reclama youtube lumeasatuluitv
update 17 Nov 2019

Agricultura ecologică câştigă teren în Prahova

În acest an au fost aproape dublate suprafeţele destinate acestui sistem

Apropierea omului faţă de natură şi solicitările mereu crescânde de produse bio i-au determinat pe tot mai mulţi agricultori din Prahova să-şi extindă cu mult suprafeţele de culturi ecologice cu produse certificate, desigur, conform normelor Uniunii Europene. Potrivit unei statistici a Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Prahova, în anul acesta culturile respective au fost cu peste 50% mai mari faţă de anul anterior. Acestea au fost realizate pe mai mult de 1.800 ha de teren cu porumb, grâu, floarea-soarelui, lucernă, realizate de către peste 30 de fermieri mari şi mici din diferite zone ale judeţului. Mai mulţi dintre ei au câştigat şi o serie de proiecte cu fonduri europene. Alături de ei, au mai fost înregistraţi şi alţi fermieri, care realizează atât vin, cât şi lapte ecologic, pâine, legume în sistem protejat, fructe, precum şi miere ecologică. Anul 2014 a marcat şi o diversificare a produselor atestate, fapt ce a permis obţinerea de venituri sporite prin valorificarea produselor respective nu numai în ţară, ci şi pe piaţa europeană sau asiatică.

Produse bio, la câmpie, la deal şi la munte

Chiar dacă judeţul Prahova are o puternică vocaţie industrială, agricultura sa tinde să devină una cu adevărat performantă şi cu un puternic accent pentru realizarea cât mai multor produse bio. Acestea pot fi întâlnite deopotrivă în zona de câmpie – de la Bărcăneşti, Plopu, Filipeştii de Târg, Râfov, Ciorani, Ariceştii Rahtivani până în localităţile din Podgoria „Dealul Mare“, de la Tohani – Gura Vadului şi Vadu Săpat, la Ceptura şi Valea Călugărească, dar şi în zona colinară şi de munte, aşa cum este cazul la Telega, Şotrile, la Gornet şi la Valea Doftanei. Acestea sunt doar câteva exemple unde agricultura ecologică a prins deja rădăcini şi dă semne de dezvoltare continuă şi unde tot mai mulţi gospodari care practică agricultura familială, dar şi fermieri, se întorc la agricultura tradiţională, la produsele specifice Prahovei. În primul rând, a crescut numărul familiilor de albine în comunele de câmpie, cum este în cazul comunei Ciorani, după cum observa unul dintre agricultori Mihai Oprea, care are acum peste 170 de familii de albine. El ne mai spune că alte şapte familii din localitate îi urmează acum exemplul, apreciind faptul că apicultorii sunt sprijiniţi îndeaproape şi de specialiştii în domeniu din judeţ.

Cap de afiş la export – SC Tohani şi Cramele Hallewood

La o reuniune specială dedicată agriculturii ecologice şi desfăşurate recent la Ploieşti de către DADR şi Camera de Comerţ şi Industrie au participat numeroşi fermieri din judeţ şi din judeţele vecine, dar şi specialişti din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Aurelian Gogulescu, preşedintele CCI Prahova, a declarat că, „deşi judeţul Prahova este unul cu o puternică vocaţie industrială, agricultura sa se remarcă printr-o vocaţie ecologică pronunţată, dovadă fiind tot mai activa prezenţă europeană a exportului produselor bio. Cu deosebire la vinuri de calitate, cap de afiş sunt două mari firme de profil: SC TOHANI şi Cramele Hallewood. Aceasta din urmă a livrat pe piaţa europeană – Anglia, Germania, Austria, Elveţia, Italia, Polonia sau Japonia – peste 50.000 litri de vin.

Toate acestea reprezintă nu numai motive de satisfacţie pentru agricultorii din Prahova, ci şi un puternic îndemn pentru dezvoltarea agriculturii bio.

Cristea BOCIOACĂ

Romanţele Domnicăi Sorescu Voicu

Cum spuneam, la acest eveniment rar din viaţa bătrânilor, dar şi a Prahovei, o vizită regală fiind totuşi un privilegiu, a luat parte şi prietena revistei noastre, Domnica Sorescu Voicu, cea mai bună voce a zonei în interpretarea romanţelor. Aprecierea nu este neapărat a noastră, ci mai ales a juriului prestigiosului festival „Crizantema de aur“, prezidat la acea vreme de celebra Ioana Radu, care i-a decernat acest trofeu prin anii ’80. De altfel, Domnica Sorescu este singura „crizantemă de aur“ pe care o are judeţul, iar cariera sa poate n-a avut norocul unei anverguri naţionale binemeritate, dar a fost una lungă, de calitate şi de succes.

– Nu aş vrea ca interviul să sune a preţuire forţată pentru ceea ce faceţi, adică faptul că sunteţi prezentă de ani buni la manifestări artistice de binefacere – şi mergeţi, evident, gratuit – şi nu ştiu cum să ajungem la acest rezultat...

– Păi, eu ştiu? N-aş folosi acest termen, „gratuit“. Într-adevăr, merg fără să fiu plătită în bani, dar primesc o răsplată infinit mai mare, bucuria din ochii celor care mă ascultă, faptul că mă roagă să revin în mijlocul lor, că uneori fredonăm împreună ritmurile tinereţilor de altădată, că aduc un strop de mulţumire.

– De când mergeţi ca voluntar, haideţi să acceptăm această expresie pentru gestul dvs., la acţiuni dedicate vârstnicilor şi copiilor instituţionalizaţi?

– Acum 20-25 de ani, când lucram în armată (n.n. – Divizia 16 Apărare Antiaeriană şi Casa Armatei din Ploieşti), mergeam, împreună cu domnii generali, cu multe cadouri la casele de copii, cum se numeau atunci, şi la azilurile de bătrâni. Iar eu cântam de fiecare dată. În câteva locuri, imediat după 1990, erau condiţii îngrozitoare, inumane. Atât m-a rănit sufleteşte acest aspect încât s-a născut în mine o slăbiciune pentru bătrâni şi m-am ataşat pe loc ideii de ajutorare. Atunci am hotărât ca tot restul timpului în care mai pot cânta să fiu în mijlocul acestor oameni ori de câte ori sunt chemată. Mai târziu, m-am apropiat de Clubul Pensionarilor din Ploieşti, eu însămi fiind la pensie. Prima dată când am mers la ei am nimerit într-un moment mai vesel, am cântat împreună, s-a născut ideea înfiinţării unui cor... Apoi, la îndemnul preşedintei Sofia Cioc, s-au gândit să strângă, din puţinul lor, nişte bani, sume din care cumpără cadouri pentru rezidenţii de la Centrul Puchenii Mari, de care sunt mai apropiaţi, n-aş şti să vă spun din care motiv. Nu doar la Pucheni avem spectacole, ci şi la Mislea, Lilieşti etc. Cu Centrul Vasarely, de exemplu, condus de o fostă colegă, Gabi Chiran, colaborez de mult timp şi organizăm ori de câte ori se poate momente artistice. Între noi toţi, vorbesc şi de Clubul Pensionarilor, s-a legat o prietenie frumoasă.

– Nu pot să ratez întrebarea: cum a fost să cântaţi în faţa MSR Principesa Margareta?

– De regulă, în faţă sălii pline, indiferent cât de mare sau mică este, îmi găsesc mai uşor cuvintele. De data aceasta a fost altfel. Ţin minte o secvenţă: ascultam Europa liberă şi a fost anunţat un discurs al MS Regele Mihai I. Tata şi mama, cam de-o vârstă cu Majestatea Sa, deci au copilărit şi şi-au trăit prima tinereţe în timp de regalitate, au încremenit. S-a făcut în casă o linişte de mormânt. Erau laolaltă bucurie, respect, nostalgie. Cam aceleaşi sentimente am retrăit acum, având o aşa mare personalitate în auditoriu, cu o aşa ţinută distinsă, aproape imperială. Ca emoţie, cred că în tinereţe am mai trăit ceva similar când mă ovaţiona sala, când îmi umpleau spectatorii braţele cu flori; erau valuri de flori când vedeam sute de mâini care doreau să mă atingă. E ceva teribil de înălţător. Şi acum repet aceleaşi sentimente într-o sală cu 400-500 de pensionari care arată în felul lor unic dragostea.

– Dar aţi mai cântat în faţa altor personalităţi, gândesc. Puteţi face o diferenţă între aceste momente?

– Sigur că am mai cântat. Eram în echipa de protocol a judeţului care-l întâmpina pe Ceauşescu la vizitele sale în Prahova, mai ales la Seciu sau Vila lui Matac. Am cântat, apoi, în prezenţa unor personalităţi precum Ion Iliescu, Mircea Ionescu Quintus, Călin Popescu Tăriceanu etc. Emoţii am avut cu Ceauşescu; mă apăsau importanţa momentului, responsabilitatea pe care o aveam. Cu ASR Principesa Margareta a fost vorba despre solemnitate!

– Mă uitam că nu foarte mulţi colegi de-ai dvs. fac voluntariat de acest tip. Dvs., da. De ce?

– Sunt mulţi oameni care te judecă după preţul pe care-l ceri într-un spectacol, după locurile unde eşti invitat. Eu am mare, mare plăcere în a-l vedea pe om mulţumit, fericit!

Alteţea Sa Regală Principesa Margareta, printre rezidenţii vârstnici de la Vasarely

Mai mulţi beneficiari ai serviciilor sociale de la Centrul Vasarely, din Ploieşti, au trăit, de Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice, momente memorabile, având prilejul poate unic în viaţă de a o avea în mijlocul lor pe Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta a României. Fundaţia care-i poartă numele a inclus Ploieştiul, alături de Constanţa, pe harta programului „Niciodată singur“, instituit cu scopul singular de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă a persoanelor cu vârste de peste 65 de ani, aflate în risc de izolare socială, singurătate şi sărăcie. De 1 octombrie, Fundaţia Principesa Margareta a României a organizat campania „Flori pentru suflet“, urmând acţiunea la nivel mondial desfăşurată de Federaţia şi Asociaţia „Les petits frères des Pauvres“, prilej cu care a împărţit 5.000 de flori, intenţia finală fiind aceea de a sensibiliza publicul larg şi a-l determina să vină în sprijinul populaţiei de vârsta a III-a. În vizita regală de peste o oră, Principesa Margareta a luat loc printre gazdele sale, 20 de rezidenţi din cei 50 ai centrului Vasarely, a adresat câte o vorbă bună fiecăruia dintre vârstnici, le-a oferit flori, s-a fotografiat cu ei şi cu voluntarii de la Şcoala postliceală sanitară „Regina Maria de România“ şi cu copiii Corului „Trandafirul prahovean“ al Palatului Copiilor, condus de prof. Cristina Stănescu, şi a asistat la un scurt program artistic. Domnica Sorescu Voicu, prezentă de mai mulţi ani, ca voluntar, la acţiunile dedicate bunicilor rezidenţi în centrele de îngrijire din Prahova, a interpretat câteva romanţe şi valsuri. Momentul fiind trăit cu intensitate, întoarcerea în amintiri şi tinereţe a avut o dublă semnificaţie: mulţi dintre ei s-au născut în România monarhică, în vremea când melodiile pe care le-au murmurat alături de Domnica prindeau viaţă. Alteţa Sa Regală a declarat presei, la sfârşit: „Iniţiem aceste programe de 25 de ani în tradiţia Casei Regale şi vom continua cu nişte proiecte care să-i pună laolaltă pe vârstnici şi pe tineri, ca o socializare între generaţii. Reacţia voluntarilor este fantastică, vin lângă noi din ce în ce mai mulţi tineri. Oamenii au nevoie de speranţă, au nevoie să se simtă utili, inima lor se deschide şi apare neaşteptat de multă disponibilitate spre acest fel de acţiuni de solidaritate. Nădăjduim să ajungem cu programul «Niciodată singur» – extins, din această toamnă, şi în centrele Vasarely – în mai multe locuri din ţară, să-l multiplicăm. Am o mare speranţă că acesta va îmbunătăţi viaţa bătrânilor, o va însenina.“

Maria BOGDAN

Obiectiv turistic în Prahova. Cetatea geto-dacică de la Puchenii Mari

Veche vatră de istorie românească, Prahova se îmbogăţeşte, iată, cu o nouă şi interesantă cetate din vremea dacilor, care se constituie acum drept un atrăgător obiectiv istoric şi arheologic, pus recent în valoare în apropiere de comuna Puchenii Mari, localitate unde a fost dezvelit şi un bust al vestitului rege Decebal, printr-o largă şi impresionantă prezenţă a localnicilor, a celor din toate comunele vecine, de la Brazi, Berceni, Bărcăneşti, Râfov şi Gorgota, precum şi oficialităţilor judeţene şi centrale.

Potrivit datelor prezentate într-o cuprinzătoare lucrare documentară realizată de către Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi semnată de către arheologul Bogdan Ciupercă, acest obiectiv istoric, cercetat încă din anii de după Primul Război Mondial, mai precis în anul 1924, de către Radu şi Ecaterina Vulpe, în cadrul unui program de cercetare a antichităţilor preromane, iniţiat de către vestitul istoric Vasile Pârvan, este cunoscut în literatura de specialitate drept „dava getică de la Tinosu“. Aceasta este reprezentată de o fortificaţie amplasată pe malul stâng al râului Prahova, în apropierea Gării CFR Prahova. Obiectivul ce ocupă o suprafaţă de un sfert de hectar este înconjurat de trei râpe abrupte şi a funcţionat în intervalul secolelor III înainte de Christos şi I după Christos. Important este şi faptul că aici au fost descoperite, între altele, unelte agricole şi de uz casnic din fier (brăzdar de plug, cuţite şi coase), piese de harnaşament, piese de port şi de podoabă, un coif grecesc din bronz cizelat, de tip calcidian.

Arheologul Bogdan Ciupercă mai menţionează faptul că cu ceva timp în urmă, în perimetrul davei de la Puchenii Mari, a mai fost descoperit un tezaur monetar alcătuit din 24 de monede geto-dacice de argint. La nord-vest de cetatea de la Pucheni Mari, pe Valea Cricovului Dulce, afluent al Prahovei, a mai fost descoperită o altă cetate dacică în satul Coada Izvorului, din comuna Măneşti – Prahova.

Se crede că fortificaţia de la Puchenii Mari, precum şi cele de la Coada Malului, Gura Vitioarei, Homorâciu – dar şi altele din zona Prahovei – erau parte a sistemului defensiv al dacilor de pro­tejarea rezervelor de sare existente în partea de nord a judeţului Prahova.

Prezent la evenimentul de la Puchenii Mari, ing. Mircea Cosma, preşedintele C.J. Prahova, cel care a sprijinit ridicarea statuii marelui rege dac, i-a îndemnat pe localnici să participe mai activ la modernizarea localităţii, prin realizarea preconizatelor obiective edilitare cu fonduri europene: de alimentare a comunei cu apă potabilă, cu gaz metan şi cu canalizare, dar şi la atragerea investitorilor români şi străini, care prin prezenţa lor în parcul industrial prevăzut a fi organizat aici şi destinat înfiinţării de noi fabrici, prin care să pună în valoare marile cantităţi de produse agricole realizate în zonă.

„Astfel îl veţi putea cinsti cum se cuvine pe marele rege Decebal, care de azi stă de strajă în plin centrul comunei dvs.“, a mai spus şeful C.J. Prahova.

Statuia – ca şi fortificaţia de la Puchenii Mari – se constituie drept un important punct de atracţie pentru turişti în vreme de vacanţă.

Cristea BOCIOACĂ

Dumbrăveşti - Prahova, o comună bimilenară, hotărâtă să îşi recupereze istoria

Situată în zona centrală a judeţului, la 25 km de Ploieşti şi 15 km de Vălenii de Munte, cu o suprafaţă de 336 ha, străbătută de o mulţime de cursuri de apă: râul Teleajen şi pârâurile Vărbilău, Cosmina, Misleanca şi Glod, dar şi de DJ 102, Ploieşti-Slănic Prahova, drum care o traversează, comuna Dumbrăveştii de Prahova de azi este celebră prin istoria sa multimilenară. Cu Castrul roman de la confluenţa Teleajenului cu Vărbilăul şi Mislea, vezi cu ochii minţii construcţia fabuloasă a edificiului de apărare, din anul 101 e.n, de la Mălăieşti. Iar, puţin mai departe, înspre nord, la Poiana Coţofeneşti, sat care aparţinea pe vremuri comunei, iar azi de comuna vecină, Vărbilău, acum 87 de ani a fost descoperit faimosul Coif de aur de la Coţofeneşti.

Comuna, alcătuită din şase sate cochete de munte: Găvănel, Mălăieştii de Sus, Mălăieştii de Jos, Sfârleanca, Plopeni Sat şi Dumbrăveşti, dă semne de înnoire aproape la fiecare pas. Alături de şantiere de investiţii pot fi observate şi şantiere arheologice, nouă la număr, prin care se are în vedere realizarea unei zone de activităţi ştiinţifice şi de recreere pentru populaţie şi vizitatori.

Dumbrăveştii este o comună bogată în păduri şi livezi, dintre care o parte în sistem intensiv. Alternanţa lor se înfrăţeşte într-un peisaj care încântă ochiul, aşijderea caselor noi, cu coloritul lor care aminteşte de cel al sării din zonă. Iar turlele moderne ale sondelor stau de strajă deasupra livezilor şi păşunilor, anunţând existenţa aici a mai multor rezerve minerale de petrol, de gaze naturale şi sare. În jurul satelor pot fi văzute parcuri de sonde, separatoare şi rezervoare de petrol.

În căutarea originilor aşezării

Un edificiu mare, modern, Primăria domină centrul comunei. Ne întâmpină un bărbat înalt, cu ochii vii, cu o voce puternică, binevoitor. Este primarul Valentin State, pregătit să ne vorbească de istoria comunei. Ne spune că Dumbrăveştiul are o existenţă bimilenară, aşezarea fiind atestată, înainte de toate, de castrul roman de la Mălăieşti de la începutul secolului al II-lea al erei noastre, iar, mai apoi, şi de primii Basarabi . În 1429 Dan al II-lea întăreşte stăpânirea satului Ciobăneşti (azi dispărut) şi Poienile Vărbilău (acolo unde în 1927 a fost descoperit celebrul Coif de aur de la Coţofeneşti).

Comuna era şi rămâne un punct de reper pe vechiul Drum al Sării, motiv pentru care primarul îşi doreşte să recupereze istoria localităţii. De mai mulţi ani a pornit prin ţară şi pe la vecini să descopere rădăcinile... istoriei locale şi cum s-a ajuns să existe mai multe sate cu numele de Mălăieşti. Colecţionează documente, cercetează arhivele. A ajuns şi la Veneţia pentru asta. El este sigur că cele două sate Mălăieşti, componente ale comunei, au fost atestate cam în aceeaşi perioadă ca şi alte trei sate cu acelaşi nume, Mălăieşti, din Basarabia, ba şi altele, aflate dincolo de Nistru. Şi o face cu perseverenţă, prin înfrăţirile de dată recentă între Dumbrăveşti şi acele localităţi din Basarabia, cu care a stabilit şi programe comune de dezvoltare.

Drumul lung al dezvoltării economice şi edilitare a comunei...

Statisticile de dată recentă arată că, începând cu 1990, comuna Dumbrăveşti a cunoscut o dezvoltare în plan economic, social şi cultural. În perioada trecută au fost realizate mai multe investiţii, în plan edilitar-gospodăresc. Două centre culturale, două centre medicale, apă la robinet pentru toţi cei 3.700 de săteni, astfel că azi fiecare sat are drumuri bune asfaltate, dar şi trotuare de-a lungul străzilor, şcoli şi grădiniţe modernizate şi dotate corespunzător.

Mai nou, s-a construit o sală de utilitate publică la Plopeni Sat, cu cămin cultural şi bibliotecă, precum şi cu un dispensar uman. Suma cheltuită de administraţia locală trece de 200 miliarde lei vechi, la un buget local de numai 43 miliarde. Dar construcţiile gospodăreşti continuă şi azi cu poduri şi podeţe peste cursurile de apă din comună, cu asfaltări de drumuri etc.

Primarul, însă, nu pare mulţumit de modul cum este susţinut la accesarea fondurilor europene. Dă exemplu canalizarea care trenează de vreo doi ani, cu o valoare de zece milioane euro, obiectiv care se tot amână. Asta ca să nu mai vorbim de introducerea gazului metan, care, de asemenea, întârzie. Drept urmare, investitorii străini vin şi... pleacă.

„Vin la noi investitori din China şi Coreea, arată primarul Valentin State, care vor să facă fabrici de tractoare şi de alte utilaje agricole, italieni dornici să înfiinţeze o fabrică de prelucrare a fructelor, vin chiar şi investitori germani, interesaţi de Dumbrăveşti. Degeaba. Nu avem gaz metan, mai spune primarul Valentin State. Până atunci, ce să facem? Căutăm să-i susţinem pe meşterii locali în prelucrarea lemnului, care are o tradiţie de peste două sute de ani.“

Rudarii fac demonstraţie de buni meseriaşi

La Plopeni Sat trăiesc de peste două sute de ani câteva sute de rudari veniţi din Oltenia. Cei mai mulţi dintre ei sunt meseriaşi din tată în fiu în realizarea de obiecte din lemn. Ei confecţionează mese, scaune, linguri, furculiţe, ceaune şi copăi, diferite alte vase de tot felul, până la albii şi lavoare. Mai confecţionează şi mobilier din răchită galbenă, dar şi butoaie de toate felurile, tocitori. Fac şi mături, onorând orice comandă pentru a-şi rotunji veniturile. Mai mult de 60 de oameni, prin obiectele măiestrit lucrate pe care le oferă în tot timpul anului, aduc faimă localităţii. Când sunt întrebaţi ce sunt ei nu ezită să spună ferm: „Noi suntem români!“ Între ei se află şi Nicolae Badea, un om la 79 de ani, binecunoscut pentru mulţimea de obiecte din lemn pe care le confecţionează.

Aceştia se alătură efortului colectiv al comunei de a deveni o importantă localitate turistică fiindcă aici există un mare sit istoric cu castru roman, băile romane de la Mălăieşti, dar şi alte nouă situri arheologice care se cuvin a fi cunoscute.

Tocmai pentru a apropia vizitatorul de zonele cuprinse în curs de cercetare arheologică sau de restaurare, primăria va susţine realizarea unei zone cu reconstituiri de clădiri în care să se poată desfăşura activităţi didactice şi de recreere. Astfel, Dumbrăveşti poate deveni o localitate turistică importantă din Prahova şi din ţară.

Cristea BOCIOACĂ

Mistreții amenință culturile prahovenilor

Interviu cu ing. Valeriu Bolgiu, directorul AJVPS Prahova

În componenţa faunei bogate a judeţului, alături de 1.348 căpriori, 81 de cerbi, 10.432 de iepuri, 3.671 de fazani şi de multe alte specii, există azi un număr tot mai mare de mistreţi. Aceştia din urmă, însă, spre deosebire de celelalte animale, provoacă mari pierderi de recoltă, tot mai mari de la an la an. În 2014 mistreţii au adus pagube însemnate multor culturi de primăvară. Şi, cum aceştia sunt o specie protejată prin lege, ne-am adresat ing. Valeriu BOLGIU, directorul Asociaţiei de Vânătoare şi Pescuit Sportiv-AJVPS Prahova, care ne-a acordat interviul de faţă.

– Domnule director, sătenii din judeţ se întreabă de ce s-a ajuns aici.

– În anul 2014 efectivele de mistreţi evaluate în cadrul AJVPS Prahova erau de 995 exemplare, faţă de 800 exemplare în anul 2013. Din acest număr a fost aprobată o cotă de recoltă de numai 303 exemplare în anul 2013 şi de 365 exemplare în acest an, în condiţiile în care noi am solicitat o cotă de 425 exemplare. Reducerea acestui număr de către Ministerul Mediului nu are nicio justificare, astfel că presiunea pagubelor produse de către aceştia este foarte mare. Toată lumea ştie că efectivele de mistreţi au crescut constant în ultimii ani, asta şi ca urmare directă a condiţiilor favorabile de mediu, dar şi a măsurilor noastre de combatere energică a braconajului şi gospodăririi fondului cinegetic al AJVPS Prahova. Noi, împreună cu vânătorii, facem eforturi considerabile să ne încadrăm în cota stabilită de minister în fiecare an, chiar dacă avem multe exemplare care provoacă mari pagube de recoltă. Am solicitat, cu insistenţă, extragerea tuturor exemplarelor de mistreţ care produc pagube şi în afara sezonului de vânătoare în zonele unde ne-au fost semnalate asemenea evenimente.

Chiar dacă în ultima perioadă aprobările ne-au venit cu mai multă promptitudine şi am putut extrage acele exemplare care produc pagube, am avut până acum şi o situaţie în care, la solicitările noastre la autorităţi, aprobările au venit foarte târziu, după trei luni. Comentariile sunt de prisos. În conformitate cu HG nr.1679/10 obligaţia proprietarilor este aceea de a asi­gura paza culturilor agricole şi silvice. Pe de altă parte, gestionarii fondurilor au datoria de a respecta cota de recoltă anuală a mistreţilor şi îndrumarea proprietarilor de a se îngriji de hrana complementară a vânatului.

– Care sunt localităţile din judeţ unde au fost semnalate pagube cauzate de către mistreţi şi care este cuantumul acestora?

– Am avut semnalări numeroase din partea sătenilor, dar şi a primăriilor de la Gornet Cricov, Şoimari, Brazi, Poseşti, Teişani, Gura Vitioarei, Puchenii Mari, Bărcăneşti, Aricestii Zeletin şi altele. În fiecare caz în parte o comisie convocată de primarul localităţii s-a deplasat în zona afectată, a făcut constatări şi a dispus măsuri concrete, atât pentru proprietar, cât şi pentru gestionar. În toate cazurile, însă, s-a constatat că proprietarii nu luaseră toate măsurile legale care erau prevăzute în anexa nr. 3 din HG 1679/2008. Noi, gestionarii, am venit, atât cât ne permite legea, în sprijinul proprietarilor de culturi agricole. Însă nu trebuie uitat că la nivelul AJVPS Prahova avem doar un paznic de vânătoare la 8.000 de hectare. Asta înseamnă teritoriul mai multor comune, arondate unui fond cinegetic. Personal cred că s-a înţeles greşit că noi, AJVPS, trebuie să păzim culturile agricole din judeţ. Or, potrivit legii, aceasta este obligaţia proprietarilor terenurilor agricole şi silvice. Cât priveşte pagubele, acestea sunt serioase, chiar dacă nu s-a definitivat o asemenea situaţie.

– Ce se poate face, totuşi, pentru diminuarea aces­tor pagube de către membrii AJVPS Prahova?

– Obligatoriu trebuie respectate prevederile legii de către toţi gestionarii fondurilor cinegetice şi, deopotrivă, şi de către proprietarii de terenuri agricole.

– Atunci înseamnă că mare lucru nu se va putea face, iar mistreţii vor distruge culturile agricole fără nicio oprelişte. Nu s-ar putea, oare, să fie realizate parcuri închise cu garduri electrice şi împuş­carea animalelor care fac de obicei pagube?

– Închiderea terenurilor în vederea practicării vânătorii şi creşterii mistreţilor este posibilă. Numai pe suprafeţe mici, în comparaţie cu dimensiunile mari, destul de mari ale fondurilor cinegetice. A se vedea ţarcul de vânătoare de la Balc, faimos prin acţiunile de vânătoare organizate de către Ion Ţiriac. Desigur, se poate împrejmui cu gard electric fiecare cultură agricolă şi silvică, fiecare proprietate expusă de către asociaţiile de proprietari de teren agricol. Am văzut asta în multe locuri din ţară, îndeosebi în Transilvania şi Moldova. Aşadar cred că unde acest sistem a fost adoptat şi pagubele sunt mult reduse, până la zero.

– Ce poate face atunci Ministerul Mediului, Guvernul României, dar şi alte organisme de stat în domeniu pentru protecţia ţăranilor, şi aşa săraci, atacaţi de haitele de mistreţi care invadează culturile agricole?

– În primul rând, cred că autoritatea centrală care răspunde de silvicultură la nivel naţional trebuie să accepte că există această problemă, aceea a atacului mistreţilor asupra culturilor agricole. Aceasta este una reală şi îngrijorătoare. Este nevoie de rezolvarea ei urgentă, evident şi prin dialog între părţi. În al doilea rând, cred că gestionarii fondurilor cinegetice, alături de reprezentanţii proprietarilor de terenuri agricole şi silvice, dar şi ai comunităţilor locale trebuie să înţeleagă că există o legislaţie în acest domeniu şi cu toţii să găsim cele mai bune soluţii şi nu vinovaţii.

Personal am o experienţă în acest sens. Cu ceva timp în urmă, în comuna Vadu Săpat am fost sesizaţi că mistreţii produc pagube mari culturilor agricole. Ne-am deplasat la faţa locului şi am constatat că o parcelă de circa 25 ha, păzită de proprietari, era neafectată, iar alături, o altă parcelă, de aceeaşi, suprafaţă, nepăzită, era complet distrusă. Comentariile sunt, aşadar, de prisos.

– Este cazul unor măsuri asemănătoare şi în cazul ursului brun? Dacă da, atunci ce anume poate fi şi trebuie făcut?

– Ursul brun face obiectul altor formalităţi şi evaluări, deoarece este o specie strict protejată, iar despăgubirile se suportă direct de către Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi nu de către gestionarii fondurilor de vânătoare.

Cristea BOCIOACĂ

La Albeşti Paleologu - Prahova, visele sătenilor se topesc în lipsa investitorilor

O comună, mai multe sate, foarte mulţi oameni şi o singură poveste… O poveste a speranţei dată de vise împletită în cele din urmă cu iedera decepţiei. Albeşti Paleologu, comună mare, din Câmpia Prahovei, cu 5.683 de locuitori, cu o vechime de peste patru secole.

Comuna se află într-o zonă geografică aparte, având o importantă zestre edilitară – patru şcoli generale, patru grădiniţe, trei dispensare medicale, toate în grija unor oameni harnici şi pricepuţi care s-au distins de-a lungul anilor prin reuşite remarcabile. Însă, de ceva vreme, zodia norocului pare să fi apus pentru Albeşti Paleologu. Cine nu cunoaşte locurile pe care este plasată această comună cu patru sate trebuie spus că se întinde pe malurile râului Cricovul Sărat, la ieşirea acestuia din Subcarpaţii de Curbură. În plus, este la o răscruce de drumuri, fiind în legătură cu cele patru zări, fiind străbătută de Şoseaua Naţională – DN1B, care leagă Ploieştiul de Buzău, şi de calea ferată, care face legătura directă cu Moldova. Din centrul aşezării, spre stânga, se ramifică şoseaua judeţeană, care duce pe Valea Cricovului, la Urlaţi, Iordăcheanu, Gornetul Cricov, Apostolache, Sângeru şi Lapoş. Şi, de aici, mai departe, la Cislău, în judeţul Buzău.

Ei, bine, deşi comuna aceasta, practic, ţine calea trecătorilor grăbiţi, cel puţin cu trei benzinării şi cu alte puncte de popas, puţini se opresc totuşi cu gând de a afla câte ceva despre viaţa sătenilor. Cu toate acestea, mai în glumă, mai în serios, comuna Albeşti Paleologu se află azi în zodia sărăciei, fapt evident în primul rând pentru localnici.

Frământările primarului Nicolae Popescu...

Aflat la al treilea mandat în fruntea comunei, Nicolae Popescu, cunoscut de altfel ca un om energic şi inimos, dornic să asigure localnicilor elemente fireşti ale civilizaţiei, nu îşi explică de fel de ce comuna sa are de atât de multă vreme un buget mai mult decât modest în 2014, de numai 12,5 miliarde de lei vechi. Şi astăzi declară celor dispuşi să-l asculte că îl doare mult starea precară a comunei, pe care o păstoreşte de mai bine de zece ani. „Nouă ne trebuie azi ca pâinea caldă investitori. Reclamă am făcut peste tot. Ne-am prezentat opţiunile. Chiar şi în mai multe ţări europene, printre care Germania şi Austria. Nimeni nu s-a oprit şi pe la noi. Ştim, desigur, că în zona noastră există trei parcuri industriale, atrăgătoare pentru investitori: la Urlaţi, la numai patru km, la Mizil şi la Ciorani. Avem un teren de câteva zeci de hectare, propice, cu utilităţile necesare. Totuşi, investitorii ne ocolesc. De asta avem mare nevoie de ei acum. De bani, de locuri de muncă, fiindcă şi la noi, ca peste tot, numărul şomerilor şi al asistaţilor social creşte continuu. Ăsta-i azi necazul nostru. De aceea schimbarea la noi nu s-a făcut cum trebuia. Marile firme de la noi dau să moară – Semina Albeşti este în insolvenţă, unitatea avicolă este pe cale să se închidă. Singura unitate, încă în funcţiune, Complexul de berbecuţi, exportă în mai multe ţări. Aşadar, investiţii mai serioase nu avem la nivelul comunei. Noroc că mai avem oameni care lucrează, ca pe timpuri, la Urlaţi şi la Ploieşti. Nu am o evidenţă prea clară, dar eu cred că 20% din populaţia activă are un loc de muncă. Aşa că, neavând încotro, mulţi săteni au plecat la lucru în Italia, Spania şi în alte ţări. Şi fata mea lucrează departe, în Dubai, de şase ani!“

Proiecte de investiţii care se destramă...

Întrebat ce se întâmplă cu marile proiecte ale comunei: extinderea apei potabile în toate satele, introducerea gazului metan, modernizarea căminului cultural, asfaltarea tuturor străzilor din localitate şi de ce aceste investiţii trenează sau sunt mereu amânate, edilul comunei declară că situaţia aceasta se explică prin insuficienţa cronică a fondurilor băneşti.

„Suntem nevoiţi ca să facem ceva, să tot stăm cu mâna întinsă la Consiliul Judeţean şi la Guvern. Să facem rost de ceva bani. Uite, de curând, am primit, prin bunăvoinţa Consiliului Judeţean, 17 miliarde lei vechi ca să aducem gazul metan. Numai în trei sate, însă. Este adevărat, avem peste 300 de cereri de racordare, dar treaba nu prea merge cum am dori. Şi, tot din lipsă de bani, extinderea reţelei de apă potabilă este o mare problemă. Azi avem apă la robinet doar în satul de centru. Deci, la mai puţin de 2.000 din cei peste 5.000 de locuitori. În Albeşti Paleologu avem apă, şi ziua şi noaptea. Alţii se folosesc şi de fântâni. În satul Albeşti Muru, sat mare, nu avem apă. Aşa cum nici la Cioceni, sat care nu va avea prea curând nici gaz metan. De aceea cerşim bani de peste tot. Batem pe la toate uşile. Fără un buget solid nu se poate face prea mult.“

Multe dintre visele sătenilor se destramă văzând cu ochii, fără să aibă parte, măcar, de vreo altă promisiune! Cât de mică…

„Poate vă întrebaţi de ce nu apelăm la fondurile europene, zice înciudat primarul Nicolae Popescu. De trei ani ne tot chinuim să accesăm bani europeni pentru alimentarea cu apă şi canalizare doar pentru satul Cioceni şi nu am reuşit încă. Avem promisiuni de la Guvern. Nu ştiu când vom rezolva. Am fost recent la APDRP Târgovişte, ni s-a aprobat proiectul, avem contractul de finanţare semnat. Acum, însă, am dat de alt necaz. E vorba de devizul de 92.000 euro care a fost greşit. Va trebui refăcut. Cu alţi bani. Dar chiar şi aşa, de va fi gata curând devizul, nu am identificat firma care să execute lucrarea. Nu mai ştim încotro să o mai apucăm. Şi, colac peste pupăză, firma de salubritate, din cauza unor săteni, care refuză să contracteze lucrarea, a intrat în insolvenţă. În felul acesta o parte dintre săteni au reînceput să ducă gunoiul la gârlă ori la marginea satului. Ne întoarcem de unde am plecat.“

Noroc cu câmpul şi cu animalele...

Consilierul agricol al Primăriei, Maria Tudor, ne spune că toate cele 3.848 ha de teren arabil sunt lucrate, iar pierderile de după ploi sunt mici. În acelaşi timp, grâul, pe aproape 1.000 ha, loturile semincere arată bine în acest anotimp. La fel şi orzul, rapiţa, dar şi porumbul cultivat pe aproape 800 ha, ca de altfel şi cele 500 ha de floarea-soarelui. După primele estimări, toate anunţă recolte bune, poate chiar şi mai bune decât ne aşteptam. „Avem 12 societăţi agricole de profil şi alte 12 persoane fizice autorizate care lucrează bine pământul. Numai că oamenii nu sunt prea mulţumiţi, fiindcă au tot crescut cu mult cheltuielile şi nu prea văd să aibă un profit cât de cât... Din fericire, mai spune consilierul agricol, în comună există multe animale: 471 de taurine, peste 4.500 de ovine, 170 de cabaline şi multe, foarte multe păsări. În plus, avem şi câteva brutării, unde se oferă pâine. Da! Pâine avem, din fericire! Ce am mai dori să aflăm care va fi preţul pe care-l aşteptăm după recoltare!“ Dar, până una-alta, Primăria continuă să aştepte investitorii. Altfel, visele sătenilor din Albeşti Paleologu vor rămâne, ca şi până acum, doar vise! Ar fi mare păcat!

Cristea BOCIOACĂ

Cu gândul la banii europeni, livezile prahovenilor îşi continuă declinul

An de an în Prahova, zonă cu o îndelungată tradiţie pomicolă şi cu un potenţial de producţie pe măsură, livezile sunt tot mai puţine, iar producţia de fructe în continuă scădere. De la peste 18.000 ha în anii ’90 s-a ajuns acum la mai puţin de jumătate, adică la 9.664 ha, de la care în anul trecut au fost obţinute cu greu 4.000 tone de fructe. Asta pe ansamblul judeţului! Situaţia este de-a dreptul dramatică în oricare dintre cele şase bazine pomicole: Băicoi, Breaza, Măgurele, Mizil, Vălenii de Munte şi Ştefeşti, bazine în care refacerea şi înnoirea plantaţiilor se fac cu încetinitorul. Astfel că în ultimii ani au fost realizate abia 341 ha de plantaţii noi, dintre care în 2013 doar şase hectare.

Resemnarea este mare şi în cadrul oficialităţilor, dar şi a pomicultorilor, care nu văd o ieşire decât odată cu primirea de fonduri pe măsură, eventual bani europeni. Situaţia apare şi mai delicată, cu atât mai mult cu cât în judeţ există o mare unitate de procesare a fruc­telor la Vălenii de Munte, care este nevoită să importe materia primă necesară. Iată că s-a instalat o resemnare care nu anunţă nimic bun.

O primăvară fără nicio livadă nouă

Faptul ni-l confirmă însuşi directorul în exerciţiu al Direcţiei agricole judeţene, ing. Aurel Anghel, în aceste zile transferat pe aceeaşi funcţie la Direcţia Agricolă Giurgiu.

El ne spune că acum, la vreme de primăvară, nu există semnale din judeţ de înfiinţare a unor noi plantaţii, astfel că declinul pomiculturii judeţului va continua. Sătenii îşi plantează pomi doar prin curţile lor şi cam atât. Pentru anul în curs, deci şi pentru toamnă, nu s-a primit nicio solicitare pentru aprobarea înfiinţării unor noi plantaţii. Nici de la persoane fizice şi nici de la ferme de profil din judeţ.

Întrebat de ce se întâmplă astfel, interlocutorul nostru declară că toată lumea aşteaptă ca în toamnă să se declanşeze o acţiune de reconversie a livezilor cu bani europeni. Dar că nimeni nu ştie exact care va fi momentul şi nici suprafeţele de pomi care ar putea fi realizate în judeţ. Nici cine anume are în vedere acum realizarea unor posibile proiecte de înfiinţare a unor viitoare livezi şi nici de unde vor putea fi asiguraţi puieţii; unica pepinieră din judeţ, cea de la Zamfira-Lipăneşti, nu va putea oferi decât o parte din necesarul de material săditor pomicol de calitate. Faptul atestă, aşadar, situaţia dramatică din acest sector şi neputinţa celor care-l coordonează de a schimba, în vreun fel, situaţia existentă.

Fructele amare ale indiferenţei

Aceasta se observă cel mai bine astăzi la piaţă, acolo unde cu greutate mai găseşti fructe oferite de pomicultorii din Prahova ori de cei din judeţele vecine (Dâmboviţa, Buzău şi Vrancea). Aproape tot ceea ce se oferă provine din felurite ţări exotice sau din alte ţări de pe continentul european. Mai mult, unica unitate de procesare a fructelor de la Vălenii de Munte, în urma vizitelor şi a întâlnirilor avute aici de către Ambasadorul Poloniei, a tot primit asigurări că va putea primi mari cantităţi de fructe din judeţ. Şi în acest an şi în viitor! Faptul, desigur, nu s-a întâmplat şi nu prea sunt semne să se întâmple prea curând. Între timp fabrica continuă să importe mari cantităţi de fructe, atât din Polonia, Germania, Bulgaria, cât şi din alte ţări europene. Nu ne dăm seama dacă este vorba de resemnare sau de indiferenţă ori, şi mai grav, de lipsă de înţelegere din partea celor care coordonează acest domeniu de importanţă majoră a agriculturii judeţului. Chiar dacă nu punem la îndoială buna lor credinţă.

Revenind la DADR Prahova, ing. Neli Uşurelu, de la compartimentul de profil, ne spune că s-ar putea ca în 2014 să existe posibilitatea ca producţia de fructe din judeţ să fie una ceva mai bună, însă nu cu mult mai mare faţă de cea din anul anterior deoarece acum toată lumea stă cu ochii aţintiţi doar la fondurile europene, aşteptate fie în vară, fie în toamnă, fonduri destinate reconversiei livezilor. Nimeni nu ştie însă când vor veni acestea şi nici cine vor fi primii beneficiari. Ce se va întâmpla dacă acestea vor mai întârzia? Atunci, cu siguranţă, declinul pomiculturii judeţului va continua. Cu consecinţele de rigoare.

Cristea BOCIOACĂ

Investiţii mult aşteptate în satele prahovene

Zilele de început de primăvară au marcat la noi demararea unei mari investiţii în infrastructura satelor din Câmpia Prahovei. A fost momentul când Asociaţia de dezvoltare intercomunitară Util Serv Gaz 2010 a început lucrările la investiţia „Înfiinţare distribuţie gaze naturale în zece comune“, cu o importantă pondere în economia judeţului. Investiţia va asigura, printr-o reţea de distribuţie, de aproximativ 140 km, gaze naturale pentru 55.000 locuitori şi 400 obiective de interes social-cultural, agenţi economici şi instituţii publice. Acesta este un al doilea tronson de distribuţie a gazelor naturale, care face parte dintr-un amplu proiect, „Dezvoltare reţea gaze naturale în zona de sud a judeţului Prahova“, unul dintre cele mai complexe proiecte ale administraţiei judeţene, cu impact major asupra acestei zone a judeţului.

Proiectul este sprijinit financiar de către Consiliul Judeţean Prahova, cu 1,2 milioane lei, iar investiţia este cotată la 7 milioane de euro. Termenul de finalizare a investiţiei este de 36 luni, prioritate având localităţile din zona DN1, Puchenii Mari şi Balta Doamnei. Prin această mare investiţie se va putea asigura o dezvoltare economică puternică a zonei atât prin realizarea unor activităţi conexe, cât şi a serelor legumicole, dar şi a unor întreprinderi mici şi mijlocii, iar zona va deveni mult mai atractivă pentru potenţialii investitori, a căror prezenţă este deja anunţată.

Un dialog cu dl Cătălin Ivan, directorul unităţii constructoare, ne convinge că termenele de punere în funcţiune sunt realiste şi, cu siguranţă, acestea vor putea fi respectate. Cât priveşte debitul de gaz pe perioada iernii, va fi suficient pentru toată lumea.

Mare bucurie pentru sătenii din Puchenii Mari

La Puchenii Mari primarul Sorin Constantin, pur şi simplu, exultă în faţa realizării acestui proiect, care devenise legendă de mai bine de un deceniu, de când se tot vorbeşte de introducerea gazului metan în această localitate, unde oamenii au contribuit şi financiar la realizarea proiectului amintit.

„Parcă nici nu ne vine să credem că se va întâmpla aşa ceva. Este o mare bucurie pentru legumicultori, dar şi pentru fabricanţii de sobe de teracotă din satul Odăile, care prin această măsură vor putea da măsura priceperii şi onorării comenzilor primite, în timp. Această puternică tradiţie locală va avea de acum dimensiuni mai mari, vor fi create noi şi noi locuri de muncă. Asta ca să nu mai vorbim de investitori, care aşteaptă momentul introducerii gazului metan, ca şi al apei potabile şi al canalizării.“

Important este faptul că se aşteaptă ca lucrarea să fie dată în folosinţă în luna septembrie a.c.

La Balta Doamnei legumicultorii încă speră

Vasile Dascălu, primarul comunei de peste trei decenii, ne declară că este mai mult decât fericit de introducerea gazului metan, precum şi a extinderii reţelei de apă potabilă.

„Ştiţi că la noi cultura legumelor în solarii este o tradiţie îndelungată. Avem cel puţin 120 ha de cultură protejată. Toată lumea ne ştie pentru asta.

Oamenii realizează în solarii cel puţin două culturi pe an. Unii o obţin şi pe cea de-a treia. Ei, bine, unii dintre săteni, în dorinţa de a câştiga timpurietate la aceste culturi, mai ales acum, primăvara, au probleme din cauza fluctuaţiilor de temperatură.

Aplică foarte bine tehnologiile de cultură, seminţe selecţionate, irigarea la picătură şi altele. Dar zilele friguroase le dau mari emoţii. Au sobiţe în solarii, dar asta nu este îndeajuns. Acum gazul metan le va permite să aibă temperaturi constante. Nu vor mai avea pierderi. Vor putea avea o bună timpurietate. Va fi bine, iar lumea va fi fericită.“

Asta va fi şi în comunele vecine, care sunt cuprinse în acest proiect, de introducerea gazului metan: la Gherghiţa, Drăgăneşti, Olari, Dumbrava, iar în perspectivă şi în satele comunei Râfov. Iată cum o investiţie a judeţului va îndulci mult viaţa la ţară în zona sudică a Prahovei. Şi nu numai!

Cristea BOCIOACĂ

Cum a ajuns un liceu de la ţară să ia faţa multora de la oraş

Situată în zona nordică a judeţului, la 30 km de municipiul Câmpina, comuna Valea Doftanei este cunoscută ca una dintre cele mai atrăgătoare staţiuni agromontane din judeţul Prahova, cu o mulţime de peisaje mirifice şi cu păduri seculare. În aproape toate cele 3.000 de gospodării se produce de secole celebra caşcavea şi o gamă largă de produse lactate. Aici există azi o renumită unitate şcolară cu o îndelungată tradiţie – Liceul tehnologic Carol I. O şcoală modernă, atrăgătoare, cu săli de clasă multifuncţionale, cu laboratoare de fizică, chimie, geografie şi informatică, bine dotate.

În prezent şcoala aceasta cuprinde atât învăţământul primar, gimnazial, cât şi cel liceal. Cele 18 săli de clasă dispun de laptop, videoproiector, sistem audio şi ecran de proiecţie. Laboratorul de informatică, spre exemplu, are 30 de calculatoare, iar cabinetul multimedia, alte 25. Mai găsim o sală de sport, un centru de documentare şi informare cu dotări ultramoderne şi o bibliotecă cu peste 10.000 de volume. Aici învaţă 639 de elevi, coordonaţi de 41 cadre didactice, cele mai multe fiind din localitate. Cea dintâi şcoală a fost înfiinţată aici în 1838 şi a funcţionat, cu unele întreruperi, până în zilele noastre. Şcoala a devenit din 2011 Liceul tehnologic „Carol I“, cu profil de turism, alimentaţie şi mecanică.

Pasiune, dăruire, performanţă

Ei bine, Liceul din Valea Doftanei, prin rezultate excelente la învăţătură şi prin prezenţă activă la olimpiade şi la multe alte concursuri şcolare naţionale, ocupă unul dintre primele 10 locuri dintre cele 50 unităţi de profil din judeţ. Cum s-a ajuns aici ne explică prof. Steluţa Elena Pralea, directorul liceului.

„Sunt aici de aproape 20 de ani. Elevii, aproape în totalitate localnici, au cultul muncii din familie şi nu se pune problema abandonului şcolar, iar profesorii, majoritatea tot localnici, fac dovada competenţei şi a efortului lor, se remarcă la numeroase concursuri şi olimpiade, mărturie stând zecile de diplome, până la cea de Excelenţă, acordată de Ministerul Educaţiei Naţionale. Menţionez şi implicarea elevilor noştri într-o serie de proiecte naţionale, între care şi cu finanţare europeană: «Fundamentarea managementului conservativ şi partici­pativ al siturilor Natura 2000 – Pădurea seculară Glodeasa şi Lacul Bălbăitoarea», dar şi proiectul POSDRU, cu acţiunea: «Pregătiţi pentru piaţa muncii». Iar, pe plan internaţional, şcoala noastră s-a remarcat şi printr-o serie de proiecte cu finanţare europeană, derulate în parteneriat cu şcoli de profil din ţară, dar şi din Polonia, Bulgaria, Turcia, Anglia şi altele de pe continent.“ Evident, aceste reuşite notabile arată deopotrivă pasiunea şi dăruirea cu care se lucrează în şcoală, astfel că performanţa nu întârzie să apară.

Şcoala are parte de tot sprijinul primăriei

Primarul ing. Ion Manea declară că, pe lângă alocaţia de o sută de mii lei, bani viraţi liceului din bugetul local si destinaţi burselor (123 elevi de liceu primesc astfel de stimulente), primăria mai asigură şi alţi bani pentru dotări materiale şi pentru cheltuieli cu întreţinerea. Are şi motive să o facă, dacă avem în vedere că aproape 70% dintre liceeni intră la facultate, iar mulţi dintre cei rămaşi ocupă fie locuri la cele 30 de pensiuni agroturistice din comună, unde de altfel fac practica şcolară, fie la alte firme din Câmpina. Sigur, mai sunt şi unii fără un loc de muncă, numai că aceştia nu şomează, ci se integrează uşor în rândul gospodarilor de renume din sat, sporind astfel faima comunei Valea Doftanei.

Cristea BOCIOACĂ

„Alunecările de teren au ajuns o veritabilă fatalitate!“

În 22 de localităţi din Prahova pământul continuă să o ia la vale, iar autorităţile tot aşteaptă bani de la Ministerul Agriculturii. Ploile din această primăvară au provocat în mai multe zone ale ţării grave inundaţii şi alunecări de teren. În Prahova acest fenomen a afectat 22 de localităţi din zona colinară şi din cea de munte. De la Azuga şi Breaza, la Boldeşti – Scăeni, de la Telega la Chiojdeanca, la Cornu şi Bertea, la Şotrile şi Valea Doftanei pot fi văzute imagini dezolante ale mişcării pământului. Au fost afectate nu doar terenuri agricole şi păşuni, ci şi numeroase drumuri, case şi străzi, obiective turistice, punând în pericol şi vieţile oamenilor. Astfel, judeţul ocupă azi primul loc pe ţară la stricăciuni de acest fel. Pagubele au fost inventariate, însă acţiunile necesare întârzie.

Interviu cu ing. Dumitru Bolocan, director ANIF, filiala Prahova

– Care sunt problemele la nivelul judeţului şi cum pot fi ele rezolvate?

– În Prahova există amenajări de combatere a eroziunii solului pe mai mult de 35.000 ha, dintre care o mare parte au fost afectate acum puternic de precipitaţiile din primăvară. Noi cunoaştem bine această situaţie, de aceea am întocmit şi trimis Ministerului Agriculturii o notă de fundamentare, cu solicitarea fondurilor necesare.

– Despre ce lucrări vorbim?

– Este vorba de lucrări specifice de combatere a eroziunii solului la Chiojdeanca – Salcia, la Breaza – Proviţa de Sus şi la Telega – Meliceşti, acolo unde sunt şi mari probleme cu alunecările de teren. Mai avem în vedere, ca pe o mare urgenţă, la Azuga, o zonă unde va fi realizată Autostrada Ploieşti-Braşov. Dacă în primul caz ne-ar fi necesare circa două milioane lei, în cel de-al doilea suma este destul de mare, 4,5 milioane de euro. În principal, fonduri europene. Mai avem în vedere şi alte zone din judeţ, între care Cornu, unde recent au fost şi mari distrugeri...

– Apropo de comuna Cornu, o localitate turistică unde şi-au ridicat case numeroşi bucureşteni şi ploieşteni, primarul, dl Cornel Nanu, ne-a spus că aici distrugerile au fost foarte mari atât în localitate cât şi în împrejurimi, iar din vechea amenajare de CES, realizată acum câţiva ani, s-a cam ales praful...

– Ştim bine situaţia de la Cornu. Primarul, însă, nu ne-a trimis până acum nicio informare pe această temă, ca să vedem ce putem face noi. Ştim că vechea amenajare a fost realizată prin CJ Prahova, şi nu de către ANIF, şi din ea n-a mai rămas acum nimic. Multe drumuri şi străzi sunt grav afectate, chiar şi drumul către Mănăstirea Cornu. Aşteptăm o informare şi vom vedea. În orice caz, acum nu cred că vom mai putea face prea mult.

– ­Totuşi, care sunt priorităţile instituţiei pe care o reprezentaţi?

– Există un plan de priorităţi. Aşa cum situaţia o cere şi ne şi indică chiar şi centrala ANIF Bucureşti priorităţile sunt legate de protecţia comunelor şi a oraşelor, acolo unde pot fi afectate şi vieţile oamenilor. Acest lucru trebuie să fie bine înţeles de toată lumea. Fondurile sunt oricum mici şi trebuie cheltuite cu mare grijă. Spre exemplu, la Chiojdeanca şi Salcia pământul pleacă oricând la vale şi pot fi şi victime omeneşti. Aici trebuie să intervenim rapid, chiar în anul acesta. Deci este vorba de investiţii noi, care impun mari eforturi. Sperăm să le realizăm, aşa cum ne-am propus. Nu ne putem, însă, pronunţa asupra momentului executării acestora.

La o recentă întâlnire de la Centrala ANIF ni s-a promis înfiinţarea unei unităţi specializate, cu dotare minimă pentru lucrări urgente. Deocamdată, este doar o discuţie. Vă daţi seama că dacă am fi avut la îndemână acum aşa ceva puteam face multe lucrări urgente, am fi intervenit rapid şi alta ar fi fost situaţia din teren. Dar iată că alunecările de teren par pentru mulţi o veritabilă fatalitate, cu consecinţele de rigoare.

Cristea BOCIOACĂ

Sute de mii de arbori şi arbuşti fructiferi plantaţi

Prahova, cu cele peste 143.000 ha de pădure, dintre care 91.000 ha fond forestier de stat, este astăzi unul dintre cele mai puternice judeţe din ţară, ocupând locul cinci în domeniu atât prin rezultate economice (cu un profit de 50 miliarde lei vechi), cât şi prin dezvoltarea fondului silvic naţional (în anul acesta au fost realizate plantaţii şi regenerări pe 230 ha).

Important de relevat mai este faptul că Direcţia Silvică judeţeană are în patrimoniul său, pe lângă şapte fonduri de vânătoare, o mare păstrăvărie, precum şi o crescătorie de fazani cu 25.000 de exemplare, mare parte rezervată exportului, în principal în Italia şi pentru popularea altor fazanerii din ţară. Direcţia Silvică Prahova mai asigură, anual, peste 200 tone de fructe de pădure, în principal cătină şi ciuperci. Totodată, această unitate se mai distinge şi prin numeroase pepiniere silvice, care asigură puieţii de arbori şi arbuşti necesari cerinţelor proprii, precum şi ale sătenilor din judeţ.

Fiecare pădurar are propria sa pepinieră

„Una dintre obligaţiile de serviciu ale celor 174 de pădurari, dar şi ale celor 40 de şefi de districte ale direcţiei silvice judeţene este aceea de a veghea personal la realizarea de mici pepiniere silvice, de cel puţin un ar, cu diverşi puieţi“, ne spune ing. Dragoş Gabriel Ciomag, directorul general al unităţii. „Aşa se face că, pe lângă marea pepinieră de la Beizadele, în suprafaţă de 60 ha, mai arată inter­locutorul nostru, am ajuns să avem azi un total de pepiniere silvice de 72 ha“...

„Ei, bine, dat fiind excedentul de puieţi din cele mai diferite specii de arbori şi de arbuşti, am fost în măsură ca în această primăvară să oferim, fie prin sponsorizări, fie cu plată, la preţuri accesibile, peste 200.000 de exemplare multora dintre administraţiile locale din judeţ, pe lângă Primăria municipiului Ploieşti, căreia i-am oferit peste 7.000 de puieţi de salcâm, de pin negru şi de diferite specii de arbuşti, cu care s-a realizat o importantă plantaţie forestieră în zona de est a urbei.“ Astfel, Ploieştiul va putea avea aici o perdea forestieră în toată legea care, pe lângă cea existentă, de trei hectare de pin, din zona Gării de Vest, vom putea admira aici, lângă fosta platformă de gunoi menajer, o plantaţie de pin şi de salcâm, dar şi una de măceş, de păducel şi de cătină. Interlocutorul nostru mai spune că au mai fost oferiţi numeroşi puieţi forestieri şi primăriilor din oraşele Vălenii de Munte şi Breaza, precum şi altor administraţii locale. Se poate spune că, prin grija şi eforturile silvicultorilor prahoveni, au fost înnobilate multe dintre satele judeţului cu arbori şi arbuşti fructiferi.

Se vorbeşte mult şi se face prea puţin

Faptul ne este semnalat de însuşi Sorin Mirel Vintilă, şeful compartimentului juridic al Direcţiei Silvice Prahova.

„Strategia noastră este aceea de a dezvolta toate pepinierele pe care le avem. Şi ca suprafaţă, şi ca varietate de specii. Dorim să satisfacem orice solicitare, chiar şi pentru înfiinţarea de perdele de protecţie. Şi cu puieţi, şi cu consultanţă tehnică de specialitate. Ne lovim, însă, de neînţelegerea unor proprietari de terenuri, chiar şi atunci când este vorba de mici suprafeţe în vecinătatea căilor de comunicaţii... Cred, mai spune Sorin Mirel Vintilă, că ar trebui să avem o legislaţie mai clară. Să-i cointeresăm mai mult pe săteni. Şi cu recompense. Fie cu lemn şi cu cherestea, fie cu scutiri la unele obligaţii faţă de stat.“

Astfel că, despre înfiinţarea acestor plantaţii extrem de necesare, în Prahova se pare că se discută prea mult şi se face prea puţin. Este suficient că, în anul în curs, la Direcţia Silvică Prahova nu s-a primit nicio solicitare de material săditor din partea administraţiilor locale interesate. Este timpul faptelor!

Cristea BOCIOACĂ

Starchiojd: destinul unei comune de munte

Despre comuna Starchiojd legenda spune că ar fi fost, într-un moment al istoriei sale, o aşezare cu neutralitate faţă de toate provinciile cu care se învecina ori punctul unde acestea se întâlneau: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Este situată în nord-estul judeţului Prahova, la graniţă cu Buzăul şi Braşovul, la 51 km faţă de Ploieşti şi 25 km de Vălenii de Munte. Localitatea se întinde pe o suprafaţă de 8.304 ha şi are în componenţă satele Starchiojd, Valea Anei, Rotarea, Brădet, Gresia şi Zmeuret. Populaţia este de 4.323 de locuitori, cu 1.393 de gospodării şi 1.577 de locuinţe.

Comuna mai apare în documente şi sub numele de Chiojdu cel Bătrân sau Chiojdu Bătrân, aşa cum este menţionat în hrisoavele din vremea domnitorilor Matei Basarab (1636), Constantin Brâncoveanu (1691), Grigore al II-lea Ghica ( 1750) şi Scarlat Ghica (1759)

Un teritoriu afectat de eroziuni şi o populaţia care trăieşte din creşterea animalelor

Deşi este amplasată de-a lungul unui drum judeţean asfaltat, care face legătura cu Buzăul, deci nu poate fi socotită închisă, localitatea Starchiojd nu şi-a putut apropia foarte mult beneficiile dezvoltării economice. Zona nu prezintă interes turistic, aşa cum se întâmplă cu majoritatea comunelor de munte, nu are foarte mare tradiţie agrară şi nici nu dispune de resurse naturale care să ademenească investitorii. Teritoriul este situat în Subcarpaţii Prahoveni, în sectorul cel mai fragmentat transversal din toată Curbura Carpaţilor, având un relief care favorizează eroziunea accentuată şi alunecări de teren intense. În aceste condiţii, locuitorii trăiesc din creşterea animalelor – oi, în principal –, din pomicultură, dar numai pentru consumul propriu, şi din exploatarea lemnului. Mediul privat înseamnă 18 magazine generale, o farmacie umană, două unităţi de morărit şi una de panificaţie, un cabinet veterinar, o firmă organizatoare de târguri tradiţionale şi 15 PFA. Primul investi­tor mai de substanţă va deschide o minifabrică de confecţii cu 50 de locuri de muncă, Primăria punând la dispoziţie un spaţiu în Căminul Cultural, care, vorba primarului Ahmet-Cornel Gîrbea, „şi aşa stătea degeaba“. Vă întrebaţi din ce trăiesc totuşi oamenii? Majoritatea au gospodării de munte bine consolidate, există un soi de competiţie între oameni, sunt mai ambiţioşi decât mulţi alţi români, iar toată acumularea materială s-a produs în timp, fie din oierit ori creşterea bovinelor, din cărăuşie sau munca la pădure, fie din veniturile salariale în diverse unităţi din Vălenii de Munte ori Buzău. Autorităţile spun că şomajul nu este mai mare decât media naţională.

Primăria a învăţat să scrie proiecte europene

Primăria şi-a făcut treaba cât a putut de bine. Bugetul localităţii este modest. În 2014, de exemplu, acesta este în cuantum de 3.658.000 lei – venituri şi 5.823.000 lei – cheltuieli, deficitul fiind acoperit din excedentul anului precedent, respectiv din fondul de rulment. Primarul Ahmet-Cornel Gîrbea, aflat la al doilea mandat, împreună cu echipa executivă şi Consiliul Local, şi-a ordonat altfel treburile: „Începând cu anul 2008, cunoscând care sunt nevoile localităţii, dar nedispunând la bugetul local de foarte multe fonduri, am prioritizat investiţiile în raport cu gradul lor de urgenţă. În acelaşi timp, ne-am străduit să obţinem alocări suplimentare de la judeţ şi Guvern, dar cel mai important, am reuşit să accesăm fonduri europene pentru dezvoltarea rurală, aducând în comuna noastră cea mai mare investiţie, ca volum de lucru şi bani, în valoare de 10,9 milioane de lei (2,55 milioane de euro). Este vorba despre un proiect integrat finanţat FEADR, Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, Măsura 322 – Modernizarea a 8 km de drumuri, înfiinţarea unui centru de asistenţă după programul şcolar tip after-school şi investiţii pentru organizarea unui festival cu specific local“. Finanţarea a fost obţinută în 2010, iar în 2013 toate lucrările au fost încheiate. Din 23 km de drumuri, după ce au mai fost asfaltaţi, cu bani din buget sau de la Consiliul Judeţean Prahova, ar mai fi în jur de 8 km de căi de acces de modernizat.

În aşteptare: un GAL şi alt proiect de anvergură

„În momentul de faţă – ne mai spunea primarul – suntem în faza de aprobare a unui proiect european pe distribuţie apă-canal şi cred sigur că vom obţine finanţarea, fiindcă suntem printre primii care ne zbatem, iar documentele sunt bine scrise şi fundamentate.“ Aducţiunea apei este un proiect în curs de desfăşurare, denumit „Sistem microzonal de alimentare cu apă Drajna – Ceraşu – Poseşti – Bătrâni - Starchiojd“, în valoare de 17 milioane de lei, finanţat de către Ministerul Dezvoltării şi Administraţiei Publice în parteneriat cu Consiliul Judeţean Prahova. În 2010 a fost finalizată o altă lucrare premergătoare, amenajarea unui bazin de apă în satul reşedinţă de comună. „În clipa în care vom avea această infrastructură de bază, mai puţin gazul metan, şi nu cred că vreodată vom avea gaz în comună, sperăm să fie declicul care să-i tenteze şi pe investitori să vină la noi. Sper să conteze şi faptul că vom face parte, cât de curând, alături de câteva localităţi din Buzău, dintr-un Grup de Acţiune Locală, care va deschide oportunităţi şi nouă, dar şi locuitorilor din sat, cei care vor să-şi dezvolte ferme sau alte afaceri“, a mai declarat primarul Gîrbea.

Clădirile publice, reabilitate în mare parte

Comuna Starchiojd are un grup şcolar cu 19 clase, de la clasa pregătitoare la a XII-a de liceu, cu două localuri, trei grădiniţe, un cămin cultural + bibliotecă, un salon de dans, o sală de festivităţi, 4 biserici ortodoxe şi 2 ale cultelor recunoscute, 2 cabinete medicale şi 2 de stomatologie. Multe instituţii publice de întreţinut, aşadar! Planificând fiecare leu, reuşind să atragă şi alte fonduri, administraţia locală a reuşit să reabiliteze mai toate aceste unităţi. Au fost modernizate sediul Primăriei, atelierul şcolar, salonul de dans, a fost construit un teren polivalent cu nocturnă, Grupul Şcolar a fost reabilitat în totalitate etc. Fiind o localitate mai veche decât o arată hrisoavele, deţine trei clădiri de patrimoniu: schitul din Rotarea şi bisericile din lemn „Sf. Parascheva“ şi „Sf. Nicolae“, ultima păstrând în curte o cruce de piatră care datează din anii 1696-1698. De asemenea, la Piatra Rotării s-a deschis un sit arheologic, care atestă migraţiile barbare din secolul VI, iar la Piatra Corbului, pe o stâncă aproape inaccesibilă, se păstrează o inscripţie rară, în care „se pomenesc tătarii“ (Nicolae Iorga, „România – cum era până în 1918“).

Maria BOGDAN

Gorgota, comuna care se pregăteşte să devină lider zonal

Comuna Gorgota are o dispunere geografică favorabilă. Este situată de-a lungul DN1, la graniţa dintre judeţul Prahova şi Ilfov, între două mari oraşe (35 km de Bucureşti şi 15 km de Ploieşti) şi pe un teren fertil, plasat între luncile râurilor Ialomiţa şi Prahova. Bugetul localităţii se încadrează în jurul a 5.000.000 lei, ceea ce corespunde comunelor cu putere economică medie. Administraţia locală şi-a propus ca, până în anul 2020, aşezarea să devină lider zonal al dezvoltării durabile şi un actor important al activităţilor economice din judeţul Prahova.

Până în urmă cu ceva ani, Gorgota avea un grav dezavantaj: nu dispunea de alimentare cu apă potabilă şi gaz metan. Situaţia era absolut contrariantă în raport cu poziţia la DN1, cel mai circulat drum din România, şi apropierea de Capitala României ori, la nod, de oraşul Ploieşti. Neavând aceste două utilităţi de bază, la care se mai adaugă lipsa canalizării, localitatea n-a prezentat atractivitate pentru investitori.

Primar: ing. Ionuţ Nicolae Dumitru • Populaţie: 5.449 de locuitori.
Număr de gospodării: 1.609 • Suprafaţă totală: 3.255 ha (748 ha intravilan)
Sate componente: Gorgota, Potigrafu, Fânari, Crivina, Poienarii Apostoli

Prioritatea nr. 1, infrastructura de servicii publice

Autoritatea publică locală a avut ca prioritate exact rezolvarea acestor probleme. A realizat mai întâi o strategie de dezvoltare, pornind de la vulnerabilităţile identificate de localnici: lipsa locurilor de muncă, iar acestea nu puteau fi asigurate fără investiţii; servicii publice de apă şi gaze, fără de care investitorii nu s-au arătat foarte interesaţi de Gorgota. Cu un proiect european integrat pe Măsura 322, în valoare de 2,5 milioane de euro, obţinut de fostul primar şi continuat de actualul şef al administraţiei, ing. Ionuţ Nicolae Dumitru, aflat la primul mandat, s-au realizat 10 km de aducţiune şi distribuţie apă + canalizare în satele Gorgota şi Potigrafu. Diferenţa de sumă a fost utilizată pentru modernizarea drumurilor locale. Ulterior, lucrarea de alimentare cu apă s-a extins cu o reţea de 9 km, de data aceasta din fonduri proprii şi alocări de la bugetul judeţean, în satele Crivina şi Poienarii Apostoli. Singurul cătun rămas fără apă, Fânari, va fi conectat la sistemul de alimentare cu apă în 2015. În privinţa gazului metan, Gorgota a fost inclusă într-un proiect privat care vizează zona de sud a judeţului Prahova: „Alimentarea cu gaze – ne spunea primarul Dumitru – s-a realizat, din 2012 şi până în prezent, în toate cele cinci sate şi pe toate ramificaţiile stradale, conducta de transport având în jur de 28 km. Toate instituţiile publice (şcoli, gră­diniţe, dispensare, primărie, cămine culturale etc.) şi 200 de familii au fost deja conectate la reţea. Solicitările de racordare sunt mult mai multe. Într-un an sau doi probabil toate casele şi agenţii economici vor fi branşaţi la reţea.“ Un alt element important în dezvoltarea unei comunităţi este reprezentat de infrastructura rutieră. Din acest punct de vedere, din 36 km de drumuri, 28 km şosele sunt modernizate: „Mai avem 8 km de căi rutiere de interes comunal de asfaltat. Cu ce vom face anul acesta şi la anul, sper să ajungem şi noi să avem 100% drumuri modernizate.“

Perspective economice

Din punct de vedere economic, localitatea are poate cea mai puternică fermă zootehnică din judeţ, Koplax SA, profilată pe creşterea vacilor cu lapte, şi alţi 14 agenţi economici de putere medie, cu activităţi în agricultură, exploatarea agregatelor, comerţ, băuturi alcoolice. Potenţialul de dezvoltare rămâne pe mai departe cel agrozootehnic (47,6% din populaţia activă lucrează în agricultură), cu posibilităţi de extindere în construcţii, prestări servicii, producţie, agroturism şi dezvoltarea meşteşugurilor săteşti, dată fiind tradiţia în olărit a localităţii. Comuna are o suprafaţă agricolă de 2.439 ha: 2.135 ha arabil, 20 ha livezi şi pepiniere şi 245 ha păşuni. La acestea se adaugă 21 ha luciu de apă şi 496 ha păduri. Ca autoritate publică, răspunzătoare de dezvoltarea comunităţii în slujba căreia se află, Primăria Gorgota se va concentra în următoarele direcţii investiţionale, cu precizarea că aşteaptă să se pună la punct mecanismele de absorbţie a fondurilor europene pentru exerciţiul buge­tar 2014-2020: realizarea unui parc industrial în Crivina şi asocierea în două organisme, GAL şi ADI, pentru realizarea canalizării şi a altor investiţii publice generatoare de locuri de muncă.

Ca perspectivă imediată, unul dintre investitorii importanţi va construi o bază turistică de cazare şi de agrement pe unul dintre lacurile din comună, acolo unde se practică deja pescuitul sportiv. Acesta se va alătura, ca promovare a localităţii, unui alt investitor, care a construit o pistă de motocros, unde se organizează, anual, Cupa europeană şi mondială de motocros TCS. În fine, autorităţile mizează şi pe revitalizarea tradiţiilor populare, motiv pentru care, de câţiva ani, la Gorgota are loc un festival denumit „Târgul meşteşugarilor“, cu sloganul „tradiţie şi continuitate“. Dacă vă întrebaţi ce urmări a avut acest târg vă spunem doar că la Potigrafu mai produc obiecte ceramice şase olari, există câteva rotării (piese pentru căruţe) şi o unitate de prelucrare a lemnului.

Învăţământ, cultură, sport

Gorgota a rezolvat de câtva timp problema unităţilor şcolare, în sensul că a modernizat şi dotat toate unităţile de învăţământ. În cele 4 şcoli şi patru grădiniţe învaţă 561 de elevi şi preşcolari şi îşi desfăşoară activitatea 43 de cadre didactice. Pentru petrecerea timpului liber sau pentru activităţi culturale/educaţionale există un cămin cultural la Poenarii Apostoli, iar un al doilea, preluat din nou de primărie, după rezilierea unui contract destul de inoportun, va fi consolidat, extins, modernizat şi transformat în Casă de cultură, cu sală de spectacole, bibliotecă şi sală de lectură. De asemenea, pentru activităţile sportive, anul acesta autorităţile vor lucra la un proiect pentru construirea unei baze sportive, cu o sală multifuncţională. La aceste obiective publice se adaugă, pentru practicarea sportului, un teren de golf şi un club privat de echitaţie.

Maria Bogdan

Fermierii din Prahova redescoperă beneficiile cartării agrochimice

Studii recente, realizate la nivel de judeţe, arată deja ceea ce se cunoaşte: suprafeţele agricole s-au degradat esenţial din cauza folosirii iraţionale a îngrăşămintelor chimice şi a lucrărilor mecanice neadaptate cerinţelor unui anumit tip de sol. O mai mică suprafaţă a fost afectată de alunecările de teren şi de poluările petroliere sau miniere. Vestea bună este că lucrurile încep din an în an să fie corectate ca urmare a unor programe naţionale de cartare ori studii pedologice sau pentru că fermierii solicită analiza solului în baza căreia aplică ulterior tehnologia de cultură. Dacă şi oficiile de studii pedologice judeţene vin în întâmpinarea solicitărilor agricultorilor chiar că în 15-20 de ani s-ar putea reveni la o agricultură ştiinţifică şi am salva terenurile de la degradare.

Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice Prahova a realizat această deschidere încă de anul trecut, moment care a coincis cu depunerea mai multor comenzi de la fermieri pentru executarea lucrărilor de cartare agrochimică. Era mare nevoie să se ajungă în acest punct dată fiind ultima evaluare a degradării solului. Astfel, dintr-o suprafaţă totală arabilă de 271.504 ha, un procent de 0,64% s-a transformat în sol puternic acid, 9,6% – în moderat acid şi 21,7% – în slab acid. Nici aprovizionarea cu alte elemente de bază nu este mai bună, 36% din teren fiind foarte slab şi slab aprovizionat cu fosfor şi aproape 34% – slab sau mijlociu aprovizionat cu potasiu. În afară de faptul că fertilizarea chimică s-a făcut întâmplător, nefiind adaptată la cerinţa reală a plantei şi a terenului, nici aportul de îngrăşăminte naturale n-a mai fost unul pe măsură. De exemplu, Prahova avea, în urmă cu 20 de ani, 900.000 de capete de bovine, iar acum deţine în jur de 30.000, şi 600.000 de capete de ovine, faţă de 200.000, în 2013.

O analiză costă 5 lei/an/ha

Ing. Marian Marcu, directorul OSPA, ne spunea că fermierii au început să solicite studii agrochimice şi planuri de fertilizare fiindcă exploatarea terenurilor a devenit nerentabilă: „Inginerii, dar nu numai, care au în exploatare terenuri agricole au început să redescopere utilitatea studiului agrochimic. Din păcate, ei vin la noi doar atunci când observă că nu mai realizează producţii bune, chiar dacă aplică sistemul complet de lucrări şi fertilizări şi solicită analiza solului doar în parcelele unde consideră că au apărut probleme, nu pentru întreaga suprafaţă pe care o lucrează.“ Pentru OSPA studiile nu sunt neapărat un avantaj, „multă muncă şi bani puţini“, dar pentru fermieri o cartare rezolvă o mulţime de probleme, începând cu faptul că vor cheltui bani mai puţini pe îngrăşăminte, fiindcă vor aplica doar dozele de care au nevoie pământul/cultura, în funcţie de aprovizionarea cu macro şi microelemente evidenţiată de analizele chimice şi vor executa lucrările mecanice, de asemenea, în limita permisă de sol. Preţul pentru un hectar este de 20 lei (probele se iau de la două adâncimi, 1-20 cm şi 20-40 cm, o probă la 4 ha, cumulată din mai multe sondări intermediare): „Având în vedere că un studiu agrochimic este valabil pentru patru ani rezultă un cost mediu pe an de doar 5 lei/ha, preţ absolut neglijabil, pe care fermierul îl poate recupera din 5 kg de grâu. Câştigul de producţie pentru lotul în care se intervine poate să apară în primul an de la fertilizarea după planul recomandat de noi şi mai ales după amendarea terenului, pentru corectarea pH.“

Alte programe care impun cartarea

Cartările comandate sunt departe de a prezenta, la nivelul unui judeţ, o situaţie clară a solului, sub aspectul pH-ului, conţinutului de humus ori NPK şi alte elemente nutritive, clasa de calitate etc. Harta este completată cu alte analize pe care OSPA le efectuează, cum ar fi studiile de pretabilitate, obligatorii în cazul reconversiei în viticultură şi, probabil, pe viitor, în pomicultură: „În cazul utilizării fondurilor europene, un studiu pedologic, însoţit de determinările chimice, este solicitat imperativ prin proiect, să se vadă dacă terenul este propice sau nu pentru plantaţia respectivă şi dacă merită ca banii să fie cheltuiţi. Fermierul are la dispoziţie altfel toate elementele de la care apoi să aplice tehnologia de cultură, cum se zice, ca la carte. Pe urmă, sunt anumiţi producători de material săditor care oferă fermierilor puietul pentru înfiinţarea plantaţiei – noi avem astfel de cazuri la nuc, cu condiţia prezentării unui studiu similar; este modul lor de a-şi conserva prestigiul. Dacă nucul ar fi plantat într-un sol nepretabil agricultorul ar da vina pe materialul săditor, iar producătorul ar putea suporta prejudicii de imagine.“ De asemenea, fermele zootehnice sunt obligate, dacă utilizează dejecţiile rezultate de la animale în propriul sector vegetal ori dacă îl comercializează către alte unităţi, să efectueze studii agrochimice: „Există un program naţional înscris în bunele practici agricole, pentru determinarea nitraţilor, care impune o disciplină anume a folosirii dejecţiilor din sectoarele zootehnice. Una dintre condiţionalităţi este şi prezentarea studiului agrochimic pentru terenurile supuse fertilizării cu îngrăşăminte naturale rezultate din fermă.“ Garda de Mediu este instituţia care verifică dacă această măsură se aplică în conformitate cu convenţiile la care România a aderat. În fine, OSPA este cea care efectuează studii în cadrul PUG-urilor sau PUZ-urilor solicitate de primării, pentru a stabili clasa de calitate şi categoria de folosinţă a terenurilor asimilate intravilanului. Acestea pot contribui, dar într-o mai mică măsură, şi nu atât de importantă pentru agricultură, la realizarea hărţii solurilor unei judeţ. Mai nou, din 2014, primăriile trebuie să întocmească Planul de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole, iar una dintre anexe prevede şi obligativitatea folosirii de către fermieri a planurilor de fertilizare, planuri care nu pot fi realizate fără o analiză chimică a solului.

Monitorizarea sol-teren, un program naţional care-şi va pierde valabilitatea când se va încheia.

Din 2002, cu finanţare de la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, OSPA efectuează studiile pedologice şi agrochimice şi realizează sistemul naţional de monitorizare sol-teren pentru suprafeţele cu destinaţie agricolă privind unităţile de sol, inventarierea resurselor de sol, favorabilitatea terenurilor pentru culturile agricole, pretabilitatea pentru folosinţe, poluarea, restricţiile terenurilor la diferite utilizări şi măsurile agropedoameliorative şi antierozionale corespunzătoare. Având în vedere că un studiu pedologic are o valabilitate de zece ani, termenul de finalizare a acestui vast program fusese fixat iniţial pentru 2012. Slaba finanţare a făcut ca acesta să fie prelungit până în anul 2021, dar nici aşa, în ritmul în care vin banii, cam pentru trei comune în fiecare an, este posibil să nu se încheie la noul termen. De exemplu, în Prahova, din 104 localităţi, au fost efectuate studii pedologice şi agrochimice pentru 30 de comune, câte 10 pentru fiecare dispunere de relief, câmpie, deal şi munte. În 2013 Ministerul Agriculturii a blocat banii, astfel că nu s-au mai efectuat lucrări pedologice. Deja, dacă ţinem cont de valabilitatea unui studiu, analizele din 2002 nu mai sunt de actualitate în 2014, cu excepţia profilului de sol.

Maria BOGDAN

Învăţământul agricol, ancorat în lumea satului

În imediata vecinătate a marii cetăţi a petrolului, pe o cuprinzătoare întindere de teren, se află de mai bine de 50 de ani o importantă unitate de învăţământ, cunoscută azi drept Liceul Tehnologic Agricol de la Bărcăneşti. Înfiinţată în 1962 ca şcoală de tractorişti şi trecută apoi prin mai toate reformele timpului, cu multiple suişuri, dar şi coborâşuri, această unitate de învăţământ a dat numeroase generaţii de lucrători specializaţi în domeniu, care au adus faimă agriculturii judeţului. Unitatea de învăţământ nu numai că a supravieţuit, dar s-a şi modernizat, ajungând să reprezinte un important punct de atracţie pentru mii de tineri de la sate şi din multe centre urbane din judeţ.

Despre evoluţia şi perspectivele sale în peisajul agriculturii noastre şi implicarea sa în viaţa comunităţii locale, a vieţii satului prahovean de azi am purtat un dialog viu cu profesorul de matematică Samuel Ioniţă, directorul unităţii.

– ­Vă leagă multe de această şcoală?

– Lucrez aici din anul 1984, mai întâi ca director adjunct, iar apoi ca director. Nu m-am gândit nicio clipă să plec la o altă şcoală. Iată, de mai bine de doi ani, de când şcoala noastră a primit o nouă titulatură, unitatea a reuşit să se remarce prin experimente şi reuşite în diversificarea şi extinderea a noi şi noi specializări în agricultură, zootehnie, dar şi industria alimentară, într-o competiţie firească cu celelalte două unităţi de profil din Prahova, liceele de la Mizil şi Valea Călugărească.

Mai multe specializări

– De fapt, ce este azi Liceul Tehnologic agricol din Bărcăneşti – Prahova?

– O şcoală modernă, puternică şi tot mai căutată de tinerii de la sate, dar şi din unele oraşe, inclusiv Ploieşti, punctul de atracţie fiind dat de numărul mare de specializări (12) şi de cadre didactice, specialişti cu faimă şi cu experienţă îndelungată în domeniul agriculturii, zootehniei şi industriei alimentare, precum şi pentru condiţiile excelente de studiu şi de învăţătură oferite elevilor.

Extinderea specializărilor a început la noi îndată după anii '90 când, alături de cele clasice, de tehnicieni agronomi, horticultori şi zootehnişti, am organizat şi pregătirea tinerilor în diferite specializări în industria alimentară. Astfel, din 1990 pregătim numeroşi tineri în domeniul industriei alimentare, dar şi în cel economic, obţinând rezultate notabile.

– Totuşi, asemeni altor licee tehnologice, rezultatele la învăţătură din anii trecuţi nu au fost dintre cele mai bune. Mai puţin de jumătate au trecut BAC-ul. Ce se întâmplă, de fapt?

– Într-adevăr, au existat unele probleme. Acestea sunt în directă legătură şi cu nivelul de învăţătură, cu faptul că avem o serie de elevi care vin la liceu cu goluri de cunoştinţe. Faptul se întâmplă de mai bine de cinci ani, de când au fost desfiinţate şcolile profesionale, unde intrau peste 40% dintre tinerii săteni, diferenţa ajungând la liceu. De atunci toată lumea, aptă sau nu, vrea la liceu. Dorinţa lor pare firească, dar mulţi nu pot face faţă exigenţelor. Sunt elevi cu deficienţe serioase de cunoştinţe generale la matematică şi la limba română, astfel că cele două materii-cheie pentru bacalaureat reprezintă pentru ei un hop.

Chiar şi aşa, anul trecut procentul celor care au luat bac-ul a fost de 28%. Noi apreciem că aceasta poate fi o situaţie acceptabilă, dacă avem în vedere cu ce se intră în clasa a IX-a. Recuperarea se face cu mare greutate. Am întâlnit elevi care vin la clasa a IX-a şi nu ştiu prea bine tabla înmulţirii! Nu cedăm, perseverăm, muncim mult şi trebuie să ridicăm ştacheta. Lumea aşteaptă de la noi cât mai mulţi absolvenţi, oameni calificaţi pentru comunităţile săteşti. Sperăm ca de acum să avem o schimbare în bine. Iată că anual avem peste 100 de absolvenţi, tehnicieni în agricultură. Dintre aceştia, cam o clasă merge în lumea satului, o altă clasă la facultate, iar celelalte două clase fie rămân să lucreze în gospodăriile părinţilor, fie pleacă peste hotare... Totul depinde de nivelul lor de învăţătură, de şansă, de cum îşi demonstrează cunoştinţele practice dobândite pe timpul şcolii...

Practica ocupă un loc tot mai important...

– La ce vă referiţi când spuneţi „cunoştinţe practice“?

– La noi activitatea practică ocupă de acum un loc foarte important, cu 3, 4, 5 săptămâni de activitate prac­tică, fie în şcoală, fie la diferiţi agenţi economici cu care colaborăm activ. Avem 15 ha de teren pe care le cultivăm cu grâu, porumb, furaje, avem o microfermă zootehnică, cu vaci de lapte şi porci, dar şi ateliere şi laboratoare specializate, la care participă de anul trecut şi cei de la şcoala profesională (cursuri de doi ani). Menţionez că, între laboratoare, mai dispunem de două mari dotări obţinute prin Programul PHARE: un centru ultramodern de prelucrarea laptelui, cu o capacitate de 5.000 litri/zi, precum şi un altul cu utilaje ultramoderne pentru producţia de panificaţie şi patiserie. Produsele, peste 500 de pâini zilnic şi alte produse de patiserie, se valorifică deocamdată în şcoală, la cantină.

Avem în program, împreună cu unii agenţi economici, să dezvoltăm aceste activităţi, dar şi să asigurăm prezenţa noastră pe piaţă. Scontăm astfel ca numărul de absolvenţi care merg anual la sate să-şi găsească mai uşor un loc de muncă, ba chiar să-şi organizeze microferme, mici afaceri agricole, fie singuri, fie prin asocieri cu alţi absolvenţi sau chiar cu fermieri consacraţi.

Ca şi în anul trecut, scontăm ca mai mult de o clasă să meargă la facultate, tot mai mulţi să ajungă în unităţi economice şi tot mai puţini să întâmpine probleme în găsirea unui loc de muncă în meseria pentru care s-au pregătit. De aceea dorim ca în 2014 să dezvoltăm noi specializări. Între acestea: tehnicieni veterinari, patiseri, tehnicieni în îngrijirea animalelor de companie, tehnicieni în protecţia mediului, tehnicieni de cadastru şi organizarea teritoriului. Dorim să ancorăm învăţământul agricol în lumea satului.

– Ştim că depindeţi de sprijinul comunităţilor locale, în speţă de Primăria comunei Bărcăneşti, care vă finanţează întreaga activitate şcolară... Ce faceţi pentru aceasta?

– Avem o foarte bună colaborare cu primăria şi cu serviciile sale. Ne susţine cu fonduri de investiţii, reparaţii, finanţarea mai multor activităţi. Au mai fost şi unele neînţelegeri pe care le-am soluţionat într-un mod original... Mai mulţi consilieri locali erau nemulţumiţi că şcoala noastră este de interes judeţean, dar finanţarea era făcută numai de către comună. Aşa că am organizat aici, în liceu, o şcoală primară, o grădiniţă cu clasa pregătitoare, un gimnaziu. Toate cu programul specific cunoscut: şcoală după şcoală. Este vorba de supraîncărcarea noastră, a cadrelor didactice, dar merită. Cadrele didactice, întregul nostru personal au înţeles situaţia. Aproape jumătate dintre elevii noştri sunt din comună şi din satele vecine. Am potolit şi spiritele, acum avem de partea noastră şi Consiliul local. Putem lucra astfel în linişte. În folosul comunităţii şi al liceului nostru, sperăm astfel la noi reuşite în 2014.

Cristea BOCIOACĂ

Prahova, apa la sate rămâne pentru mulţi un vis îndepărtat

O discuţie despre alimentarea cu apă potabilă în mediul rural, la vreme de iarnă, nu pare să fie pentru unii un subiect chiar de strictă actualitate, mai ales pentru un judeţ care oricum nu are prea mari probleme în domeniu. Şi, totuşi, ele există. La o populaţie de peste 800.000 de locuitori, aflaţi în 90 de comune şi 14 oraşe, apa nu ajunge încă peste tot la robinet. Nici în deal şi nici în câmpie, chiar dacă judeţul dispune acum de o reţea complexă de aducţiune a apei potabile, în sistem centralizat, dar şi de una de canalizare şi de evacuare a apelor uzate. Faptul este urmarea firească a unei lipse de preocupare din partea unor administraţii locale.

Cu toate că există parteneriate ale CJ Prahova şi ale consiliilor locale, în multe cazuri chiar cu reuşite notabile, în mai multe sate, însă, apa este şi azi o problemă. În felul acesta, practic, există localităţi în care, deşi au aducţiuni şi reţele de distribuţie, primăriile declară că au încă probleme cu apa la robinet, iar altele tot invocă lipsa fondurilor şi stau cu mâna întinsă la conducerea judeţului. S-a ajuns până acolo încât CJ Prahova îi „trage de urechi“ pe unii primari să urgenteze încheierea de parteneriate spre a obţine fondurile necesare realizării de proiecte fezabile în domeniu cu bani de la Uniunea Europeană. Asta în condiţiile în care două mari unităţi specializate, alături de CJ Prahova, şi anume Exploatarea Sistem Zonal a Apelor Române şi, respectiv, operatorul regional – HIDRO-PRAHOVA, se luptă ca Programul judeţean în domeniu să fie pus urgent în aplicare. Când şi cum se va întâmpla acest lucru aflăm de la interlocutorul nostru ing. Sorin NICOLAE, director general al Exploatării Sistem Zonal Prahova al Apelor Române.

Acumulările de la Paltinu şi Măneciu ar putea deservi tot judeţul

– Ce proiecte aveţi în vedere în 2014 ?

– Noi reprezentăm principala unitate de furnizare a apei, în sistem centralizat, în satele prahovene. Şi nu numai. În conformitate cu Master-planul judeţului, aproape toate comunele Prahovei pot avea apă de băut, la robinet. Contăm, practic, pe o importantă resursă, marile acumulări de apă de la Paltinu şi Măneciu, şi pe fronturile de captare din judeţ, administrate de către HIDRO PRAHOVA, între care şi cele din zona colinară, cum este şi cel de la Bălţeşti. De altfel, ca număr de localităţi rurale avem acum asigurate toate aducţiunile din principalele zone, între care şi cele situate pe văile Prahovei şi Doftanei, cu comunele Băneşti, Brebu, Cornu, Telega, Breaza, dar şi cu oraşul Băicoi, cu Parcul Industrial Ploieşti de la Paltinu, iar din sursa Măneciu, localităţile Măneciu Ungureni, Măneciu Pământeni, Teişani, iar mai nou, Drajna, Izvoarele, Bătrâni şi Starchiojd, dar şi Slon, Ceraşu, Starchiojd. Astfel, cu excepţia câtorva localităţi din această zonă, cam toate satele de aici au deja sau vor avea curând, chiar din 2014, apă din belşug pentru săteni. Tot din sursa Măneciu, de la Vălenii de Munte în jos vor mai primi apă potabilă, tot prin noi, comunele Predeal Sărari, Gura Vitioarei, Dumbrăveşti, Păuleşti-Găgeni, dar şi oraşul Plopeni. Apoi, alimentarea zonei din Platforma Teleajen. Este vorba de marea comună din zona Ploieşti, şi anume Blejoi. Nu, însă, şi pentru Staţiunea Slănic – Prahova, care rămâne o lucrare mai complexă şi costisitoare. Din câte ştiu eu, în această zonă, dar şi în zona montană vecină, prin cădere liberă, de la Pietriceaua-Brebu, vor putea fi alimentate cu apă un mare număr de comune: Vărbilău, Aluniş, Ştefeşti şi altele.

Ce se întâmplă pe Valea superioară a Prahovei?

– Din păcate, domnule director, aici rămâne, însă, marea problemă a localităţilor urbane, dar şi a celor rurale de pe Valea superioară a Prahovei. De fapt, ce se mai întâmplă cu preconizata Acumulare de la Azuga, care se tot amână?

– Din câte cunosc, acel proiect, amânat de mulţi ani, din lipsa fondurilor şi nu numai, Acumularea de la Azuga, rămâne, totuşi, în actualitate. Proiectul este valabil, aprobat. Nu ştiu care este acum situaţia cu sursa de finanţare şi dacă această acumulare va fi realizată din fonduri de stat, prin Apele Române, sau de către alţi investitori. Aici este, de fapt, problema... Dacă, însă, se are în vedere dezvoltarea continuă a turismului în zonă, chestiunea aceasta trebuie privită cu o mai mare seriozitate. Această investiţie este deosebit de importantă pentru toată lumea. De la Azuga la Predeal; de la Buşteni la Sinaia. Asta fiindcă trebuie să avem în vedere şi asigurarea cu apă în zona pârtiilor de schi pe toată Valea Prahovei, inclusiv la Predeal. Prin acumularea de apă de la Azuga s-ar putea asigura apa necesară şi pentru zăpada artificială necesară pârtiilor de schi; turiştii vor putea avea astfel un sezon mai lung şi am avea o mai mare siguranţă în tot sezonul sporturilor de iarnă. Aceasta ar însemna şi şanse sigure de dezvoltare a localităţilor urbane şi rurale din această zonă a Prahovei.

Satele din Câmpia Prahovei, alimentate cu apă din sistemul centralizat

– Ce ne puteţi spune despre şansa localităţilor din zona de câmpie a Prahovei, din sistem centralizat?

– Din datele cuprinse în Master-planul Prahovei, alimentarea cu apă din sistem centralizat este, practic, marea şansă a satelor din Câmpia Prahovei. În felul acesta, alimentarea cu apă ar putea să se facă pe circa 95% din suprafaţa judeţului. Spre exemplu, reţeaua de aducţiune, paralelă cu DN1A, spre Buzău, se va putea prelungi şi mai departe, în satele de câmpie din zona Mizil. Se are în vedere, aşadar, alimentarea cu apă a comunelor Ceptura, Tomşani, Colceag, dar şi a altora din zonă, care au probleme cu sursa de apă subterană, care are un mare conţinut de mangan, iar procesul de tratare este foarte costisitor. Apoi, tot aici mai este şi problema forajelor. Unii spun că este chiar o modă a forajelor pentru alimentarea cu apă, nu întotdeauna eficiente.

– Despre ce este vorba, de fapt?

– Se caută, de obicei, al treilea strat de captare a apei, prin foraje, fapt absolut necesar. Se cam lucrează după ureche şi nu întotdeauna de firme specializate, cu necazurile pe care le ştim. Cel mai bun lucru rămâne, în opinia noastră, alimentarea cu apă a satelor de câmpie, numai prin sistemul centralizat. Mai sigur, mai economic. Desigur, asta va decide CJ PRAHOVA, care are în vedere acţiunile necesare şi în acest an şi în cei următori prin parteneriate cu comunele în cauză, cu proiecte cu finanţare europeană!

Cristea BOCIOACĂ

Viaţa la ţară, sub semnul benefic al credinţei

Pe şoseaua naţională denumită curent DN1 se află comuna Puchenii Mari, cu cele şapte sate ale sale: Miroslăveşti, Moara, Odăile, Pietroşani, Pucheni Moşneni, Puchenii Mici şi Puchenii Mari. Satele sunt atât de apropiate între ele încât aproape nu ştii când treci dintr-unul în altul şi unde anume să priveşti ori să poposeşti. Mai ales pe ceţurile iernii. Şi, cum mulţi cam apasă pe accelerator prin Ploieşti, tot ce pare că îi mai domoleşte este prezenţa localnicilor, care îşi prezintă inventiv mărfurile. Care pe la porţi, care pe garduri, doar-doar vor vedea trecătorii ocupaţiile tradiţionale şi produsele specifice: obiecte de ceramică, rogojini şi felurite alte împletituri, sobe de teracotă, dar şi legume proaspete culese din solariile din curţi şi din gospodării. Prea puţini zăbovesc, însă. Se pare că îi cheamă muntele sau dealurile din preajmă, pădurile din apropiere. Altfel, cu greu s-ar mai putea opri la vreun alt punct de atracţie, care aduce faimă localităţii, care ar putea reţine ochii eventualilor turişti, aflaţi în drum spre Braşov sau Valea Prahovei. 

Destăinuirile primarului

Edilul, aflat la primul său mandat, juristul Sorin Alexandru Constantin, lasă impresia că este înciudat şi pe sine şi pe cei din primărie, fiindcă de aproape doi ani, de când se află în funcţie, nu a izbutit să-şi facă mai bine cunoscută localitatea şi să reducă din handicapul în care aceasta se află în plan edilitar-gospodăresc, dar şi în asigurarea confortului meritat al oricăruia dintre cei 8.825 de săteni. Fie prin accesul la apă curentă, fie la canalizare, la reţeaua de gaz metan, dar şi la proiectata piaţă agroalimentară locală şi la câte altele pentru locuitorii unei comune care cândva era chiar fruntea judeţului. Amărăciunea sa, ca fiu al satului, dar şi ca un bun cunoscător şi, deopotrivă, mare iubitor de istorie, este că nu sunt prea bine cunoscute oamenilor tocmai acele mari puncte de atracţie, precum Cetatea Dacică, drumurile voievozilor Ţării Româneşti, între care şi Neagoe Basarab, cel care a şi atestat comuna în 1512, dar şi Biserica de lemn din satul Odăile, ridicată cu peste două secole în urmă, funcţională şi astăzi, ori Biserica din satul de reşedinţă, cu Hramul „Sfântul Gheorghe“, ctitorită în chiar anul Unirii (1859) şi, doi ani mai târziu, pictată de Nicolae Grigorescu, precum şi alte două lăcaşe de închinăciune, ridicate în 1760 şi, respectiv, 1884 şi frecventate până astăzi de credincioşi. Păi, de unde să ştie cei care aleargă pe şosea, când nu există nici măcar o plăcuţă care să le reţină atenţia? Dar, mă rog, asta-i situaţia! Aşadar, să-l lăsăm pe primar să se destăinuie.

„Credinţa şi iubirea faţă de biserică, de păstrarea tradiţiilor locale, dar şi a vieţii satului sunt azi la noi tot mai puternice, ne spune primarul. Faptul ne ajută să depăşim multe dificultăţi ale prezentului. Este o mare bucurie pentru noi să vedem cum azi un număr tot mai mare de săteni de toate vârstele merg la biserică, aceştia fiind tot mai aproape de chemările sale, de păstrarea multora dintre tradiţiile locale, aşa cum este acea unică serbare de Bobotează, unică tradiţie din zona Munteniei, dacă nu chiar din ţară, şi anume «Botezul cailor», din satul Pietroşani, obicei foarte vechi la care participă aproape întreg satul, dar şi numeroşi săteni din comunele vecine, mulţi orăşeni, dar şi cei de la Hipodromul Ploieşti. Manifestarea este mereu onorată cu multe premii, câştigate de cei mai merituoşi dintre participanţi.“

Viaţa spirituală, şi fenomenul infracţional

Aceasta o spun cu satisfacţie nu numai autorităţile locale şi cele în domeniu, dar şi preoţii şi sătenii cu care am stat de vorbă. O confirmă şi viceprimarul Ionuţ Pârvu, care susţine cu date statistice elocvente că sunt tot mai rare cazurile când sătenii ajung la judecătorie pentru diferite pricini sau neînţelegeri, ca altădată. Buna vecinătate a luat locul disputelor. Sigur, în unele sate, când şi când, se mai semnalează găinării, dar nu furturi, certuri, scandaluri, faptul fiind pus pe seama unei vieţi spirituale active, susţinute şi de slujitorii celor patru biserici în rândul enoriaşilor, de respectul legii, de participarea lor tot mai consistentă la viaţa comunei, la acţiuni gospodăreşti-edilitare.

Faptul ni-l dezvăluie şi unul dintre cei mai cunoscuţi slujitori ai bisericii, preotul Ciprian Joiţa, aflat aici de peste un deceniu, la Biserica din satul de reşedinţă, cu Hramul „Sfântul Gheorghe“, o biserică foarte frumos gospodărită, cu monumente reprezentative ale comunei, aflate într-o stare excelentă. „Biserica noastră este unica din judeţ şi poate între primele din ţară ridicate în anul 1859 şi pictată de marele Nicolae Grigorescu... Viaţa spirituală la noi este normală, ne mai spune preotul, fiu al unui preot prahovean… Un om tânăr, cu o privire senină, înalt de peste doi metri, cu o voce blândă, cumpănită. Viaţa spirituală? Aşa cum trebuie să fie ea în ziua de azi! Oriunde! Şi nu mă refer doar la parohia mea, ci şi la celelalte parohii ale comunei noastre: din Pietroşani, Puchenii Moşneni şi Odăile. Ne bucurăm că, de câţiva ani încoace, tot mai mulţi oameni se îndreaptă către biserică, văzând-o ca pe o izbăvire, ca o alinare a vieţii lor. Iată, la noi avem acum un cor feminin activ, de 20 de persoane, un consiliu parohial activ, care este alături de problemele sătenilor nevoiaşi ori de cei bolnavi. Ce bucurie mai mare putem avea decât că enoriaşii vin la toate slujbele duminicale asemenea ca la marile sărbători ale Crăciunului şi Paştilor? Datorită numărului mare de enoriaşi, biserica este azi neîncăpătoare. Între 80 şi 100 de oameni, de toate vârstele: copii, tineri, bătrâni, dar şi persoane de 40-50 ani. Atât pentru cei care vin cât şi pentru cei care nu pot veni la slujbele săptămânale avem cele cinci vizite pastorale cunoscute ca «vine popa cu Botezul» sau cu prilejul altor evenimente din viaţa satului, a familiilor lor. Prin toate acestea noi întărim astfel legătura cu sătenii. Biserica le este alături, iar aceştia sunt tot mai aproape de biserică.“

La întrebarea: „Cum faceţi faţă situaţiei generate de subfinanţare?“, preotul Ciprian Joiţa răspunde că „oamenii ajută şi cu donaţii; le primim de la persoane fizice şi juridice. Sigur, potrivit legii, biserica are dreptul la o finanţare locală, primim şi de la primărie, dar teren avem foarte puţin, cam o zecime din cât avem dreptul, la biserică s-a cam terminat... pământul.“ Viceprimarul comunei, Pârvu Ionuţ Viorel, aflat de faţă, ne confirmă acest fapt. Iată, pentru a face unele reparaţii şi pentru unele urgenţe la întreţinere sau la reparaţii, cum este cazul acum, şi spălarea picturilor lui Nicolae Grigorescu biserica de centru are urgent nevoie de un milion de lei. Noi nu avem aceşti bani. Pentru aceasta sperăm la o eventuală susţinere financiară a C.J. Prahova, poate chiar şi cu fonduri europene... Biserica este alături de noi, dar şi noi trebuie să fim alături de biserică.“

Viaţa la ţară, asemeni vieţii spirituale, trebuie susţinută nu numai de către Primărie şi Biserică, ci de toată lumea! Exemplul de la Puchenii Mari Prahova este un fapt încurajator. Merită toate laudele!

Cristea BOCIOACĂ

La ATLAS Gherghiţa - Prahova un inginer de navigaţie dă lecţii în creşterea porcilor

De aproape doi ani, în vasta câmpie a Gherghiţei, veche aşezare românească şi fostă târg domnesc, celebră altădată pentru cultura legumelor, acolo unde apa lină a Prahovei descrie un arc de cerc, înainte de a se întâlni, în aval, la Adâncata de Ilfov, cu apa vie a Ialomiţei, pe o mare suprafaţă de teren, în marginea aşezării ni se înfăţişează, ca o veritabilă cetate, silueta albă a marelui complex de creşterea porcilor, o investiţie organizată de un inginer de navigaţie, grecocipriotul George Leandrou, azi administrator general al societăţii cunoscută drept ATLAS INVESTMENTS GROUP GHERGHIŢA.

Şi cum acestuia, deprins cu limba şi cultura română, nu-i prea place să vorbească despre sine, ni-l recomandă pe principalul său colaborator de aici, pe tânărul medic veterinar Răzvan Merlan, şeful fermei de porcine. În ciuda tinereţii sale, acesta este cel care poartă zi-noapte de grijă directă vieţii marelui complex de porcine de la Gherghiţa Prahovei.

„Investiţia, pornită cu ceva timp în urmă, ne spune interlocutorul nostru, a fost pusă integral în funcţiune în august 2012, prin popularea cu animale de rasă superioară, aduse din Franţa de domnul George Leandrou, cel care a şi organizat aici această mare investiţie, pe locul unde, cu peste două decenii în urmă, a funcţionat Complexul intercooperatist de profil din localitate, care ajunsese în ruină.“

Tehnologia ultramodernă asigură succesul

„Ceea ce este foarte important, ne explică şeful complexului, este faptul că unitatea noastră a fost organizată în sistem cu circuit închis, cu profil complex: adică un sector de reproducţie, un altul de creştere şi un altul de îngrăşare a porcinelor. În cei aproape doi ani de când funcţionăm astfel, cu tehnologie ultramodernă, am crescut sistematic efectivele. De la 5.000-6.000 la 10.000-11.000, efective record, în prezent! Totul se realizează aici. Avem tineret porcin, vieri, scrofiţe, dar şi porci la îngrăşat. Cum folosim o înaltă tehnologie, aşa cum se poate lesne observa şi din imaginile alăturate (prezentate de Andrei Şarpe, directorul de marketing), atât îngrijirea cât şi hrănirea animalelor se realizează după reţete speciale, pe categorii de animale. Practic, totul se face aici automatizat, cu ajutorul calculatorului. Cam 99 la sută! Cu numai 10 oameni, cu toţii localnici, calificaţi aici, la noi. Aceştia, pentru a asigura condiţiile de zooigienă impuse, potrivit cerinţelor contractuale nu au voie să deţină porci în gospodăria proprie. De altfel, cum toate operaţiunile sunt automatizate, inclusiv asigurarea, transportul şi administrarea hranei (omul nu pune mâna pe mâncarea porcului, fie el la îngrăşat, a scrofiţei sau a celorlalte animale, dar nici la transportul hranei şi nici măcar la degajarea şi stocarea dejecţiilor), numărul angajaţilor este redus. Acesta este compus azi numai din 39 de oameni, cu administrator cu tot. Marea majoritate, localnici. Schema complexului este una simplă: un medic veterinar, un inginer zootehnist, un director de marketing şi un morar FNC. Cele 10.000-11.000 de animale populează numai cinci adăposturi ultramoderne!“

Cuvântul de ordine: CALITATEA!

Totul porneşte de la intrare, unde sunt evidente ordinea şi curăţenia strictă. Condiţii de zooigienă speciale, impuse oricăruia care păşeşte aici. De aceea sănătatea animalelor la ATLAS Gherghiţa este una dintre cele mai bune. Şeful fermei, dar şi dl Andrei Şarpe, directorul de marketing, au mari motive de mulţumire. Faptul că se insistă foarte mult pe aplicarea strictă a unor norme de biosecuritate; de la intrare şi pe tot spaţiul complexului, de altfel bine îngrijit şi protejat corespunzător împotriva eventualelor inundaţii, este evident. Înainte de a pătrunde în sectoarele lor de activitate îngrijitorii lasă în vestiare speciale hainele de acasă, fac un duş şi apoi îmbracă echipamentul de lucru. Aici se lucrează ca într-un veritabil laborator, aşa cum de altfel este şi însăşi unitatea de la Gherghiţa! Asta am observat când am poposit aici, de la intrarea în unitate. Valorificarea nu este o problemă.

„Săptămânal livrăm la abatoarele de specialitate câte 200-250 de exemplare, la greutatea standard de 105-110 kg, iar lunar câte 1.000-1.200 animale. La intervale fixe, de două săptămâni, livrăm câte 500 purcei la îngrăşat pe bază de comandă altor unităţi, precum şi cetăţenilor, spre a fi crescuţi în gospodăria ţărănească. Vindem chiar şi material seminal, la cerere. Avem clienţi de aici, din Gherghiţa, până în Moldova şi în Maramureş, din Argeş la Călăraşi. În acelaşi mod livrăm şi scrofiţe. Avem numai animale performante, din rasa Marele alb! Scrofiţele sunt din rasa Landras, iar vierii, din Marele alb. Deci avem la Gherghiţa un porc foarte căutat, de carne, cu un strat subţire de grăsime!“

Obiective: creşterea efectivelor şi a numărului de clienţi

În final purtăm un dialog şi cu administratorul societăţii. Fie mai direct, fie mai puţin direct, iar traducerea o avem graţie tânărului director de marketing, Andrei Şarpe. Aflăm astfel cum că cipriotul, un om foarte serios, dar şi volubil, care declară că îndrăgeşte mult România, îşi doreşte să dea lecţii de creştere şi îngrăşare a porcilor nu doar gospodarilor, ci şi acelora din fermele de profil din judeţ Adaugă cu modestie, zâmbind, că este decis să menţină unitatea la cote înalte şi să dezvolte chiar activitatea fermei de la Gherghiţa atât prin extinderea sa pe piaţa internă, dar şi pe piaţa externă. Evident, în condiţiile în care se va putea conta şi pe sprijin guvernamental adecvat, astfel încât ATLAS Gherghiţa să pătrundă în tot mai multe ţări ale Uniunii Europene.

Cristea BOCIOACĂ

Lapoş - Prahova o comună istorică ce visează la modernitate

Drumul de la Ploieşti, oraşul reşedinţă de judeţ, înspre cea mai veche şi mai îndepărtată dintre cele 90 aşezări rurale din Prahova, comuna LAPOŞ, cale de zeci de kilometri, parcurge întregul şirag de sate pitoreşti de pe Valea Cricovului Sărat, curs de apă care îşi are chiar aici izvoarele. Alături de apele Nişcovului, pârâul udă dealurile Istriţei Buzăului. Chiar dacă drumul judeţean 235, care ne duce la Lapoş, este lesnicios circulaţiei auto, puţină lume se mai aventurează acum aici, în zilele de iarnă, cum se întâmplă vara şi primăvara ori chiar toamna.

Am făcut acum o vizită, la invitaţia directă a tânărului edil, Dumitru Constantin Ţîrlea, spre a asista la inaugurarea celei de-a... doua grădiniţe, unde vor învăţa şi copiii din clasa pregătitoare a comunei, unde se găseşte o clădire impunătoare, cea a Şcolii gimnaziale cu clasele I-VIII, în care se învaţă de dimineaţa până seara, semn al dragostei de carte a localnicilor. Încă de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când cătunul principal avea deja o şcoală cu 37 elevi, iar sătenii se rugau în trei lăcaşuri de cult diferite, localnicii erau izolaţi din cauza naturii.

Astăzi se mândresc cu mulţi dintre fiii satului – oameni de vază – profesori, avocaţi, scriitori ori oameni de afaceri sau ofiţeri, care aduc acolo unde trăiesc azi faimă locului unde au văzut lumina zilei.

Natura din preajma comunei Lapoş – al cărei nume, spun izvoarele istorice, ar fi de provenienţă maghiară şi înseamnă loc mocirlos – este la fel de frumoasă ca şi atunci, cu peisaje mirifice, cu dealuri împodobite cu pruni şi meri; pomi roditori, cu care sunt încărcate oricare dintre cele peste 700 de gospodării săteşti. Sigur, uliţele nu sunt încă toate asfaltate, unele au rămas încă drumuri de care, ce urcă înspre drumurile de munte, cu păşuni întinse, unde din primăvară pasc cirezile de vaci, cârdurile de oi şi cele de capre.

Legenda şi istoria, la ele acasă

Fiecare colţ al celor patru sate componente – Lăpoşel, Lapoş, Glod şi Pietricica – are o poveste aparte, acolo unde legenda se împleteşte cu istoria. Avem aici Poiana hoţilor, de fapt Poiana haiducilor, poiană de unde se spune că ar izvorî şi celebrul cântec haiducesc „Radu, mamii, Radule...“ Apoi, Drumul romanilor, Schitul părintelui Doroftei, cu chiliile sale săpate în piatră (azi dispărut), Crucea domniţei. Şi, apoi, sunt pădurile, care înconjoară comuna din mai toate părţile. Din cele circa 3.000 ha ale comunei, 1.700 ha sunt păduri seculare, cu faună bogată, care se bucură de ocrotirea sătenilor, obişnuiţi cu puţin, cu un trai modest, dar inimoşi şi harnici, cum sunt românii din satele de munte ale Prahovei. Lapoşul, comună la limita cu judeţul Buzău, a făcut parte vreme îndelungată din acesta, ca de altfel şi din vechiul judeţ Saac (judeţ desfiinţat în 1845). Primarul Dumitru Constantin Ţîrlea ne asigură că urmele de vieţuire omenească ne duc către paleoliticul superior, dar şi până în vremea Daciei romane. Potrivit acestuia, începând de prin secolul al XIII-lea în codrii de aici au apărut şi primii călugări creştini. Legenda mai spune despre faptele părintelui stareţ Doroftei şi despre Schitul care-i poartă numele, aşezare monahală, că i-ar fi ajutat pe fugarii români din Transilvania, schitul fiind un punct de atracţie pentru grupurile de români transilvani care şi-au organizat aici un cătun şi care s-a tot dezvoltat până în vremea lui Mihai Vodă Viteazul.

Chiar dacă atestarea documentară a aşezării este mai târzie, abia prin 1607, ea a reprezentat o zonă sigură pentru retragerea domnitorilor în vremuri de restrişte. Este edificator cazul Doamnei Neaga, soţia lui Mihnea Turcitul, cea care a trăit aici o parte a vieţii sale, împreună cu cele două fiice, Ileana şi Cristina. Apoi mai este şi Puţul Doamnei Neaga, care stă mărturie a acelor vremi. De altfel, fiecare dintre cele patru sate componente ale comunei are locuri care aduc aminte de vremile trecute.

Pentru a da mai mult farmec şi strălucire aşezării şi a dezvolta turismul rural, la ideea primarului, Consiliul Local a decis să instituie, anual, la 14 septembrie, „Festivalul daco-roman“, manifestare care în 2014 va marca cea de-a doua ediţie.

Sătenii vor avea apă în case peste 3 ani

„2013 nu a fost un an uşor, dar fiecare dintre noi avem multe motive de a privi înainte cu speranţă, înţelepciune şi nădejde. Comuna Lapoş este un loc aparte datorită oamenilor săi. Lăpoşenii sunt oameni cu minţi luminate, harnici şi cu multă demnitate. De aceea merită din partea autorităţilor implicare, dar şi respectul cuvenit. În anul care s-a încheiat am căutat să atragem fonduri şi am demarat proiecte dintre cele mai benefice pentru această comună. Ne-am preocupat să începem cât mai multe investiţii importante în folosul oamenilor minunaţi pe care îi are Lapoşul“, a susţinut tânărul edil, Constantin Dumitru Ţîrlea.

În toate discuţiile cu localnicii, în orice împrejurare se aduce vorba de visele lor, dar şi ale primarului, printre care apa la robinet. Apa potabilă rămâne o dorinţă greu de realizat. Dar nu imposibilă. La ultima discuţie, prilejuită de deschiderea unei noi grădiniţe, toată lumea a întrebat ce face primarul ca să le aducă apa în sat. Acesta a promis că cel târziu în 2016 acest vis o să devină realitate. În faţa sătenilor preşedintele CJ Prahova, ing. Mircea Cosma, a confirmat celor prezenţi că există un mare proiect de aducţiune a apei din foraje de adâncime. În trei ani problema ar putea fi rezolvată. Cu fonduri de la judeţ, de la comună, de la Uniunea Europeană sătenii vor avea apă potabilă şi nu vor mai căra cu bidoanele de la intrarea în satul de centru, de la Luncă, cum se face acum. De aici îşi potolesc setea şi primarul, şi consilierii locali, şi cam toată lumea...

„Primarul trebuie să rezolve şi problema cadastrării comunei, de care este legată şi reînfiinţarea noilor plantaţii de pomi, pe dealurile golaşe, lucrare abandonată în anii de după Revoluţia din decembrie 1989. Dar şi înfiinţarea unor pensiuni agroturistice“, visează stăruitor unii săteni din comuna Lapoş. Câte se vor realiza… vom trăi şi vom vedea“, ne spune domnul Neamu Paul Constantin, unul dintre locuitorii de vază de aici, care se bucură din adâncul inimii sale de dorinţa de modernitate a celui mai vechi sat din judeţul Prahova.

Cristea BOCIOACĂ

Brebu de Prahova, călător pe drumuri de munte

În oricare zi din an, comuna Brebu, fostă reşedinţă domnească a Basarabilor, te primeşte cu aceeaşi vioiciune, cu aceeaşi natură măiastră, dar mai ales cu aceeaşi linişte tainică a satului de munte, cu aceleaşi cărări şi poteci, cu aceeaşi apă repede a Lupei, care-şi găseşte, ca şi suratele sale, Valea Grecilor, Valea Tocilelor şi Valea Rea, locul în învolburata Doftană, care îşi trage izvoarele din Munţii Gârbovei. Iar de aici, mai departe, povara de apă limpede continuă la întâlnirea de la Băneşti cu Prahova, nu înainte de a uda partea vestică a comunei. De la Podul Cheii până la hotarul cu Şotrile şi mai jos, înspre vestita Telega Băi şi marea urbe de azi, Câmpina.

Aflată la confluenţa Paralelei de 45 grade latitudine nordică cu meridianul 25 grade longitudine estică şi alcătuită din patru sate, unul mai pitoresc decât altul (Brebu Mănăstiresc, Brebu Megieşesc, Pietriceaua şi Podul Cheii), comuna Brebu de Prahova i-a atras pe primii basarabi prin bogăţia muntelui.

Fiind binecuvântaţi cu lemn şi o mulţime de animale domestice, vrednicia acestor oameni a dăinuit în timp, imaginea întinderilor nesfârşite de pajişti şi de pomi roditori (până şi curtea Primăriei, monument de arhitectură, este o veritabilă livadă) devenind emblematică pentru localitate. Comuna avea, la recensământul de acum doi ani, fix 7.206 locuitori şi 5.852 ha.

Pe urmele voievozilor şi domnitorilor precum Mihai Viteazul, Neagoe Basarab, Matei Basarab şi Constantin Brîncoveanu au urcat aici neguţători, dar şi pictori şi sculptori.

Chiar şi în zilele noastre la Brebu se organizează, an de an, un Festival naţional al artei plastice contemporane.

Istoria, la ea acasă

Cronicile vorbesc despre Brebu ca fiind „o veche şi dreaptă moşie“, cu ocini multe din timpul lui Basarab Vodă Întâiul, care a domnit între 1310 şi 1352. Despre muntele şi satul Pietriceaua se vorbeşte încă de la Neagoe Basarab, iar Podul Cheii este menţionat de la 20 august 1596 de către însuşi Mihai Viteazul. Dar despre Brebu se vorbeşte şi în cro­nicile braşovene cu diferite târguri şi sate din Ţara Românească, încă din anii 1529, 1530 şi 1543. Potrivit documentelor vremii, acum 450 de ani negustorii din Brebu îşi duceau mărfurile la Braşov pe drumuri de munte, pe care azi păşesc sute de turişti din Capitală sau din diferite locuri din ţară. Cât despre cele două sate principale – Brebu Mănăstiresc şi Brebu Megieşesc – ele îşi poartă denumirea de pe la 1564, când voievodul Constantin Şerban a împărţit aşezarea longitudinal, în două: o parte a dat-o mănăstirii, iar pe cealaltă moşnenilor, care au păstrat până azi numele satului.

Dacă numele său iniţial – Brebu – vine de la castor (breb), animal ce popula apele repezi de munte, ori chiar de la un om al locului nu se prea ştie exact. Ceea ce se ştie este că, pe la 1650, aşezarea era o singură comunitate administrativă şi o comună moşnenească de oameni liberi. În acel an, 1650, voievodul Ţării Româneşti, Matei Basarab, dorind să înzestreze mănăstirea construită de el, le cere locuitorilor să renunţe la moşia Brebu. Aceştia, desigur, refuză, astfel că domnitorul ţării îi alungă în mijlocul pădurii şi le aprinde casele ca să devină clăcaşi. Însă, după moartea sa, noul domn Constantin Şerban judecă în Divan plângerea moşnenilor şi, la 12 iunie 1654, li se face dreptate.

Casa domnească a rămas şi astăzi atracţia comunei

Casa Domnească, ce domină centrul comunei, o veritabilă cetate medievală, este şi azi principala atracţie turistică a comunei. Compus din casa propriu-zisă, din Biserica mănăstirii, din turnul de intrare şi zidul de incintă, complexul arhitectural medieval Brebu este poate cel mai important monument şi cel mai reprezentativ de arhitectură românească din secolul al XVII-lea din Muntenia. Situat în faţa unui lac natural şi vizibil de la mare distanţă, înconjurat de ziduri înalte, asemeni unei veritabile cetăţi, monumentul de la Brebu se integrează în peisajul natural, sporindu-i astfel frumuseţea, care nu a pălit odată cu vremea.

Din datele prezentate la faţa locului aflăm că Cetatea de la Brebu a fost ridicată începând din anul 1642, la porunca lui Matei Basarab, pe un teren donat de moşneanul Stanciu şi de soţia sa, Nuşa; construc­ţia, începută de Matei Basarab, a fost terminată de Constantin Brîncoveanu. Cu peste 600 de exponate de epocă, ce o ornează astăzi, casa domnească este un important obiectiv turistic. De altfel, întreaga comună Brebu apare azi ca un astfel de obiectiv. Interesant că mulţi dintre turişti, bucureşteni mai ales, au îndrăgit aşa de mult locul încât s-au şi mutat aici şi şi-au ridicat case arătoase, care rivalizează cu cele ale localnicilor.

Primarul Adrian Ungureanu, un adevărat om al faptei, ne spune că sătenii au tot confortul: de la apă potabilă, canalizare, până la Internet şi cablu TV. „Avem chiar mai multe zone – cartiere în toată regula care aparţin azi bucureştenilor. Sunt peste 800 de persoane din Capitală care trăiesc aici, la munte.“

Întrebat ce viitor întrevede pentru comuna sa, Adrian Ungureanu spune simplu: „Turismul! Aceasta este o aşezare turistică de la natură, iar de aici poţi ajunge pe toate văile: a Prahovei, a Doftanei, a Slănicului. Poţi călători fie cu maşina, cu ATV-ul, fie cu bicicleta sau pe jos. Indiferent de anotimp!“

Vorbele sale sunt un îndemn la drumeţie, la Brebu de Prahova. Să-l urmăm!

Cristea BOCIOACĂ

Abonează-te la acest feed RSS