cemrom iulie 2018
update 17 Jan 2019

Leguminoase perene pentru pajiști

Trifoi alb (Trifolium repens)

Exceptând zonele uscate, trifoiul alb este leguminoasa de pajiște cu cea mai mare răspândire; crește și dă rezultate într-un areal care începe din câmpie și până la etajul pădurilor de molid. Planta se menține mai mulți ani chiar și acolo unde există exces temporar de umiditate, având în același timp rezistență mare la ger. Se poate cultiva pe toate solurile, dar le preferă pe cele bogate în fosfor și potasiu, având capacitatea să fixeze în substrat cantități mari de azot cu ajutorul bacteriilor din nodozitățile rădăcinii. În România se întâlnesc trei tipuri de trifoi alb: silvestris (talie și pețiol scurt, foliole mici); hollandicum (talie intermediară, cel mai răspândit în cultură); giganteum (talie înaltă, cu foliolele mari și pețiol lung). Cercetătorii români au omologat soiurile Dacia, Carmen, Măgurele, Miorița, Carpatin și Danitim. Planta prezintă rădăcină pivotantă, pe care se inserează altele adventive, tulpină târâtoare, cu putere de înrădăcinare, pețiol erect, de până la 30 cm, peduncul al inflorescenței de 20-40 cm, pe care se dezvoltă capitolul globulos, cu flori albe sau roz-gălbuie, brun-deschis, după înflorire.

Trifoiul roșu (Trifolium pratense)

leguminoase perene trifoi rosu

Ca și lucerna, este o plantă alogamă entomofilă, principalii agenți polenizatori fiind bondarii. Trifoiul roșu are rădăcini pivotante, ramificate, lăstari subțiri, simpli sau ramificați. Frunzele de la baza plantei au pețiolul mai lung, formând rozete; foliolele – ovate sau eliptice – sunt păroase pe margini și pe partea inferioară, prezentând la mijloc o maculă (pată de culoare deschisă), de formă și mărime diferită, în funcție de soi. Florile sunt grupate în capitule terminale, de formă globuloasă sau ovală, cu petale purpurii deschis sau roșu-roz. Trifoiul roșu corespunde ca arie de cultură cu etajul foioaselor. Dă rezultate bune în climat răcoros și umed, cu temperaturi moderate în perioada de vegetație și cu precipitații de peste 600 mm anual. Crește pe soluri argilo-lutoase, ușor acide-neutre. Pe soluri acide, fertilizarea cu îngrășăminte organice este mai mult decât indicată, iar pe cele cu pH sub 5,5, amendarea este o condiție obligatorie. Specia este una dintre cele mai valoroase plante de nutreț din zona colinară.

Ghizdei alb (Lotus corniculatus)

leguminoase perene ghizdei alb

Este o leguminoasă perenă, alogamă, entomofilă, cu rezistență mare la secetă și ger, dar cu sensibilitate la excesul de umiditate. Crește și se poate cultiva pe aproape toate tipurile de sol, de la cele ușoare până la cele grele, de la reacție alcalină la puternic acidă, motiv pentru care are cea mai largă arie de cultură. În România au fost produse soiurile Livada, Alina, Nico, Oltim, Falnic, Super, Doru. Ghizdeiul prezintă lăstari semierecți sau culcați, lungi de pe până la 45-60 cm. Frunzele au pețiolul scurt, fiind compuse din 3-7 foliole oval-lanceolate. Inflorescențele dezvoltă 5 până la 9 flori de culoare galbenă, care pot prezenta uneori striații roșii.

Lucerna albastră (Medicago sativa)

leguminoase perene lucerna albastra

Lucerna este o plantă cu rădăcină pivotantă, care pătrunde în sol până la 1 m adâncime chiar după primul an de vegetație, dar marea masă a sistemului radicular se dezvoltă în stratul de până la 50 cm.

Tulpinile sunt erecte sau ascendente, înalte de 40-90 cm, cu frunze trifoliate dispuse altern și flori albastru-violet, grupate în racem. Înflorește începând cu luna mai, până în luna octombrie. Durata sa de viață poate ajunge la 8-10 ani, însă în producția agricolă dă rezultate excelente 4-6 ani. Cele mai cunoscute soiuri sunt Fundulea, Luxin, Triumf, Gloria, Teodora, Cezara, Magnat și Primola. Planta are mare rezistență la secetă, dar realizează producții mari numai în condiții de precipitații de 500-600 mm anual sau în regim irigat (700-800 mm). Are cerințe mari față de căldură în timpul perioadei de vegetație și rezistă foarte bine iarna, la temperaturi scăzute de până la -25 grade Celsius. Preferă soluri profunde, bine aerate, bogate în humus și calciu, cu reacție neutră sau alcalină. Nu dă rezultate satisfăcătoare pe soluri acide, grele, cu exces de umiditate. Condițiile bune de cultură sunt întrunite în sud-vestul și centrul Moldovei, în Câmpia Dunării și în Dobrogea, în Câmpia Transilvaniei și în centrul Câmpiei Banatului, în Câmpia de Vest, nord-estul Câmpiei Bărăganului și luncile râurilor.

Sparceta (Onobrychis viciifolia)

leguminoase perene sparceta

Sparceta este o plantă furajeră valoroasă, folosită în hrana animalelor atât sub formă de masă verde, cât și ca fân sau în pășune. Ocupă terenurile mai sărace, uscate, calcaroase, versanții supuși eroziunii. Planta rezistă foarte bine la iernare și la secetă. Pentru o bună instalare, are nevoie de multă apă la însămânțare și în prima perioadă de vegetație. Planta are o rădăcină pivotantă și tulpini erecte sau ușor arcuite, înalte de 40-80 cm. Frunzele sunt compuse din 15-25 foliole opuse în perechi, cu o foliolă în vârful axului. Florile sunt grupate în inflorescențe de tipul recemului spiciform, cu un peduncul lung, având petale cu culoare purpurie sau roz deschis, cu striațiuni de culoare mai închisă.

Maria Bogdan

Administrarea fazială a îngrășămintelor chimice și minerale în culturi de câmp și pajiști

De câțiva ani s-a elaborat, fără să se știe exact de către cine, un Cod de bune practici agricole care, în loc să reglementeze elementele tehnologice în raport cu cerințele plantelor și relațiile acestora cu condițiile specifice pedoclimatice pentru fiecare specie cultivată și an de cultivare, impune restricții tehnologice legate de anumite intervale de timp pentru aplicarea unor importante verigi tehnologice.

De exemplu, undeva în cod scrie că „floarea-soarelui nu se cultivă după ea însăși mai mult de un an de zile“. Asta în condițiile în care, prin tehnologie, trebuie ținut seama de sensibilitatea plantelor de floarea-soarelui la atacul unor boli (mana) din cauza cărora ea nu revine pe aceeași solă decât după un interval de minimum 4 ani. Acesta nu este decât un aspect.

Mai zilele trecute, de la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale s-a trimis la ASAS o altă adresă, pentru o exprimare de poziție față de o altă năstrușnicie a așa-zisului Cod de bune practici agricole: intervalele de timp în care se interzice aplicarea fertilizanților cu azot. Iată răspunsul pe care l-am trimis domnului ministru:

„Având în vedere situația excepțională de la începutul anului agricol și condițiile din iarna 2016-2017, precum și starea de vegetație a culturilor de cereale și rapiță, se impune ca intervalele de restricție pentru aplicarea îngrășămintelor chimice și organice legiferate prin măsurile de agromediu pentru anul agricol 2016-2017 să fie modificate, astfel încât fertilizarea minerală pentru cereale, rapiță și alte culturi semănate în toamnă să se poată aplica pe toată perioada de iarnă, cu următoarele excepții:

  • Teren acoperit cu zăpadă;
  • Apă stagnantă, mai ales atunci când aceasta provine din apa freatică ajunsă la suprafață;
  • Dozele mari de elemente fertilizante (cu azot, complexe) aplicate o singură dată. Se impune, pentru a elimina potențialul lor de poluare, aplicarea fracționată (2-3 faze), prima doză fiind la sfârșitul iernii la reluarea vegetației de către plante;
  • Îngrășămintele chimice, în dozele stabilite pentru fiecare cultură, trebuie aplicate cu respectarea condițiilor de mai sus.

Fertilizarea organică – extrem de importantă pentru creșterea nivelului de producție a culturilor, dar și pentru refacerea și îmbunătățirea însușirilor de fertilitate ale solurilor – se aplică ținând seama de următoarele aspecte:

- La culturile agricole, atât partea solidă, cât și cea lichidă din îngrășămintele organice se aplică pe toată durata anului, inclusiv în perioada de iarnă, numai dacă ele se pot încorpora imediat în sol;

- Nu se aplică pe zăpadă;

- Îngrășămintele organice administrate toamna, nici împrăștiate, nici în grămezi, nu se lasă pe sol, sub zăpadă, atât în cazul pajiștilor, fânețelor, dar și în cazul culturilor de câmp.

Important de știut. Stabilirea momentului de aplicare a fertilizanților chimici la cerealele de toamnă (grâu, orz și orzoaică de toamnă), plante furajere și rapiță nu trebuie restricționată de perioada calendaristică. Procedeul, așa cum este folosit acum, constituie o mare eroare tehnologică.

Fertilizarea fazială obligatorie în care se utilizează (în majoritatea cazurilor) fertilizanți cu azot trebuie făcută obligatoriu în funcție de:

- Starea de vegetație a culturilor (a se vedea că atât toamna, cât și condițiile climatice din timpul iernii au fost defavorabile evoluției normale a culturilor enumerate mai sus). În acest moment, o mare parte din culturile cu grâu sunt în curs de răsărire sau chiar nerăsărite, nemaipunând în discuție gradul redus de înfrățire și tipul de înfrățire;

- Necesarul de elemente fertilizante al speciilor cultivate (grâu, orz și orzoaică, ovăz de toamnă, rapiță, altele), în anumite faze de vegetație extrem de importante pentru refacerea plantelor și formarea elementelor de productivitate;

- Evoluția vremii în perioada de iarnă, în special în lunile ianuarie și februarie, când în „ferestre“ se pot aplica îngrășăminte (măcar dozele care să ajute plantele la reluarea vegetației și nu numai). Să nu uităm că fertilizările timpurii (chiar și cele din „ferestrele iernii“), la desprimăvărare (care nu întotdeauna corespunde cu data de 1 martie) și în primăvară contribuie nu numai la relan­sarea vegetației, ci și la formarea și dezvoltarea principalelor elemente de productivitate și de calitate a producției;

- Atragem atenția că obligarea fermierilor de a respecta cu strictețe (cu sancțiuni financiare mari) intervalele de timp cu restricții de aplicare a fertilizării (minerale și organice) impuse prin măsuri de agro­mediu ar putea duce la compromiterea totală a unor culturi (rapiță rărită de condițiile de iernare), la reducerea capacității de producție la grâu, orz și orzoaică, ovăz de toamnă și la pierderi financiare semnificative.

- Pentru o valorificare corespunzătoare a fertilizanților aplicați fazial (azotul, ureea etc.), solul trebuie să aibă un conținut de apă bun. Prin întârzierea aplicării fertilizanților după 1 martie s-ar putea diminua conținutul de apă al solului în multe regiuni, iar efectul fertilizanților aplicați cu întârziere să nu fie cel așteptat.

II. În legătură cu obligativitatea de a nu se depăși doza de 170 kg/ha azot s.a., trebuie avut în vedere că dozele de îngrășăminte la culturile agricole, mai ales pentru condițiile pedoclimatice ale României, se stabilesc în funcție de mai mulți factori:

  • Consumul specific de elemente nutritive și producția estimată a se obține;
  • Fertilitatea naturală a solului (humus, indici de azot, fosfor mobil, potasiu mobil etc.);
  • Soiul sau hibridul cultivat;
  • Reacția solului (pH-ul);
  • Sistemul de fertilizare practicat în asolament (mai ales la planta premergătoare);
  • Sistemul de cultură: neirigat sau irigat;
  • Sistemul de fertilizare aplicat: mineral, organic, organic-mineral etc.;
  • Cantitatea de precipitații înregistrate în anul anterior culturii și în perioada toamnă – iarnă;
  • Situația culturilor (starea de vegetație) în anumite momente (rapița rară, grâu nerăsărit, în curs de răsărire și neînfrățit etc.);
  • Tipul de sol (ca textură: nisipoasă, nisipolutoasă, argiloasă etc.).

Pentru a evita efectele negative ale utilizării unor doze mari de azot asupra mediului ambiant și pentru a evita poluări mai ales ale apelor freatice și a solurilor sunt importante nu dozele, ci momentul când se aplică, cantitatea care se aplică în acel moment și modul cum se aplică elementul fertilizant:

  • distribuire la suprafața solului;
  • aplicarea și încorporarea în sol;
  • aplicarea foliară (uree, alte tipuri de fertilizanți foliari).

Toate acestea, în funcție de necesitățile plantelor în anumite faze de vegetație, dar și cumulat pe întreaga vegetație.

Fac precizarea că la toate cele afirmate mai sus pot aduce numeroase argumente că așa trebuie făcut și că actualul sistem de restricționare impus din laborator și nu din realitatea câmpului este păgubitor pentru producătorii agricoli și riscant pentru multe dintre culturile agricole semănate în toamna anului 2016.

Având în vedere condițiile climatice din toamna și iarna anului 2016/2017 și riscul real pentru culturile agricole semănate în toamnă, cred că acel Cod de bune practici agricole trebuie modificat și adus în concordanță cu realitățile din teren.

Prof. univ. emerit dr. Valeriu TABĂRĂ

Vicepreședinte al ASAS

Supermarketurile, laptele şi invazia ferigii în pajişti

Acest titlu de articol poate şoca prin lipsa aparentă de legătură între o unitate comer­cială, lapte şi o plantă invazivă din pajiştile permanente. La fel s-a spus şi despre celebra constatare a marelui savant DARWIN despre legătura dintre fetele bătrâne din Anglia şi producţia de sămânţă de trifoi roşu, pe care merită să o reamintim.

Cu cât sunt mai multe fete bătrâne cu atât se vor înmulţi pisicile de companie ce vor consuma şoarecii, care nu vor mai distruge cuiburile din sol ale bondarilor polenizatori şi, drept urmare, se va produce o cantitate mai mare de sămânţă de trifoi. Simplu, nu!?

Revenind la titlul nostru, constatăm că în ultimele două decenii dezvoltarea comerţului cu produse alimentare de primă necesitate, cum sunt laptele şi produsele lactate atractiv ambalate pe care le găseşti pretutindeni din marile oraşe până în cele mai izolate sate, a redus până la dispariţie necesitatea creşterii unei vaci pentru acest scop.

Înainte vreme în gospodăria ţărănească era mare problemă dacă înţărca unica vacă şi nu aveai lapte, trebuind să faci apel la rude sau la vecini, întrucât de vânzare nu-l găseai nicăieri în comerţul obişnuit.

Vacile din gospodăriile individuale în perioada de vegetaţie la păscut erau organi­zate în cirezi pe izlazurile comunale şi se hrăneau în sezonul rece cu fân recoltat în principal de pe fâneţele naturale.

La fel, în trecutul nu prea îndepărtat, fermele de stat sau cooperatiste de creştere a animalelor valorificau la maximum potenţialul productiv al pajiştilor permanente, fiind în cele mai multe cazuri supraexploatate.

În acest mod pajiştile permanente ale localităţilor aveau o încărcare mare cu ani­male, fiind şi bine gospodărite pentru a satisface nevoile de iarbă şi fân.

Uşurinţa cu care se pot procura acum produsele lactate i-a făcut pe gospodari să crească din ce în ce mai puţine vaci până la  dispariţia lor şi pe măsură ce persoanele mai vârstnice care le-au îngrijit părăsesc scena vieţii. În acest fel se explică şi dispariţia dra­matică a bivolilor; gospodarii tineri nu se mai înhamă la creşterea lor, având de unde să-şi procure laptele necesar, fără să se „înrobească“ fără răgaz de dimineaţă până seara zi de zi, inclusiv de sărbători.

De ce să te străduieşti să creşti în gospodăria proprie o vacă, bivoliţă sau capră pentru lapte când în supermarketurile din oraşele mari sau mai mici găseşti tot ce-ţi doreşte inima ca produse lactate aduse din ţări străine de la mii de kilometri, mai puţin de la fermele noastre? În anii 1990 noi deţineam 6,3 mil. bovine şi în prezent aceste efective s-au împuţinat cu aproape două treimi, atingând abia 2,3 mil. capete,

Evident, aceste efective de bovine şi 13,5 mil. ovine şi caprine nu pot valorifica în totalitate producţia de iarbă a 4,9 mil. hectare pajişti permanente şi 2-3 mil. hectare pârloage din arabil înierbate, multe din aceste suprafeţe fiind subîncărcate sau chiar abandonate.

Din această cauză suprafeţe imense de pajişti permanente din zona de deal şi premontană sunt invadate de feriga mare (Pteridium aqulinum), o specie arhaică foarte rezistentă.

Combaterea ei prin diferite mijloace mecanice şi/sau mecanice este foarte anevoioasă şi costisitoare. În primul rând preventiv, înainte de invazie, este necesar să respectăm încărcarea optimă cu animale la păşunat şi să cosim fâneţele. După invazie şi dominare în covorul ierbos este mai greu de luptat cu feriga, de aceea cea mai bună metodă de prevenire şi combatere este exploatarea raţională a pajiştilor permanente cu animale ierbivore de lapte sau carne la concurenţă cu ţările care ne furnizează în supermarketuri produsele lor animaliere.

Sper că am reuşit să dezleg misterul legăturii între supermarket şi ferigă! Vorba aceea, unde dai şi unde crapă!

Teodor MARUŞCA

Un nou ghid pentru utilizatorii de pajiști

Lucrarea „Ghid de întocmire a amenajamentelor pastorale“, apărută recent sub coordonarea autorilor Teodor Marușca, Vasile Mocanu, Emil C. Haș, Monica A. Tod, Andreea C. Andreoiu, Marcela M. Dragoș, Vasile A. Blaj, Tudor A. Ene, Doina Silistru, Emil Ichim, Paul M. Zevedei, Cosmin S. Constantinescu, Sorin V. Tod, este de natură a orienta utilizatorii de pajiști naturale în vederea folosirii acestora cât mai rațional și eficient.

Cartea cuprinde două părți, cea de a doua având 8 capitole, fiecare dintre ele tratând subiecte distincte, menite a readuce în atenția cititorilor elemente de organizare, condiții naturale specifice fiecărei zone, structura floristică etc. Sunt de asemenea descrise tipurile de pajiști în funcție de zonă, dar și procedee de recoltare a datelor din teren în vederea fundamentării amenajamentului pastoral.

Autorii au insistat în mod deosebit pe elemente de tehnologie specifice fiecărui tip de pajiște, zonă, tip de sol și specii însămânțate sau reînsămânțate, apoi pe lucrările de întreținere necesare, oferind exemple, variante de lucru, recomandând tehnica necesară pentru fiecare dintre acestea. Nu sunt neglijate nici aspectele privind modul de exploatare a pajiștilor astfel încât acestea să aibă o durată de exploatare cât mai mare și să ofere producții cât mai mari.

Așadar, recomandăm parcurgerea acestei lucrări care, cu siguranță, va aduce un plus activității lucrătorilor din domeniu.

I. BANU

Gunoiul de grajd, un îngrăşământ necesar pajiştilor

Cumulat cu scăderea numărului de animale şi a interesului general pentru zootehnie (din cauza preţurilor mici practicate, a lipsei unei pieţe continue de desfacere etc.), a avut loc în ultima decadă şi o schimbare în modul tradiţional de păşunat. Astfel, datorită faptului că oile au coborât din deal şi munte la şes (uneori chiar lângă marile aglomerării urbane), s-au întâmplat fenomene nedorite. Pe de o parte, prezenţa oilor în zone de şes, în număr prea mare, afectează culturile, iar, pe de altă parte, retragerea oilor din zona de deal şi munte are un efect catastrofal asupra pajiştilor din aceste zone. Aceste pajişti sunt invadate cu ferigă, iar în zonele de munte vegetaţia lemnoasă reprezentată prin arbuşti şi tufăriş s-a instalat pe suprafeţe foarte mari. Se estimează că 1,5-2 milioane de hectare sunt afectate de aceste fenomene.

Pajiştile sau izlazurile comunale, o importantă sursă de furaj

Deşi pajiştile nu se exploatează în această perioadă, există un complex de măsuri pentru îmbunătăţirea producţiei acestor suprafeţe. Din păcate, pe mari suprafeţe folosirea improprie şi neaplicarea unor elementare lucrări de întreţinere fac ca, practic, aceste suprafeţe de teren să aibă o valoare economică mică, aproape nulă.

Una dintre lucrările specifice acestei perioade pe pajişti este înlăturarea excesului de apă acolo unde se impune acest lucru, constând în executarea şi supravegherea funcţionării reţelelor de drenuri sau de canale deschise. Acestea încă mai pot fi curăţite de vegetaţie, astfel încât să fie funcţionale la venirea primăverii.

Deficitul de umiditate în sezonul vegetaţiei active în zonele de şes este mare, de acea se recomandă ca în această perioadă să existe şi preocupări legate de completarea deficitului de umiditate prin reţinerea zăpezii pe pajişti. Reţinerea zăpezii se recomandă a se face pe toate pajiştile din zonele secetoase, prin garduri de diferite mărimi, parazăpezi construite din diverse materiale care reţin zăpada. Gardurile se aşază în paralel la o distanţă de 20 ori mai mare decât înălţimea lor şi se orientează perpendicular pe direcţia vânturilor dominante.

În acelaşi timp se recomandă, în cazul pajiştilor de câmpie, să se planteze perdele de protecţie (prin plantarea de arbori), mai ales când vântul dominant este unul uscat. Micşorarea vitezei vântului reduce evaporaţia, iar pe timpul iernii se reţine zăpada. Efectul acestei lucrări nu este imediat, ci se manifestă în timp.

Tot în această perioadă de iarnă trebuie aplicate şi îngrăşămintele, ca de altfel pe tot timpul anului în cazul pajiştilor. Primăvara devreme, dar şi în ferestrele iernii (perioade însorite şi frumoase ale iernii), se poate aplica gunoi de grajd pe fâneţe şi, eventual, pe acele parcele pe care se va intra la păşunat în primăvară. Încă nu este prea târziu, ţinând seama de vremea de afară, pentru aplicarea gunoiului de grajd, fosfor şi potasiu.

Este absolut necesară folosirea acestor dejecţii animaliere în scopul sporirii valorii pajiştilor, a producţiilor, cu atât mai mult cu cât cantitatea acestor dejecţii este considerabilă (vezi tabel).

La topirea zăpezii vă recomandăm să administraţi şi mustul de grajd, acumulat în fermă în cantităţi însemnate în această perioadă. Aplicarea mustului de grajd se face înaintea pornirii în vegetaţie a plantelor pentru ca acestea să nu primească un gust neplăcut. Efectul mustului durează până la doi ani, sporurile de producţie fiind de 50%.

Vă recomandăm să aplicaţi gunoiul de grajd pe pajişte deoarece acesta este un îngrăşământ organic complet, care îmbogăţeşte solul cu elemente nutritive, microelemente, microorganisme etc. De exemplu, la aplicarea unei doze medii de 30 t/ha gunoi de grajd se aduc în sol 150 kg de azot, 60 kg de fosfor, 180 kg de potasiu, 90 kg de calciu şi peste 7.000 kg de materie organică. Conţinutul mai redus de fosfor face ca să se recomande ca, odată cu gunoiul de grajd, să se încorporeze în sol şi 25-30 kg de fosfor.

Epoca optimă de aplicare este toamna, la încheierea ciclului de păşunat, dar se poate aplica şi în această perioadă.

Dacă acum fertilizăm cu gunoi de grajd se aduc sporuri de 10% faţă de fertilizarea de primăvară, existând avantajul că timpul de transport poate fi mai lung şi că precipitaţiile de peste iarnă antrenează mai bine elementele nutritive din sol. Până la venirea primăverii va dispărea de pe pajişti mirosul caracteristic de gunoi, plantele putând fi consumate cu plăcere de către animale.

Durata de remanenţă a gunoiului este de 4-5 ani în funcţie de doza aplicată, calitatea îngrăşământului, compoziţia floristică a pajiştii. Sporurile cele mai mari de recoltă se obţin în anul 1, scăzând treptat de la un an la altul.

Deşi efectul gunoiului de grajd este deosebit, folosirea acestuia este limitată de disponibilul existent, în unele zone de dificultăţile transportului, împrăştierea lui şi uneori de comoditatea celor care ar trebui să-l folosească.

Pe lângă faptul că întreaga cantitate de gunoi de grajd trebuie valorificată, se evită riscul poluării mediului ambiant datorită acumulării în unele zone, lângă grajduri, a unor enorme astfel de cantităţi. Prin acumularea unor cantităţi mari de gunoi de grajd, elementele minerale sunt spălate şi distribuite în cantităţi excesiv de mari pe terenurile şi în apele din apropiere, având ca efect poluarea cu nitraţi şi nitriţi a acestora.

Din punct de vedere economic lucrarea de fertilizare cu gunoi de grajd este deosebit de avantajoasă, singurele cheltuieli fiind legate de transportul şi împrăştierea lui pe pajişti.

Ing. Liviu FERNEA - OJCA Satu Mare

Pajiştea, cel mai complex ecosistem sărăcit de ignoranţă

Mergem, de data aceasta, în munţi, acolo unde ţara este mai frumoasă, de unde totul se vede mai frumos – la Braşov, la Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Pajişti, unde stăm de vorbă cu Teodor Maruşca, director general al ICDP, membru al ASAS.

– Cu ce se ocupă institutul?

– Mai întâi aş dori să fac o scurtă incursiune. În 1948, imediat după război, a luat fiinţă, în localitatea Hălchiu, o Staţiune de Cercetare pentru Păşuni şi Fâneţe. De problema pajiştilor se ocupase, până atunci, o secţie din cadrul fostului ICAR. Staţiunea nu a rezistat prea mult la Braşov, fiind transferată la Miercurea-Ciuc sub acelaşi nume. Dar, prin anii '50 şi ceva a fost desfiinţată, din lipsă de personal. În 1969 a luat fiinţă Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Cultura Pajiştilor Braşov care dorea să cuprindă, în complexitatea ei, problematica pajiştilor din România. În 1982 a devenit Institutul de Cercetare pentru Cultura Pajiştilor, ulterior dându-i-se denumirea pe care o poartă şi acum. Cu ce ne ocupăm? Cu tot ce este iarbă în România, de la Deltă până pe crestele munţilor. Acesta este spaţiul pe care îl studiem şi trebuie să dăm soluţii pentru a-l îmbunătăţi atât din punct de vedere economic, cât şi peisagistic, multifuncţional.

– Este o bogăţie extraordinară… Cam ce suprafaţă totalizează?

– Conform statisticilor, suprafaţa este constantă, 4,9 milioane de hectare, a cincea ţară ca suprafaţă de pajişti din Europa. Două treimi, folosite ca păşune şi o treime fâneaţă. Dacă adăugăm şi cele două, trei milioane ha de pârloagă din arabil ajungem la cifra impresionantă de opt milioane ha cu iarbă, reprezentând peste 50% din terenul agricol al ţării. De aici şi importanţa instituţiei noastre.

– Cum stăm, comparativ cu suratele noastre din Uniunea Europeană?

– Cu durere în suflet, vă spun că nu stăm bine deloc la capitolul pajişti. În ultimii 25 de ani, s-au redus drastic efectivele de animale – numărul bovinelor s-a înjumătăţit şi nici la ovine nu stăm prea bine, acestea fiind principalele valorificatoare ale ierbii de pe pajişti. Asta a dus la subîncărcarea pajiştilor. Apariţia unor noi oportunităţi de folosire a ierbii, respectiv pârloaga, face ca animalele, deja în număr redus, să nu mai urce la munte, unde erau cele mai întinse pajişti, ci valorifică aceste pârloage, care au devenit o sursă furajeră importantă pentru ele. Iar ciobanii noştri, care sunt cei mai buni economişti, de ce să urce cu oile la munte, să lupte cu stihiile naturii, cu animalele prădătoare, când pot sta la câmpie? O exemplificare: cele mai multe oi în România sunt în judeţul Timiş – în mare parte, brânza de Sibiu se produce pe pârloagele de aici, unde ar fi trebuit să fie (nu judec eu lucrurile) culturi de cereale, nu iarbă pentru oile celor din Mărginimea Sibiului. Astfel că în Munţii Căliman, din 30 de stâne, înainte de 1990, mai există două. Vă daţi seama că, la nivel naţional, nevalorificarea ierbii de pe pajiştile montane, mai greu accesibile, este o problemă deosebit de gravă. Noi facem eforturi mari legat de subvenţiile date de UE pentru menţinerea suprafeţelor de pajişti, la aderare (în 2007) România angajându-se să menţină suprafeţele existente atunci, ceea ce nu s-a întâmplat. Natura îşi revendică terenul pierdut. Omul, crescătorul de animale, a luptat secole întregi pentru a menţine aceste suprafeţe în folosul animalelor sale. A defrişat pădurea şi a crescut animale – vorbim de pajiştile din zona împădurită. Acum, abandonând aceste pajişti montane, în suprafaţă impresionantă de două milioane ha, pădurea vine la loc. Sub ochii noştri se împăduresc pajiştile.

– Ceea ce mie mi se pare un lucru foarte bun, pentru că zestrea noastră silvică lasă şi ea de dorit. S-au pierdut, în ultimii 20 de ani, peste 500 mii ha de pădure. Dar, revenind la pajişti, sunt suprafeţe cu iarbă, pur şi simplu, sau e vorba de o anumită structură a plantelor ce populează aceste pajişti?

– Pajiştea este unul dintre cele mai complexe ecosisteme agricole ale României. Mai poartă denumirea de pratoecosisteme. Cei care se ocupă de pajişti trebuie să cunoască, în primul rând, plantele. Să fie şi botanişti, şi agronomi, şi puţin zootehnişti, protecţionişti ai mediului, biodiversionişti. Biodiversitatea este o mare speranţă pentru teritoriul României. Datorită faptului că noi nu am intensivizat producţia pe pajişti avem o biodiversitate excepţională, poate cea mai bogată din Europa. Toţi specialiştii europeni în domeniul pajiştilor îşi îndreaptă privirea spre noi, în speranţa că suntem conservatorii biodiversităţii pajiştilor europene. Pentru a o păstra, trebuie să menţinem o încărcare corespunzătoare cu animale, să cosim în fiecare an fâneţele, iar banii, deloc puţini, care se alocă pentru pajişti, să fie folosiţi unde trebuie. În PNDR-ul 2007-2013, cele două milioane ha pajişti montane au primit cca 1.200 euro/ha, dar pe teren nu se cunoaşte nimic, banii nu au ajuns pe pajişte. Pe viitor ar trebui făcut ceva în acest sens. Cu 1.200 euro/ha, la această dată pajiştile trebuiau să fie împrejmuite, îmbunătăţite, să aibă drumuri de acces, să fie găsiţi oameni corespunzători pentru îngrijirea animalelor, să se creeze condiţii de trai pentru aceştia (apă curentă, apă caldă, curent electric).

– Se mai îndreaptă tinerii spre aceste îndeletniciri? Cum îi atragem, căci tot ceea ce construim acum înseamnă viitor, iar viitor înseamnă tineret.

– Din păcate, din cauza condiţiilor extrem de dure din zona montană, tinerii nu prea îmbrăţişează această meserie. Sunt câţiva curajoşi, tineri de viitor, dar totuşi au condiţia unui anumit confort (igienă, acces la Internet şi posibilitatea deplasării cu mijloace auto). Dar, din nefericire, problema oamenilor este la nivel de ţară. În general, sunt oameni necăjiţi, cu anumite vicii, luaţi de prin gări şi aduşi la stâne. Aici stau până se întremează apoi dispar. Cu astfel de oameni avem de-a face. Tocmai pentru a schimba această situaţie, în Codul Ocupaţiilor din România (COR) s-au introdus câteva meserii care privesc creşterea animalelor (baci montan, cioban montan, oier montan şi crescător montan). Aşadar, oameni care se instruiesc. Şi atunci condiţiile mai bune în zona montană, oamenii instruiţi şi dedicaţi vor face ca viitorul în creşterea animalelor în zona montană să fie din ce în ce mai bun.

Gheorghe VERMAN

Pajiştile împrejmuite de la Cercul Polar Arctic

Într-o recentă vizită în Islanda, prilejuită de participarea la al XVII-lea Simpozion al Federaţiei Europene a Pajiştilor, atenţia ne-a fost îndreptată cu deosebire asupra pajiştilor permanente ale acestei ţări. Islanda, situată în apropierea Cercului polar de nord, este o insulă de 104.000 kmp, cu 320.000 de locuitori, dintre care peste jumătate locuiesc în Capitală. Cu 3 locuitori pe 1 kmp, această ţară are cea mai scăzută densitate din Europa.

Din sud-vest de la Reykjavik, capitala țării, până spre nord în orășelul Akureyri, locul reuniunii, și retur prin centrul insulei, peisajul vulcanic este dominat de munți și platouri înalte cu ghețari, ape repezi și cascade, puține locuri plane mai mult deșertice, cu zone înverzite mai restrânse, din loc în loc cu izvoare termale și gheizere.

Deși eram în ultima decadă a lunii iunie, pe văile munților joși era multă zăpadă, iar pe vârfuri se observau ghețarii care alimentează permanent rețeaua foarte densă și bogată de ape ce brăzdează teritoriul insulei.

Ce ne-a impresionat cel mai mult a fost îndârjirea cu care urmașii vikingilor își valorifică integral și superior resursele naturale: produsele oceanului, apele termale și vegetația ierboasă. Dacă pescuitul maritim este ocupația de bază a islandezilor și apele termale se utilizează în principal pentru încălzirea locuințelor și balneoterapie, pajiștile permanente, oricât ar fi ele de sărăcăcioase, sunt împrejmuite pentru a fi folosite rațional prin pășunat cu animalele.

Rămâi uimit să vezi în apropierea Cercului polar spații imense cu vegetație ierboasă împrejmuite cu garduri fixe din stâlpi de lemn sau alte materiale cu sârmă sau plase, unele electrice cu izolatori.

Am fost surprinși să vedem în aceste locuri reci şi neprimitoare o mulțime de animale pe pășune, în special oi pentru carne, cai și vaci numai din rase autohtone bine adaptate la condițiile aspre de mediu, asemănătoare etajului alpin – subalpin din Carpații noștri, de la 1.800-2.500 m altitudine. Oile cu mieii lor, de regulă o oaie cu doi miei, după topirea zăpezii sunt lăsate libere pe aceste pajiști împrejmuite și sunt adunate și puse la adăpost după venirea zăpezii. În cele 3-4 luni de pășunat nimeni nu le poartă de grijă acestor animale, care au la dispoziție iarbă, apă și sare din belșug.

La fel pasc caii și vacile pentru carne pe pajiști cu vegetație ceva mai valoroasă decât a oilor. Pentru vacile de lapte sunt rezervate de regulă pajiștile semănate intensiv din apropierea grajdurilor, după ce în prealabil s-au efectuat lucrări de desecare a terenurilor cu exces de umiditate.

Peste tot unde a fost posibil s-au înființat pajiști semănate mai performante, în locul celor permanente cu randament mai scăzut.

Este important să precizăm că în Islanda nu sunt animale sălbatice de pradă care să le deranjeze pe cele domestice în perioada de pășunat, nefiind necesară paza acestora, în special peste noapte.

În vegetația pajiștilor am întâlnit o sumedenie de specii ierboase comune sau asemănătoare cu cele de pe cele mai înalte creste ale Carpaților, precum și lemnoase sub formă de tufărișuri, mai puțin arbori din grupa coniferelor, și aceștia piperniciți.

În strategia islandezilor de renaturare a suprafețelor lipsite de vegetație după erupțiile vulcanice, în urmă cu trei decenii au fost aduse specii de plante din străinătate, printre care și lupinul de Alaska (Lupinus nootkatensis), care a invadat insula, devenind o adevărată plagă și motiv de dispută până și în Parlamentul țării, care nu ştie dacă să-l nimicească sau să-l lase în voia lui.

Pe pajiștile intensive perfect mecanizabile se recoltează și se conservă furajele pentru sezonul rece, constituite aproape integral din iarbă însilozată în baloți înfoliați, care asigură hrana animalelor în lunga perioadă de stabulație de 8-9 luni.

În aceste condiții la limita supraviețuirii, islandezii, spre cinstea lor, își asigură integral necesarul intern de lapte și carne fără a fi dependenți de alții, exemplu pe care ar trebui să-l urmăm și noi, având posibilități incomparabil mai bune de creștere a animalelor.

Dr. ing. Teodor MARUȘCA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Noua Lege a pajiştilor, pe ultima sută de metri

Deşi a fost multă vreme aşteptată, Legea nr. 214/2011 pentru organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor nu a rezolvat problemele din sector, ci din contră, unele chiar s-au accentuat. Ministerul Agriculturii promite să rezolve problema rapid, poate chiar în această lună, mai ales că primăvara începe să se facă simţită.

De lacunele acestei legi sunt conștienți nu doar crescătorii de animale, ci şi oficialii din Ministerul Agriculturii, care au recunoscut că actul normativ cuprinde „prevederi neuniforme din punct de vedere juridic“ care au condus la neaprobarea normelor metodologice. Anul trecut, ministerul a emis un ordin pentru constituirea unui grup de lucru care să elaboreze un proiect de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 214/2011. După consultarea unor asociaţii din sectorul creşterii animalelor, se pare că procedura a intrat în linie dreaptă, aprobarea noii legi a pajiştilor fiind aşteptată să aibă loc în luna martie.

Nereguli şi la autorităţi, şi la crescători

Marcel Andrei, un crescător de oi din zona Sibiu, a participat la discuţiile cu ministerul. El spune că principalele modificări ale legii se referă la obligativitatea ca asociaţiile care vor să închirieze pajiştile să facă dovada că deţin animale înregistrate în Registrul Naţional al Exploataţiilor.

De asemenea, au fost modificate şi amenzile, astfel încât să nu se mai facă „discriminare“ între persoanele fizice şi cele juridice.

Andrei spune că oficialii din Ministerul Agriculturii au propus ca amenzile să fie date de Jandarmerie, lucru cu care crescătorii nu sunt de acord, normal fiind ca „abaterile să fie sancţionate de Direcţiile Agricole Judeţene“.

Crescătorul de oi mai spune că, în ultimii ani, au fost semnalate numeroase cazuri de nerespectare a legii, în condiţiile în care mulţi primari au constituit asociaţii pentru a beneficia de subvenţiile de la UE.

La rândul lui, Mihai Popovici, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Ovine şi Caprine „Pastorala“ din Suceava, susţine că ar trebui verificate mai atent aceste asociaţii, pentru că multe nu mai au decât câţiva membri care închiriază suprafeţe mari de pajişte, în timp ce adevăraţii crescători sunt lăsaţi de o parte. Asociaţia pe care o reprezintă a primit, în urma unei licitații organizate de primăria locală, 127 de hectare. Inițial, suprafața a fost concesionată pe o perioadă de cinci ani, după care a fost concesionată pentru alți cinci ani.

Interesele din spatele licitaţiilor

Una dintre problemele care îi deranjează pe reprezentanții asociațiilor de crescători de animale este și faptul că, în spatele licitațiilor pentru concesionarea pajiștilor, se află de multe ori tot felul de interese, în general ale „consiliilor locale“, dar și ale unor persoane care, prin diverse combinații, reușesc să pună mâna pe terenuri în mod ilegal, spune Ion Hiru, reprezentantul Asociației Crescătorilor de ovine, caprine și bovine Argeș.

Hiru a auzit și el de intenția Ministerului Agriculturii de a modifica legea, dar nu a citit proiectul de lege. Știe însă că toate aceste modificări au rolul de a facilita accesul „adevăraților“ crescători la terenuri.

Ce înseamnă pajişti permanente?

Proiectul de act normativ defineşte pajiştile permanente, care sunt suprafeţe agricole de păşuni și fâneţe, naturale sau cultivate, folosite pentru producţia de iarbă sau de alte plante erbacee furajere, care nu au fost incluse timp de cel puţin cinci ani în sistemul de rotaţie a culturilor și care sunt utilizate pentru păşunatul animalelor şi producerea de furaje, cu respectarea bunelor condiţii agricole şi de mediu, în conformitate cu prevederile legale în vigoare. În categoria pajişti sunt cuprinse şi păşunile împădurite cu consistenţa mai mică de 0,4, calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră; de asemenea, sunt cuprinse pășunile alpine, păşunile situate în zonele inundabile ale râurilor şi în Lunca Dunării și Rezervația Biosfera „Delta Dunării.“

Cine sunt beneficiarii?

Beneficiarii pot fi crescătorii de animale persoane fizice/juridice înscrise în RNE care desfășoară activități agricole specifice categoriei de folosință pajiști conform clasificării statistice a activităților economice în Comunitatea Europeană pentru producția vegetală și animală. Actul normativ vizează pajiştile proprietate publică a statului, administrate de Agenția Domeniilor Statului, pajişti proprietate publică a comunelor, oraşelor, municipiilor şi a municipiului Bucureşti, administrate de consiliile locale ale acestora; pajişti proprietate privată a statului, administrate de ADS; pajişti proprietate privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi a municipiului Bucureşti, administrate de consiliile locale ale acestora şi pajişti proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice.

Obligaţii

Deţinătorii de pajişti sunt obligaţi să menţină suprafaţa totală ocupată cu pajişti la 1 ianuarie 2007 şi înregistrată în registrul agricol ca păşune/fâneaţă la acea dată, inclusiv cele aflate în administrarea ADS. Suprafaţa totală de pajişti prevăzută se actualizează în registrul agricol. Pajiștile se folosesc pentru pășunatul animalelor şi producerea de furaje. Se interzice scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol a pajiștilor. Pentru punerea în valoare a pajiştilor aflate în domeniul public al comunelor, oraşelor, respectiv municipiilor şi pentru folosirea eficientă a acestora, consiliile locale, în baza cererilor crescătorilor de animale, persoane fizice sau juridice înscrise în Registrul Național al Exploatațiilor, încheie contracte de concesiune/închiriere, în condiţiile legii, pentru suprafeţele de pajişti disponibile, proporţional cu efectivele de animale deţinute în exploataţie, pe o perioadă de minimum 10 ani.

Procedura de concesionare/închiriere trebuie iniţiată până la data de 1 martie a fiecărui an, în baza hotărârii consiliului local al comunei, oraşului, respectiv al municipiului. Anual, până în data de 1 martie, consiliile locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor verifică respectarea încărcăturii de animale/ha/ contract, în corelare cu suprafeţele utilizate, şi stabileşte disponibilul de pajişti ce pot face obiectul concesionării/închirierii ulterioare. Încărcătura optimă pe hectar nu trebuie să fie mai mică de 0,3 UVM/ha.

Ioana GUŢE
REVISTA LUMEA SATULUI NR.6, 16-31 MARTIE 2013

Proiectul legii pajiştilor în dezbatere publică

Pe 8 februarie 2013, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a publicat proiectul actualizat al legii pajiştilor permanente, iar acum documentul se află în dezbatere publică. Legea prevede ca pajiştile să fie folosite doar pentru păşunatul animalelor şi producerea de furaje. Astfel se interzice scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol a pajiştilor. Excepţie fac lucrările aprobate de MADR, care se încadrează în categoriile: construcţii care deservesc activităţi agricole, infrastructura de comunicaţii, refugii montane, energie regenerabilă, obiective de interes naţional. De asemenea, este interzisă includerea pajiştilor în intravilanul localităţilor.

Conform actului normativ, anual, până la data de 1 martie consiliile locale ale comunelor, oraşelor, respectiv municipiilor vor avea obligaţia de a verifica respectarea încărcăturii de animale pe suprafaţa contractată, în corelare cu suprafeţele utilizate şi de a stabili disponibilul de pajişti ce pot face obiectul concesionării/închirierii ulterioare. În schimb, lucrările de întreţinere a pajiştilor şi a utilităţilor zoopastorale vor intra în sarcina crescătorilor de animale care le folosesc, condiţiile şi nivelul lucrărilor ce vor fi efectuate de aceştia urmând să fie prevăzute în contractul de concesiune sau închiriere. Folosirea şi exploatarea pajiştilor se va face cu respectarea bunelor condiţii agricole şi de mediu, supraînsămânţarea realizându-se numai cu seminţe de plante erbacee furajere perene din familiile de graminee şi leguminoase sau amestecuri ale acestora.

Fermierii vor fi obligaţi să asigure o încărcătură optimă de animale pe hectar, dar nu mai mică de 0,3 UVM/ha. Aceasta este o condiţie esenţială în vederea accesării fondurilor europene aferente plăţilor pe suprafaţă, pentru persoanele fizice şi juridice proprietari/utilizatori de păşuni. Proiectul actualizat denumeşte pajişti permanente, suprafeţele agricole de păşuni şi fâneţe, naturale sau cultivate, folosite pentru producţia de masă verde sau de alte plante erbacee furajere, care nu au fost incluse timp de cel puţin cinci ani în sistemul de rotaţie a culturilor şi care sunt utilizate pentru păşunatul animalelor şi producerea de furaje, cu respectarea bunelor condiţii agricole şi de mediu, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

(A.P.P.)
LUMEA SATULUI, NR.4, 16-28 FEBRUARIE 2013

 

Aurul verde este lăsat de izbelişte

Interviu cu Teodor Maruşca, director general al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pajişti, Braşov

Ministerul Agriculturii şi-a luat mâna de pe pajişti

– Vorbind despre iarbă, dacă ar fi să comparăm cu începutul secolului trecut, am evoluat sau am involuat?

– Pot să spun că am involuat şi, din păcate, orice involuţie începe de sus. Din Ministerul Agriculturii a dispărut cu desăvârşire direcţia care se ocupa de păşuni. Vă dau câteva cifre. În România pajiştile ocupă 20% din suprafaţa ţării, deci o cincime, şi 30% din terenul agricol, adică 4,9 milioane ha, la care se adaugă 2-3 milioane ha de pârloagă. Aceasta înseamnă că terenul înierbat al României depăşeşte 50% din suprafaţa agricolă a ţării. Chiar dacă suprafaţa este destul de mare, totuşi în MADR nu există în acest moment nici cea mai mică organizare în privinţa pajiştilor.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Gheorghe VERMAN
LUMEA SATULUI NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2012

Proaspăt modificată, Legea Pajiştilor stârneşte din nou nemulţumiri

Abia modificat, respectivul act normativ îi nemulţumeşte în continuare pe unii preşedinţi ai asociaţiilor profesionale din domeniu, care consideră că acesta îi avantajează pe „băieţii deştepţi“ din agricultură. Din spusele lui Daniel Botănoiu, secretar de stat în Ministerul Agriculturii, solicitări de modificare au venit şi din partea Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI), Ministerului Justiţiei (MJ) şi Ministerului Afacerilor Europene.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Traian DOBRE
LUMEA SATULUI NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS