reclama youtube lumeasatuluitv
update 14 Jun 2019

Pentru înființarea sau „reconversia“ livezilor nu există programe europene

Pomicultura este una dintre ocupațiile tradiționale ale românilor. Încă din cele mai vechi timpuri s-a scris despre livezile strămoșilor noștri, la fel ca și despre viile lor. Din nefericire, în ultima jumătate de secol pomicultura a decăzut tot mai mult. Cu toate că au existat inițiative, s-au pus la punct programe de sprijin și s-au luat tot felul de măsuri, se pare că rezultatele se lasă încă așteptate. Asta chiar dacă ici și colo mai apare, timid, câte o livadă. Și așa am ajuns să mâncăm mere importate din Polonia și Germania, prune din Franța și Belgia și pere din Spania, Chile și Africa de Sud. Ca să nu mai vorbim despre piersicile din Bulgaria și caisele din Turcia și Grecia.

Despre ce se întâmplă cu acest sector am discutat cu dl Gheorghe Glăman (foto), președintele Secției de Horticultură a ASAS. De-a lungul carierei sale de aproape 50 de ani domnia sa s-a ocupat vreme de mai multe decenii și de livezile românești, inclusiv ca ministru adjunct, responsabil cu horticultura.

„Un petec de vie, o armă și un cal sunt semne de boierie!“

„Necazul a fost același și la viticultură, și la pomicultură: am dat viile și pomii unor oameni care aveau dreptul, fără doar și poate, dar care nu erau cu nimic pregătiți pentru acest lucru“, consideră dl Glăman. „Acești oameni nu erau pregătiți nici material, nici tehnologic și, de multe ori, nici din punctul de vedere al dorinței. Ce rost avea pentru un sculer-matrițer sau pentru un șofer de autobuz din București să se întoarcă la Ștefănești sau la Cotnari? Ca urmare, multe dintre ele au fost, pur și simplu, părăsite. A urmat apoi o altă etapă, despre care acum se dorește a fi uitată. Noroc că am scris la vremea respectivă, în ’94-’95. Scriam atunci că privatizarea cramelor ar trebui să se facă către cei care au primit viile. Altfel, cel care cumpără o cramă are de gând să facă profit mai mult decât trebuie, adică exact ceea ce se întâmplă astăzi cu samsarii în piață! Nu că nu ar fi nevoie de ei, dar să fie înregistrați și supravegheați. Ei bine, așa s-a întâmplat și cu cramele. Dacă mergem acum la cele 17 crame, câte erau în județul Constanța, găsim acolo cuiburi de ciori. De exemplu, la Adamclisi – o podgorie nu mare, dar destul de importantă să fie făcut acolo un centru de vinificație încă din anii ’70 – nu știu dacă a fost privatizat sau nu, dar lângă a apărut, după implementarea programului european de reconversie a viilor, în 2007, o cramă foarte frumoasă a unui avocat. Dacă cea veche era privatizată către cineva care se ocupa de vie, cred că nu mai apărea cea nouă. Era mai ușor și mai ieftin s-o modernizeze pe cea veche. Dar viticultorii, ca și vânătorii, au un Dumnezeu al lor ! Acum toți vor să aibă un petec de vie, o armă și un cal. E o chestie de boierie, pe care am avut-o înainte și pe care mulți care se cred boieri acum vor s-o aibă! Așa se face că au reușit să privatizeze câteva podgorii mari. Asta însă nu s-a întâmplat și la pomi!“, explică Gheorghe Glăman mecanismele subtile, psihologice care au dus la adâncirea decalajului între viticultură și pomicultură.

În pomicultură, proprietatea asupra terenului e determinant

La pomicultură lucrurile au evoluat altfel, consideră fostul ministru-adjunct. După părerea sa, foarte puține suprafețe au încăput pe mâna cui trebuie. „S-a pus întrebarea de ce nu s-au arendat suprafețele, la fel ca la cultura mare“, își continuă analiza. Problema a fost una financiară. Costurile în pomicultură sunt mult diferite față de cultura mare. „Dacă la o fermă vegetală vorbim de mii de lei, aici discutăm de zeci de mii de lei, ca să ajungi până în toamnă!“ Chiar și dobândirea terenurilor pentru ferme are un specific al ei, explică dl Glăman. Dacă la o fermă vegetală chestiunile legate de proprietate nu stau în prim-plan, căci ciclul de producție e scurt, în schimb în pomicultură, unde investițiile se fac pe câte 35-40 de ani, cât poate trăi un pom bine îngrijit, ba chiar și pe câte 50-60 de ani în cazul nucilor, apare nevoia de a avea siguranță asupra terenului. Așa se face că, în cele mai multe cazuri, investitorii doresc să aibă proprietatea pământului.

În 1990, în România se găseau aproximativ 230.000 ha cultivate cu livezi. Acum nu mai sunt decât 140.000. Mai grav însă este că plantații, în adevăratul sens al cuvântului, nu sunt mai mult de 25.000 ha, după aprecierile președintelui Secției de Horticultură a ASAS. După părerea sa, cu totul altfel ar fi arătat lucrurile acum dacă privatizarea fostelor ferme pomicole ale IAS-urilor sau altor entități ar fi fost făcută către șefii de fermă, către economiști sau către asociații ale celor care lucraseră în ele. Pentru suprafețe mai mici, de câte 100 ha, ar fi putut avea acces la credite, cu care să finanțeze lucrările. Așa, IAS-urile nu au putut găsi finanțare pentru suprafețe mari, de câte 1.000 ha și, treptat, au ajuns să le lase neîngrijite. Foarte puțini au reușit să supraviețuiască. Așa s-a ajuns ca treptat piața românească a fructelor să fie cedată produselor din import.

PNDR rămâne singurul sprijin pentru investitori

Un paradox este că, deși podgoriile s-au revigorat în cea mai mare parte a lor, producția internă de struguri de masă este cvasiinexistentă. „Mă miră acest lucru pentru că inclusiv din punct de vedere economic este avantajos. Strugurii de masă îți aduc profit imediat. Începi cu primele soiuri în august și în octombrie ai terminat. În schimb, strugurii de vin cer investiții, timp etc“, spune dl Glăman.

Actualele schimbări de pe piața muncii au modificat și modul de lucru. Dacă înainte, când exista suficientă forță de muncă, lucrările de tăiere în livezi și la vie se făceau în primăvară, acum se fac și toamna târziu și chiar pe timpul iernii, atunci când vremea permite. Scopul este ca în primăvară să rămână cât mai puține lucruri de făcut. Pe de altă parte, pentru proprietarii unor suprafețe mici, de câte zece-douăzeci de hectare, acest mod de lucru le permite să se descurce, în mare măsură, singuri.

Un alt ghinion al pomicultorilor a fost acela că pentru proiectele legate de înființarea sau „reconversia“ livezilor nu există programe europene, ci doar cele din cadrul Măsurii 4.1.a din PNDR. „La momentul intrării noastre în UE, în 2007, era deja în derulare un program de reconversie a viilor, generat, probabil, de interesele marilor cultivatori din Franța, Italia și Spania. În domeniul pomiculturii, însă, se pare că nu există interes pentru programe asemănătoare“, crede Gheorghe Glăman.

Deocamdată, există proiecte aprobate pentru 3.500 ha livezi. Totuși, majoritatea sunt pentru plantații de nuci și afin, care au desfacerea destul de sigură, mai ales la export. În schimb, pentru speciile de bază, precum piersic, cais, păr, din păcate încă nu se mișcă lucrurile. Probabil că lucrurile sunt legate și de lipsa forței de muncă și/sau a fondurilor. Însă, conform părerii d-lui Glăman, viitorul pomiculturii ar trebui să fie axat pe livezi de mere, caise, piersici, care pot oferi producții bune, fără să necesite o forță de muncă prea numeroasă.

Alexandru GRIGORIEV

„Vrem să facem reconversii în plantațiile pomicole, dar condițiile sunt draconice și banii lipsesc“

La sfârșitul anului trecut am avut ocazia să vorbesc cu un pomicultor din comuna Voinești – Dâmbovița și, cu surprindere, trebuie să recunosc, am descoperit că este unul dintre agricultorii, nu foarte numeroși, care pledează pentru asociere. De fapt așa a și început discuția. S-a prezentat ca fiind Alecu Stavarache, pomicultor și membru al Cooperativei Agricole Frumosu de Voinești.

Cooperativa, soluție pentru desfacerea producției

Profilul agricol al comunei Voinești, spune interlocutorul nostru, este unul pomicol. Pe teritoriul ei sunt înființate plantații pe câteva sute de hectare, iar proprietarii au suprafațe între 10-20 de hectare, dar și mai puțin de atât, mai ales în cazul celor care practică pomicultura ca pe o a doua profesie. În plantații predomină mărul, iar acum pare că există un interes crescut pentru cireș, păr și prun. Potențialul comunei de a furniza cantități importante de fructe în piață a trebuit să genereze o strategie la nivel local pentru că nu era suficient să existe producție, ci să se și vândă. Soluția a fost avansată de primarul comunei care a inițiat în 2017 înființarea Cooperativei Agricole Frumosu de Voinești. În prezent are 33 de membri, iar regulamentul de funcționare presupune că fiecare membru se îngrijește în regim propriu, dar 50% din producția obținută este strânsă la comun cu scopul de a fi ulterior livrată către supermarketuri. „În cadrul cooperativei s-au înscris membrii cu un hectar și jumătate de plantație, iar cel mai mult are 20 de hectare. Înainte de înființarea cooperativei fiecare era pe cont propriu și lipseau informația și tehnologia. Desfacerea este punctul slab al activității agricole și tocmai de aceea am intrat în această cooperativă. Un supermarket nu poate colecta o tonă de la un producător, altă tonă de la alt producător și tot așa. Asta se poate face doar prin asociere, iar în 2018 cooperativa a început să livreze și către supermarketuri. În plus, prin intermediul cooperativei am reușit să obținem prețuri mai bune pentru inputuri și combustibil. În 2017, spre exemplu, am luat 80 tone de îngrășăminte și s-a negociat altfel“, spune pomicultorul.

„Teoretic există fonduri, practic lipsesc“

Pentru Alecu Stavarache pomicultura este o activitate – secundară, ce-i drept – de peste 20 de ani.  În urmă cu trei ani a înființat 4.000 mp cu plantație superintensivă de păr pentru care a folosit material săditor din Italia, 2.000 mp de plantație superintensivă cu cireș din material săditor, un hectar de plantație clasică de prun și are intenția de a reface încă un hectar și jumătate de livadă superintensivă cu material săditor de măr adus din import. Sunt investiții despre care spune că trebuie făcute cu responsabilitate maximă pentru că trebuie avute în vedere toate aspectele afacerii. Și numai costurile pentru înființarea unui hectar de plantație sunt de aproximativ 20.000 de euro. Dar, „pe lângă banii pentru înființarea plantațiilor, ai nevoie de resurse pentru a-ți adapta utilajele, îți trebuie o freză cu palpator, tocătoare, un tractor modern, platformă autopropulsată pentru cules, adaugă pomicultorul.“ „Pentru a dezvolta acest segment am reinvestit de fiecare dată banii obținuți. Principala problemă este lipsa ajutorului pentru înființarea plantațiilor. Noi vrem să facem reconversii, dar sunt niște condiții draconice, iar fondurile se epuizează rapid. Plantațiile bătrâne clasice vor dispărea pentru că nu mai sunt rentabile sub nicio formă. O parte dintre plantațiile cooperativei sunt tinere pentru că pomicultorii au început să facă plantații superintensive cu pomi aduși din Italia și Olanda în special, pe șpalieri cu susținere, cu sistem de irigare prin picurare. Dar jumătate sunt livezi deja îmbătrânite. În contextul acesta viitorul este sumbru. Dacă am avea fonduri, ne-am reface plantațiile.“

Producții mari, pierderi pe măsură

Anul trecut a fost elogiat ca unul foarte bun pentru agricultură. S-a vorbit despre producții record în aproape toate segmentele agricole. Și în pomicultură a fost la fel. Producțiile au fost mari, dar și pierderile pe măsură. Anul trecut, la final de octombrie, îmi spunea dl Stavarache, încă erau livezi neculese și mere care se degradau.

„Anul trecut, chiar dacă producția a fost mare, nu s-au scos cheltuielile. Mărul pentru industrie, tot ce cade jos, ce este depreciat, costă 25 de bani, iar prețul mărului de consum variază între 80 de bani și un leu. În Voinești oamenii au mizat foarte mult și pe producerea de suc natural. Mărul era tocat, stors și ambalat la pet. A fost o creștere a cererii acum cinci ani, dar acum vânzările au scăzut. Cert este că, dacă ai o livadă superintensivă de la care obții 80 de tone, îți permiți să scazi prețul. Nu se aplică aceeași regulă și dacă ai o livadă clasică de la care obții mai puțin de jumătate din această producție. Cu cât ai o producție mai mare, cu atât îți permiți să lași prețul mai jos.“

În discuția despre valorificare, interlocutorul nostru a menționat și faptul că ar fi foarte bine să existe și în Voinești o piață de en-gros precum cea de la Lungulețu. Astfel încât, după ce au predat către cooperativă 50% din producție, pomicultorii să aibă și această oportunitate de valorificare.

„Un alt aspect pe care aș vrea să îl subliniez este că în piețele din București sub 10% din tarabe sunt ale producătorilor autentici. Restul sunt comercianți. Este o realitate că nu poți face și producție, și să și vinzi, de aceea cred că și ei au rolul lor. Singura doleanță ar fi totuși ca 25% din tarabe să fie ale producătorilor originali.“

Cea mai mare necesitate acum, spune Alecu Stavarache, este înființarea unui depozit frigorific unde producția poate fi păstrată în condiții optime. Deocamdată fiecare își ține fructele în beciuri, iar o parte din ele se degradează rapid. Dacă vor exista fonduri guvernamentale sau de la Uniunea Europeană va trebui construit un astfel de depozit chiar dacă este foarte scump, peste un milion de euro, subliniază producătorul.

Laura ZMARANDA

Greu la deal cu reconversia în pomicultură

Greu, teribil de greu s-a urnit programul de reconversie în pomicultură! După aproape patru ani din exercițiul financiar european 2014-2020, au fost semnate și se află în desfășurare, la nivel național, contracte pentru 67 de investiții în exploatații pomicole și cinci investiții în procesare/marketing produse din sectorul pomicol. Suma decontată în contul proiectelor aflate în curs de execuție este infimă, aproape 3 milioane de euro. Cinci din cele 7 submăsuri au grad zero de absorbție a fondurilor europene. Cifrele corespund ultimei situații centralizate la Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) la data de 12 octombrie 2017. Proiectele, în cea mai mare măsură, vizează o serie de culturi de nișă, majoritatea în sistem ecologic, cum ar fi alunul, afinul, cătina, nucul, zmeurul, gutuiul și mai puțin speciile clasice (măr, prun, cireș, vișin, cais, piersic).

Motivele întârzierii se cunosc, nu are sens să mai insistăm asupra lor. Să zicem că ar mai fi trei ani în care să fie recuperat timpul pierdut și mai ales banii alocați programelor din pomicultură, sector despre care știm foarte bine că se află în mare declin. Bugetul total alocat sesiunii anuale numai pentru Submăsura 4.1a, investiții în exploatații pomicole, este de 70.586.064 euro.

Cinci din 7 măsuri, zero proiecte selectate, zero fonduri atrase

Cum spuneam, la data de 12 octombrie 2017, stadiul programului care se adresează sectorului pomicol, conceput altfel (mai vast, cu adresabilitate mai mare și pesemne tocmai de aceea mai greoi) decât reconvesia în viticultură, era unul modest:

  • Submăsura 4.1a, investiții în exploatații pomicole: 558 de proiecte depuse, în valoare de 252,588 mil. de euro, din care au fost selectate 138 de proiecte, în valoare de 63,024 mil. de euro; au fost semnate contracte de finanțare și se află în desfășurare 67 de proiecte, în valoare de 30,175 mil. euro; 3 proiecte, în valoare cumulată de 1,559 mil. euro, au fost reziliate; plăți efectuate – 2,989 mil. euro. Din cele 558 de proiecte depuse, au fost respinse de la finanțare în jur de 130, iar altele au fost amânate sau nu au fost eva­luate;
  • Submăsura 4.1a, investiții în exploatații pomicole - ITI Delta Dunării, au fost depuse 10 proiecte, în valoare de 5,394 mil. euro, dar niciunul n-a fost selec­tat, deci avem zero proiecte, zero fonduri atrase;
  • Submăsura 4.2a, investiții în procesarea/marketingul produselor din sectorul pomicol: au fost depuse 24 de proiecte, în valoare de 9,3 milioane de euro, au fost selectate 16, în valoare de 5,77 mil. euro, s-au semnat contracte și se deru­lează lucrări pentru 5 proiecte, în valoare de 2,889 mil. euro;
  • Submăsura 4.2a, investiții în procesarea/marketingul produselor din sectorul pomicol – ITI Delta Dunării – zero proiecte depuse;
  • Submăsura 4.2a, schemă de ajutor de stat GBER - niciun proiect depus;
  • Submăsura 4.2a, scheme de minimis – zero absorbție;
  • Submăsura 9.1a, înființarea grupurilor de producători în sectorul pomicol – zero proiecte și fonduri.

Zone favorabile pentru pomicultură

Evident că, în cazul pomiculturii, o analiză comparativă între toate județele țării nu este oportună pentru simplul motiv că nu toate dispun de condiții naturale favorabile dezvoltării speciilor pomicole. În 2014, la nivel național, suprafața cultivată cu pomi fructiferi și arbuști era de 158.609 ha. Cele mai mari suprafețe se regă­seau în Argeș (20.370 ha), Vâlcea (13.145 ha), Prahova (9.664 ha), Dâmbovița (9.293 ha), Bistrița-Năsăud (8.952 ha), Satu Mare (8.780 ha), Buzău (8.418 ha), Caraș-Severin (6.708 ha), Maramureș (5.956 ha), Bihor (5.810 ha), Arad (5.141 ha), Iași (4.981 ha), Sălaj (4.823 ha), Gorj (4.756 ha), Mehedinți (4.635 ha) și Cluj (4.561 ha). Cea mai mare suprafață era ocupată cu prun (peste 70.000 ha), măr (60.000 ha), cireș + vișin (7.700 ha). De altfel, cam acestea, la care se mai adaugă alte județe subcarpatice, precum și sudul și vestul țării, în special Constanța, pentru specii precum cais, piersică, nectarină, fac parte și din categoria zonelor de favorabilitate pentru pomicultură.

Cele mai multe proiecte selectate provin din Regiunea de Nord-Vest

reconversia pomicultura 2

Fermierii din 5 județe din România nu au obținut finanțare – sau nu au depus proiecte – pentru nicio investiție: Botoșani, Neamț, Brăila, Teleorman și Covasna. Dar, foarte interesant, 6 din cele 8 județe care dețin institute sau stațiuni de cercetări pomicole – am numit Suceava, Iași, Buzău, Ilfov, Argeș, Mehedinți – au depus un număr redus de proiecte, unul, de exemplu, în cazul Iașiului! Cele mai multe cerei de finanțare aprobate provin din Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest și Regiunea Sud-Est. Să fi fost acolo o mai mare mobilizare între fermieri ori o mai bună prestație a instituțiilor statului care se ocupă cu derularea acestui program, respectiv oficiile județene ale AFIR? Referindu-ne la județe, cele mai multe proiecte selectate, declarate eligibile și pentru care se vor semna contracte de finațare, provin din Sălaj, Satu Mare, Bihor, Constanța, Arad, Giurgiu, Bacău, Brașov, Bistrița Năsăud, Dâmbovița, Galați, Vrancea și Vâlcea, fiecare cu 12 până la minimum cinci proiecte eligibile. Vaslui, Iași, Mureș, Dolj sau Mehedinți au câte un singur proiect.

Se reconfigurează pomicultura românească?

Analizând cererile și proiectele de finanțare dpuse, dar și din discuțiile cu fer­mierii se observă o reorientare a pomiculturii noastre în 2017. Sub 10% din proiecte au în vedere modernizarea livezilor de măr și prun sau înființarea de noi plantații cu aceste specii. În rest, toată lumea s-a orientat înspre pomicultura în sistem ecologic și înspre culturi de nișă. Aproape 80 de proiecte, din 138 selectate, au în vedere înființarea plantațiilor de alun, afin, cătină, agriș, aronia, zmeură, căpșun, mur, nuc și gutui. Avem, apoi, un singur proiect pentru plantație de vișin și în jur de 15 pentru cireș în sistem ecologic. În general, fermierii însoțesc plantația fie cu achiziție de utilaje, fie cu depozite de condiționare, păstrare și procesare. În cadrul submăsurii 4.2a – investiții în procesarea/marketingul produselor din sectorul pomicol – au fost acceptate spre finanțare proiecte pentru înființarea unor centre de colectare, depozitare, condiționare, ambalare, procesare, comercializare în Brașov, Dâmbovița, Harghita, Buzău, Gorj, Vrancea, Mureș, Hunedoara, Bihor și Ilfov.

Maria BOGDAN

Statistic, suprafața livezilor de măr a scăzut cu un ritm de 895 ha/an

Statistic, suprafața livezilor de măr a scăzut cu un ritm de 895 ha/an

Din punct de vedere statistic, suprafața ocupată cu plantații de măr n-ar fi scăzut atât de dramatic pe cât se spune: în 1989, România avea 79.000 ha, iar în 2014 aceasta a scăzut la 57.500 ha. În 2004, tot statistica reține că mai aveam 71.000 ha. Asta ar însemna că, între anii 1990 și 2004, s-ar fi defrișat ori au intrat în declin 8.000 ha (571 ha/an), iar în următorii 10 ani au ieșit din inventar 13.500 ha, cu un ritm de scoatere din producție aproape triplu față de perioada anterioară, de 1.350 ha/an. Pe total, diminuarea ar fi de 21.500 ha (895 ha/an).

Realitatea este însă puțin diferită: statistica se referă nu doar la livezile intensive sau superintensive, ci și la pomii răzleți. În 1989, România avea 49.278 ha plantații de măr intensiv, iar astăzi... Astăzi nu se cunoaște cu precizie suprafața ocupată cu livezi! Datele centralizate la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale sau la Institutul Național de Statistică oferă doar cifra totală, de 57.500 ha, însă este greu de presupus că am avea azi mai multe livezi compacte decât în urmă cu 27 de ani. Revenind la diminuarea suprafețelor plantate cu măr, scăderi drastice, sub aspectul producției, s-au înregistrat în județul Iași, unde recolta a ajuns la 10.500 tone, în 2014, de la 36.700 tone, în 2005, Mureș (38.100 tone, în 2014, față de 61.000 tone, în 2005) și Botoșani (14.100 tone, în 2014, față de 24.800 tone, în 2005).

Producția de mere, mai scăzută cu 25% decât acum 27 de ani

Din punctul de vedere al producției, între anii 1985 și 1989 producția anuală de mere s-a ridicat la 718.900 tone, cu un record absolut în 1989, când producția a fost de un milion de tone. În 2014, România a produs 535.100 de tone (75% față de perioada de raportare), cu o medie la hectar de 9,3 tone. În ultimii 25 de ani, maximul de producție s-a înregistrat în 2004, când s-au obținut 14,06 tone/ha, iar minimul istoric s-a consemnat în 1999, cu 3,91 tone/ha! În 2014, cele mai mari cultivatoare de măr din România erau județele Argeș – 44.7000 tone, Dâmbovița – 41.600 tone, Bistrița Năsăud – 39.900 tone, Maramureș – 39.300 tone, Mureș – 38.100 tone și Suceava – 37.300 tone.

România, al șaselea furnizor de mere din UE

Pe plan mondial, potrivit FAO, țările din Asia sunt cele mai mari cultivatoare de măr (42,42% din producția totală), urmate de Europa, cu 22,89% din producția mondială, și America de Nord, cu 9,42%. Dintre țări, cea mai mare furnizoare este China, care a produs 20,5 milioane tone, reprezentând 34,5% din totalul producției mondiale. În Europa, cele mai mari cantități de mere sunt livrate de Franța – 2.308.000 tone, Italia – 2.120.000 t, Germania – 2.127.000 t, Polonia – 1.540.000 t, Spania – 810.000 t și România – peste 500.000 tone. Țările Uniunii Europene produc constant peste 14 milioane de tone de mere. În afara UE, suprafețe însemnate mai sunt cultivate în Moldova, Ucraina, Rusia și Turcia.

Reconversia în pomicultură

În exercițiul bugetar european 2007-2013, pomicultura a beneficiat de finanțări în cadrul programelor de extindere/modernizare a fermelor sau instalarea tânărului fermier. Din 2014, s-a introdus un program similar aceluia din viticultură, generic denumit „reconversia în pomicultură“, respectiv pentru modernizarea și/sau înființarea de livezi. Programul beneficiază de 320 de milioane de euro. Estimarea ar fi că pot fi reabilitate astfel 35.000 ha de plantații (câte vor fi de măr, vom afla abia la încheierea exercițiului financiar 2016-2020). Ar fi de reținut că, din totalul sumei, doar 260 de milioane de euro vor fi utilizate pentru investiții în exploatații pomicole (Măsura 4.1a), diferența fiind folosită pentru procesarea/marketingul produselor din sector (40 mil. euro – Măsura 4.2a), grupuri de producători (5 mil. euro – Măsura 9.a), grupuri operaționale, proiecte pilot (6 mil. euro – Măsura 16.1a), cooperare între actorii din lanțul de aprovizionare (9 mil. euro – Măsura 16.4a). La momentul la care vorbim, deși au trecut 3 ani din exercițiul bugetar european actual, nu se derulează niciun proiect pe noile măsuri propuse.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 5, 1-15 martie 2017 – pag. 20-21

Reconversia în pomicultură doar pe hârtie, în realitate nu avem cu ce

Modul cum a debutat așa-zisa reconversie în pomicultură, numărul foarte mic de proiecte aprobate în 2015 și suma enormă care se va reporta anul acesta nasc o serie de întrebări. Care dintre cei 4 actori (MADR, AFIR, consultanți, beneficiari) implicați în accesarea fondurilor europene nu este pregătit să facă acest lucru? De ce zone cu tradiție pomicolă nu intră pe lista proiectelor aprobate? Cum se face că într-un singur județ, din 8 proiecte depuse de consultanți diferiți, niciunul nu este aprobat? Ar putea fi acceptat şi materialul săditor conform (Conformitas Agraria Communitatis), în condiţiile în care nu avem suficient material certificat? Dacă în primul an procentul de absorbție a fondurilor europene a fost de 10,6%, cât va fi la finalul exercițiului financiar?

Din 56, doar 13 au fost norocoase

Conferința Națională a Pomiculturii desfășurată luna trecută la Brașov a constituit un prilej bun pentru o radiografie a procesului de absorbție a banilor europeni prin Submăsura 4.1.a destinată investițiilor în reconversii, modernizări și înființarea de livezi noi. Iată ce spun cifrele: în 2015 Institutul de Pomicultură de la Mărăcineni și stațiunile de cercetare din subordine au avizat 56 de proiecte pomicole, 18 specii din cele 25 prezente în Legea pomiculturii, localizate în 26 de județe din 41 ale țării. Din cele 56 de proiecte avizate, doar 13 au fost norocoase și vor primi fonduri europene, ceea ce înseamnă că din prima sesiune se vor face investiții pe 772,6 ha, la nivelul fiecărui proiect revenind în medie 13,8 ha. Cele 13 proiecte aprobate reprezintă 10,6% (adică 7 mil. euro) din suma aprobată (68 mil. euro). Cu alte cuvinte, 61 mil. euro, bani rămași necheltuiți în pomicultură, se vor reporta în sesiunea ce urmează să se deschidă curând pentru 2016. În ceea ce privește speciile câștigătoare, din 25 prezente în lege și 18 avizate, doar 4 au fost aprobate. Este vorba de măr – care a câștigat 3 proiecte, cireș cu 6 proiecte, cătină cu 3 proiecte și aronia cu 1 proiect. Lista proiectelor avizate a fost o surpriză și pentru consultanți. „Totuși Timișoara, o zonă cu potențial pomicol, nu a avut niciun proiect depus, ceea ce ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru autorități. La polul opus județul Iași, care a depus 15 proiecte, a avut aprobate doar două. Ciudat este și că la Alba Iulia, unde au fost depuse 8 proiecte, nici măcar un proiect nu a primit aprobare, deși era vorba de firme diferite de consultanță care au întocmit proiectele“, a declarat consultantul Mihai Ciobanu.

Am putea spune că banii reportați nu sunt pierduți și că vor lăsa loc de investiții mai multor producători. Însă, dacă facem un calcul, putem spune că într-adevăr banii sunt suficienți pentru 250 de proiecte, dar la o rată de succes de 20% înseamnă că ar trebui depuse nu mai puțin de 1.500 de proiecte. Ce facem cu acest număr? „Este imposibil, pentru că nu avem atâtea firme de consultanță pregătite, stațiunile nu pot aproba un număr atât de mare de proiecte tehnice într-un timp atât de scurt, plus că nu avem materialul biologic necesar mai ales pentru speciile pomicole“, este de părere Mihai Ciobanu.

Vă întrebați probabil de ce această situație? Cei mai implicați în acest proces, consultanții și beneficiarii, spun că „România nu este pregătită, ghidul este eliptic, consultanții nu sunt pregătiți, iar beneficiarii sunt neinformați“, a afirmat același consultant.

Material pomicol autohton, dar necertificat

Avem pomicultori dornici să investească în acest sector, mulți o fac deja din fonduri proprii, însă pentru a grăbi procesul de înlocuire a livezilor bătrâne cu material pomicol tânăr, viguros și productiv, crearea unor centre de depozitare și procesare a fructelor este nevoie de investiții serioase. Fondurile europene ar trebui să fie o gură de oxigen pentru întreprinzători, însă de multe ori acestea par a fi un vis de neatins pentru faptul că banii pentru cofinanțare se obțin greu, iar demersurile de întocmire a unui proiect eligibil sunt extrem de greoaie. Aceasta este perspectiva pe care o văd potențialii beneficiari. Dar este trist că nici reprezentanții institutului de la Mărăcineni și ai stațiunilor din subordine nu sunt prea fericiți pentru că se văd în imposibilitatea de a asigura necesarul de material pomicol.

„În România există circa 100 de pepiniere private care se bazează în special pe centrul de la Aiud, care produce circa 2 mil. de pomi, însă 90% din aceștia sunt dintr-o categorie neeligibilă. Problema este că pepinierele din România nu sunt bine organizate; mă refer nu doar la cele care produc material de plantare fructifer, ci și la stațiuni și institute care dețin plantații mamă, care oferă material certificat dintr-o suprafață insuficientă pentru aprovizionarea cu ramuri, altoi și portaltoi a acestor pepiniere“, a declarat în cadrul Conferinței Naționale a Pomicultorilor Mihai Coman, directorul Institutului Pomicol de la Mărăcineni.

Din spusele aceluiaşi specialist, la măr toate proiectele sunt pe portaltoi 9, iar necesarul de pomi este de 536.236, în timp ce la cireș este nevoie de 150.000 de pomi, iar la nuc până în 30.000 de pomi, în condițiile în care proiectele vor fi finanțate în toamna acestui an, iar această cantitate trebuie asigurată într-un timp extrem de scurt. Aşadar, vorbim de material de plantare fructifer pentru care România nu este pregătită pentru a pune la dispoziţia fermierilor asemenea cantităţi în toamna 2016.

Nici la nuc situaţia nu este prea roz, pentru că avem material certificat pentru 50-60 ha, iar cererea pe piaţă este pentru circa 1.000 ha/an. Ce facem, în condiţiile în care sunt eligibile pentru finanţare cu bani europeni doar pomii certificaţi? Pomicultorii cer o derogare de la această regulă în sensul de a se permite şi materialul săditor conform (Conformitas Agraria Communitatis), adică materialul de înmulţire şi plantare fructifer care satisface condiţiile minime precizate pentru această categorie, stabilite prin reguli şi norme tehnice. „Pepinierele spun că nu vor să înmulţească soiurile din alte ţări, pentru că ar avea probleme cu condiţiile pedoclimatice. În aceste condiţii, cred că permiterea plantării de material săditor conform pentru o perioadă de 2-3 ani, până când plantaţiile mamă vor începe să producă, este una dintre ideile salvatoare, dacă vorbim de soiurile autohtone. Atenţie, alegerea de soiuri şi portaltoi netestaţi în condiţiile locale constituie o eroare cu consecinţe grave pe termen mediu şi lung“, a mai spus Mihai Coman.

Patricia Alexandra Pop

Abonează-te la acest feed RSS