Arcadele atât de perfecte admiră florile îmbujorate din dedesubtul lor, leandri rozalii și albi ascultă rugăciunile îndelung rostite cu har din strașnicul loc al comunei Vadu Moldovei, unde soarele își apleacă negreșit razele pătrunzătoare fără a cere nimic înapoi, Mănăstirea Cămârzani.

După jumătatea anilor 1800 a fost ridicată o biserică de către boierul Emanoil Morțun în interiorul conacului său ce se afla în comuna Cămârzani și la care avea acces doar familia boierească; aceasta avea hramul Sf. Gheorghe și acum adăpostește mormintele ctitorului și ale familiei acestuia.

În timpul expropierilor din cel de-al Doilea Război Mondial pământul a fost împărțit veteranilor, iar biserica a făcut parte din biserica Ciumulești-Gane. Preotul Gheorghe Baltag a amenajat în acel timp un schit de călugări, unde la început a fost egumen ieromonahul Natan.

După o perioadă în care schitul a fost închis, iar biserica acestuia s-a transformat în biserică de mir, clericul ortodox Gherasim Putneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, cu mare osteneală a redeschis așezământul ca mănăstire de maici. În decembrie 1992 a fost sfințit ansamblul mănăstiresc.

Manastira Camarzani

Cele 12 maici au venit de la Mănastirea Todireni din Suceava, lăcaș de cult ctitorit de postelnicul Teodor Movilă la sfârșitul anilor 1500; pe atunci maica stareță era Teodora Marinescu. La vechile construcții au fost făcute înfrumusețări ce pun în valoare arhitectura tradițională românească. În interiorul Mănăstirii Cămârzani au fost realizate în preajma anilor 2000 ateliere de croitorie, sculptură și pictură.

Noua biserică a fost construită cu ajutorul părintelui Gherasim Putneanul, ce a urmărit îndeaproape înflorirea mănăstirii din punct de vedere cultural și totodată spiritual. Un impresionant muzeu a fost adăugat mănăstirii, unde regăsim importante colecții etnografice și de meștesug ce au fost atent înlesnite de prof. Virginia Bârleanu și care provin din vechea școală a comunei Vadu Moldovei. Pe lângă acestea, numeroase obiecte bisericești, icoane lucrate din lemn, cărți și veșminte liturgice dau o notă bisericească atât de plăcută în acest spațiu emblematic. Manuscrisele, diverse reviste și colecții de cărți stau mărturie a vremurilor istorice în biblioteca deschisă cu atâta căldură dobândită din sudoarea filelor scrise.

Construcția bisericii a fost realizată din cărămidă într-o formă dreptunghiulară, iar turla acesteia este ca o pictură piramidală asemenea unei umbrele ce se înalță împreună cu îngerii către frumosul din adâncul înaltului cer. Altarul semicircular, catapeteasma, icoanele pictate în ulei pe lemn de tei te introduc într-o atmosferă plină de frumos, de puritate sufletească de care vrei să reușești să te agăți măcar cu o frântură a inimii și să o iei cu tine fără vreo explicație clară. Turnul Clopotniță și chiliile degajă pretutindeni în jur solemnitatea, pe de o parte, și cuvântul rugilor îndelungate din zi și noapte pe de altă parte.

De la doăsprezece maici, câte au fost inițial, azi aproximativ o sută de maici viețuiesc în tihna acestei picături de pământ păstrat cu sfințenie în leacul liniștii orelor de închinări către Bunul Dumnezeu și toți sfinții, dar mai ales către Sfântul Gheorghe al cărui hram este purtat de către mănăstire. Stareța lăcașului de cult este monahia Maria Deac, încă din anul 1999.

Precum i-a fost dorința, în grădina Mănăstirii Cămârzani este înmormântat episcopul Gherasim Putneanul, ce a încetat din viață pe când avea 80 de ani, în iarna anului 2004.

Ploaia sfințită se revarsă ca niște licurici prin fiecare frântură de pământ de unde răsar vesele comori precum brazii veșnic tineri, florile cu parfum de plecăciune, iar îngerii privesc acest spectacol dumnezeiesc al naturii printre care pășim ades noi, cei care vrem să mulțumim ori să căutăm iertarea, eliberarea de tot ce ne apasă îndelung inimile, din acest sfânt acoperiș al păcii interioare, Mănăstirea Cămârzani.

Aurora GRIGORE

Bradul verde-argintiu stă aplecat către turla ce pare că se flutură odată cu fragilii nori albi pictați în contrastul cerului ce îmbrățișează cu atâta iubire pe cea care-i este parteneră de drum prin orice anotimp, Mănăstirea „Sântul Ioan cel Nou“ din Suceava.

Ridicată la începutul anilor 1500 pe locul unei vechi biserici ce nu mai există azi, mănăstirea se află nu departe de Cetatea Sucevei. Lăcașul de cult este monument istoric și, alături de alte șapte mănăstiri din Moldova, face parte din patrimoniul mondial UNESCO; aceasta poartă hramurile Sf. Gheorghe și Sf. Ioan cel Nou.

Fost sediu mitropolitan al Moldovei, mănăstirea găzduiește, în prezent, arhiepiscopii Sucevei și Rădăuților. Componentele din incinta ansamblului mănăstirii sunt Biserica „Sf. Gheorghe“, Turnul Clopotniță, clisiarnița-paraclis, chiliile, stăreția.

Ctitorită de domnitorul Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare, mănăstirea nu a fost terminată până la moartea acestuia, fapt pentru care fiul său, Ștefăniță Vodă, a îndeplinit lucrarea în anul 1522, așa cum reiese și din pisania în limba slavonă din incintă. Picturile au fost înfăptuite în prima jumătate a anilor 1500, în vremea domniei lui Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare.

Manastirea Sf Ioan Cel Nou Suceava

Moaștele Sfântului Ioan cel Nou au fost aduse de la Biserica Mirăuți în timpul domnitorului Moldovei, Petru Șchiopul, cel care a avut cea mai lungă domnie din istoria Principatelor Române. În acea perioadă a fost înființată o școală teologică, unde se învățau limbile greacă, slavonă și română.

La sfârșitul anilor 1600, armata regelui Sobieski a luat tezaurul Mitropoliei și moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. După aproape o sută de ani, moaștele Sf. Ioan cel Nou au fost înapoiate mănăstirii pe când era episcop Dosoftei Herescu; acest lucru a fost posibil doar pentru că orașul Suceava făcea parte pe atunci din Imperiul Habsburgic. În vremea Primului Război Mondial, moaștele au ajuns într-o biserică ortodoxă din Viena, fiind readuse în iulie 1918 la Suceava.

Biserica „Sf. Gheorghe“ se remarcă prin turla octagonală ale cărei ferestre sunt orientate către punctele cardinale, dar mai ales picturile ce încă se mai zăresc pe pereții exteriori, precum o carte de povești de la bibliotecă citită cu ardoare de atâtea ori de generații la rând. Țigla-i proptită ca o copertă atinsă mereu de mâinile credincioșilor și ale Celui de Sus.

Picturile interioare în stil bizantin datează din anii 1500; acestea sunt frescele ce aduc armonia, dar în același timp și starea atât de necesară de contemplare pe care o căutăm atunci când atingem covorul bisericesc. Calendarul creștin, Pantocratorul, Profeții, Liturghia, Patimile lui Iisus, cei patru evangheliști sunt doar câteva dintre picturile ce ne conduc pe atâtea drumuri presărate cu dulce și amar din fabuloasa lume creștină. Chipurile pictate, ale lui Bogdan al III-lea, Petru și Ștefăniță Vodă, se mai zăresc încă lângă racla cu moaște.

Pe pereții exteriori, unde vremea nepriel­nică nu și-a pus amprenta de-a lungul anilor, se zăresc timid fresce precum Acatistul Maicii Domnului, Parabola Fiului risipitor, Cinul, Scara Sf. Ioan Sinaitul și altele. La sfârșitul anilor 1900, picturile au fost restaurate, iar asta este mai vizibil pe fațadele pereților de sud și vest.

Mănăstirea a fost îmbogățită încă din vremurile de demult cu obiecte care mai de care mai valoroase, din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, argintăria cu motive florale de la racla Sf. Ioan cel Nou, gravuri în lemn lucrate de monahul Ioan în anii 1600, o cruce sculptată în lemn de chiparos de Popa Nechifor din anii 1500 și icoane dăruite de violonistul bucovinean Grigore Vindereu, în anii 1800.

Fiind ridicat ca poartă de intrare în mănăstire, Turnul Clopotniță măsoară 34 de metri și datează din anul 1589; prin bunăvoința domnului Moldovei Petru Șchiopul, turnul a fost realizat din piatră și cărămidă și se aseamănă cu o căsuță din basmele îngerești prin care intri, iar miracolele se afundă în inima însetată de frumos ce așteaptă să descopere, dincolo de prag, o altfel de tihnă.

Așa cum se mai poate descifra din pisania în limba slavonă, clisiarnița-paraclis datează din anul 1626 și a fost ctitorită de mitropolitul Moldovei, Anastasie Crimca; aceasta era folosită în anotimpul rece pentru îndeplinirea activităților bisericești. În trecut aici a fost întâia școală catehetică clericală din Suceava, iar azi servește ca pangar (loc pentru vânzarea lumânărilor).

O frunză tomnatică se pleacă acum, atingându-mi creștetul, către acest pământ în care se amestecă atât de domol culorile rubinii și gălbui solare, greutățile amare și împlinirile sufletești, toate cu voia Domnului, ce a socotit să lase cortina deschisă către această scenă a păcii, Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava.

Aurora GRIGORE

Persoană cu aptitudini deosebite, de o intelectualitate rară, Sfântul Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Iberia Orientală – Georgia) în anul 1650. Ne amintim azi de el ca fiind cel care a inițiat prima bibliotecă publică din București și, totodată, este creatorul Manuscrisului Didahia, predici ce se recită la sărbătorile din timpul anului, dar mai ales că a fost mitropolitul Bucureștiului.

Cât a fost la vremea tinereții, Sf. Antim a fost luat de turci ca sclav și dus la Constantinopol. Când a fost eliberat a ajuns la Patriarhia Constantinopolului, loc de seamă pentru lumea creștin-ortodoxă datorită rangului patriarhului considerat a fi în fruntea celorlalți egali cu el. Caligrafia, sculptura, limbile arabă, turcă, greacă, pictura le-a deprins în acest loc, posibil și în acest timp să fi fost călugărit Antim (numele de botez era Andrei) și hirotonit ieromonah.

La sfârșitul anilor 1600, domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, l-a luat de acolo și l-a adus în patria sa, unde a luat cunoștințe de limba română, slavonă, și-a îndeletnicit tiparul foarte bine, fapt pentru care a ajuns să supravegheze îndeaproape tipografia domnească din București, unde a tipărit patru cărți, dintre care „Psaltirea“ în limba română și „Învățăturile lui Vasile Macedoneanul“ în limba greacă.

Aproape de satul Siliștea Snagovului, Sf. Antim, egumen la Mănăstirea Snagov prin 1696, a adus aici talentul și priceperea sa revărsate peste tipografie, unde mai imprimă alte cinsprezece cărți în slavo-română, slavonă, greco-arabă („Acatistul Născătoarei de Dumnezei“, „Floarea darurilor“, „Carte sau lumină“).

După anii 1700 își petrece o parte de vreme în București și Govora, unde se concentrează tot pe cărți și cultură, imprimând alte 24 de cărți, printre care „Noul Testament“ și „Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței“ în limba română.

A fost numit mitropolit al Ungro-Vlahiei la începutul anului 1708. Aflat la Târgoviște, întemeiază altă tipografie și imprimă optsprezece cărți, de exemplu cele în limba română, „Liturghierul“ și „Învâțătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților“.

Cultura română a cunoscut fără îndoială un progres extraordinar prin contribuția adusă de Sf. Antim, care, prin talentul său de redactor, tipograf, editor, ziditor al cuvintelor bisericești, prin multele limbi vorbite, a inițiat și format elevi și pe cei ce au dorit să ducă mai departe munca sa; astfel, printre multe alte calități, Sf. Antim este socotit unul dintre tipografii de seamă ai perioadei medievale românești. Pe lângă acestea, a tipărit cărți pentru popoarele arabe, slave, grecești, precum „Liturghierul greco-arab“ cu caractere arabe, a pus temelie solidă pentru prima tiparniță cu caractere în limba georgiană pentru țara sa natală.

Pe lângă cultura teologică, Sf. Antim a studiat filosofia antică, acest fapt fiind evidențiat prin manuscrisele sale, unde, de multe ori, aducea critici asupra obiceiurilor din acele timpuri. În „Didahiile“ exprimă regulile oratoriei bisericești asupra predicilor de la diverse sărbători ori grăiri cu ocazia anumitor evenimente.

Aproape de Dealul Mitropoliei, începând cu anul 1713, timp de doi ani, a fost construită Mănăstirea Antim, ctitorită de Sf. Antim Ivireanul; mănăstirea poartă hramul Duminica Tuturor Sfinților și Sf. Antim. Cu un plan foarte bine alcătuit, lăcașul de cult cuprinde biserica, paraclis, clopotniță, chilii, încăperi egumenești și este decorat cu picturi, sculpturi, dar și cu lucrări de arhitectură însemnate.

Sub îndemnul lui Nicolae Mavrocordat, domnul Moldovei și al Țării Românești, în anul 1716 Sf. Antim a fost exclus din comunitatea monahală și condamnat la exil în Mănăstirea

Sf. Ecaterina din Muntele Sinai ca urmare a faptului că Sf. Antim era împotriva otomanilor, pe de o parte, și întotdeauna trup și suflet pentru Biserica Ortodoxă, pe de altă parte. Însă, pe calea înspre exil, Sf. Antim a fost ucis de armata turcă, iar trupul i-a fost azvârlit în râul Marița.

Sfântului Antim i s-a făcut dreptate abia după 250 de ani, atunci când Patriarhia de Constantinopol a îndepărtat caterisirea. Sf. Antim a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română și este sărbătorit anual la data de 27 septembrie.

Apărut ca o minune pe plaiul românesc ce avea nevoie de harul său nemărginit, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a dus credința pe cele mai înalte culmi, în inima oamenilor, iar setea sa pentru cultură a decorat și completat sufletul picturii, sculpturii, scrierilor, totul într-o armonie greu de atins în orice timpuri, fiindcă sufletul i-a fost, la orice mânuire, alături de Dumnezeu.

Aurora GRIGORE

În comuna Urecheni din județul Neamț îl puteți întâlni pe unul dintre tinerii pasionați de artă, George Alexandru Sbânțu. A îndrăgit pictura încă din liceu, arătându-și talentul prin portretele pe care le făcea. De aproape trei ani și-a mai descoperit o latură a talentului, pictează icoane. Știm bine că icoanele, prin sfințire, aduc har și binecuvântare ochilor ce le privesc. Prin intermediul icoanelor, oamenii contemplă Împărăția lui Dumnezeu și intră într-un dialog direct cu divinitatea căci, așa cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, „icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față.“

George Alexandru Sbânțu a subliniat: „Picturile mele, deși nu știu sigur dacă le pot spune așa, sunt mai degrabă o reprezentare vie a Sfintei Treimi, a Mântuitorului Iisus Hristos, a sfinților sau a îngerilor. Părintele Stăniloaie avea dreptate, icoana este ca o fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față. Eu le pictez pe lemn de tei tratat sau pe pânză. De obicei, ca să pictez o icoană durează între 3 zile și o săptămână sau chiar două, depinde foarte mult de dimensiunile acesteia, dar și de cât de complicată este icoana în sine. Pe lângă lucrul manual, e necesar să ai și timpul potrivit, o liniște interioară și o limpezire a gândurilor.“ 

În iconografie accentul nu cade asupra personalității artistului, ci asupra chipului sfântului, căutându-se a se exprima cât mai bine semnificația evenimentului pictat. Aceasta se înțelege și dacă ținem cont de faptul că icoanele exprimă în mod vizibil, cu ajutorul culorilor, Cuvântul lui Dumnezeu. Asta a făcut ca, în decursul veacurilor, icoana să mai fie numită și Biblie a neștiutorilor de carte.

icoane

Tânărul a adăugat: „Am început să pictez din 2009, de la liceu. La început pictam portrete, peisaje, dar și pictură de perete care a avut succes mai ales în străinătate. Am fost plecat un timp în străinătate unde lucram din greu, ca tot românul, însă, cu toate acestea, mi-am păstrat loc și pentru pasiunea mea. Pictam în timpul liber. Obișnuiam să pictez camere de copii împreună cu soția mea. Am început să pictez icoane de trei ani și asta mă ajută să mă mențin pe linia de plutire. Prin icoane consider că Dumnezeu se îngrijește de noi și familia noastră, prin asta ne câștigăm traiul. Mă inspir foarte mult din icoanele vechi, o mare parte din ele rusești (Andrei Rubliov) sau Manuil Panselinos.“

Icoanele sunt apreciate în rândul creștinilor și astfel de picturi îți pot aduce și un venit. George Alexandru își vinde picturile de la 200 de lei și pot ajunge până la 2.000 de lei, în funcție de complexitatea lucrării. „Mi-am format câțiva clienți fideli. Observ că oamenii apreciază din ce în ce mai mult icoana pictată cu trudă în detrimentul litografiilor“, a conchis tânărul.

Conform ghidului practic al creștinului ortodox, icoana Mântuitorului nu trebuie să lipsească din casă pentru că El este cel căruia ne adresăm în toate rugăciunile noastre. Tot cultul ortodox este adresat Mântuitorului. În fiecare casă trebuie să existe măcar o icoană a Mântuitorului. Dar pietatea şi evlavia populară sunt mult mai apropiate de Maica Domnului, fiindcă oamenii o simt pe Fecioara Maria ca pe o mamă căreia i se roagă mai cu încredere, cu nădejde, uneori cu mai mult curaj. Maica Domnului, fiind cea mai mare mijlocitoare pentru noi, oamenii de pe pământ, este cea căreia îi adresăm rugăciunile cele mai dese. De aceea icoana Maicii Domnului se regăsește în cele mai multe case. Dacă fiecare familie are un sfânt patronal, atunci e normal să țină și icoana sfântului respectiv pentru că acela este protectorul ei în chip deosebit. Nu contează ce icoane avem, important este să avem icoane sfințite care sunt modele pentru viața noastră creștină.

Liliana POSTICA

Locuitorii comunei ieșene Coarnele Caprei au făcut în data de 1 iulie o rugăciune pentru ploaie. Oamenii sunt disperaţi că în comuna lor au început să sece fântânile, iar vara este abia la început. Seceta care persistă în judeţul Iași și care afectează serios culturile agricole i-a determinat pe tot mai mulți săteni să se întoarcă la rugăciuni pentru ca ploaia să revină. În parohia Coarnele Caprei preotul şi credincioşii (preoții Iulian Apopei și Petru Constantinescu) au ţinut, împreună cu săteni din satele Coarnele Caprei și Arama, o rugăciune pentru ploaie.

„Credinţa e mare şi poate ne aude Dumnezeu“

Seceta persistă și în judeţul Vaslui şi afectează culturile agricole. Sătenii au apelat la puterea rugăciunilor pentru ca ploaia să revină. În parohia Bogdăniţa din Vaslui preotul şi credincioşii au ţinut duminică, 19 iunie, o rugăciune pentru ploaie.

„Din aprilie până azi a plouat doar 5 litri pe metru. În ultima vreme am auzit cã tot mai multe fântâni seacă. Nu se anunţă ploi prea curând, dar credinţa e mare şi poate ne aude Dumnezeu şi pe noi“, au spus credincioşii.

Tot aici sunt zone care nu au o sursă de apă și oamenii sunt nevoiţi să care cu bidoanele de pe unde pot. „La noi încă este bine, dar ne-am omorât spatele cu căratul apei acolo unde nu am putut pune picurători. După o iarnă secetoasă, am intrat într-o vară la fel de grea şi tot ce ne rămâne e să ne rugăm. Este primul an în care eu am prins la biserică această rugăciune de ploaie“, a spus Anca Ursu, unul dintre credincioşii care s-au rugat să plouă din nou.

Arșița și seceta prelungită i-au scos din case pe mulți locuitori din comunele din Moldova, care au participat la procesiuni religioase cu preoți, icoane și rugăciuni, în mijlocul câmpurilor, pentru ca Dumnezeu să se îndure și să dea o ploaie, „să curgă șiroaie“.

Oamenii spun că acest ritual nu poate fi comparat cu incantațiile șamanilor din țările africane, câtă vreme rugăciunile speciale pentru ploaie sunt prevăzute în Liturghier.

„Cei care aveți credință mai puternică, luați și umbrele“

După ce la Vlăsinești, Hănești, Miron Costin și Știubieni sătenii alături de preoți s-au rugat pentru ploaie, preotul Constantin Macuc îndeamnă locuitorii orașului Săveni și din localitățile limitrofe să se alăture și ei la rugăciunea pentru ploaie. „Dumnezeu așteaptă și rugăciunea noastră, a săvinenilor! Suntem vreo cinci mii de suflete ce trăim în acest oraș. Mai mulți decât toți care au făcut cereri până acum! E drept să ne rugăm și noi dacă vrem să beneficiem de mila și darul lui Dumnezeu! Cei care aveți credință mai puternică, luați și umbrele“, a specificat preotul.

Însuși mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei i-a îndemnat pe preoții din parohii și din mănăstiri să includă rugăciunile pentru ploaie în liturghiile oficiate în această perioadă de secetă cumplită. „Acest lucru este extrem de necesar în condițiile în care pământul are mare nevoie de ploaie, seceta prelungită fiind de natură a afecta atât recolta de anul viitor, cât si nivelul la care se află apa în fântâni. De asemenea, acolo unde este cu putință, mai ales în mediul rural, preoții și credincioșii sunt îndemnați să ridice chiar în mijlocul câmpurilor rugăciuni pentru ca Dumnezeu să trimită ploaie binecuvântată pe pământ“, este binecuvântarea venită de la Arhiepiscopia Iașilor.

Beatrice Alexandra MODIGA

Este pentru prima oară când simt povara rândurilor pe care le scriu. Deși tot ce am aflat mi-a fost spus fără regrete, fără apăsare, fără durere. Doar cu o emoție incredibilă și cu o dragoste nesfârșită față de Dumnezeu. Însă, ascultând ce mi s-a spus, am devenit martor al unor clipe de răscruce, al unui destin pe care puțini ar fi putut să îl îndure, rămânând lucizi. Nu este întâmplător că am aflat aceste lucruri. Și nu este întâmplător nici că au ajuns la dumneavoastră. Nimic nu este întâmplător.

Povestea pe care urmează să o citiți s-a întipărit atât de profund în sufletul meu încât este greu de acum ca și doar un fir de îndoială să se mai strecoare în ființa mea. Am întâlnit un om extraordinar, un om frumos la chip, dar mai ales la suflet. Un om care a trăit „explozia“ unei stele, după cum mi-a mărturisit. Carolina Tănase este o pictoriță din București. În urmă cu aproape 30 de ani, într-o zi care a început frumos viața i s-a schimbat fulgerător. Un accident de călărie avea să sfârșească totul. Sau poate doar a început totul?

„Nimic nu ar fi anunțat ce urma să se întâmple. În momentul în care s-au ales șeile, ceea ce pare o întâmplare, deși acum știu că nu există așa ceva, pentru mine a rămas o șa foarte veche, fără arcade în față și în spate. Nu am realizat atunci că șaua nici nu a fost legată așa cum trebuie. Acesta a fost motivul pentru care a început calvarul. În momentul în care calul a primit comanda de galop m-am dezechilibrat și nu am reușit să mă mai redresez. În acel galop, cumva am alunecat de pe el și am ajuns printre picioarele lui din față, prinsă de grumaz. La momentul acela îmi recăpătasem starea de spirit și îi tot spuneam să se oprească, dar nici eu și nici ceilalți nu am reușit să îl încetinim. În acea goană nebună care a durat minute în șir și în care încerca să se elibereze de strânsoarea mea, Superb a început să facă salturi. Într-unul dintre acele momente mi-a dat capul pe spate. A fost o mișcare similară loviturii de bici. Și s-a rupt filmul...“

Ani mai târziu, spune Carolina, a încercat să afle ce s-a întâmplat în acele clipe de întuneric despre care nu știe nimic. Cei care au asistat la acest accident îngrozitor i-au spus că, într-un final, în încercarea de a evita să o calce în picioare, calul a căzut parțial peste ea. Corpul său a fost devastat de traume. A avut trei-patru coaste și umărul drept rupte, pielea spatelui a fost practic smulsă, pneumotorax intern și fractură cervicală. Mai târziu, după lunile de recuperare fizică, spune Carolina, suferința s-a adâncit în sufletul ei.

„Cum eram cu fața în praf, primele secunde în care mi-am revenit nu realizam ce s-a întâmplat. Doar vedeam că sângeram. În acele momente încă îmi simțeam corpul care parcă ardea.“

Disperați, prietenii săi încercau să o păstreze conștientă. Totul se întâmpla în fracțiuni de secundă. Vedea cum aceștia o strigau, dar nu îi mai auzea. Imaginile se îndepărtau și se transformau în alb-negru. Inima ei era pe cale să se oprească.

„La un moment am simțit cum o forță mă smulge și vedeam, de undeva de sus, ce se petrece în jurul meu. Atunci am simțit o spaimă teribilă și mi-am spus: Doamne, unde mă duc? Însă m-am tot ridicat până nu am mai văzut nimic, doar o lumină liniștitoare. Acolo nu mai gândești, nu mai ești conștient că ai fost într-un trup. E doar pace și liniște. Acolo pierzi noțiunea timpului, nu știu cât am stat așa.“

Întoarsă într-un galop nebun către herghelie, una dintre tinerele care au fost prezente la accident i-a mărturisit mai târziu că o voce interioară i-a spus să aducă apă rece și să i-o toarne pe piept. Și așa a făcut.

„La un moment dat am simțit că de acolo, de sus de unde eram, a început o cădere vertiginoasă. Aveam senzația că alunec printr-un tub, dar fără ca acesta să fie închis. Dintr-o dată am simțit că mă înghit pe mine însămi. Apoi am început să aud cum îmi bubuie inima. Când mi-am revenit au început să îmi vâjâie urechile, exact cum se aud cascadele. Am inspirat dintr-o dată profund, cât am putut de mult. M-am uitat către cer și am zis nu vreau să mor. Gândul meu s-a dus imediat spre fiica mea Diana, care ar fi rămas singură. Chiar dacă îi avea alături pe bunici, eu eram singurul ei părinte. Apoi am simțit, de la umăr în sus, niște dureri îngrozitoare, de parcă mi se smulgea coloana. Când mi-am ridicat mâna am văzut că mi se strânseseră degetele și simțeam că mi s-a umflat fața. Abia vedeam. La un moment dat mi-am atins picioarele și am văzut că nu simt nimic. Atunci am înțeles că mi-am rupt coloana. Mă concentram pe faptul că trebuie să ajung la spital și am sperat până în ultima clipă. Când mi s-a spus că am fractură cervicală..., m-am agățat de ceva interior.“

Ajunsă la spital, după un drum chinuitor cu ambulanța, Carolina nu reușește să comunice medicului de gardă decât grupa de sânge și RH-ul. Intră apoi în comă. La câțiva ani după accident, medicul de gardă de atunci i-a mărturisit că a fost marcat de faptul că a văzut un om atât de frumos desfigurat de suferință. Când și-a revenit era pe un pat înalt ca un catafalc. Deși era paralizată de la gât în jos, simțea cum începe să urce progresiv o răceală. Auzise înainte că omul care simte asta nu mai are mult de trăit. Atunci a început o luptă interioară și se gândea că nu vrea să moară. Simțea că nu mai are aer și nu știe cum a fost posibil, dar cu toată forța pe care o mai avea a început să își miște corpul, cu speranța că cineva o va auzi. A intrat pentru a doua oară în comă din cauza pneumotoraxului intern care i-a determinat sufocarea. Și-a revenit a doua zi, când lângă patul său a recunoscut-o pe verișoara mamei sale. Aceasta a întrebat-o dacă o recunoaște și i-a răspuns că da. A spus că este bine, este semn că nu i-a fost afectat creierul și va supraviețui.

„Au murit lângă mine câțiva oameni. Efectiv mă curenta când îi simțeam cum își dau ultima suflare. Mă gândeam că aș putea fi unul dintre ei și nu voiam lucrul ăsta. Oricine care persiflează și bagatelizează credința în Dumnezeu trebuie să ia aminte. Nu le doresc să trăiască momentul în care simți că atârni deasupra unui hău și că acum poți să mori sau nu. Pentru unii moartea poate să fie ceva ușor, dar conștiința faptului că ai putea să mori și nu știi unde ajungi – eu știind ce înseamnă să fii în afara corpului –, este îngrozitoare. Este ca și cum deasupra ai vedea un cer luminos și dedesubt un hău imens care, cu toate durerile acelea îngrozitoare, poate fi ca o gură de iad.“

Însă nu iadul avea să îl descopere Carolina, ci o liniște sublimă, o binecuvântarea pe care doar cei aleși o primesc.

„La un moment dat, cum stăteam întoarsă pe partea stângă, am închis ochii și m-am văzut ca într-o altă dimensiune. Stăteam pe spate și eram acoperită cu ceva foarte alb. Dincolo de patul meu am văzut pe cineva foarte înalt, așezat în genunchi. Vedeam așa ca printr-o pânză fină de apă, nu se distingeau trăsăturile foarte bine. Într-o fracțiune de secundă, când am gândit cine este, ca un răspuns la gândul meu, căci pentru El nu există bariera gândului, a ridicat mâna dreaptă și, cu niște degete fine și cu un gest maiestuos, a făcut semnul crucii către mine. Și zâmbea. Avea un zâmbet atât de fericit și emana atâta lumină încât nu îi vedeam decât pletele de o culoare mai închisă până la umeri. Avea barbă, o frunte pline de noblețe, un chip perfect. În momentul în care a făcut semnul crucii către mine parcă mi-a deschis ochii sufletului. Am știut că este Iisus. Și cum eram întinsă pe spate, în acea dimen­siune, am întins mâinile către el și i-am zis: «Doamne, nu mă lăsa!». S-a ridicat, dar nu a ocolit patul. Pur și simplu a plutit către mine, a întins mâinile și le-a prins pe ale mele într-ale lui. Când m-am uitat la ele, am văzut că mâinile mele erau sănătoase. În acel moment m-a ridicat în șezut – în realitatea noastră abia după șase luni am stat pe marginea patului cu sprijin. Mi-a zis atunci cu o voce blândă, care nu părea omenească, nu era nici masculină, nici feminină: «Fii liniștită, o să te faci bine». Din vocea lui se materializa în corpul meu o mângâiere ca o apă curgătoare și aducătoare de fericire. Atingerea Domnului și vorbele lui au un efect palpabil în sufletul omului, dacă el vrea asta. Nu a durat mult și au început niște dureri îngrozitoare. Mă simțeam ca și cum corpul meu până la gât ar fi într-un cuptor și parcă ceva îmi smulgea carnea. Erau niște dureri care, indiferent de calmantele luate, nu treceau. Durerile s-au terminat după trei luni, la fel de brusc cum au început. M-am trezit într-o dimineața și simțeam în corp ca o apă mângâietoare. Mai târziu, pentru că erau lucruri pe care nu le înțelegeam, nu știam foarte multe despre lumea de dincolo, am început să citesc cărțile religioase. Într-una dintre ele am aflat despre wurt-ul ceresc, un foc mântuitor care mistuie tot ce a mai rămas întunecat în ființa ta. “

După durerea fizică a corpului, spune Carolina Tănase, marea ei suferință a fost că, așa cum era acum, nu o va mai iubi nimeni, nu va mai fi văzută ca un om întreg. În liniștea camerei sale, citind cărți și scriind poezii, încerca să se elibereze de durerea aceasta sufletească. Urma cumva al doilea pas.

„După suferința fizică teribilă din primele luni, acum suferința se adâncea în sufletul meu. Începeam să conștientizez o altă dimensiune fizică. Ceea ce se întâmpla cu corpul meu era o a doua natură, care există în fiecare dintre noi în stare latentă, dar pe care nu o doresc nimănui să o descopere. Organele care erau efectiv rupte de simțire, practic creierul nu mai controla nimic din corp, prin educație și management începeau să își exercite singure funcția. Celulele din fiecare organ au un centru de comandă. Când se întrerupe legătura cu creierul avem dată de Sus această abilitate care ne ajută să supraviețuim.“

La un an după accident Carolinei i-a fost dat din nou să revadă acea lumină pe când practica rugăciunea lui Iisus.

„S-a întâmplat brusc, în timpul rugăciunii. Practic, nu am coborât cu voia mea în interiorul meu. Am ajuns într-un alt spațiu și mi-era teamă. Atunci o voce fără cuvinte mi-a spus: «Stai liniștită, că Eu sunt.». Și l-am recunoscut atunci pe Iisus. Parcă m-am conectat la o sursă atât de puternică și iubitoare, încât durea. Nu eram în corpul meu în acel loc, dar eram prezentă cu corpul spiritual. Acea trăire era atât de puternică, încât am simțit că dacă nu se întâmplă ceva, nu mai pot îndura. Atunci am văzut deschizându-se deasupra mea un ochi, lumina aceea nu este precum cea a soarelui, este atât de orbitoare, dar nu în sensul rău, este vie. A curs efectiv ca un fulger peste mine, a intrat prin frunte și ceea ce părea a fi corpul meu a fost sfâșiat din cap până în picioare. În momentul acela lumina m-a cuprins cu totul. Nu pot să descriu ce vedeam, era o stare de beatitudine, de fericire, nu ai mai fi vrut să te întorci de acolo.“

Pentru tot ce i-a arătat Dumnezeu, Carolina Tănase nu mai regretă acel accident. Spune că ceea ce este acum este ce a clădit El în interiorul ei.

„Când te lupți pentru supraviețuire nu ești nici aici, nici acolo. Trebuie să te agăți cu toată forța sufletului de acel rezervor imens de bunătate și energie ca să te poți reclădi, pentru că altfel nu te salvează nimic. Cumva ești doar tu și Dumnezeu, ochi în ochi. Trebuie să fii, cred eu, suficient de puternic construit de sus ca să poți să purta o cruce atât de mare.“

Laura ZMARANDA

Prințul păcii

De mii de ani, omenirea încearcă să plăsmuiască un chip pentru Mântuitorul lumii. Cum arată Iisus? Ce culoare au ochii săi? Cât de blând este chipul său? Pictori din toate vremurile au încercat să răspundă la aceste întrebări. Akiane Kramarik s-a născut în 1994 într-o familie de atei, iar la doar trei ani era deja cunoscută pentru picturile sale despre care spunea că sunt realizate cu inspirație divină. „Într-o zi am avut un vis în care îl întâlneam pe Dumnezeu. Nu mi se vorbise niciodată despre Dumnezeu“.

Totuși, în 2002, pe când avea numai opt ani, uimea lumea printr-o pictură extraordinară pe care a numit-o Prințul păcii. „Timp de mulți ani îmi apărea în vise o imagine neclară a Prințului păcii. Însă doar după ce un tâmplar misterios a bătut la ușa noastră într-o după-amiază am știut că este momentul potrivit pentru a picta povestea speranței.“ Despre această reprezentare a lui Iisus, Akiane mărturisea că i-a luat 40 de ore ca să o picteze și încă 20 de ore de lucru cu modelul schițat. „Partea luminoasă a feței sale reprezintă adevărul, iar partea întunecată reprezintă suferința. Ochii săi sunt plini de lumină, iar această lumină ne amintește că este tot timpul cu noi.“ Colton Burpo, un tânăr care în copilărie fusese în moarte clinică din cauza agravării unei apendicite, mărturisește că a fost în Rai și că l-a întâlnit pe Iisus. Acesta a spus că, dintre toate picturile care îl reprezintă pe Iisus, cea realizată de Akiane este cea mai apropiată de ce a văzut în Rai.

(L.Z.)

„Credința își păstrează același rol constitutiv în toate timpurile și societățile și este legată de adâncimea omului, de ceea ce este adevărat în el. În fiecare dintre noi este așezat Dumnezeu. Dar ce este important, și o confirmă și antropologia modernă, este că Dumnezeu ne dăruiește nu doar chipul său, ci și suflet și timpul vieții. Sunt daruri, altminteri spus. Suntem, cum spune teologul grec Zizioulas, ființe care împrumutate. Nu avem nimic de la noi. Totul este de la Dumnezeu. Prin urmare nu putem să înțelegem și să răspundem la întrebările vieții dacă nu ne raportăm la ceea ce am primit de la Dumnezeu. Fără credință, omul nu poate găsi răspuns nici măcar la întrebările cele mai banale ale vieții.

Trebuie să creezi în tine. În ce formă, în ce sens? În tine ca fiind o creatură distinctă de tot ceea ce există în univers. Prin ce te poți distinge? Prin suprafirescul din tine, adică prin divin. Dacă nu crezi în această parte a ta, nu ai răspuns la întrebările vieții. Fundamentul oricărei întrebări este credința. În momentul în care nu mai există credință, nu mai există lume. Nucleul conservator și consacrator al unei ordini în lume este credința.

Fără credință, omenirea ar realuneca în barbarie și, bineînțeles, în dispariția totală. Din punctul acesta de vedere, absența credinței, atunci când s-ar produce, ar fi și semnul sfârșitului. Este ca atare mărturisit de Sfântul Ioan Bogoslovul, care primește, în timpul exilului său pe insula Patmos, prin revelație, Apocalipsa. În același timp, la Roma, se sărbătorea în fast apoteoza împăratului. Dar cine mai știe de zeificarea împăratului? În schimb, toată lumea cunoaște apocalipsa“, prof. dr. Ilie Bădescu – director Institutul de Sociologie (Academia Română).

Revista Lumea Satului nr. 9, 1-15 mai 2017 – pag. 57

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti