului. Solul din jurul rădăcinilor trebuie să fie afânat pentru a asigura buna dezvoltare a bacteriei Rhizobium care trăieşte în simbioză cu rădăcinile plantelor leguminoase.

Cunoaşterea sistemului radicular ne ajută în aplicarea corectă a tehnologiilor de cultură:

– amplasarea culturilor pe parcelele cu fertilitate corespunzătoare;

– cum să se asigure afânarea solului în funcţie de cerinţele culturilor;

– cum să se aplice îngrăşămintele şi, mai ales, cum să se efectueze lucrările mecanice de întreţinere pentru a nu distruge rădăcinile.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

Abonează-te la acest feed RSS