goodwill mai2022 top
update 18 May 2022

Glifosatul, plasa de siguranță a agriculturii conservative

Agricultura conservativă este prezentată, în mod obișnuit, ca o combinație inteligentă între eliminarea lucrărilor solului, acoperirea permanentă a acesteia și stabilirea rotațiilor adecvate. Uităm sistematic să subliniem că acest lucru este adesea posibil doar cu ajutorul erbicidelor totale care permit fermierului să scape de buruieni fără ajutorul aratului sau prășitului. Evoluția a constat în apariția unor molecule precum paraquat, 2-4 D, apoi glifosat, ceea ce a permis dezvoltarea simplificării lucrărilor solului și a semănatului direct.

De la începutul agriculturii, lucrarea solului a fost folosită, în principal, pentru fertilizarea culturilor prin oxigenarea materiei organice, arătura făcând posibilă îngroparea vegetației. În ultimele decenii, adâncimea și viteza arăturii au crescut foarte mult, odată cu dezvoltarea masivă a mecanizării.

Fertilizarea minerală în sine foarte eficientă și selecția soiurilor/hibrizilor potrivite s-au dezvoltat în paralel. Consecința este un salt gigantic al productivității care a permis corporațiilor industriale să încredințeze pentru prima dată producția agricolă fermierilor. În acest sistem, conceptul de sol hrănitor a cedat treptat locul solului „susținător“, pregătit, protejat și îmbogățit pentru a da o recoltă. Acest sistem a dat rezultate foarte bune până astăzi, permițând statelor slăbite și înfometate din anii 1940 să devină unii dintre principalii exportatori de produse agricole din lume. Contextul s-a schimbat însă odată cu apariția problemelor de mediu induse de folosirea necorespunzătoare a solului și care reflectă degradarea acesteia: eroziune, reducerea cantității de materie organică, pierderea elementelor fertilizante, reducerea activității biologice etc. Devenind din ce în ce mai puțin vii și fertile, solurile agricole nu mai pot face față fără structurări mecanice grosiere, fertilizare alogene organică sau minerală sau chiar irigații.

Glifosatul face posibilă suprimarea eficientă a vegetației nedorite fără a atinge solul, adică rapid, ușor de implementat, foarte economic și cu un consum de energie extrem de redus. De asemenea, are un avantaj agronomic semnificativ, și anume prășitul în același timp păstrând mulciul intact, fără a permite germinația, spre deosebire de distrugerea mecanică a buruienilor. Acest lucru explică, fără îndoială, popularitatea și utilizarea sa de către fermieri, precum și de către grădinarii amatori, de cei care întrețin podurile și drumurile sau chiar de către militari. Desigur, acest produs „miracol“ ridică probleme complexe. Prima întrebare ridicată este popularitatea glifosatului, ceea ce îl face cea mai bine vândută și utilizată moleculă de erbicid din lume, cu mult dincolo de cercul agriculturii de conservare. Rezultă că produsul este folosit de toată lumea, nu întotdeauna în condițiile potrivite, în dozele potrivite, nu întotdeauna din motivele corecte și, în consecință, îl găsim prezent în multe analize de calitate a apei.

Al doilea fenomen este o consecință a primului și devine mai îngrijorător la nivel agronomic: natura ocolește un obstacol cu atât mai ușor dacă acesta este repetat și răspândit. Utilizarea sistematică a glifosatului duce inevitabil la fenomene de rezistență. Aceste rezistențe nu sunt legate de glifosatul în sine, ci de modul și intensitatea de utilizare a acestuia. De exemplu, în Franța există mai multă rezistență a populațiilor de raigras și coada vulpii la sulfoniluree. Primul caz francez de buruiană rezistentă la glifosat a fost o populație de buruieni în podgorie, cultură în care acest produs este utilizat pe scară largă. Mai mult, aceste fenomene de rezistență apar mult mai rapid atunci când produsul este utilizat singur deoarece utilizarea mai multor ingrediente active face posibilă eliminarea încrucișată a indivizilor rezistenți (o plantă rezistentă la glifosat are șanse mici de a fi mai rezistentă la un alt ingredient activ). Astfel, australienii au fost nevoiți să reintroducă paraquat-ul în combinație cu glifosatul pentru a obține ceea ce ei numesc o „băutura dublă“. Același fenomen se observă în America de Nord și de Sud, unde soia și porumbul modificate genetic RR (Round-Up Ready) sunt utilizate pe scară largă și induc un număr mare de treceri pre-emergență și postemergență.

Al treilea și ultimul punct este desemnare a glifosatului ca simbol al agriculturii intensive, care distruge mediul și dăunează sănătății umane.

Această stigmatizare este, fără îndoială, de trei feluri: utilizarea internațională masivă a produsului, legătura sa evidentă cu OMG-urile cultivate astăzi și, în sfârșit, implicarea de lungă durată a companiei Monsanto în operațiuni militare cu guvernul Statelor Unite de la războiul din Vietnam la pulverizarea concentrată de glifosat pe plantațiile de coca din America Latină.

Scopul glifosatului este de a suprima organismele vegetale: molecula este un analog de aminoacid căruia i se grefează o grupă chimică diferită: glicină-fosfonat, a cărui contracție dă numele moleculei. Acest compus perturbă sinteza anumitor aminoacizi esențiali și compuși vegetali, ducând la moartea plantei care a absorbit erbicidul.

Deoarece glifosatul este slab absorbit în stare pură i se adaugă aditivi meniți să faciliteze absorbția acestuia (surfactant, surfactanți etc.). Deoarece glifosatul acționează în mod specific într-o cale biochimică a plantelor, a fost mult timp considerat inofensiv pentru animale și mediu. Cu toate acestea, datorită popularității și a legăturii sale puternice cu problema OMG-urilor, o multitudine de studii științifice au fost efectuate în întreaga lume și pun în perspectivă siguranța ingredientului activ.

În primul rând, glifosatul, care nu este foarte mobil, tinde să se concentreze în soluri care îl primesc în mod regulat. Această concentrație are ca efect perturbarea absorbției anumitor elemente minerale de către culturi, precum manganul, fierul, calciul sau magneziul. Această lipsă de absorbție ar putea fi cauzată de mai multe mecanisme conform lui D. Huber de la Universitatea din Purdue: ar bloca fizic o parte din oligoelementele disponibile în mediul rădăcină printr-un fenomen de chelare.

În al doilea rând, ar dăuna populațiilor de microorganisme din rizosferă care facilitează absorbția mineralelor. În final, aceste fenomene ar fi amplificate pe o cultură RR care reemite în sol prin rădăcini glifosatul pe care l-a absorbit și pe care nu îl poate metaboliza (digera). Acest cercetător merge mai departe și crede că nu glifosatul este responsabil de moartea plantelor, molecula ar suprima doar sistemul imunitar al acestora din urmă care ar fi apoi victima ciupercilor și bacteriilor patogene. Semănatul direct, concentrând materia organică la suprafață, ar putea amplifica fenomenul prin concentrarea glifosatului în apropierea rizosferei. Acest tip de rezultat a fost confirmat și de profesorul Romheld, de la Universitatea din Stuttgart, care a arătat impactul negativ al glifosatului asupra creșterii rădăcinilor culturilor RR în prezența glifosatului, rapid și în doze mici în comparație cu alte erbicide.

Începând cu reforma PAC-ului din 1992, fermierii francezi au căutat și cultivarea solului redusă pentru a comprima costurile de producție. Totuși, spre deosebire de sistemele de pionierat din America de Sud, Europa de Est sau Australia, agricultura europeană a evoluat într-un context social, de reglementare și de mediu mult mai restrictiv, forțând-o să meargă mai departe de trusa „semănat direct + OMG + glifosat“ și conducând în special să crească schimburile cu actorii din agricultura ecologică, ei înșiși în căutarea unor soluții agronomice și tehnice. Sistemele de agricultură de conservare (sau chiar agroecologică, pe sol viu, ecologic intensiv etc.), ale căror principii le-am redefini drept agricultură bazată pe organizarea naturală a solului (nelucrat și mereu acoperit), urmăresc producerea unui maxim de biomasă vegetală în mod permanent pentru a-i crește fertilitatea fizică, chimică și biologică. În acest context, glifosatul sau alte materiale active existente sau viitoare fac posibilă exercitarea controlului asupra acestei biomase fără a atinge solul. Pe baza principiului conform căruia, controlul resturilor vegetale este legat de controlul plantelor existente în sistem (sufocare, competiție, alelopatie, mulcire, fertilizare localizată, rotație etc.), erbicidele sunt un mijloc de împingere a sistemelor foarte departe fără a prelua controlul riscului excesiv.

Acest lucru întărește ideea că utilizatorii trebuie să se protejeze în mod imperativ, să ia măsurile necesare pentru a preveni „plutirea“ moleculelor în atmosferă și în apă și, în sfârșit, că este esențială implementarea unor soluții tehnice și agronomice pentru a reduce utilizarea la maximum a pesticidelor.

Odată cu „bolul de praf“ american din anii 1930, apoi cu problemele serioase de eroziune din Brazilia în anii 1970, fermierii și oamenii de știință descoperă că eliminarea lucrărilor solului poate reduce sau chiar elimina problemele de degradare a solului. Continuând această operațiune de „nelucrare“ în mod continuu, ei realizează că solurile își găsesc o organizare comparabilă cu cea a unei lunci, ceea ce face posibilă producerea ca într-un sistem convențional sau chiar mai mult, cu costuri de producție foarte reduse în mecanizare și în forța de muncă. Într-un fel, tot ce trebuie să faci este să prășești solul, să semeni o cultură, să o protejezi și să o fertilizezi pentru a produce recolte bune: agricultura americană a trecut de la lucrarea mecanică a solului la cea chimică. Odată cu introducerea rezistenței la glifosat în culturi, sistemul devine și mai simplu și mai profitabil, dacă nu și sustenabil în timp.

În concluzie, trebuie recunoscut că datorită glifosatului fermierii și tehnicienii de pionierat dezvoltă sisteme agroecologice performante, eficiente și inovatoare, bazate pe soluri vii. Și, cu cât dezvoltăm și validăm mai mult soluții alternative, cu atât va deveni mai puțin necesar.


Pentru a urmări dezvoltarea agriculturii conservative, fără a-și asuma riscuri nechibzuite, strategia constă în găsirea de noi pârghii de acțiune, chiar dacă înseamnă restrângerea utilizărilor produsului fără a-l interzice. Glifosatul a fost pilonul de bază al semanatului direct, devenind plasa de siguranță a agriculturii conservative.


Daniel BOTĂNOIU

Tehnici ecologice utilizate pentru îmbunătățirea fertilității solului

Agricultura este un domeniu aflat permanent sub stres, dar acest lucru se resimte mai ales acum, când criza climatică se înrăutățește în multe regiuni ale planetei. Peste câteva decenii, evenimentele meteorologice și condițiile climatice imprevizibile și neregulate vor deveni probabil și mai frecvente. Incertitudinile privind sistemul energetic și piața mărfurilor vor contribui la amplificarea acestor probleme. De aceea este nevoie să construim un sistem agricol mai rezistent, iar agricultura ecologică este parte a răspunsului.

Beneficiile agriculturii ecologice

Agricultura ecologică îmbunătățește gestionarea solului și a apei, are un impact negativ minim asupra mediului și nu contaminează solul și apa. Aceasta implică costuri mai mici de producție pentru fermieri, precum și creșterea randamentelor (adesea comparabil sau chiar mai mult decât în cazul folosirii intensive a substanțelor chimice) și ca atare și profituri crescute. În agricultura ecologică se folosesc, în special, semințe cu toleranță mai mare față de clima extremă, dăunători și boli și astfel rezistența comunităților vulnerabile în fața fenomenelor meteorologice este mai mare. Practicile precum rotația culturilor, intercultura și policultura (multiple culturi) cresc nivelul de disponibilitate a alimentelor pe tot parcursul anului și ajută la diversificarea producției de alimente. În plus, sănătatea fermierilor și a societății poate fi îmbunătățită prin agricultura ecologică, deoarece aceasta promovează adesea o dietă mai diversificată prin producerea multor produse alimentare diferite, prin utilizarea a mai puține pesticide și prin îmbunătățirea disponibilității apei curate. În plus tehnicile utilizate în agricultura ecologică ajută la îmbunătățirea fertilității solului.

Degradarea solului

Aceasta este o modificare a stării de sănătate a solului care are ca rezultat o capacitate redusă a ecosistemului. Cauzele degradării solului sunt, în principal, epuizarea nutrienților și a materiei organice din sol și eroziunea. O altă cauză primordială o reprezintă practicile de supra-pășunat și cultivarea neadaptate la condițiile locale. Există însă și alte forme de degradare, mai rar întâlnite, cum este cea chimică prin poluarea solului și fizică determinată de compactarea pământului și absența apei. Toți acești factori conduc într-un final la scăderea fertilității solului. Există aproximativ șaptesprezece elemente care s-au dovedit a fi esențiale pentru creșterea plantelor. Tipurile și cantitățile de nutrienți trebuie să fie corect echilibrate și aplicate, astfel încât culturile să fie viguroase și sănătoase. Culturile diferite necesită diferite tipuri și cantități de nutrienți. Macro-elementele sunt necesare în cantități mari, în timp ce microelementele sunt necesare în cantități mici. Elementele trebuie să fie prezente în forme utilizabile de către plante și în concentrații optime pentru creșterea plantelor. Spre exemplu, atunci când unii nutrienți sunt prezenți în cantități excesive, cum este cazul manganului, aluminiului și sulfului, sunt toxici pentru plantă, de exemplu. Macroelementele necesare solului sunt: carbon (C), hidrogen (H2), oxigen (O) – derivate din aer și apă – azot (N), fosfor (P), potasiu (K), calciu (Ca) – derivate din sol, iar unele din aer – magneziu (Mg), sulf (S) – derivate din sol – fier (Fe), molibden (Mo), cupru (Cu), zinc (Zn), mangan (Mn), cobalt (Co), bor (Bo), clor (Cl) – derivate din sol.

Tehnicile ecologice care restabilesc echilibrul solului și îi îmbunătățesc calitatea sunt prezentate în rândurile următoare.

Compostarea este procesul de descompunere a materiilor organice de origine vegetală și animală în urma căruia rezultă humusul. Condițiile necesare pentru obținerea compostului sunt prezența microorganismelor din sol și a materiilor organice precum gunoiul de grajd, resturile de recoltă, gunoiul municipal, deșeurile din bucătărie, lemnul rezultat în urma tăierilor de gard viu și a buruienilor. Factorii care favorizează reușita acestui proces sunt umiditatea care grăbește descompunerea materiilor, controlul temperaturii pentru optimizarea activității microorganismelor și aerarea pentru a furniza oxigen adecvat procesului de descompunere. Compostul poate fi utilizat în toate solurile cu fertilitate redusă. Este deosebit de bun în zonele cu precipitații reduse, unde îngrășămintele nu pot fi utilizate eficient din cauza lipsei de umiditate. Este, de asemenea, util în solurile nisipoase care au o capacitate redusă de reținere a apei. Compostul îmbunătățește structura și drenajul tuturor solurilor.

Mulcirea este acoperirea solului cu reziduuri de recoltă, iarbă uscată și frunze. Odată putred și descompus, mulciul formează humus și se adaugă la materia organică din sol. Mulcirea este importantă pentru prevenirea eroziunii solului pentru că astfel se adaugă materie organică în sol, contribuie la reglarea temperaturii solului, crește nivelul microorganismelor din sol și activitatea biologică, suprimă creșterea buruienilor, ajută la creșterea retenției de apă și scăderea evaporării ei din sol.

Mulciul poate fi folosit înainte și după plantare, precum și în jurul plantelor tinere recoltate. Este util, în special, în cazul culturilor de legume cu valoare ridicată și pentru cultivarea în zone uscate, în timpul secerișului de recoltare și în locurile în care solul este ușor erodat de ploi abundente. Acolo unde eroziunea solului este o problemă, mulciul care se descompune încet (conținut scăzut de azot, raport C/N ridicat) va oferi o protecție pe termen lung în comparație cu alte materii care se descompun rapid.

Mulciul menține solul umed mai mult timp, controlează eroziunea prin amortizarea impactului picăturilor de ploaie și prin încetinirea scurgerii, suprimă buruienile și determină o creștere sănătoasă a culturilor. Dezavantajele sunt că mulcirea necesită multă muncă și că odată cu mulciul se pot introduce noi dăunători și boli într-un câmp.

Gunoiul de grajd verde reprezintă practic plantele care sunt cultivate în mod deliberat cu scopul încorporării în sol pentru a îmbunătăți fertilitatea acestuia și conținutul de materie organică. În acest sens, sunt folosite în general leguminoasele. Acestea mai au un rol important pentru că prin acoperirea solului îl protejează de radiații și de eroziune. Beneficiile utilizării lor includ:

  • azotul furnizat;
  • îmbunătățirea înclinării solului și a infiltrării apei;
  • reducerea bolilor și a nematodelor;
  • controlul buruienilor;
  • captarea nitraților și prevenirea levigării;
  • controlul eroziunii;
  • sursă de hrană pentru animale.

O cultură ideală pentru a fi folosită drept gunoi de grajd verde este una care îndeplinește majoritatea criteriilor următoare: crește rapid (acumulează multă biomasă într-o perioadă scurtă de timp), fixează azotul din aer, este înrădăcinată profund și astfel îmbunătățește structura solului, acoperă rapid solul, controlând astfel eroziunea și suprimând buruienile.

Îngrășămintele organice sunt derivate din părți vegetale și animale /excremente sau reziduuri care se aplică pentru fertilizarea solului. Acestea includ gunoi de grajd, reziduuri de buruieni, masă lemnoasă rezultată în urma tăierilor, compost, gunoi de grajd și gunoi verde și reziduuri de cultură, printre altele. De asemenea, animalele care pășunează joacă un rol important în fluxul de nutrienți către terenurile cultivate. Plantele conțin substanțe care își definesc calitatea ca îngrășământ organic: azot, fenoli și lignină.

Intercultura implică cultivarea a două sau mai multe culturi în același câmp în același timp, cu condiția ca cel puțin una dintre culturile să asigure o acoperire rapidă a solului. Intercultivarea permite, de asemenea, utilizarea intensivă a suprafețelor de teren mici.

Rotația culturilor presupune cultivarea diferitelor culturi într-un ciclu prestabilit pe aceeași suprafață de teren. Aceste culturi au nevoie de minerale diferite, au adâncimi diferite ale rădăcinilor și atrag boli și dăunători diferiți. Rotirea culturilor previne acumularea dăunătorilor și asigură un echilibru al nutrienților în funcție de cerințele nutritive și de înrădăcinare ale diferitelor plante.


  • În Africa subsahariană, se așteaptă ca schimbările climatice să afecteze securitatea alimentară pentru că în această regiune, agricultura este dependentă de precipitații. Estimările arată că până în 2050, recolta va scădea cu 14% în cazul orezului, cu 22% în cazul grâului și cu 5% la porumb și ca urmare oamenii săraci care depind de agricultură pentru existența lor vor deveni și mai vulnerabili.
  • Fermele ecologice care țin cont de biodiversitate mai degrabă decât de consumul intensiv de substanțe chimice sunt cele mai rezistente într-un climat mai uscat și cu fenomene meteorologice din ce în ce mai imprevizibile.

(D.Z.)

Considerații privind agricultura ecologică

Agricultura ecologică (în unele țări cunoscută ca agricultură organică sau biologică) devine din ce în ce mai mult o alternativă viabilă pentru cei mai curajoși și întreprinzători fermieri care aplică metodele specifice acestui tip de agricultură pe suprafețe mari, unii dintre ei chiar în toată ferma, deși încă există problema volumului mai mare de muncă și a prețurilor care să compenseze producția mai redusă. Totuși, se poate observa și în rândul consumatorilor, deși destul de timid, o tendință crescândă spre produse ecologice, mai sănătoase, fără pesticide reziduale și obținute cu grijă față de mediu. Cererea românilor  pentru produsele ecologice este în creștere, aceștia fiind tot mai interesați de un stil de viață sănătos și există o piață de desfacere din ce în ce mai mare pentru aceste alimente, care aduc producătorilor venituri pe măsura eforturilor lor și a importanței acestor produse pentru omenire.

Agricultura ecologică are un potențial fantastic, deși în România terenurile agricole cultivate în acest sistem reprezintă doar 2% din suprafața arabilă, față de o medie europeană de cca 8% sau de peste 23% în Austria și are o ascensiune rapidă: numărul de operatori certificați în agricultura ecologică s-a triplat în ultimul deceniu, în timp ce suprafața din agricultura ecologică aproape că s-a dublat. Organismele de inspecție și certificare (OIC) sunt aprobate de Ministerul Agriculturii și acreditate de RENAR. Acestea urmăresc aplicarea tehnologiilor ecologice și certifică produsele ecologice, care pot fi ușor identificate după sigla UE sau după sigla națională.

Trecerea de la agricultura convențională la cea ecologică implică o serie de provocări, uneori greu de surmontat. Stabilirea celor mai potrivite tehnologii de cultură, alegerea mașinilor pentru pregătirea solului și întreținerea culturilor, adaptarea rotației culturilor și analiza oportunităților pieței sunt doar unele dintre ele. Cu siguranță, o cercetare de specialitate ar putea fi un ajutor real pentru cei interesați să facă această schimbare.

Ferma trebuie să fie viabilă, să aibă capital de lucru și o sursă sigură și durabilă de îngrășăminte organice sau un număr de animale corelat cu suprafața cultivată în sistem eco care să asigure îngrășămintele organice în cantitățile și la standardele necesare. Gunoiul trebuie lăsat la fermentat pentru ca cea mai mare parte a semințelor de buruieni să piardă capacitatea de a germina odată împrăștiat pe sol.

Rotația culturilor trebuie să includă culturi diverse și în special leguminoase, culturi fixatoare de azot, iar solul să conțină nutrienții necesari și să nu ne confruntăm cu buruieni problemă.

Pregătirea

Înainte de a trece la agricultura ecologică trebuie făcute anumite pregătiri. Se recomandă să se facă o lucrare de afânare adâncă a solului și distrugerea hardpanului cu un subsolier, lucrare fără răsturnarea brazdei, care favorizează conservarea apei în sol și păstrarea unei stări cvasi-naturale a solului fără a deranja viețuitoarele din sol și fără a aduce la suprafață semințe de buruieni încorporate cu ocazia arăturii. Această operațiune trebuie repetată ori de câte ori este nevoie, mai des dacă solul este argilos și reține apa la suprafață (băltire).

Apoi trebuie distruse buruienile perene, chiar prin măsuri luate cu mai mult timp înainte. În această fază, fiind înainte de trecerea la agricultura ecologică, se poate face și o distrugere chimică cu erbicide totale, sistemice sau, de preferat, prin lucrări mecanice succesive, prin mai multe lucrări superficiale care să favorizeze răsărirea și apoi distrugerea buruienilor, când acestea sunt într-o fază incipientă de vegetație.

Se poate folosi succesiv un combinator de dezmiriștit, la 3-5 cm, sau alternativ cu o tocătoare rotativă pentru resturi vegetale (tamburi cu cuțite).

Dacă se preconizează să se înființeze o cultură de primăvară, se recomandă o cultură de protecție a solului peste iarnă, de regulă una care îngheață, care se distruge foarte ușor în primăvară. Aceasta asigură un îngrășământ natural și un strat de mulci care se păstrează la suprafața solului și îl protejează împotriva eroziunii eoliene și hidrice, ajută la stabilizarea pe sol a zăpezii în timpul iernii, evitând spulberarea sau troienirea, crește portanța solului, permițând intrarea pe sol primăvara cu câteva zile mai devreme și previne scurgerea apei pe terenurile în pantă și evaporarea apei din sol.

Tranziția

Tranziția la agricultura organică durează câțiva ani, ea începând cu ferma de animale, care trebuie să lucreze deja în sistem bio (conform prevederilor Regulamentelor UE nr. 834/2007 și 889/2008).

Procedura implică semnarea unui contract cu un organism de certificare care să monitorizeze situația din ferma și înregistrarea anuală la Ministerul Agriculturii, la Direcția pentru agricultura ecologică.

Recoltele obținute în primele 12 luni sunt considerate produse convenționale, iar cele obținute în următoarele 12 luni, produse de tranziție. Culturile care se seamănă după mai mult de 24 de luni pot fi considerate produse ecologice, ca și produsele animaliere din sistemul bio, dacă corespund standardelor agriculturii ecologice.

Solul

În agricultura organică, fertilitatea solului este un factor central pentru succes.

Menținerea și creșterea fertilității solului trebuie să fie preocuparea prioritară a fermierului. În agricultura convențională nutrienții de care au nevoie culturile sunt administrați prin îngrășăminte, pe când în agricultura ecologică trebuie schimbate practicile agricole pentru a crește fertilitatea solului prin metode bio. Iată câteva soluții pentru creșterea fertilității solului:

  • Încorporarea unor cantități mari de masă vegetală sau de reziduuri de la recoltat;
  • Îngrășăminte verzi, în special culturi cu aport de azot (lucernă, mazăre, soia etc.);
  • Fertilizare crescută cu gunoi de grajd și compost;
  • „Furajarea“ multianuală a terenului cu un amestec de leguminoase și ierburi;
  • Culturi intercalate;
  • Acoperirea permanentă a terenului cu culturi de protecție;
  • Cultivarea superficială a solului și reducerea intensității de lucrare a solului.

Acestea au un rol foarte important, redând solului vitalitatea și asigurând reluarea întregii activități biologice naturale, prin acțiunea vietăților din sol (râme, insecte etc.) și prin stoparea aducerii la suprafața solului a semințelor de buruieni din sol care au fost încorporate cu ocazia arăturii. Populația de râme și alte viețuitoare reprezintă un bun indicator a ceea ce se întâmplă în sol. Efectul râmelor asupra solului este foarte vizibil cu ochiul liber, găurile și excrementele râmelor arătând vitalitatea solului;

  • Folosirea de utilaje ușoare pentru recoltat și transport și reducerea tasării solului printr-un control eficient al trecerilor pe sol și prin utilizarea mașinilor cu roți late și cu presiune redusă în pneuri, cu roți duble sau cu șenile. Foarte eficientă este folosirea unor remorci de transfer cu roți late de la combină la utilajul de transport de la capătul tarlalei.
  • Evitarea intrării pe sol când acesta este umed;
  • Adăugarea de materiale alcaline (amendamente, calciu) o dată la 3-4 ani, pentru a stabiliza valorile pH-ului.

Rotația culturilor

Este important să se înțeleagă corelarea rotației culturilor. Aceasta trebuie concepută astfel încât azotul disponibil să fie utilizat de cultura respectivă. O ușoară supraproducție de azot este importantă pentru creșterea conținutului de humus din sol (pentru creșterea conținutului de humus cu 1% sunt necesare 1.200 kg de azot/ha).

Principiile unei bune rotații a culturilor

  • Procentajul de leguminoase trebuie să fie între 20-25%
  • Procentajul de păioase trebuie să fie de maximum 50-60%
  • Procentajul unor culturi rădăcinoase, maximum 5-25%

Alternare între:

a) Plante cu rădăcini adânci și rădăcini superficiale

b) Plante colectoare de azot cu plante consumatoare de azot

c) Culturi de toamnă și culturi de primăvară

d) Rădăcinoase și cereale

e) Culturi de protecție cu culturi intercalate

Scopurile unei bune rotații a culturilor:

  • Păstrarea fertilității solului
  • Maximizarea colectării de azot
  • Controlul buruienilor (de exemplu, trifoiul controlează ciulinii)
  • Prevenirea bolilor și dăunătorilor
  • Mobilizarea nutrienților
  • Plante care acoperă solul toată perioada anului (culturi de protecție).

Buruienile

Cea mai mare provocare sunt buruienile, care trebuie distruse prin mai multe lucrări mecanice și prin evitarea lucrărilor de pregătire a terenului cu întoarcerea brazdei, care aduc în stratul de sol de la suprafață o mare cantitate de semințe de buruieni. Acestea trebuie distruse într-o fază incipientă de vegetație, când au două-trei frunze și rădăcinile nu sunt adânci și fixate bine în sol.

Lucrări de întreținere

Înainte de însămânțare trebuie făcută o trecere cu un combinator pentru distrugerea buruienilor răsărite, iar imediat după răsărirea culturii de bază se urmărește momentul optim pentru a intra cu utilaje care să distrugă buruienile. Se poate folosi o mașină cu degete elastice (pieptene sau rotative), cultivatoare de prășit sau sape rotative, în funcție de cultura și de epoca în care se face intervenția. Pentru prășitul de precizie se poate folosi un cultivator cu sistem cu laser pentru ghidare după rândul de plante, iar în cazul în care cultura de bază are o răsărire mai târzie se poate folosi între rândurile de plante o cultură intermediară cu germinație mai rapidă, cu scopul de a ghida cultivatorul pe rând. Un astfel de cultivator cu sistem propriu de ghidare este Chop Star cu Row Guard de la Einboeck, care poate face întreținerea culturilor cu distanța între rânduri de la 20 la 150 cm.

Grapa cu degete elastice din figura de mai sus reprezintă o alternativă la controlul chimic al buruienilor, cu 6 rânduri de degete elastice de 6-8 mm, pentru prelucrare la 2-5 cm, realizând aerarea solului, spargerea crustei, reducerea evaporării apei și restabilirea echilibrului hidric, distrugerea buruienilor în primele faze de vegetație (abia răsărite, cu rădăcini la mică adâncime). Sunt dotate cu roți de sprijin și reglare a adâncimii de lucru, au reglare centralizată mecanică sau hidraulică a înclinării degetelor elastice, iar distanța între linii este de 2,5 cm. Mașinile de la 1,5 la 15 m sunt purtate, iar cele de 18-24 m sunt tractate. Toate corespund legislației europene privind transportul pe drumurile publice, încadrându-se într-o lățime de maximum 3 m.

O altă mașină interesantă este Einboeck Aerostar Rotation, similară cu o sapa rotativă, dar cu rotoare cu degete din arc. Aceasta combină avantajele grapei cu degete elastice (pieptene) cu cele ale unei prășitoare cu discuri, realizând o bună combatere a buruienilor, piesele rotitoare smulg buruienile din rădăcină, ajută înfrățirea și sfărâmă crustele tari de la suprafața solului.

Reglarea hidraulică a presiunii permite realizarea unei presiuni de la zero, foarte utilă în cazul culturilor sensibile, până la o presiune suficientă pentru smulgerea buruienilor sau spargerea crustei superficiale după o ploaie puternică. Poate funcționa și în cazul unor cantități mari de reziduuri sau pe sol dificil și asigură un tratament total pe întreaga lățime de lucru datorită organelor de lucru montate înclinat. Se poate folosi cu rezultate bune atât la cereale păioase cât și la plante prășitoare.

Protecție de încredere pentru culturile în rânduri (Prășitoarea Einboeck Chop Star cu sistem Row Guard cu cameră cu laser).

Cultivatorul de prășit cu ghidare automată poate prelucra spațiul dintre rânduri, preluând o abatere de cca. 50 cm. În funcție de distanța între rândurile de plante, secțiile de prășit pot avea unul sau mai multe organe de lucru.

Sistemul de ghidare cu camera Row Guard poziționează cultivatorul cu exactitate între rândurile de plante, ușurând munca operatorului și reducând erorile umane care se pot datora oboselii sau neatenției operatorului. Acesta trebuie doar să se concentreze la urmărirea corectă a rândurilor de plante, iar ghidarea este asigurată de sistemul row guard de ghidare de precizie. Toate reglajele sunt realizate prin intermediul unui terminal montat în cabina tractorului. Camera urmărește rândurile culturii (sau o cultură specială de ghidare, în cazul celor care răsar mai greu), imaginile sunt interpretate de calculatorul din cabină, iar cultivatorul este centrat pe rând cu ajutorul unui cadru hidraulic cu deplasare laterală.

Lucrările după recoltat

Lucrările efectuate după recoltat afectează următoarea recoltă. Dezmiriștirea este crucială pentru:

  • Prevenirea evaporarii apei din sol
  • Combaterea îmburuienării
  • Descompunerea resturilor vegetale
  • Favorizarea răsăririi samulastrei și a buruienilor

Prima trecere

Imediat după recoltat este importantă o trecere cu un cultivator pentru dezmiriștit, care trebuie să fie reglat la o adâncime de 4-5 cm pentru a sparge crusta și a reduce evaporarea apei și pentru a favoriza germinarea semințelor de buruieni sau din pierderile de la cultura precedentă. De asemenea, cu organele de lucru tip daltă cu aripioare se face prelucrarea superficială a solului pe toată suprafața și tăierea rădăcinilor, combătând eficient creșterea buruienilor.

Evitarea compactării solului este de asemenea foarte importantă pentru reducerea rezervei de buruieni și pentru conservarea apei în sol.

A doua trecere

La cea de a doua trecere cu un utilaj de dezmiriștit adâncimea de lucru trebuie mărită la 10 cm. Se poate folosi tot combinatorul de la prima trecere sau o grapă cu discuri scurtă. Această trecere este crucială pentru crearea condițiilor în vederea descompunerii resturilor vegetale și a distrugerii semințelor germinate și a plantelor abia răsărite. Este important să fie prelucrat doar orizontul de sol uscat deoarece solul umed acoperă porii din sol care ajută la circulația apei. Pentru a îmbunătăți structura solului este important să se semene o cultură de protecție în această trecere. Aceasta va asigura o pătură protectoare la suprafața solului și o bancă de nutrienți pe care cultura de bază de anul viitor îi poate folosi.

Aceste soluții tehnologice pentru agricultura ecologică sunt testate în mai multe ferme din Europa și chiar din România și reprezintă variante de urmat, orice îmbunătățire fiind bine-venită.

Dr. ing. FLORIAN NEACȘU

Tehnologia de cultivare a plantelor medicinale și aromatice

O afacere cu plante medicinale este la îndemâna oricui, iar condițiile pedoclimaterice din țara noastră favorizează cultivarea plantelor medicinale și aromatice. Acestea pot fi plantate cu ușurință deoarece nu necesită îngrijirea și munca pe care le implică alte soiuri de plante. Marele avantaj al cultivării plantelor medicinale este că au un randament foarte ridicat, iar aceasta înseamnă profit rapid. Pentru a începe această afacere este nevoie de cel puțin un hectar de teren care trebuie pregătit conform cerințelor specifice fiecarei culturi în parte. Cu o investiție minimă de 800-1.000 euro, afacerea poate fi demarată oricând.

Rotația culturilor și asolamentul

Rotaţia reprezintă succesiunea de cultivare a plantelor în timp, pe aceeaşi solă/suprafaţă de teren, indicând prin numere ordinea în care se cultivă. Durata rotaţiei poate fi de 2-6 ani. Asolamentul reprezintă una dintre cele mai importante măsuri agrofitotehnice pentru creșterea producţiei.

În cadrul fermei poate exista un asolament special numai de plante medicinale şi aromatice sau un asolament mixt care să cuprindă, pe lângă aceste specii, şi plante din cultura mare: cereale, leguminoase pentru boabe sau alte plante. Culturile agricole sunt alese în funcţie de anumite criterii care urmăresc condiţiile din zonă, tipul de sol, clima. Alte criterii se referă la cerinţele plantelor medicinale și la disponibilul de forţă de muncă din zonă. De asemenea, se va ţine cont de existenţa unor dotări pentru condiţionarea recoltei sau a unor echipamente pentru distilarea uleiurilor volatile, precum şi a unor spaţii sau instalaţii pentru uscare, dar şi de bolile şi dăunătorii specifici fiecărei culturi în parte. Una dintre dificultăţile cu care se confruntă ferma de plante medicinale o constituie necesarul mare de forţă de muncă. Este de dorit să existe un sistem de maşini agricole adecvat și să se cultive plante care au o tehnologie mecanizată integral, ca de exemplu coriandru, muştar, chimen, anason sau fenicul.

Fertilizarea

Fertilitatea solului trebuie să fie menţinută şi ameliorată printr-un sistem de măsuri care să favorizeze activitatea biologică maximă a solului, precum şi conservarea resurselor acestuia. Astfel, fertilitatea şi sănătatea solului sunt menţinute prin practici biologice precum: rotaţia culturilor, lucrări manuale, prăşit, compostare şi mulcire. Prin folosirea îngrăşămintelor organice se măreşte şi se menţine procentul de materie organică a solului.

Sporirea fertilității solului se poate realiza prin: cultivarea de plante leguminoase care fixează azotul atmosferic şi lasă terenul curat de buruieni, plante care pot constitui îngrăşăminte verzi sau alte plante cu înrădăcinare adâncă. Se pot crea astfel condiţii optime pentru nutriţia plantelor prin punerea la dispoziţia acestora a unor substaţe utilizate direct (azotul) sau de către microorganismele prezente în sol (bacterii, ciuperici), care descompun materia organică şi au efecte pozitive asupra sistemului radicular sau asupra fotositezei.

Însă în agricultură baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice naturale. Astfel, gunoiul de grajd este considerat un îngrăşământ complex şi poate fi constituit din amestec de bălegar şi materii vegetale. Acesta conţine azot (5 kg/t gunoi), fosfor (2,5 kg/t gunoi), potasiu (6 kg/gunoi) şi calciu (5 kg/t gunoi).

Lucrările solului

Pe terenurile în pantă lucrările se vor efectua de-a curmezişul pantei pentru a nu apărea erodarea odată cu apa a stratului fertil de sol. De asemenea, resturile vegetale, trebuie mărunţite foarte bine înainte de arătură cu o grapă cu discuri, pentru a nu îngreuna efectuarea arăturii şi a celorlate lucrări.

Lucrările solului trebuie să fie efectuate pe cât posibil în intervalul de umiditate optim, pentru a avea un minim de consumuri energetice. În funcţie de specia cultivată, se execută mai multe lucrări ale solului. Acestea trebuie să cuprindă obligatoriu un dezmiriştit, imediat după recoltarea plantei premergătoare, executat cu grapa cu discuri, pentru mărunţirea resturilor vegetale şi a buruienilor. Arătura este una dintre cele mai importante lucrări ale solului și se efectuează de obicei la 15-20 cm adâncime, iar pentru unele specii trebuie executată mai adânc la 20-30 cm. Arătura de bază se efectuează vara/ toamna, este obligatorie, iar cele din timpul anului, necesare pentru infiinţarea unor culturi succesive, pot fi înlocuite cu trecerea cu cultivatorul sau cu plugul fără cormană pentru a mobiliza solul pe o adâncime de 18-22 cm.

Atunci când solul este prea uscat după recoltarea plantei premergătoare, în toamnă, se poate înlocui arătura cu lucrări cu grapa cu discuri grea. Întreţinerea arăturii şi nivelarea terenului se pot executa imediat după arătură sau primăvara, concomitent cu pregătirea patului germinativ.

Pregătirea patului germinativ

Pregătirea patului germinativ se realizează chiar înainte de semănat, pentru a nu crea condiţii de pierdere a apei din sol. Această lucrare se poate face cu un combinator pentru mărunţirea terenului foarte bine, mai ales pentru speciile care au seminţe foarte mici (muştar alb, măghiran, salvie), precum şi cu o grapă cu discuri în agregat cu o grapă cu colţi reglabili. În practica curentă este recomandat combinatorul.

Tăvălugitul se poate executa atunci când terenul este prea afânat, înainte de semănat sau atunci când seminţele speciei cultivate sunt prea mici şi trebuie să se creeze condiţii optime de umiditate pentru germinaţie.

Sămânţa şi semănatul

Materialul de înmulţire trebuie să vină din culturi semincere. Răsadurile să nu provină din organisme modificate genetic sau orice produse derivate din astfel de organisme. Seminţele sau materialul săditor trebuie să corespundă unor standarde sub aspectul germinaţiei, purităţii, componenţei botanice, stării sanitare. De asemenea, materialul trebuie să provină din recolta anului precedent deoarece se pierde foarte repede facultatea germinativă.

Material realizat cu ajutorul Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Științe Biologice

Ruxandra HĂBEANU

Culturi agricole care trebuie evitate ca plante premergătoare

În mod obișnuit, în stabilirea rotației culturilor se prezintă care sunt cele mai bune, cele mai potrivite premergătoare pentru fiecare cultură.

În cele ce urmează încercăm să prezentăm care sunt culturile agricole „rele“ premergătoare și care trebuie evitate în cadrul rotației culturilor.

• Se întâlnesc culturi autotolerante care suportă cultura repetată sau monocultura un anumit număr de ani. Așa sunt secara, porumbul, meiul, soia, fasolea.

• Alte culturi sunt intolerante, care nu suportă cultura repetată, precum floarea-soarelui, inul, trifoiul roșu, sfecla-de-zahăr, mazărea, ovăzul, rapița, grâul, orzul, iar dacă se practică din necesitate, riscul diminuării producției este asumat. Așa este cazul toamnelor secetoase când, după culturile recoltate în toamnă, nu se poate pregăti terenul pentru semănat și se folosesc suprafețele care au fost recoltate în vară și lucrate și care în majoritate au fost cu grâu, după care se însămânțează tot grâu.

• De asemenea, se întâlnesc perechi de culturi care nu se tolerează, având boli și dăunători comuni. Astfel:

– nu se recomandă grâu după orz;

– nu sfeclă-de-zahăr după rapiță și invers;

– nu in după mazăre și invers;

– nu floarea-soarelui după soia și invers;

– nu leguminoase perene după leguminoase anuale și invers.

Referindu-ne la plantele necorespunzătoare ca premergătoare pentru fiecare cultură agricolă, acestea sunt:

Pentru cultura porumbului sunt contraindicate ca premergătoare sorgul, meiul și iarba de Sudan, iar rotația grâu-porumb trebuie întreruptă după 3-4 cicluri, având peste 10 boli comune care se înmulțesc.

Pentru grâul de toamnă nu se recomandă ca premergătoare sorgul și iarba de Sudan întrucât sărăcesc pământul în apă și dezvoltă în sistemul radicular microorganisme consumatoare de azot. Nu se recomandă nici alte cereale păioase, cu excepția ovăzului, având boli comune, și nici lucerna care provoacă atac de Fuzarioză.

Pentru floarea-soarelui nu se recomandă porumbul care a fost erbicidat cu triazine și atacat de Tanymecus, nici sfecla-de-zahăr care este mare consumatoare de potasiu, precum și floarea-soarelui și, dacă a fost atacată de Tanymecus, nici fasolea, soia și rapița având atac comun de Sclerotinia și nici pe suprafețele care au fost cultivate cu plante atacate de Orobanche.

Pentru sfecla-de-zahăr sunt contraindicate floarea-soarelui, care este mare consumatoare de potasiu, și cânepa, având boli și dăunători comuni. Nici după porumbul erbicidat cu triazine și atacat de Tanymecus, nici după culturi din familia Crucifere și Chenopodiacee, având atac comun de nematoză.

Pentru cultura de soia și fasole nu sunt indicate ca premergătoare plante din aceeași familie (leguminoase) nu după floarea-soarelui, având atac comun de Sclerotinia, și nici după porumb și sorg care au fost erbicidate cu triazine.

Pentru orzuri nu se recomandă ca premergătoare alte cereale păioase, precum și hibrizii tardivi de porumb și soiurile tardive de soia și sfecla de zahăr decât dacă se recoltează înainte de 15 septembrie.

În cazul orzoaicei pentru bere nu se recomandă ca premergătoare culturile leguminoase care lasă solul bogat în azot și crește conținutul în proteină al bobului de orzoaică, nedorit în fabricarea berii.

Pentru cultura de rapiță care se însămânțează timpuriu, în luna august, nu sunt indicate ca premergătoare decât culturile recoltate în vară și nu porum­bul, sorgul, sfecla-de-zahăr, soia și chiar floarea-soarelui.

Respectând aceste recomandări, fiecare cultură își va valorifica întregul său potențial de producție.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

Revista Lumea Satului nr. 21, 1-15 noiembrie 2016 – pag. 14

Rolul rotației culturilor în creșterea producției agricole

Fiecare plantă agricolă are propriu regim de hrană, de creștere și dezvoltare. Menținerea unei culturi pe același teren mai mulți ani duce la diminuarea continuă a nivelului producției.

Aceasta impune o rotație dirijată a culturilor agricole deoarece:

• Au consumuri diferite de substanțe nutritive: cerealele consumă mai mult azot și fosfor, leguminoasele consumă mai multe fosfor și calciu, floarea-soarelui și sfecla-de-zahăr consumă mai mult potasiu. Raportul N:P:K la diferitele culturi este: la porumb 2,8:1:2; la grâu 2,5:1:2,3; la floarea-soarelui 1,5:1:8,8; la sfecla-de-zahăr 2,8:1:3 etc.

• Au consumuri diferite de apă pe parcursul perioadei de vegetație. Exemplu: fasolea 4.000 m3/ha, porumbul 5.100 m3/ha, sfecla-de-zahăr 7.100 m3/ha. Recunoscute ca cele mai mari consumatoare de apă sunt porumbul, floarea-soarelui, sfecla-de-zahăr și lucerna.

pg14 figura1

• Au sistemul radicular dezvoltat la diferite adâncimi în sol, de unde își extrag substanțele nutritive și apa (fig. 1). Cerealele păioase au rădăcina fasciculată răspândită mai mult în stratul superior al solului. Porumbul își întinde rădăcina până la 2,4 m, explorând un volum mare de sol. Leguminoasele au rădăcini pivotante care pătrund mai adânc în sol (lucerna până la 10 m), de unde aduc la suprafață calciu și fosfor atât de necesare pentru refacerea structurii solului și pentru nutriția plantelor.

• După recoltare rămân cantități diferite de materie organică în sol și pe sol din care se obțin substanțele nutritive și humusul. Astfel, cerealele păioase (rădăcini + miriște) 1,5-2 t/ha, mazărea 1,5-2 t/ha, porumbul (cu tulpini) 4-6,5 t/ha, sfecla (colete + frunze) 5-6 t/ha, lucerna 10 t/ha.

• La unele culturi sistemul radicular are însușirea de a solubiliza substanțele minerale greu solubile din sol. Așa sunt ovăzul și secara, precum și culturile leguminoase.

pag14 Lan de porumb

• Fiecare cultură este invadată de anumite specii de buruieni care în cazul monoculturii se înmulțesc foarte repede. La grâu, în monocultură s-au găsit 525 de buruieni/m2, după porumb – 183 de buruieni/m2, iar în rotația de 3 ani 67 de buruieni/m2. La porumb, în monocultură – 163 de buruieni/m2, după grâu – 88 de buruieni, iar în rotația de 3 ani 45 de buruieni/m2. De regulă, culturile de secară și rapiță lasă terenul curat de buruieni. La fel, culturile prășitoare bine întreținute asigură terenuri curate.

• Culturi sau grupe de culturi au boli și dăunători specifici. Porumbul și grâul au cel puțin 10 boli comune. Tanymecus atacă porumbul, floarea-soarelui și sfecla-de-zahăr. Cercosporioza la sfecla-de-zahăr a înregistrat atac de 1,7-3,4 ori mai mare în monocultură.

• Lucrarea solului diferă la diferitele culturi. Dacă ne referim la lucrarea de bază a solului, cerealele păioase se pot însămânța într-un teren lucrat superficial cu grapa cu discuri sau în arătură la 15-18 cm, pe când cartoful și sfecla-de-zahăr pretind arătură la 28-30 cm.

pag14 sfecla zahar

• Erbicidarea este specifică fiecărei culturi deoarece și buruienile care trebuie combătute sunt diferite. Unele erbicide au un anumit grad de remanență și chiar persistență, care pot deveni fitotoxice pentru alte culturi.

• Îngrășămintele aplicate diferă atât ca doză cât și ca sortiment în funcție de cultura fertilizată, așa cum am văzut mai sus. O parte din efectul lor poate fi folosit de plantele postmergătoare.

• Diferitele culturi au acțiune diferită asupra însușirilor solului. Plantele prășitoare, prin diferitele lucrări asupra solului, contribuie la distrugerea structurii solului, pe când culturile perene (graminee + leguminoase) asigură o bună structurare a solului.

pag14 Lan de grau

Astfel, greutatea volumetrică în rotația grâu-porumb a fost 1,41 g/cm3, pe când după trifoi 1,25 g/cm3. Porozitatea totală a solului a fost 44,67% în rotația grâu-porumb și 50,65% după trifoi, iar porozitatea de aerație 12,67, respectiv 18,34%. Stabilitatea hidrică a structurii a fost 33,7% în monocultura de porumb și 46,2% după lucernă.

Din cele de mai sus rezultă paleta largă de deosebiri între diferitele culturi.

Practicarea monoculturii determină epuizarea diferitelor straturi de sol, de apă și elemente nutritive și înmulțirea anumitor specii de buruieni, boli și dăunători.

Folosind rotația culturilor se schimbă mediul natural de înmulțire a acestora și prin alternarea măsurilor agrotehnice se împiedică dezvoltarea nestânjenită a agenților dăunători. În acest fel se pot obține producții superioare la toate culturile.

La Institutul Fundulea, socotind 100% producția de porumb obținută în monocultură, a fost 108% în rotația grâu-porumb și 132% în rotația de 3 ani, iar producția de grâu socotită 100% în rotația porumb-grâu a fost 145% după soia și 219% după lucernă.

Prin urmare, există o multitudine de motive care ne determină să renunțăm la monocultură și să practicăm o rotație cât mai judicioasă a culturilor agricole.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

Revista Lumea Satului nr. 19, 1-15 octombrie 2016 – pag. 14-16

Floarea-soarelui și rotația culturilor

În ultima perioadă, floarea-soarelui a cunoscut o extindere foarte mare, depășind 1 milion ha, situație în care nu mai este posibilă o rotație rațională a culturii.

Această extindere se datorează unor factori favorizanți, și anume:

- este o cultură ușoară, complet mecanizabilă și nu necesită cheltuieli mari;

- eliberează terenul mai devreme decât porumbul, fiind o bună plantă premergătoare pentru cerealele de toamnă;

- prin contribuția sa morfologică suportă mai bine perioadele de secetă;

- poate valorifica mai bine terenurile cu fertilitate medie și are cerințe moderate față de îngrășămintele cu azot și fosfor;

- calendarul lucrărilor la floarea-soarelui nu se suprapune cu cel al celorlalte culturi;

- recolta obținută este ușor și bine valorificată.

Agricultorii trebuie să aibă însă în vedere că extinderea suprafeței cultivate cu floarea-soarelui peste o anumită limită nu este posibilă existând anumiți factori restrictivi, și anume:

- floarea-soarelui este atacată de o paletă largă de boli și dăunători care impun ca această cultură să revină pe același loc după 5-6 ani. Cu toate că în ultima vreme au fost creați hibrizi cu o anumită toleranță și chiar rezistență, nu se poate renunța la respectarea rotației culturilor decât cu riscuri;

- floarea-soarelui are boli și dăunători comuni cu alte culturi, ceea ce ne obligă să evităm cultivarea ei după:

- fasole, soia și rapiță având atac comun de putregai alb;

- cartof, fasole, soia, lucernă și in având atac comun de putregai cenușiu;

- după porumb și sfeclă având atac comun de Tanymecus;

- după tutun și cânepă având atac comun lupoaia (orobanche).

n cultura florii-soarelui nu se recomandă să fie cultivată după lucernă, sorg, iarbă de Sudan care sunt mari consumatoare de apă și care lasă solul cu rezerve reduse de apă.

Din cele de mai sus rezultă că suprafețele favorabile pentru cultura florii-soarelui sunt foarte reduse și nerespectarea restricțiilor de mai sus diminuează drastic nivelul producției.

În tabelul 1 se prezintă rezultatele privind atacul de mană la floarea-soarelui în diferite rotații.

Tabel 1

Atacul de mană la floarea-soarelui în funcție de rotația culturilor
(vezi tabel în revista tiparită)

Se constată că, atunci când se respectă perioada de rotație de 6 ani, atacul de mană este nesemnificativ și se obține producție maximă.

Pe măsură ce scade perioada de rotație crește atacul de mană, iar producția se reduce la jumătate în monocultură.

În tabelul 2 se urmărește atacul de Sclerotinia la floarea-soarelui constatându-se aceeași situație. Când asolamentul a cuprins o rotație de soia – grâu – floarea-soarelui – porumb, atacul a fost redus de 14%, iar în monocultură ajuns la 45%. De observat că atunci când floarea-soarelui a urmat în rotație după o cultură care este atacată de același agent fitopatogen (soia) gradul de atac a fost cel mai mare (63%). Nivelul producției, la fiecare caz în parte, a scăzut invers proporțional cu nivelul atacului.

Tabel 2

Atacul de Sclerotinia la floarea-soarelui în funcție de asolament
(vezi tabel în revista tiparită)

Prin urmare, pentru a obține rezultate bune la cultura florii-soarelui este absolut necesar să se respecte timpul de revenire pe același loc de 5-6 ani și această cultură să nu ocupe mai mult de 18-20% din suprafața unei ferme.

Nerespectarea acestor cerințe a făcut ca în majoritatea ultimilor ani producția medie pe țară să nu depășească 1.000 kg/ha.

Deși hibrizii existenți în cultură au potențial de producție de peste 3.500-4.000 kg/ha, iar fermierii care au respectat tehnologia de cultivare a florii-soarelui au obținut producții apropiate de acest potențial, în majoritatea cazurilor nu s-au respectat aceste restricții și producția a oscilat în jurul a 1.000 kg/ha.

Oare nu ar fi mai corect să se cultive 450-500 mii ha cu floarea-soarelui respectând tehnologia cerută și să se obțină peste 1 milion tone de sămânță STAS decât să cultivăm peste 1 mil. ha și să obținem sub 1 milion tone de sămânță?

Suprafața care ar rămâne disponibilă se poate cultiva cu alte plante, inclusiv plante destinate obținerii de biocombustibil.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

Rolul rotaţiei culturilor în combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor

Se apreciază că pagubele aduse de boli, dăunători şi buruieni prin diminuarea producţiei şi deprecierea calităţii recoltelor la principalele culturi se prezintă astfel:

Diminuarea producţiei ca urmare a:

                                        bolilor  dăunătorilor  buruienilor

la grâu (%)                           9,1      5,0      9,8

la porumb (%)                     9,4      12,4    13,0

la oleaginoase (%)            10,2    11,2    10,8

la sfecla-de-zahăr (%)       16,5    16,5    12,2

Observaţii şi studii îndelungate au dus la concluzia că fiecare cultură determină o înmulţire a propriilor paraziţi, crescând deci riscul dacă se practică cultura repetată înainte ca echilibrul biologic să se fi restabilit.

La grâu, de exemplu, scade producţia în monocultură din cauza bolilor şi dăunătorilor care fac să se acumuleze în sol o floră bacteriană rizosferică ce, prin produsele ei vitale, dăunează creşterii şi funcţionării în bune condiţii a rădăcinilor grâului.

De asemenea, rotaţia porumb-grâu este necorespunzătoare, având mai mult de zece boli comune.

Au boli şi dăunători comuni culturi ca:

– fasolea, soia, rapiţa, floarea-soarelui – putregaiul alb;

– inul, cartoful, soia, fasolea, lucerna – putregaiul cenuşiu;

– tutunul şi cânepa – lupoaia;

– porumbul şi sfecla de zahăr – Tanymecus;

– sfecla-de-zahăr, ovăzul şi cruciferele – nematozi;

– lucerna, trifoiul şi alte plante perene – viermi sârmă.

Pentru aceasta, la întocmirea structurii şi rotaţiei culturilor şi a asolamentelor este necesar să se ţină seama de toate aceste aspecte.

În ceea ce priveşte combaterea bolilor trebuie să se urmărească alcătuirea rotaţiilor cu culturi care nu sunt atacate de aceleaşi boli.

În tabelul 2 (vezi tabel în revistă) se observă că la grâu, faţă de monocultură, în asolamentul de 3-5 ani atacul este de 2-3 ori mai mic.

La floarea-soarelui (tabelul 3) (vezi tabel în revistă) atacul de Sclerotinia (putregaiul alb) faţă de monocultură creşte în rotaţia cu soia, dar scade în asolamentul de 4 ani. Este importantă şi ponderea fiecărei culturi în asolament.

În tabelul 4 (vezi tabel în revistă) se constată că atacul de mană la floarea-soarelui este de 4,9% când are pondere de 18% şi ajunge la 37,5% în monocultură.

Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la sfecla-de-zahăr – atacul de Cercosporioză creşte de la 7-13% în asolamentul de 5 ani şi la 60-85% în monocultură (tabelul 5) (vezi tabel în revistă).

Atacul de dăunători urmează aceeaşi linie, manifestându-se mai virulent în rotaţii scurte şi în monocultură decât în asolamente corect întocmite.

În tabelul 6 se constată că atacul gândacului ghebos (zabrus) la grâu este puţin evident în primul an de cultură şi creşte pe măsură ce cultura grâului se repetă, ajungând ca în al cincilea an să fie în totalitate compromisă cultura.

Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi la atacul de Tanymecus la sfecla-de-zahăr (tabelul 7) (vezi tabel în revistă), de la 0,6 dăunători/m2 în rotaţii de 4 ani la 39-42 dăunători m2, când sfecla urmează după porumb, care este atacat tot de Tanymecus.

Prezenţa buruienilor în culturi este cu atât mai mare cu cât se respectă mai puţin recomandările privind o corectă rotaţie a culturilor.

În tabelul 8 (vezi tabel în revistă) se constată că în rotaţia simplă, de 2 ani, s-au găsit 138,8 kg/ha substanţă uscată de buruieni, pe când în rotaţii de 4 ani 23,3 kg/ha s.u.

La Institutul Fundulea, în monocultura de grâu s-au găsit 815 buruieni/m2, pe când în asolamentul de 4 ani numai 32 buruieni/m2.

La Staţiunea Şimnic – Craiova rezerva de buruieni a fost de 100% în monocultură, de 81% în rotaţia de 2 ani şi de 13% în asolamentul de 4 ani.

Aspecte mai în detaliu se pot urmări în tabelele anexate care prezintă situaţia la diferite culturi, în diferite rotaţii şi în diferite zone.

Concluzia ce se desprinde, însă, este că în cadrul luptei integrate împotriva bolilor, dăunătorilor şi buruienilor un loc important îl ocupă alcătuirea de asolamente raţionale cu rotaţii de culturi corespunzătoare.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU