reclama youtube lumeasatuluitv
update 18 Nov 2019

Măceșul, o posibilă afacere pentru zonele colinare

Măceșul (Rosa canina) este o plantă nativă din Europa, nord-vestul Africii și vestul Asiei. În România crește în flora spontană, începând de la câmpie până în zonele montane. Specia nu suportă umbrirea, de aceea o găsim pe versanții însoriți, în goluri de pădure sau la marginea acesteia, în pășuni și fânețe, pe marginea drumurilor etc. În cultură se pare că ar exista numai într-o plantație din localitatea Sulița, județul Botoșani, pe o suprafață de 70 ha. Fructul de măceș este foarte bogat în vitamina C, dar are conținut ridicat și din vitaminele B2, K, PP și A.

Cerințe față de mediu

Față de sol, este una dintre cele mai puțin pretențioase specii, vegetând inclusiv pe terenurile sărace, pietroase, scheletice, erodate sau supuse eroziunii. Are o rezistență deosebită la temperaturi scăzute, suportând lejer geruri de până la –30°, valoare la care e posibil să înghețe doar ramurile de un an. Vara este rezistent și la secetă. Are cerințe scăzute față de umiditate. De fapt, un aport sporit de apă în sol depreciază calitativ fructele.

Soiuri

Din sortimentul fără spini sunt cunoscute, pe plan mondial, varietățile Piros 1, Piros 2 și soiul românesc Can, caracterizat prin tufe viguroase, înalte de 3 m, cu 5-6 tulpini, fructe mari (5,5 grame), alungite, de culoare roșu intens, cu epoca de maturare în septembrie și producție de 5-4 kg/tufă. Acestea sunt mai sensibile la secetă și la ger. Dintre soiurile cu spini amintim Wagenigen 2, Wagenigen 5 și Wagenigen 7, cu tufe mijlocii, cu ramuri acoperite de ghimpi deși și curbați, fructe roșii-cărămizii.

Înființarea culturii

Materialul biologic poate fi obținut pe cale vegetativă (despărțirea tufelor și marcotaj) și prin semințe. Pentru înființarea unei plantații se aleg terenurile însorite, cu limita de înclinare a pantelor de până la 20%. Pregătirea terenului constă în lucrări specifice grupei de arbuști fructiferi, respectiv eliberarea terenului de planta premergătoare, fertilizarea organică, arătura adâncă de toamnă, discuirea. Distanțele de plantare pentru soiurile fără spini sunt de 3-3,5 m între rânduri și de 1,5 m între plante pe rând. Pentru soiurile cu spini, distanțele pot fi mai mici, de 2 m între rânduri și de 1,5-2 m între plante pe rânduri.

Lucrări de întreținere

Ca sistem de întreținere a solului se pot aplica variantele ogorului negru și cel cu bande înierbate. Măceșul nu necesită tăieri de formare a coroanei tufei în primii ani. În schimb, la plantațiile pe rod, în fiecare primăvară, se aplică tăierile de întreținere și fructificare. Ele constau în scurtarea tulpinilor care depășesc 2,0 m, la o lungime de 1,5-1,6 m. Tulpinile multianuale uscate sau uzate, cu vârste de peste 4-5 ani, se retează de la suprafața solului, fără cioturi, acestea fiind înlocuite cu creșterile noi, care apar din zona coletului. În general este bine ca la o tufă să nu fie mai mult de 6 tulpini multianuale. Tulpinile purtătoare de rod se scurtează, de asemenea, după culesul fructelor. În cazul apariției bolilor (făinare, rugina și pătarea brună) și dăunătorilor (viespe, păduchele verde al trandafirului, acarieni) se pot aplica tratamente specifice plantațiilor ecologice.

Recoltarea

Recoltarea măceșelor se face în lunile august-septembrie, în funcție de altitudinea terenului cultivat, de expoziție și de faza de maturizare a fructelor. Pentru export ca fructe în stare proaspătă, momentul optim de recoltare este când măceșele trec de la culoarea portocalie către roșu. Dacă se va utiliza ca fruct uscat, se recoltează în faza culorii roșu intens. În fine, pentru industrializare (pentru ceai, de exemplu), fructele se recoltează la culoarea roșu închis. Se culeg în lădițe de lemn sau coșuri de nuiele și, foarte important, acestea se transportă imediat la locul de depozitare sau prelucrare.

Maria BOGDAN

Măceşul (Rosa canina)

Măceşul este o specie originară din Europa, nord-vestul Africii şi vestul Asiei. În România creşte peste tot în flora spontană, în fâneţe, pajişti, liziere de păduri sau pe margine de drum. Arbustul are o înălţime cuprinsă între 1 şi 3 metri, tulpina este acoperită cu ţepi mici, sub formă de cârlig, frunzele sunt penate, iar florile – mai rar albe, roz pal sau roz închis. Fructul, roşu sau portocaliu închis, este foarte bogat în vitamina C şi vitaminele A, B1, B2, P, K, E, PP, zaharuri, proteine, minerale etc. În cultură măceşul a fost introdus doar în câteva plantaţii din ţară.

Efecte terapeutice

Acţiunile terapeutice ale fructelor şi mai puţin ale florilor şi frunzelor sunt extrem de bine-cunoscute. Măceşele sunt indicate în cazul bolilor de inimă (cură de o lună, toamna şi primăvara, cu pulbere de măceşe, pe stomacul gol), cistită şi nefrită (se folosesc seminţele cu efect diuretic, care protejează rinichii, pulpa ori decoctul de seminţe), litiaza şi colici biliare (infuzia combinată cu măceşe, câte un pahar înainte de masă, în cure de 30 de zile, urmate de 10 zile de pauză), debilitate şi anemie la copii (sirop de măceşe), hipertensiune arterială (cură cu pulbere de măceşe), reumatism (infuzie), avitaminoză (cură de pulbere de măceşe), circulaţie periferică deficitară (sirop de măceşe), constipaţie (infuzie combinată îndulcită cu miere), febră (se bea ½ litri infuzie combinată pe zi), gripă şi guturai (pulbere de măceşe), obezitate (extract apos de măceşe), spondiloză (cură de trei luni cu infuzie). Atenţie, seminţele, folosite mai mult decât recomandă terapeutul, pot provoca intoxicaţii. Perişorii acestora au un efect iritant asupra aparatului respirator şi digestiv şi pot declanşa reacţii alergice severe.

Recoltare şi preparare

Cele mai bogate în vitamina C sunt fructele culese de la o altitudine mai mare de 800 de metri, însă concentraţie bună în complexul de vitamine au şi cele de la şes. Culesul măceşelor se face până la picarea brumei, ceea ce poate însemna inclusiv luna noiembrie. Fructele se usucă în locuri umbrite, ferite de umezeală, în strat foarte subţire. Acest proces durează până la trei săptămâni. Dintr-un kilogram de fructe rezultă în jur de 400 de măceşe deshidratate. Ca variante de preparare, cea mai folosită şi la îndemână metodă, fiertul în apă clocotită, vreme de 10-15 minute, este şi cea mai puţin recomandată, din cauză că se pierde multă vitamina C. Dacă folosim totuşi ceaiul cu fructe întregi, atunci le adăugăm în apa luată de pe foc şi acoperim vasul cu un capac.

Recomandată este folosirea pulberii, care se poate obţine şi acasă (se macină fructele uscate şi se cern printr-o sită fină, pentru a le izola de seminţe, iar praful rezultat se pune în borcane închise ermetic, păstrate în locuri întunecoase şi reci maximum 15 zile). Într-un sfert de litru de apă se pun la macerat, în jur de 10 ore, 3-6 linguriţe de pulbere, după care se filtrează lichidul. Conţinutul rămas după filtrare se fierbe într-un alt sfert de litru de albă, se răceşte, apoi cele două extracte se combină şi se administrează în timpul unei zile.

Siropul de măceşe se obţine, de asemenea, în casă: 200 grame pulbere, 800 ml de apă clocotită, se lasă la macerat 12 ore. Se adaugă 500 grame de zahăr brun, se amestecă bine la foc mic şi se pune în borcane, care se sterilizează la cuptor, vreme de 40 de minute, la 80 de grade.

Maria BOGDAN

Abonează-te la acest feed RSS