Se spune că nimic nu e mai bun ca pelinul de mai. Sau ca cimbrișorul cules din pășuni naturale. Ori ca sunătoarea culeasă din poienile neatinse de chimicale. Zestrea populară românească e nesecată chiar și atunci (sau mai ales) când vine vorba despre sănătate; ceea ce deseori noi numim, în explozia de azi a științei, empiric, s-ar putea dovedi, cu timpul (de altfel s-a mai întâmplat), remedii nesperate pentru diverse afecțiuni. De altfel, aceste mici adevăruri vin dintr-o experiență milenară a relației om-natură.

Pelinul (Artemisia absinthium) este planta pe care o găsim în flora spontană oriunde pe teritoriul României. Atenție însă, vorbim despre pelinul alb sau pelinul de mai fiindcă la noi mai cresc și alte specii precum pelinul mic, de mături, negru sau de mare. Cel mai mare uz terapeutic îl are pelinul de mai, plantă erbacee perenă, cu frunze com­puse, păroase, spintecate, verzi-cenușii pe față, argintii-cenușii pe dos și flori galbene (înflorire în iulie-septembrie), grupate în capitule mici, aromate. Această plantă-medicament are nenumărate proprietăți terapeutice dezinfectante, diuretice, depurative, laxative, vermifuge, antiinflamatoare, stimulente gastric, tonic-amare și cicatrizante (intern și extern). De la pelin se utilizează frunzele și vârfurile înflorite, când planta are un miros puternic aromat și gust foarte amar. Atenție însă, este de preferat ca el să fie recoltat prin suprimarea vârfurilor, și nu prin smulgere! Asta ca să nu contribuim și noi la distrugerea lui din flora spontană.

Cimbrișorul (Thymus serpyllum) este o plantă perenă, erbacee, cu o tulpină ramificată, de cel mult 3-5 cm înălțime și care înflorește începând cu sfârșitul lunii mai și până toamna târziu. Florile sunt purpurii, roz sau violet, rar albe, grupate în capitule sau raceme, formând covoare în vatra de creștere, iar frunzele sunt mici, liniare, eliptic-ovate sau rotunjite, opuse și pubescente. Planta este bogată în ulei aromat, taninuri, substanțe amare, flavone și numeroși acizi organici. Cimbrișorul este mult folosit în medicina tradițională, în cazul afecțiunilor ORL, migrene, dureri de dinți, colici intestinali, tuse convulsivă. Infuzia de cimbrișor se prepară cu 1-2 lingurițe de plantă uscată la o cană cu apă; se bea îndulcit cu miere, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale.

Sunătoarea (Hyperium perforatum) este una dintre cele mai iubite plante din flora spontană, despre care se spune că ar avea remedii în 80 de afecțiuni, dar cel mai important, este antidot natural împotriva depresiei, motiv pentru care se mai numește „buruiana de năduf“ sau „planta sufletului“ ori „planta fericirii“. Specia este cunoscută popular sub o mulțime de denumiri: pojarniță, drobișor, fălcățea, harnică, închegătoare, zburătoare, şovârvariţă, crucea-voinicului, floarea-lui-loan, lemnie etc. Într-o descriere sumară, sunătoarea, pe care o găsim oriunde în țară, în fânețe și pășuni, este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină ramificată în partea superioară, ușor lignificată în partea de jos, frunze dispuse opus și flori grupate în vârful tulpinii și a ramurilor, de culoare galben-aurie. Florile se culeg în zilele însorite, din iunie și până în septembrie, prin tăiere cu foarfeca (atenție, nu se smulg, asta pentru a proteja pe cât se poate populația naturală). Se usucă la umbră, în loc aerat, întinse în strat subțire, pe hârtie sau pânză. Se păstrează în pungi de hârtie ori săculeți de pânză. Dintre afecțiunile pentru care este recomandat ceaiul de sunătoare, în afară de stările depresive, anxietate și insomnii, enumerăm: dureri de stomac, probleme digestive, afecțiuni ale sistemului hepato-biliar, gripă și răceală, migrene etc.

Maria BOGDAN

Una dintre metodele științifice prin care se pot afla informații despre structura și compoziția chimică a solului este cartarea agrochimică. Dar străbunii noștri nu aveau la îndemână această tehnologie și totuși cunoșteau foarte bine pământul. Cum? Se foloseau de anumite indicii. Spre exemplu, flora spontană spune multe despre caracteristicile pământului.

Pe solurile cu pH sub 7 puteți întâlni planta denumită trei-frați-pătați cunoscută sub numele de Viola tricolor. Una dintre alternativele prin care puteți mări pH-ul este adăugarea de var sau cenușă. Pe un astfel de teren puteți cultiva pepene, andive, rubarbar, ceapă și cartofi.

Pelinul negru (Artemisia vulgaris) preferă terenurile puțin fertile. Pe un astfel de sol puteți cultiva ridichii, morcovi, mazăre, sfeclă, păstârnac, salvie și cimbru. Pentru a fertiliza acest tip de sol puteți folosi compost sau bălegar care reprezintă o importantă sursă de azot. Puteți adăuga de asemenea fosfor și potasiu.

Amaranthus ssp, cunoscută popular drept talpa-gâștei, apare în general pe solurile care prezintă azot liber.

Prezența pătlaginei – Plantago major – pe un anumit teren semnalează faptul că acesta este argilos, neaerisit și compact.

Laura ZMARANDA

Înainte de existența tehnologiilor de care dispunem acum, oamenii știau să interpreteze semnele vremurilor doar privind cerul, pământul sau comportamentul animalelor. Știau, spre exemplu, dacă un sol este roditor sau nu doar privind cu atenție flora spontană. Chiar dacă acum există o serie de metode științifice prin care pot fi aflate structura și compoziția solului, vă propun să ne întoarcem în timp și să abordăm agricultura dintr-o perspectivă holistică. Pentru cei care sunt preocupați de permacultură, acesta va fi mai mult decât un exercițiu de imaginație. De pe site-ul Institutului de Cercetare în Permacultură din România am aflat ce caracteristici are solul în funcție de flora spontană care crește în anumite regiuni.

Prezența urzicilor, cunoscute științific drept Urtica dioica, anunță faptul că solul este unul fertil, dar că are un exces de azot și o lipsă de cupru.

Busuiocul sălbatic, Galinsoga parviflora în termeni științifici, se dezvoltă pe solurile cu exces de azot și care prezintă o lipsă de cupru.

Rumex obtusifolius, cunoscută popular drept ștevia de unt, preferă solurile argiloase, compacte și umede.

În general, prezența trifoiului (Oxalis oxyptera) pe anumite terenuri semnalează un sol argilos, cu o deficiență de calciu și molibden și un nivel scăzut al PH-ului.

Raphanus raphanistrum sau ridichea sălbatică preferă solurile care au o lipsă de bor și magneziu.

Rogozul (Cyperus rotundus) crește de obicei pe solurile acide, dense, anaerobice și care prezintă o lipsă de magneziu.

Taraxum officinalis, păpădia, este probabil planta cel mai ușor de recunoscut. Însă ce nu știu poate mulți dintre noi este că existența ei pe anumite terenuri este condiționată de solul fertil și care are în compoziția sa bor.

Iarba grasă – Portulaca oleracea – crește pe soluri cu umiditate, fertile, bine structurate, bogate în materie organică.

GALERIE FOTO

Laura ZMARANDA

Zmeurul este un arbust ce aparține familiei Rosaceae, tufos ca structură, cu tulpini drepte, arcuite spre vârf, cu frunze dințate la extremități, albe pe partea inferioară și verzi pe cea superioară, care are flori albe ce înfloresc începând din luna mai. Deși crește spontan în mai multe locații din țara noastră, zmeurul a atras atenția agricultorilor care au înființat culturi tocmai pentru că valorificarea fructelor și, de ce nu, și a frunzelor se poate transforma într-o afacere prosperă. Care sunt pașii pentru înființarea unei culturi de zmeur ce se întinde pe un hectar, care este investiția inițială și cum poate fi recuperată am aflat de la domnul inginer agronom Gabriel Achim, producător și distribuitor de material săditor, zmeur și mur, din Fundulea.

Alegerea terenului și plantarea

Chiar dacă nu are pretenții la sol, zmeurul are o mai bună dezvoltare și, implicit, oferă o productivitate mai ridicată dacă noua plantație va fi amplasată într-o zonă în care solul este nisipo-lutos, bogat în humus, bine aerisit și care permite reținerea apei. Pregătirea solului presupune a fi arat, discuit și se aplică anumite îngrășăminte, de preferat un complex NPK, lucrări care de altfel se realizează și în cadrul înființării majorității culturilor. Plantarea se poate realiza fie primăvara, fie toamna. Însă este recomandată plantarea în toamnă pentru a nu risca ca în lunile imediat după plantare să fie secetă, așa cum s-ar putea întâmpla în perioada mai-iunie în cazul în care plantarea se realizează primăvara.

În momentul plantării, drajonii trebuie să aibă vârsta de un an, iar prețul/bucată începe de la 2,5 lei și poate ajunge până la 6 lei, în funcție de soi. Pentru înființarea unui hectar sunt necesari circa 7.000-10.000 de bucăți; distanța la plantare poate diferi, însă specialiștii recomandă pregătirea unor găuri cu adâncimea de 60 cm și adâncimea de 40 cm, la distanța de 2-3 metri între rânduri și 1 metru pe rând. Drajonul se așază în pământ la o distanță de 20-30 cm, diferența până la 60 cm fiind astupată cu pământ. În aceste condiții trebuie menționat faptul că cel care se hotărăște să înființeze o cultură de zmeur ce se întinde pe un hectar ar trebui să dispună de aproximativ 10.000 de euro, bani necesari pentru achiziționarea butașilor, a materialelor necesare pentru înființarea culturi, plus cheltuielile pentru efectuarea lucrărilor solului.

Cei care intenționează să înființeze o cultură trebuie să știe că zmeurul are nevoie de lumină, prezența ei influențând calitatea fructelor; de aceea este recomandată plantarea pe versanți.

Și temperatura este un factor important deoarece trebuie cunoscut faptul că nu suportă temperaturile negative sub -20°C și nici pe cele prea ridicate în perioada de vegetație. De asemenea, umiditatea este un alt factor cheie în dezvoltarea plantației. Zmeurul are nevoie de apă, însă nu de foarte multă; în cazul în care există riscul apariției băltirilor trebuie știut că pot provoca asfixierea rădăcinilor. În cazul în care imediat după plantare nu se înregistrează precipitații, este recomandată udarea butașilor cu circa 3-4 litri de apă, operațiune ce trebuie repetată cel puțin de două ori, apoi drajonul trebuie tăiat la maximum 5 cm de sol.

Tratamente și întreținere

Modul de plantare se alege în funcție de sistemul de conducere pe care se vrea a se dezvolta cultura: în benzi cu spalieri, în formă de gard fructifer, sub formă de evantai sau pe araci. Unul dintre cele mai importante aspecte care trebuie cunoscute despre zmeur este faptul că nu are buruieni, dezvoltarea este mult mai rapidă și sigură și de aceea necesită fie stropiri, fie îndepărtarea acestora cu sapa, în funcție de cum își permite sau preferă cultivatorul. Dacă se optează pentru erbicidat, este recomandată aplicarea unui produs care combate buruienile cu frunză lată, iar între rânduri se poate aplica un erbicid total. Zmeurul necesită stropire împotriva bolilor chiar înainte de perioada de înflorire; de asemenea, sunt necesare și tratamentele contra dăunătorilor, numărul total al acestora fiind uneori și mai mare de 6.

Solul trebuie întreținut asemenea unui ogor; o dată la 3 ani se aplică gunoi de grajd, necesită apă dacă este secetă. Primăvara se îndepărtează tulpinile uscate care au rodit anul anterior și se răresc pentru a permite o mai bună dezvoltarea în noul sezon.

Recoltare şi valorificare

Apariția fructelor se poate observa încă din primul an, nu în cantități foarte însemnate, însă din anul 3-4 recoltele pot ajung la maximul producţiei indicate de soiul plantat. Zmeura se coace la începutul lunii iunie, iar recoltarea se poate realiza manual sau cu utilaje, însă la noi în țară se recoltează cu precădere manual deoarece utilajele ce ar putea fi folosite au un preț ce se apropie de 200.000 de euro.

Valorificarea producţiei poate aduce venituri importante în fermă, mai ales că preţul zmeurei per kilogram nu prea scade sub 10 lei; în funcţie de perioadă şi tipul de vânzare, engros sau en detail, poate trece de 25 lei/kg. Un bun atu pentru valorificarea zmeurei ar fi comercializarea în extrasezon, conservată la congelator, fiind distribuită restaurantelor sau cofetăriilor la un preţ convenabil. Fructele se folosesc atât în industria alimentară, cât şi în cea farmaceutică pentru medicamente sau ceaiuri. De asemenea, frunzele şi lăstarii pot fi comercializaţi pentru valorifi­carea în industria farmaceutică.

Loredana Larissa SOFRON

În lipsa studiilor pedologice şi agrochimice, ne putem face o părere despre calitatea terenurilor din ferma noastră analizând compoziţia buruienilor din fiecare parcelă. În decursul istoriei, prin dezvoltarea filogenetică a buruienilor, acestea au ocupat anumite teritorii cu însuşiri fizice, chimice şi biologice corespunzătoare cerinţelor lor. Prin urmare, şi în prezent ele apar în parcelele care îndeplinesc condiţiile respective şi sunt considerate ca „plante indicatoare“. Astfel:

1. Pe suprafeţele cu structura solului bună, cu reacţie neutră şi fertilitate ridicată se vor întâlni buruieni ca: volbura (Convolvulus arvensis), scânteiţa (Anagallis arvensis), nemţişor de câmp (Delphinum consolida), linariţa (Linaria vulgaris), opaiţă (Melandrium album), păpădia (Teraxacum officinalis), linte galbenă (Lathyrus aphaca), salvie de câmp (Salvia pratensis), cocoşei de câmp (Adonis aestivalis), cicoare (Cichorium intybus).

2. Pe parcelele afânate, cu o bună activitate microbiologică, bogate în azot nitric se vor întâlni următoarele buruieni: zârna (Solanum nigrum), laptele câinelui (Euphorbia peplus), trepădătoare (Mercurialis annua), urzica mică (Urtica urens), rocoină (Stellaria media).

3. Pe terenurile compactate, fără structură şi cu conţinut redus de calciu se găsesc buruienile: punguliţa (Thlaspi arvense), măcriş (Rumex acetosa), dragavei (Rumex crispus), trei fraţi pătaţi (Viola tricolor), papanaşi (Trifolium arvense), hrana vacii (Spergula arvense), mei (Panicum glabruna), piciorul cocoşului (Ranunculus acer), muşeţel (Matricaria chamomilla).

4. Pe suprafeţele neafânate, cu activitate microbiologică redusă, fără starea de „dospire“ prezentă în terenurile bogate, se pot întâlni următoarele buruieni: pălămida (Cirsium arvense), troscotul (Polygonum sp.), muşeţel prost (Matricaria inodora), iarba vântului (Apera spicaventi), tătăneasă (Symphytium officinale).

5. Pe terenurile joase, denivelate, cu crovuri şi apă stagnată se vor întâlni următoarele buruieni: coada calului (Equisetum arvense), menta (Mentha arvensis), podbal (Fusilago farfara), bălbisă (Stachys palustris), stuf (Phragmites australis).

Prin urmare, fermierul care, de regulă, cunoaşte principalele buruieni din zonă şi, eventual, însoţit de un „Determinator“ de plante, poate să identifice buruienile din fiecare parcelă şi astfel să-şi dea seama de situaţia terenului.

(Extrase din „Ferma biodinamică“, 1994)

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

Cunoaşterea şi folosirea plantelor medicinale au o tradiţie puternică în spaţiul Carpato – Danubiano - Pontic pentru că, aşa cum spunea omul de ştiinţă Traian Săvulescu, „botanica populară la noi s-a născut odată cu poporul şi a evoluat cu el.“ Astăzi însă respectul pentru natură nu mai este la fel de puternic, iar consecinţele se văd prin defrişările iraţionale, prin poluarea aerului şi apelor, prin chimizarea excesivă a pământului şi chiar prin distrugerea florei spontane. Despre ocrotirea ei am discutat cu un om de ştiinţă al actualităţii, academicianul Ovidiu Bojor. Concluziile nu sunt dintre cele mai optimiste pentru că, deşi am fost binecuvântaţi cu o floră medicinală spontană bogată, rămâne întrebarea retorică: cine are grijă de ea?

Plantele medicinale, la discreţia oricui

Ovidiu Bojor a cartat şi cartografiat flora spontană a ţării timp de 25 de ani, mergând pe jos împreună cu echipa sa peste 40.000 km. Metodologia elaborată de el şi colegii săi a fost adoptată ca metodologie oficială a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi a fost implementată în ţările afro-asiatice timp de 10 ani, unde a activat ca expert şi consilier al Naţiunilor Unite. Discuţia purtată cu domnia sa m-a convins că România a fost binecuvântată cu o floră spontană bogată specifică fiecărei forme de relief. Avem şansa ca în ţara noastră să se regăsească plante cu origini mediteraneene, ce cresc în special în sud, şi plante cu origini arctice ce cresc la altitudini de peste 2.000 de metri în Carpaţi şi Munţii Apuseni. În urma studiilor s-a stabilit că flora spontană cuprinde 3.600 de specii de plante superioare, ceea ce reprezintă mai mult de jumătate din întreaga floră spontană din Europa. Dintre acestea, 800 sunt plante medicinale folosite atât în medicina tradiţională, cât şi în medicina alopată. Lanţul carpatic este una dintre cele mai bogate regiuni în floră spontană, dar astfel de zone se regăsesc şi în Delta Dunării, în luncile râurilor din nord, din Apuseni şi din zona Făgăraşului. Deşi expansiunea urbană a căpătat dimensiuni uriaşe, în mod paradoxal, flora spontană de acum este mult mai pură decât acum 30 de ani, când siderurgia era în apogeu. Această bogăţie ancestrală a atras însă priviri mai puţin binevoitoare.  Astăzi flora spontană a României este la discreţia oricui şi, spune dl Bojor că, după jaful pădurilor, a început şi prăduirea acestei firave comori.

„În momentul de faţă nu există o exploatare raţională a florei spontane, în primul rând pentru că nu există organizare în acest sector. Declinul s-a făcut simţit încă din anul 1990, când fără niciun control, fără nicio restricţie au început să vină de peste hotare tiruri şi frigorifice ale companiilor străine care încărcau plante medicinale, fructe de pădure, ciuperci etc. Acestea se întorceau în ţara lor încărcate cu plante medicinale din România, le prelucrau şi le vindeau apoi în ţara noastră la preţuri de zeci de ori mai mari. Este o situaţie ce durează de 25 de ani, dar a venit vremea să împiedicăm acest lucru.“

După 25 de ani de jaf, să mai avem răbdare încă cinci

Deşi realitatea este aspră, dl Bojor are credinţa că în viitor flora spontană a României va fi protejată 100%. Afirmaţia nu poate fi decât dătătoare de speranţe, însă, dacă soluţiile avansate pentru ocrotirea florei spontane vor avea efectul scontat, numai timpul o va arăta. Prima şi poate cea mai importantă măsură în acest sens ţine de educaţie. Respectarea statutului de parc natural şi înfiinţarea mai multor arii protejate ne vor asigura şansa ca şi peste 100 de ani să găsim aceleaşi specii de plante. Înfiinţarea plantaţiilor de plante medicinale este o altă soluţie prin care se poate proteja flora spontană. În plus, această activitate are şi un potenţial economic important, mai ales în contextul în care tot mai mulţi oameni par să înţeleagă că medicina naturală este o alternativă de succes. Tot pentru ocrotirea florei spontane, se are în vedere ca terenurile din zonele montane care nu pot fi folosite în scop agricol să fie înfiinţate cu culturi de plante medicinale, cu arbuşti medicinali şi fructe de pădure. Acestea au şi avantajul de a fi bune fixatoare ale solului, aşadar şi pericolul alunecărilor de teren ar putea fi înlăturat. Dincolo de toate aceste soluţii, care vor fi sau nu abordate concret, este foarte important să existe o legislaţie riguroasă care să împiedice orice fel de abuz asupra florei spontane. În acest sens, susţine academicianul Ovidiu Bojor, Comitetul Tehnic al Plantelor Medicinale şi Aromatice şi al Produselor Stupului lucrează în prezent la elaborarea unei noi legi a plantelor medicinale şi la o strategie naţională de revitalizare a acestui sector. Această lege, despre care se spune că va stopa jaful, va apărea în maximum cinci ani.

A fost, dar a nu mai rămas nimic

Înainte de 1990 sectorul de cercetare şi cultivare a plantelor medicinale era foarte bine organizat. Exista un Centru-pilot în cadrul Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare Fundulea care avea rolul de a selecţiona şi ameliora plantele medicinale. Prin cercetările oamenilor de ştiinţă de aici specii valoroase din flora spontană autohtonă, dar şi specii exotice aduse din alte ţări au putut fi introduse în cultură. În plus, existau 12 unităţi interjudeţene care aparţineau Întreprinderii comerciale de Stat „Plafar“, o unitate înfiinţată în anul 1949, care avea rolul de a recolta plantele din flora spontană şi de a prelucra materia primă. Rând pe rând au fost desfiinţate, iar cercetarea florei spontane a căzut în derizoriu. Potrivit datelor statistice, înainte de 1989 România a avut 40.000 de hectare cultivate cu plante medicinale. În prezent, abia dacă mai avem 4.000 hectare. Sunt  date care îndeamnă la reflecţie, mai cu seamă în contextul în care prevederile Uniunii Europene spun ca în viitor să cultivăm cât mai multe plante medicinale pentru a proteja natura, dar şi pentru că există anumite dezavantaje atunci când recoltăm din flora spontană. Unul dintre dezavantaje este că anumite plante din aceeaşi familie, chiar şi din aceeaşi specie, pot avea au un conţinut foarte ridicat în substanţă activă, în vreme ce altele nu au substanţă activă deloc. De aceea, pe viitor ar trebui să avem în vedere ameliorarea şi selecţionarea plantelor medicinale cu un grad ridicat de substanţă activă. Culturile ar trebui înfiinţate în sistem bio, folosind seminţe atent selecţionate.

Laura ZMARANDA