reclama youtube lumeasatuluitv
update 18 Oct 2019

Pe locuri, fiți gata... start în exploatația culturii de Kiwi

Cine s-ar fi gândit că în România se pot cultiva fructe exotice? Vremea capricioasă din ultimii ani a demonstrat acest lucru. Spre exemplu, Kiwi – Actinida – a ajuns să se preteze excelent condițiilor climatice de la noi din țară. Mai mult, dezvoltarea unei asemenea exploatații nu este deloc complicată și poate aduce un profit substanțial. Dacă vă tentează să vă înființați o asemenea cultură, specialiștii de la USAMV vin în sprijinul celor interesați cu informații utile.

Scurtă introducere

Cerinţele Actinidiei faţă de factorii de mediu sunt asemănătoare cu cele ale piersicului, practic putând fi cultivată în toate zonele favorabile acestuia. Aria de răspândire pe glob este destul de largă, kiwi extinzându-se în mai puţin de 100 de ani, din estul Chinei, de unde provine, în Noua Zeelandă, care a fost prima ţară care a promovat această cultură, în Japonia, Europa, America de Nord şi Sud.

Fiind o plantă de climat umed, Actinidia necesită valori ridicate ale umidităţii relative a aerului. În zone cu deficit hidric, practic nu se poate concepe o cultură economică. În acelaşi timp, planta nu suportă excesul de umiditate în sol, care determină apariţia unor boli ale coletului şi putrezirea rapidă a rădăcinilor. Circulaţia aerului are un efect limitativ asupra culturii Actinidiei. Vântul determină ruperea lăstarilor, sfâşierea frunzelor, iar în perioada înfloritului împiedică zborul albinelor şi a celorlalte insecte polenizatoare.

kiwi 20190524 103600

„Actinidia cere soluri luto-nisipoase, cu substrat aluvionar, permeabile, profunde, bogate în substanţă organică. Disponibilitatea hidrică trebuie să fie constantă şi nu excesivă şi în niciun caz să nu coboare sub 60-70% din capacitatea de câmp. În ceea ce priveşte pH-ul, acesta trebuie să fie cuprins între 5,5 şi 7,5“ spune prof. Florin Stănică, specialist în pomicultură generală și tehnologii integrate în plantațiile pomicole.

În România, planta este cultivată din anul 1993 la Ostrov, (judeţul Constanţa) la SC Ostrovit SA şi se află în Câmpul didactic experimental al Facultăţii de Horticultură din Bucureşti.

Sortimentul este reprezentat de soiul Hayward la A. deliciosa, care reprezintă 90% din producţia mondială de kiwi cu pulpă verde. Alături de acest soi în Italia se cultivă şi soiul Summer Kiwi, care are o coacere mai timpurie.

„Pe lângă Actinida Deliciosa, kiwi pe care îl cunoaștem cu toții, se mai pot cultiva și alte specii. De exemplu, specia A. chinensis, care produce fructe cu pubescenţă fină şi pulpă galbenă, deosebit de apreciate pentru gustul şi aroma lor. Acesta are mai multe soiuri cunoscute, dintre care cel mai popular este Zespri Gold, Jintao şi, mai recent, Soreli. În ceea ce priveşte A. arguta, sau baby kiwi, care se remarcă prin fructele lipsite de pubescenţă în sortimentul mondial, se întâlnesc mai multe soiuri de culoare verde, printre care amintim: Jumbo, Issai, Green Delice, până la roşie, Francesca, Rosana, Red Delice. Baby Kiwi poate rezista și la temperaturi scăzute de până la -25gC“, spune prof. Florin Stănică, specialist în pomicultură generală și tehnologii integrate în plantațiile pomicole .

La Facultatea de Horticultură din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti există un fond de germoplasmă reprezentat din peste 60 de genotipuri aparţinând celor trei specii de actinidia, dar şi un câmp de selecţie cu hibrizi inter- şi intraspecifici.

Recoltarea

kiwi cules

Se face eşalonat, pe măsura coacerii fructelor la A. arguta, începând cu sfârşitul lunii august (la selecţiile timpurii), şi se prelungeşte în luna septembrie, încheindu-se la sfârşitul lunii octombrie pentru A. chinensis şi la începutul lunii noiembrie pentru A. deliciosa.

Culesul

Se face manual, fructele urmând să se păstreze în condiţii frigorifice cât mai departe de mere sau alte fructe care elimină etilenă. Fructele de kiwi sunt foarte sensibile la cantităţi mici de etilenă care determină înmuierea (coacerea rapidă a acestora).

Înmulţirea

Materialul săditor se obţine prin înmulţire vegetativă, folosind butaşi semilignificaţi sau lignificaţi, prin altoire şi prin culturi de meristeme. De menţionat că plantele înmulţite in vitro sunt mai rezistente la ger, mai viguroase şi mai productive. Altoirea se foloseşte mai rar în Europa şi de regulă numai pentru a obţine pomi altoiţi pe portaltoi rezistenţi la calcarul activ din sol (de exemplu D1 Vitroplant).

Alegerea terenului şi înfiinţarea plantaţiei

kiwi pom

Stabilirea distanţelor de plantare se realizează în funcţie de tipul terenului, condiţiile climatice, forma de coroană sau vigoarea plantelor. În cazul pergoletei duble distanţele sunt de 4,5-5,0 m între rânduri şi de 3,5-4,0 m între plante. Distanţa de 5 m între rânduri se poate generaliza pentru aproape toate formele de coroană şi zonele de cultură. Pentru tendon (pergolă) se folosesc distanţele de 5,0-5,5 x 5,0-5,5 m. De remarcat că, în cazul soiurilor aparţinând speciei Actinidia arguta, distanţele de plantare se reduc cu 1,0-1,5 metri.

Epoca de plantare cea mai indicată este plantarea de toamnă în zonele unde nu există riscurile unor geruri foarte puternice. Acest lucru presupune totuşi protejarea tinerelor plante prin învelirea trunchiului cu paie.

Însă, ultimii ani pentru reducerea pierderilor la plantare, s-a recurs tot mai mult la plantarea de primăvară. Momentul plantării trebuie ales ţinând cont de faptul că planta lăstăreşte devreme şi este expusă îngheţurilor târzii de primăvară. Când materialul săditor este produs la container se poate face şi plantarea la începutul verii. Vârsta optimă la plantare este de 18-24 luni.

La plantare trebuie respectat un anumit raport între plantele staminifere (mascule) şi cele pistilifere (femele). Se recomandă ca raportul dintre plantele mascule şi cele femele să fie de 1:5. În acest fel, polenizarea este mai bună, creşte numărul de seminţe din fruct, cresc dimensiunile acestuia, se îmbunătăţeşte gustul şi calitatea în ansamblu are de câştigat.

Plantarea propriu-zisă se face astfel încât coletul pomului, la plantele înmulţite prin microaltoire sau butăşire, respectiv punctul de altoire, la cele altoite, să fie situate cu 15-20 cm deasupra nivelului solului. În acest sens, în groapă se trage pământ reavăn, se realizează un muşuroi peste care se aşază, răsfirat, rădăcinile. După acoperirea rădăcinilor cu pământ se calcă cu grijă, se face o copcă în jurul plantei şi se udă abundent.

Pentru a conserva apa în sol şi pentru a proteja rădăcinile de căldurile excesive se recomandă mulcirea (acoperirea) copcii cu paie, fân, coceni tocaţi, talaş, rumeguş, compost, mraniţă, sau orice fel de material organic care se descompune uşor. După plantare se recomandă instalarea unor perdele de protecţie mai ales în zonele bântuite de vânturi. Aceste perdele se pot realiza prin plantarea pe două sau trei rânduri în şah (chin-conz) a unor specii forestiere repede crescătoare cum ar fi salcâmul, plopul sau salcia mirositoare. Îngrijirile după plantare constau în udarea periodică cu cantităţi mici de apă, dar frecvent. Atenție, Actinidia nu suportă seceta, dar nici excesul de apă. Cele mai indicate tehnici de udare sunt udarea prin picurare şi microaspersia care, în plus, asigură şi creşterea umidităţii relative a aerului, lucru foarte important pentru o plantă originară din pădure, care nu suportă seceta atmosferică.

Principalele forme de coroană

Pergoleta dublă prezintă un trunchi de aproximativ 1,8 m de pe care se ramifică pe direcţia rândului două braţe multianuale. Pe aceste braţe se formează ramurile anuale vegetative şi de rod. Susţinerea elementelor de producţie se face pe un spalier în formă de „T“ sau de cruce.

Tendonul (pergola) constă dintr-un trunchi înalt de 1,8-2,0 m de pe care se ramifică două braţe orizontale opuse, conduse pe direcţia rândului. Ramurile de rod lungi sunt dirijate în poziţie orizontală pe o reţea de sârmă în careuri cu latura de 50 cm şi se formează astfel un „plafon“ vegetal compact. Coroana este pretabilă zonelor mai calde din arealul sudic de cultură a actinidiei şi deci nu este recomandată în România.

Fusul este una dintre formele de coroană mai noi care se înscriu pe linia tendinţei de mărire a densităţii de plantare a Actinidiei. Densitatea obţinută este de 1.000-1.300 plante/ha (5,0 x 1,5-2,0 m). Coroana constă dintr-un ax înalt de până la 4 m garnisit, începând de la înălţimea de 70-80 cm, cu ramuri de rod dispuse în spirală.

Lucrări de îngrijire

kiwis 196807 1920

Întreţinerea solului se face la început ca ogor negru. Însă, de regulă, după doi ani de la plantare, terenul se înierbează. Iarba cosită mecanizat în mod repetat se lasă pe sol ca mulci. Înierbarea se poate realiza pe toată suprafaţa sau doar pe interval, iar ca durată poate fi per­manentă sau provizorie.

Fertilizarea se poate realiza anual, cu 100-200 kg s.a. N/ha, şi la doi ani, cu câte 150-250 kg s.a. fosfor şi potasiu. Fosforul şi potasiul se aplică înaintea ploilor de toamnă.

Irigarea este una dintre verigile de bază ale tehnologiei Actinidiei. Consumul hidric în perioada de vegetaţie variază între 700 şi 1.300 mm/ha, consumul zilnic fiind de 5-8 mm/ha. Irigarea se aplică pe o perioadă de 5-6 luni (mai-octombrie), avându-se grijă ca umiditatea să nu scadă sub 70% din capacitatea de câmp. Ca metode, este mai indicată irigarea localizată, prin picurare, care oferă posibilitatea folosirii unor cantităţi mici de apă la intervale reduse. În condiţiile din sudul ţării noastre, rezultate mai bune s-au obţinut cu irigarea prin microaspersie, folosind rampe de udare amplasate la înălţime sub coroană. Se realizează astfel o atmosferă umedă la nivelul aparatului foliar.

Protecţia culturii nu reprezintă o problemă deosebită datorită faptului că Actinidia nu are boli şi dăunători periculoşi. Se pot efectua două tratamente împotriva putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) imediat după legarea fructelor şi cu puţin timp înainte de recoltarea acestora pentru a asigura o protecţie corespunzătoare pe perioada păstrării.

Păstrarea și valorificarea fructelor

Recoltarea fructelor se realizează la aproximativ 160-180 de zile de la înflorit, când au atins volumul şi greutatea maximă. Calendaristic, perioada de recoltare este cuprinsă între 15 octombrie şi 15 noiembrie. Cu cât fructele se recoltează mai târziu cu atât durata de păstrare este mai lungă şi calităţile organoleptice sunt desăvârşite.

Păstrarea se face în atmosferă controlată, un rol deosebit avându-l menţinerea concentraţiei etilenei la valori de 0,5-0,6 ppm, a oxigenului la 1,0 % şi a bioxidului de carbon la 5,0 %. Temperatura optimală este cuprinsă între +2 şi -1°C, iar umiditatea relativă, între 92,0-94,0 %. În aceste condiţii fructele de A. deliciosa şi A. chinensis, se păstrează 5-6 luni, fără pierderi însemnate. Fructele de A. arguta se pot păstra doar 3-4 luni în condiţiile descrise mai sus.

Valorificarea se realizează la preţuri ridicate datorită faptului că fructele sunt mult solicitate şi, cu toate că sunt obţinute în climatul temperat, sunt considerate, în continuare, fructe „exotice“. Fructele se pot consuma proaspete, fiind o sursă inestimabilă de vitamina C, fibre, săruri minerale şi alte principii active. De asemenea, se pot deshidrata, confia sau prelucra sub formă de dulceaţă, gem, suc, cidru, compot, lichior etc.

În ţară nu există deocamdată pepiniere specializate care să producă plante de kiwi. Furnizorul recomandat pentru toate cele trei specii de kiwi este societatea Vitroplant Italia, din localitatea Cesena, Italia. Cercetarea la kiwi se desfăşoară la USAMV Bucureşti, Facultatea de Horticultură, ameliorare genetică, tehnologie, înmulţire.

  • Producţia mondială de kiwi a atins în anul 2009 cca 1.840.000 t, dintre care 1.260.000 tone s-au obţinut în emisfera nordică. Cele mai importante ţări producătoare de kiwi sunt Italia (460.000 t) şi China (450.000 t), urmate îndeaproape de Noua Zeelandă (380.000 t). Alte ţări producătoare sunt Chile (160.000 t), Iran (130.000 t), Franţa (70.000 t), Grecia (60.000 t) şi altele.

Ruxandra HĂBEANU

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

România ar putea deveni furnizor de fructe exotice pentru Europa. Pepenele corean cu gust de pară o demonstrează

Chiar anul trecut, tot în luna august, prezentam pentru prima oară în România pepenele cu gust de pară, o curiozitate asiatică originară din Coreea de Sud, adusă pe plaiurile noastre mioritice de familia Lee. În 2016, micuțul pepene galben cultivat pe 1.000 mp a reușit să-i cucerească cu aroma sa pe austrieci, motiv pentru care de anul acesta și-a cultivat fructele pe o suprafață mult mai mare. Am surprins și noi momentul recoltării, un motiv de mândrie pentru producători, mai ales că totul pleacă la un preț bun către Viena și, mai nou, către Londra.

Ca mai toate plantele cultivate în ferma dlui Lee din Cocorăștii Colț, județul Prahova, pepenele cu gust de pară a urmat același traseu. Cele câteva semințe, cât încap în căușul palmei, sunt adăpostite bine în bagajul de cală. Traversează mări și țări pentru a ajunge pe pământ românesc. Aici sunt preluate de Nicoleta Stanciu, mâna dreaptă a omului de afaceri coreean, cea care ia fiecare sămânță ca pe o provocare și care le testează în cel mai pur stil românesc. „Acum 3 ani dl Lee a venit cu câteva semințe, eu le-am plantat de curiozitate să văd ce iese și am avut surpriza să duc până la recoltare 10 plante. Din acestea am păstrat semințe și anul trecut am plantat acești pepeni pe 1.000 mp“, își amintește Nicoleta Stanciu.

Dacă ne gândim bine, până să apară comercianții de semințe hibrid, așa se făcea agricultură. Oamenii își păstrau sămânță din propria cultură și o multiplicau de la an la an. Principiul funcționează și astăzi, dar doar pentru cei care îl mai pun în aplicare, iar pentru cei de la Cocorăștii Colț a fost singura soluție care le-a permis să-și extindă culturile.

Dar să vă facem cunoștință cu un nou fruct adoptat de pământul românesc.

„Este un pepene diferit de ceea ce avem noi în România, forma este asemănătoare pepenelui galben, însă miezul diferă, fiind mult mai ferm, mai consistent, de culoare albă și are un gust care aduce mai mult cu aroma perelor tari, de vară. Spre deosebire de alți pepeni, la acest soi fructele mici se pot mânca cu tot cu coajă, exact ca un măr. De asemenea, semințele au un gust deosebit, sunt dulci, aromate și se mănâncă. Practic, de la acest fruct nu se aruncă nimic“, explică cea care a dat viață acestor fructe.

Deși mutate de pe un continent pe altul, „micile curiozități“ s-au aclimatizat perfect, fără să aibă prea multe pretenții, cumva neașteptat, dacă ne gândim câte tratamente și „ajutoare“ primesc pepenii de Dăbuleni. „Ca orice pepene, are nevoie de căldură și apă. Cultura a fost irigată prin picurare, dar nu a necesitat foarte multă udare și oricum pepenele, cu cât are mai puțină apă, cu atât este mai dulce. Nu este o cultură pretențioasă, bolile probabil că ar fi aceleași ca și la castravete, mană și altele, însă noi nu am avut probleme din acest punct de vedere. Am plantat o parte din cultură în spațiu protejat, în solar și o parte în câmp. Prima plantare a fost în martie, iar afară a fost la sfârșitul lui aprilie. Am produs mai întâi răsadurile în tăvi alveolare de 70 cm și, când au ajuns să aibă 4 frunzulițe, le-am plantat în solar, menținând o distanță de 50 cm între plante și 1 m între rânduri. Afară am mers pe o distanță mai mare (1 m) între plante. Pe cei plantați în câmp i-am protejat cu tunele joase în prima partea a dezvoltării lor“, ne lămurește Nicoleta Stanciu.

Dezvoltarea plantelor a decurs nesperat de bine, iar acum proprietarii fermei se bucură deja de un profit mulțumitor, pentru că la momentul acesta fructele au fost de mult recoltate, ambalate, etichetate și trimise către magazinele cu specific asiatic din Austria și Marea Britanie. Nu vorbim de cantități impresionante, însă marfa de anul acesta deschide noi perspective pentru anii următori. „Pe data de 17 iunie am început recoltarea și pot spune că obținem cam 15-16 fructe pe plantă într-un sezon. Anul acesta am avut o suprafață de 1.800 mp în spațiu protejat și 1 ha în câmp, iar la anul sperăm să putem mai mult. Pe suprafața pe care o avem acum producția a ajuns la 20 tone“, ne spunea Nicoleta Stanciu.

Vă gândiți dacă veți ajunge să gustați vreodată acest fruct? Ei bine, șansele sunt mari să vedeți acești pepeni chiar din acest sezon în supermarket-uri. Doar că în cantități mici, care probabil că vor dispărea rapid de pe raft. Iar dacă nu vă veți număra printre norocoși puteți face o vizită chiar la fermă, unde cu siguranță veți descoperi și alte plante nemaiîntâlnite în România. „Am încercat să vindem și pe piața românească, deja suntem în discuții cu Carrefour, nu am alte detalii, pentru că nu mă ocup eu de aceste negocieri, însă este posibil ca și românii să guste din acest fruct. Nu vindem sămânță, însă anul trecut am avut clienți care au venit să cumpere alte produse și le-am făcut cadou câte un pepene, au scos sămânța și deja au pepeni în grădina proprie. Românii sunt deschiși să încerce culturi noi, gusturi noi. Cei care au gustat din acest pepene au fost încântați de gustul lui și au revenit cu gândul să cumpere“, ne mai spunea dna Stanciu.

Ceea ce impresionează în această afacere este prețul pe care coreenii îl obțin pe produsele lor. Pe un kilogram de pepene cu gust de pară se încasează nu mai puțin de 2 euro, în această cantitate intrând 2 fructe sau chiar unul. Partea bună este că oamenii de afaceri coreeni sunt deschiși colaborării cu alți cultivatori pentru a obține o recoltă mai mare cu care să-și onoreze comenzile.

„Faptul că avem succes cu acest soi de pepene ne face ca anul viitor să desființăm cultura de lucernă și să plantăm pepene. În felul acesta o să ajungem la 5 ha în câmp, plus spațiul protejat. Așteptăm să avem un contract sigur cu magazinele spre care livrăm acum producția și, dacă acest lucru se va întâmpla, suntem dispuși să găsim colaboratori alți cultivatori care să ni se alăture și să producă acest soi pe care să-l putem livra în toată Europa, de ce nu? Nu se poate să mergi de unul singur și să faci cantitate mare. E de muncă, agricultura e grea și e bine să fim mai mulți. Va fi un câștig de ambele părți, de ce să nu facă și alții ceea ce facem noi? Aceste legume nu pot fi aduse din Asia în Europa, ele trebuie produse aici și livrate pe continent.“

Ei, ce ziceți? Cum sună – România, furnizorul de fructe exotice al Europei?

pepenele corean stanciu

Patricia Alexandra POP

Revista Lumea Satului nr. 16, 16-31 august 2017 – pag. 22-23

Goji, arbustul cu „diamante roşii“

În jurul arbustului cu „diamante roşii“ s-au ţesut de-a lungul secolelor multe legende. Despre fructele sale s-a scris pentru prima oară în timpul dinastiei împăratului Taizhong, iar renumele lor, acela de „diamante roşii“, este confirmat şi de ştiinţă. Foarte bogate în antioxidanţi, aceste fructe reprezintă un izvor de sănătate, cu multe beneficii pentru organism. De aici şi cultivarea sa în tot mai multe regiuni ale Terrei. Şi în România a stârnit interes, iar afacerile în centrul cărora se află goji sunt în expansiune. Pentru a veni în întâmpinarea celor care vor să afle secrete din tehnologia de cultură a acestui arbust am apelat la pionierul culturii goji în ţara noastră. Marin Constantin deţine în Crevedia o pepinieră în care a aclimatizat tot felul de specii exotice.

Plantare şi întreţinere

Deşi considerată o cultură exotică, goji este un arbust rezistent şi nepretenţios, care se cultivă relativ uşor şi care s-a adaptat foarte bine climei din ţara noastră. În primii doi ani goji rezistă la temperaturi scăzute de -23 grade Celsius şi până la -30 grade Celsius după aceea, iar maximele suportate sunt până la +38 - 40 grade Celsius. Preferă zonele cu grad total de expunere solară şi o umiditate moderată a solului. O cerinţă specială este aceea că nu agreează solurile acide. Pregătirile pentru înfiinţarea unei plantaţii de goji încep din toamnă, atunci când terenul se ară şi se frezează. Odată cu aceste două operaţiuni se poate încorpora în sol şi gunoi de grajd. Plantările se fac cel mai bine toamna pentru că pământul are foarte multă apă şi nu este nevoie de irigare. Dacă se plantează toamna, atunci sunt recomandaţi butaşii de 40 cm pentru că sunt mai rezistenţi. Butaşii de goji de 20 cm se pot planta şi primăvara, dar atunci este necesară irigarea. Distanţa de plantare este de 1,5x2 m. După plantare, aceştia trebuie susţinuţi fie individual pe araci, fie pe şpalier. În plantaţiile de goji sunt două tratamente extrem de importante. Primul se face primăvara înainte de înfrunzirea arbuştilor şi presupune „îmbăierea“ cu zeamă bordeleză (sulfat de cupru cu var). A doua lucrare importantă presupune ca după această îmbăiere, la 3-4 zile, arbuştii să fie daţi cu ulei horticol. Acesta are rolul de a proteja scoarţa de dăunători, în special. Pentru prevenţia atacului dăunătorilor, mai ales al afidelor, se fac stropiri cu insecticid şi fungicid din 21 în 21 de zile. Dacă apar semne ale unui atac al afidelor se aplică un tratament cu insecticid, care se repetă la un interval de 5-7 zile. La intrarea în iarnă, arbuştii trebuie pregătiţi de hibernare, iar procedura este identică cu cea din primăvară. Se fac „îmbăieri“ cu zeamă bordeleză, iar la 3-4 zile de la această operaţiune se dă cu ulei horticol. Ocazional se fac lucrări de curăţire a terenului de vegetaţia spontană.

Tăierile sunt extrem de importante

O lucrare esenţială în plantaţia de goji este tunderea coroanei arbuştilor. Este important ca aceştia să aibă o formă şi structură de baldachin, cu mai multe etaje, astfel încât soarele şi vântul să pătrundă printre acestea, iar randamentul să fie crescut. Coroana de aproximativ 2,5 x 2 m trebuie să aibă o viteză de creştere medie de 0,5 m / an la maturitate. De regulă, tunderea coroanei se face iarna sau primăvara devreme, când planta este în hibernare. Se pot face tăieri şi vara pentru realizarea unei forme optime a arbustului. Înălţimea ideală a unui arbust de goji este de 1,5-2 m, de aceea ramurile care depăşesc această înălţime vor fi tăiate. Este important ca între coroană şi sol să existe un gol de 35-40 cm, de aceea se îndepărtează frunzele, lăstarii şi rămurelele. În primul an, tulpina principală trebuie să aibă între 50-60 cm, să fie dreaptă, curată, fără niciun alt copil lateral. Când aceasta ajunge la 60-90 cm trebuie tăiat vârful pentru a putea stimula creşterea laterală a ramurilor. Nu trebuie încurajată ramificarea prin mai mult de 4-5 lăstari. Lăstarul mai frumos, mai drept, gros şi sănătos îl vom lăsa să crească ca tulpină principală pentru anul următor.

Rodeşte din primul an

Producţia unei plantaţii de goji este influenţată de mai mulţi factori - selecţia soiului, modul de îngrijire a plantelor, fertilizarea solului şi climă. Cel mai bun randament se obţine în solurile bine drenate, dar cu umiditatea suficientă. Arbustul goji începe să înflorească cel mai devreme în mai şi rodeşte, în funcţie de soi, din iunie până în noiembrie. Fructele se culeg de regulă când au culoarea galben-portocaliu. Prezintă în acelaşi timp boboci, flori, fructe verzi şi fructe coapte. Fructificarea la plantele obţinute din butaşi apare din primul an, însă vorbim de câteva sute de grame. Începând cu anul al doilea se poate obţine de la un arbust un kilogram de fructe. Randamentul plantaţiei de goji este de 2. 250 kg fructe uscate/hectar la arbuşti de 3 ani şi de 4.050 kg fructe uscate/hectar la arbuşti de 5 ani. Sunt cazuri în care producţia de goji poate ajunge şi la 6.000 kg fructe uscate/ hectar la arbuşti de 5 ani. Din 4,37 kg de fructe proas­pete se poate obţine un kg de fructe uscate.

• Deşi preţul fructelor de goji este destul de ridicat, pe piaţa internă există o cerere foarte mare. Preţurile pentru kilogramul de fructe uscate pornesc de la 40 de lei şi ajung la 70 de lei. De la 1.800 de arbuşti se poate obţine o tonă şi jumătate de fructe uscate

• Pentru a fi rentabilă această afacere se poate înfiinţa pentru început o jumătate de hectar. Preţul unui butaş de 20 cm este de 6 lei, iar cei de 40 cm sunt valorificaţi la 14. Dacă vorbim despre un volum mare de butaşi cumpăraţi, preţurile scad. Pentru înfiinţarea unui hectar sunt necesari 3.350 de butaşi. Speciile care se pretează pentru cultivarea în ţara noastră sunt Lycium Barbarum şi Lycium chinense. Recoltarea se face manual.

Laura ZMARANDA

Gacul – superfructul viitorului

În luna aprilie a acestui an (nr. 8 / 15-30 aprilie) prezentam în rubrica Cercetare, ca pe o mare realizare, o nouă plantă originară din Nepal şi aclimatizată de cinci ani în România datorită echipei de cercetători ai Staţiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Legumicultură din Buzău. Momordica Cochinchinensis, căci despre ea este vorba, reprezintă azi pentru mulţi cultivatori de fructe şi legume doar o curiozitate. Totuşi, pentru colecţionarii de plante exotice, pentru vizionarii care văd potenţialul fructului numit Gac revenim cu informaţii despre tehnologia de cultură. Merită să reţinem că valoarea terapeutică a acestuia ar putea revoluţiona medicina, având o concentraţie în vitamina C de 40 de ori mai mare decât a portocalelor, de 70 de ori mai mult licopen decât roşiile, de 10 ori mai mult beta-caroten decât morcovii şi de 40 de ori mai multă zeaxantină decât porumbul.

Plantare

În spaţii protejate cea mai importantă verigă tehnologică este plantarea, dar, mai exact, densitatea plantelor. Fiind vorba de o plantă cu o creştere masivă, luxuriantă, s-a stabilit ca densitatea între plante pe rând să fie de minimum 3 m, iar între rânduri de minimum 10 m distanţă. După plantare, plantele trebuie palisate, bine susţinute şi asigurat spaţiul optim de dezvoltare a axului central şi lăstarilor laterali. Nu se recomandă legarea aţei de palisat la baza plantei, ci la 3-4 frunze mai sus, deoarece tulpina la bază, căpătând un aspect de bulb alungit, se dezvoltă puternic, iar planta se poate strangula.

Ochiul aţei de palisat trebuie să fie larg şi urmărit atent pe toată perioada de vegetaţie. Se recomandă şi palisarea lăstarilor laterali. De asemenea, în partea de sus a serei, la peste 2 m înălţime, trebuie întinse sârme de susţinere la distanţe de 30-40 cm între ele deoarece planta creează o boltă puternică.

Cultura nu necesită lucrări speciale de carnire, copilire, ciupire, ci numai de dirijare a lăstarilor în plan vertical şi orizontal, la nivelul sistemului de susţinere. Aprovizionarea cu apă se face ritmic, în timpul verii, când temperaturile sunt ridicate, de două ori pe săptămână, iar în perioadele de primăvară şi de toamnă, o dată pe săptămână. De-a lungul cercetărilor s-a constatat că planta prezintă rezistenţă genetică faţă de boli şi dăunători, neînregistrându-se atacuri şi, deci, nefiind necesară aplicarea tratamentelor chimice.

Aspect

Planta prezintă un sistem radicular bine dezvoltat, puternic, format dintr-o rădăcină principală, pivotantă, şi un număr mare de rădăcini secundare, puternic dezvoltate pe orizontală în stratul fertil de la suprafaţă.

Tulpina este viguroasă, puternic dezvoltată şi lemnificată la bază, având un ritm de creştere mare, până la 2,5-3 m. Planta prezintă un număr mare de lăstari principali din care ramifică numeroşi lăstari secundari, numărul acestora fiind mai mare în anul doi de creştere. Lăstarii principali au aspect de coardă de viţă-de-vie, uşor lignificaţi, cu o coajă gri-cafenie, cu mici rugozităţi, iar cei secundari sunt erbacee, de culoare verde.

Frunza este palmat lobată compusă din 5 lobi, planta prezentând un număr mare de frunze; pe vârfurile lăstarilor de creştere acestea sunt mici, iar pe măsură ce lăstarii înaintează în creştere acestea se măresc. De culoare verde închis, frunzele prezintă la bază 2-4 glande ce secretă o substanţă dulce asemănătoare cu nectarul, preferată de albine. Cele aflate în straturile inferioare se îngălbenesc în lipsa luminii şi, în timp, se usucă.

Lăstarii prezintă la subsuara frunzelor, din loc în loc, cârcei de două tipuri: cei din vârful lăstarului sunt sub forma unor coarne de melc şi au misiunea de a explora şi căuta punct de sprijin. Aceştia, în timp, se rigidizează şi se fixează sub forma unui arc de punctul de sprijin, în locul lor apărând alţi cârcei exploratori, ajutând planta în creştere.

Polenizare manuală

Planta este entomofilă, se polenizează cu ajutorul insectelor, dar, în condiţiile ţării noastre, polenizarea este dificilă. De aceea, pentru a creşte numărul de flori fecundate, se recomandă polenizarea manuală a acestora. Recunoaşterea plantelor mascule şi femele se realizează în momentul înfloritului, într-o singură zi, cât acestea rămân deschise.

Plantele mascule sunt primele care înfloresc cu 3-4 săptămâni înaintea plantelor femele. Prezintă flori mari, deosebite, sub formă de cupe, de culoare galben-crem, iar trei dintre petale la bază prezintă o pată cafenie închis spre negru. Bobocii florali sunt situaţi la axila frunzelor, fiind protejaţi de o bractee verde care, pe măsură ce bobocul se măreşte, crapă, permiţând florii să iasă şi să se deschidă. Floarea masculă prezintă dimensiuni mai mari decât cea femelă.

Plantele femele prezintă flori distincte, de dimensiuni ceva mai mici faţă de cele mascule, având la baza corolei fructul în miniatură. Petalele florii sunt galben-crem fără pată la bază. Pe aceeaşi plantă se pot întâlni două tipuri de flori, cu bractee la bază sau fără bractee. După fecundare, fructul creşte rapid în dimensiuni, ajungând până la greutatea de 1-1,5 kg; prezintă la exterior culoarea verde până la maturitatea fiziologică, fiind frumos ornat cu ţepişori uşor agresivi de 2 mm. Fructul are forma rotundă uşor alungită şi se prinde printr-un pedicel lung de 12,5 cm dur şi fibros.

Rezistenţă

Planta matură rezistă la temperaturi scăzute, aproape de pragul îngheţului în spaţii protejate, însă ritmul de creştere încetineşte, iar fructele nu se depreciază. Fructul are un ritm de creştere accelerat după polenizare, însă parcurge o perioadă lungă de timp de la fenofaza de verde la virarea culorii spre portocaliu.

Cercetările întreprinse pentru aclimatizarea şi introducerea în cultură a speciei Momordica cochinchinensis până în prezent s-au finalizat cu un real succes. În ceea ce priveşte aclimatizarea, toate cele trei genotipuri au demonstrat o capacitate mare de adaptare la condiţiile pedoclimatice ale ţării noastre. Această caracteristică a fost mai bine observată la genotipul L3. Au fost obţinute în premieră primele fructe recoltabile, cu seminţe germinabile în spaţii protejate neîncălzite. În prezent se lucrează la ameliorarea genotipurilor studiate în vederea stabilirii principalelor caractere şi la distinctibilitatea şi uniformitatea acestora (DUS) cu scopul realizării de soiuri noi.

S-a elaborat tehnologia specifică de cultivare a speciei în spaţii protejate. În prezent, nu putem vorbi de un succes privind cultivarea în câmp deoarece specia, fiind tardivă, nu a ajuns la momentul fructificării.

Material realizat cu sprijinul echipei de cercetători conduse de dr. ing. Costel VÂNĂTORU, SCDL BUZĂU

 

Abonează-te la acest feed RSS