reclama youtube lumeasatuluitv
update 22 Nov 2019

La Drajna, „Poieniţa“ reînvie tradiţia populară din nordul Munteniei

În comparaţie cu Suceava, Maramureş, Alba sau Gorj, judeţul Prahova nu excelează în surse generoase de tradiţie, meşteşug, port şi cânt popular. În aceste condiţii de puţinătate a culturii rurale este cu atât mai meritorie prezenţa constantă, în peisajul folclorului, a unei formaţii artistice bazate pe voluntariat din comuna Drajna, localitate situată în jumătatea de nord a Prahovei. Sufletul acestei echipe închegate în urmă cu 20 de ani este Marin Văcărelu, directorul Căminului Cultural, o instituţie care găzduieşte şi o secţie externă a Şcolii Populare de Artă Ploieşti.

Marin Văcărelu este el însuşi pasionat de folclor. A activat în echipa de dansuri populare şi divertisment încă din şcoala generală, de când avea 13 ani. Ulterior a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă Ploieşti, secţiunea dansuri populare, iar la Câmpulung-Muscel, acolo unde a lucrat o perioadă, a absolvit regie-actorie la Şcoala Populară de Artă din Piteşti. Peste tot unde a fost angajat, în Prahova şi Argeş, a făcut parte, întâi ca practicant şi mai apoi ca instructor, din formaţiile artistice de dansuri, grupuri vocale şi teatru pentru amatori. După 1990 s-a întors la Drajna, comuna sa natală. Aici însă nimeni nu mai stătea cu gândul la activităţi culturale. Oamenii erau preocupaţi de bani, de recuperarea pământurilor, de plecările peste graniţele ţării. O vreme s-a alăturat unor entuziaşti într-ale folclorului din Ceraşu, o comună aflată la vecinătatea cu Buzăul şi Braşovul, iar din 1994 a preluat, după un examen, funcţia de director al Căminului Cultural din Drajna.

Începuturile din 1994

La vremea respectivă căminele mai erau folosite pentru discoteci şi nunţi, iar primăriile nu păreau pregătite ori dispuse să investească în întreţinerea clădirilor. Din acest motiv, referindu-ne la toată ţara, multe dintre ele au căpătat alte destinaţii ori s-au desfiinţat. Nici vorbă aşadar de activităţi la Drajna. Marin Văcărelu mărturiseşte: „Începutul a fost greu, pe alocuri demoralizant. Oamenii aveau alte preocupări şi nimeni nu era atent la activitatea care să ducă o comunitate mai departe, peste ani, cu pecetea autenticităţii locului. După un timp, cu sprijinul unor colegi pasionaţi, coregraful Gică Radu şi corepetitorul Ion Rusu, am pus bazele Ansamblului folcloric «Poieniţa», alcătuit din copiii de la şcoală. Făceam dansuri, muzică populară şi muzică uşoară, deşi nu eram practic specializaţi în ceva anume. Tot în Drajna avem doi profesori, soţii Cioc, care au creat o şcoală de pictură. În aceste condiţii, prof. dr. Constantin Manolache, director pe atunci al Centrului Judeţean de Cultură Prahova, ne-a acordat sprijinul pentru a înfiinţa câteva clase externe ale Şcolii Populare de Artă Ploieşti, pentru secţiunile canto popular, dans popular, arte plastice şi arte vizuale. Nu greşesc dacă spun că la noi, la cămin, în general la Drajna, s-a creat în câţiva ani o efervescenţă în legătură cu activitatea culturală.“ Primăria, în subordinea căreia funcţionează căminul, s-a alăturat demersului artiştilor amatori puţin câte puţin. Astăzi autorităţile susţin cât de mult pot echipa care a devenit o emblemă a comunei.

Din dragoste de folclor, după 17 ani

Din 2011 Ansamblul „Poieniţa“ se modifică substanţial ca structură de vârstă, profesii şi exprimare: „Avem un colectiv format din 30 de persoane. O singură componentă are vârsta de 15 ani; restul membrilor se întind pe plaja de la 18 la 62 de ani. În formaţie activează cinci profesori, doi învăţători, patru studenţi, doi elevi, doi economişti, doi patroni de mici firme, doi funcţionari publici, doi mecanici etc. Avem şi şase familii, soţ şi soţie sau mame şi fiice, printre care mă număr şi eu, colegi la dansuri ori în grupul vocal. Insist asupra acestor aspecte pentru a se remarca faptul că «Poieniţa» este născută de data aceasta din dragoste. Noi toţi venim la ansamblu într-un soi de voluntariat, cu plăcerea neascunsă de a redescoperi zona, de a căuta obârşia munteanului, iar ea nu poate fi închipuită în afara cântului ţărănesc. Şi-am avut surpriza chiar şi acum să aducem la lumină nişte slove şi melodii pe care le-am găsit la veteranii comunei. Ne place să reprezentăm Prahova la festivalurile consacrate din ţară şi să spulberăm impresia că judeţul nu are cufărul lui de tradiţii. Iar rezultatul este încurajator: dansul şi cântecul din Muntenia impresionează, este savurat şi admirat oriunde mergem.“

„Poieniţa“ beneficiază de coordonarea calificată a coregrafului şi corepetitorului Dănuţ Săcuiu şi a profesoarelor de muzică Mariana Muşa – Trăscău şi Ioana Dan, cele care sunt, alături de alţi tineri, şi solistele echipei. Prima este câştigătoarea locului a III-lea la prima ediţie a Concursului „Tezaur folcloric – Moştenitorii“, deţine poate cea mai frumoasă voce tânără a Prahovei, dar este puţin vizibilă pe postul naţional TVR, deşi ar avea toate atributele – glas şi melodii vechi din Starchiojd, învăţate de la mama sa şi bătrânele satului – să fie prezentă în emisiuni folclorice de ţinută.

Succes muntenesc în Republica Moldova, Bihor, Dobrogea şi Mehedinţi

Cu acest grup de sufletişti şi iubitori de folclor autentic, Ansamblul „Poieniţa“ este invitat anual la Festivalul Minorităţilor Naţionale „Serbările Deltei“ de la Sulina, Zilele oraşului Ştei – Bihor, Festivalul Smochinelor de la Şviniţa – Mehedinţi. În 2013, la Festivalul de folclor Cânt şi dans Dobrogean de la Eforie Sud, formaţia din Drajna a fost răsplătită cu premiul al III-lea într-o competiţie la care au luat parte 28 de formaţii artistice profesioniste din 14 judeţe. La Zilele localităţii Chişcăreni din Republica Moldova dansatorii din Drajna au repurtat un succes remarcabil: „N-am să uit prea curând în ce fel extraordinar am fost primiţi şi ovaţionaţi după ce am evoluat în faţa fraţilor noştri de la Chişcăreni.“ Pe scenele din Prahova „Poieniţa“ este o prezenţă obişnuită, dar directorul Văcărelu face o selecţie a evenimentelor: „Noi nu avem sărbători folclorice ori competiţii consacrate în care Prahova şi partea aceasta din Muntenia să se prezinte lumii. De aceea am renunţat la cea mai mare parte a evenimentelor săteşti din localităţile Prahovei şi onorăm invitaţiile la festivaluri tematice din ţară. De inimă, normal, rămân Zilele comunei Drajna şi Festivalul Ţuicii din Vălenii de Munte.“

În afară de momentele artistice, succes face şi costumul specific Văii Teleajenului, cu fote în pliuri, în roşu şi negru ori în nuanţe de maro sau albastru, autentificate de specialişti ai Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova.

Maria Bogdan

Artă ţărănească medievală, reînviată după 236 de ani

Astăzi vă propunem pentru această rubrică un subiect special, să fiţi martorii unei inedite trude, aceea de a readuce la viaţă o casă-cramă ţărănească din urmă cu peste 200 de ani, reţinută în arhivele istorice ca fiind cea mai veche construcţie din lemn din Prahova. Crama, monument de artă medievală ţărănească, realizată de meşteri cioplitori în lemn, a fost restaurată în 1960 şi declarată muzeu de profesorul Nicolae Simache, dar după 1970 a început să se degradeze sever. În 1985 a fost demolată, câteva elemente fiind păstrate şi conservate în depozitele Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Replica din 2013 a casei a fost deja înscrisă în circuitul muzeal al Drumului Viilor.

Cea mai veche casă ţărănească din lemn din Prahova, o construcţie care încorpora şi o cramă, nu putea să fie ridicată în altă parte decât în inima podgoriei Dealu Mare, de la Valea Călugărească. Arhivele nu au păstrat pentru posteritate date certe, astfel că nu se cunoaşte cine a fost proprietarul care a construit crama, în anul 1777. Se ştie doar că, la naţionalizare, construcţia le-a aparţinut Brătienilor, moştenitorii acestora fiind şi cei care au primit viile după 1990, la retrocedarea proprietăţilor confiscate de fostul regim comunist. Crama, devenită muzeu în anul 1967, după ce renumitul profesor Nicolae Simache a coordonat lucrările de consolidare din 1960, a fost demolată în 1985. Ideea refacerii acestei rarităţi din arta meşteşugărească ţărănească s-a născut în urmă cu câţiva ani, după ce Consiliul Judeţean Prahova, care a şi finanţat proiectul „Crama 1777“ cu 5 milioane de lei vechi din bugetul judeţului, a inaugurat Drumul Viilor, un traseu turistic care intenţionează să pună în valoare obiectivele vitivini­cole din Dealu Mare.

Modelul original

Construcţia nu a putut fi recompusă pe amplasamentul real, deoarece actualii proprietari nu au dorit acest lucru. Ea a fost realizată pe un lot asemănător ca dispunere şi relief donat de familia muzeografului Nina Grigore, unul dintre arheologii implicaţi în realizarea acestui proiect. Interesant este modul în care specialiştii au recompus şi au dat viaţă cramei sau casei de acum 236 de ani. Ei au respectat cât au putut elementele descriptive reţinute în arhiva Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Descrierea care a servit proiectului pomeneşte despre o cramă compusă din două încăperi, cea mare folosind la obţinerea mustului, iar cea de a doua, pentru păstrarea vinului. Clădirea era din bârne masive de stejar, cuiele de prindere fiind tot din lemn. La faţadă avea o prispă de dimensiuni neobişnuite, mărginite de şase stâlpi mari de stejar, sculptaţi manual, cu barda, de meşteri cioplitori în lemn. Pe stâlpi se sprijinea o cosoroabă sculptată în stejar, iar uşa dublă era fixată într-un cadru masiv, un adevărat portal monumental, deasupra căruia se putea citi, în litere chirilice, anul construcţiei. Cheile de la uşă erau lucrate tot manual, din fier. Acoperişul era asigurat de o învelitoare din şindrilă.

Replica în timp

Aşadar, proiectanţii au avut modelul la îndemână şi nu aveau decât să găsească soluţiile tehnice pentru a realiza o copie a cramei din epoca medievală. Noua casă din lemn păstrează arhitectura originară, dar i-au fost ataşate spaţii noi: partea de lemn a clădirii este construită în aceeaşi manieră, folosind elementele de lemn recuperate şi restaurate (bârne, grinzi de planşeu, portalul de intrare), precum şi elemente noi confecţionate după modelul celor originare, montate în cuie de lemn; partea supraterană a extinderii s-a realizat din zidărie portantă de cărămidă plină, iar subsolul – din zidărie de bolovani de râu. În camera mare sunt prezentate unelte pentru viticultură şi prelucrarea strugurilor, o presă de mari dimensiuni, de sfârşit de secol XIX, o pompă de vin fabricată în Germania, un lin cioplit în lemn, un atelier de dogărit. În beci – gândit ca sală de degustare – se găseşte o colecţie de butoaie pentru vin şi rachiu de tescovină, un cazan de ţuică, o colecţie de ceramică veche. În fine, la mansardă, numită „Mlădiţele vieţii“, a fost organizată o expoziţie centrată pe modul în care viţa-de-vie s-a reflectat în arta populară românească: icoane pe sticlă, costume populare, textile de interior, lăzi de zestre etc.

Ordine şi dezordine, natural şi artificial

Cum spuneam, terenul oferit pentru reconstrucţie imita denivelările din amplasamentul iniţial. Acestuia i-au fost împrumutate totuşi elemente de modernitate. Aranjamentul exterior, care a trebuit să fie rezolvat într-un timp destul de scurt, este unul care place ochiului. Pentru curtea interioară, unde a fost imaginată o alee sinuoasă, mărginită de o bandă cu flori, ambele delimitând zona înierbată, imaginaţia peisagistului n-a fost extrem de solicitată. Câteva begonii, flori de piatră, trandafiri, muşcate de grădină şi trandafiri japonezi au rezolvat şi coloritul, şi decorul. Conturul curţii a fost accentuat prin câteva exemplare de thuja. Provocatoare a fost intrarea în curtea muzeului, pe un teren denivelat, mai ales că spaţiul nu permitea o desfăşurare de forţe. Treptele s-au realizat din piatră de râu, iar de-o parte şi alta spaţiul este ceva între ordine şi dezordine, natural şi artificial, o combinaţie care, în ciuda contrastelor, arată destul de reuşit. Nu oricine îşi imaginează o margaretă de câmp lângă un ienupăr scos din pepinieră! Şi totuşi margaretele sunt cele care salvează întreaga compoziţie, cel puţin în timpul vegetaţiei. Ce nu este în ton cu secolul al XVIII-lea? Gardul masiv din fier, folosit astăzi în mediul rural, dar în disonanţă totală cu meşteşugul ţărănesc tradiţional, axat pe folosirea lemnului masiv. O împrejmuire în ton cu prispa cramei parcă ar fi dat mai bine. Nu ne împiedicăm însă de acest amănunt! Una peste alta, efortul de a aduce în memoria timpului prezent arhitectura şi obiceiurile podgorenilor de acum peste două secole merită cu adevărat preţuirea noastră!

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Comuna Măgurele, judeţul Prahova, legendă şi istorie învelite în modernism

Înşirate pe firul văii largi a apei adesea învolburate a Teleajenului, asemenea unui şirag de perle verzi, cele trei sate care compun comuna Măgurele – satul de centru, Măgurele, Iazu şi Coada Malului – vin acum în faţa trecătorilor, care caută muntele înspre Cheia şi cetatea Braşovului, pe vechiul drum „de care şi telegi“, cu miros de cireşe şi căpşuni.

În centrul satului de reşedinţă, drumeţii se află faţă în faţă cu palatul din beton şi sticlă al sediului primăriei, străjuit de bustul legendarului Burebista, de al cărui nume sunt legate atâtea legende: un însemnat tezaur descoperit în apropierea fostei gări de la Coada Malului, dar şi un izvor cu apă limpede adus în sat printr-un canal săpat în stâncă, cale de kilometri, izvor din care îşi potolesc setea deopotrivă localnicii şi trecătorii de azi de pe DN1A, bucuroşi şi mândri de faptele marelui rege al dacilor, ai căror paşi au lăsat urme de neşters.

Tradiţia şi prezentul sunt aici la ele acasă

Despre Măgurele se spune că satul ar fi apărut ca un punct de reper, pe Valea pitorească a Teleajenului, în apropierea vechiului târg al Văleniului de Munte, cu mai bine de o jumătate de mileniu în urmă, poate chiar din vremea lui Vlad Ţepeş. Dat fiind că aşezarea este atestată documentar în anul 1503, în timpul domnitorului Radu cel Mare, localnicii intenţionează chiar în acest an să marcheze 510 ani de existenţă a aşezării. La timpul prezent, oamenii locului au destule motive să se mândrească cu satul natal. De altfel, încotro îţi întorci acum privirea, alături de mulţimea caselor noi, multe tip vilă, ridicate de nou-veniţi, orăşeni din Ploieşti, în căutare de linişte şi confort, se văd şi numeroase edificii impunătoare, pre­cum Centrul cultural, Centrul Medical, şcoli noi, grădiniţe, dar şi o modernă bază sportivă şi Stadionul Viitorul. Tânărul primar, Vasilică Diaconu, el însuşi fiu adoptiv al comunei, venit aici tocmai din orăşelul vrâncean Panciu, om energic şi iscusit în ale construcţiilor, ne vorbeşte cu multă căldură despre paşii făcuţi pe drumul modernizării localităţii, devenită o comună cotată deja la standarde europene: cu apă la robinet în casele tuturor celor peste 4.000 de locuitori, cu gaz metan, cu Internet, cu asfalt până la ultima ulicioară, cu un impunător parc în centrul comunei, cu locuri de joacă pentru copii, dar şi cu grijă faţă de mediu. Vizitatorii de azi ai comunei descoperă o parte din spiritualitatea creştin-ortodoxă, reprezentată de cele patru biserici: Sfânta Treime, din partea de sus a satului de centru şi zidită în anul 1780, cu un stil arhitectonic simplu, inspirat din forme ale artei populare, Adormirea Maicii Domnului, din partea de jos, clădită în acelaşi an, 1780, Sfântul Dumitru, din satul Iazu, ridicată în anul 1875, şi cea cu hramul Sfinţii Mihail şi Gavril, din Coada Malului, ridicată de localnici în... 1942, pe o fundaţie de piatră, sub formă de cruce. Pe lângă biserici, satele de aici mai sunt împodobite şi cu numeroase troiţe.

Un arbore pentru fiecare

Dornică să marcheze cu ceva anume împlinirea unui veac de la Marea Unire din 1918 şi cinstirea memoriei eroilor comunei, administraţia locală a demarat o insolită acţiune de sădire de arbori pe dealurile singuratice din zonă. Astfel s-a plantat câte un arbore pentru fiecare erou al comunei, fiind sădiţi mai exact 142 puieţi de stejar, tei şi brazi, chiar pe dealul din apropierea locului de unde-şi aduce apele izvorul lui Burebista, devenit un veritabil loc de pelerinaj. Apoi, acţiunea s-a continuat într-o zonă apropiată, cu alte câteva mii de puieţi de arbori. Odată cu aceştia au mai fost sădiţi şi câteva mii de pomi pe dealurile din preajma satelor: cireşi, meri şi pruni, reluând o mai veche tradiţie de înfiinţare de livezi.

Alături de oameni, împreună cu ei

„Avem multe oportunităţi care încă nu sunt puse cum se cuvine în valoare“, ne mai spune primarul Vasilică Diaconu. „Ne gândim nu numai la dezvoltarea de noi plantaţii pomicole, la extinderea culturilor de zmeură şi de căpşuni, pentru că avem puter­nice tradiţii pomicole, ci ne dorim ca anii următori, pe „dealurile singuratice“, să continuăm plantarea de pomi fructiferi. Iar acolo unde terenurile nu pot fi exploatate optim vrem să realizăm diferite investiţii, precum înfiinţarea unor parcuri fotovoltaice, aşa cum este şi cel recent înfiinţat de către o firmă din Danemarca. Important este că acum, în timp de criză, să nu părăsim ideea de a face investiţii noi“, ne mai încredinţează edilul din Măgurele. „Vrem să asigurăm locuri de muncă pentru tinerii şomeri. Chiar dacă există 500 de salariaţi ai celor 35 de firme ale localnicilor, cred că vom putea oferi şi alte locuri de muncă prin noile investiţii preconizate a fi realizate cu fonduri europene. Oamenii de la noi visează şi la agroturism, la o mare pensiune la poalele dealului, la înfiinţarea unui parc industrial, cu participarea comu­nelor vecine, organizarea unei pieţe de produse agricole şi la alţi investitori străini. Primarul este pregătit să meargă în curând în China pentru o plănuită investiţie la Măgurele. Aşa se construieşte azi la noi o comună cu adevărat europeană!“

Cristea BOCIOACĂ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2013

8,55 milioane de euro, finanţare pentru 3 GAL-uri din Prahova

În anul 2012 au fost declarate eligibile şi acceptate spre finanţare europeană nerambursabilă (FADR, Axa 4 – LEADER din cadrul PNDR 2007-2013) 82 de parteneriate public-private (Grupuri de Acţiune Locală), cu o valoare totală eligibilă de 228 milioane de euro. 28 de proiecte de dezvoltare rurală au fost respinse. Acestea se adaugă altor 81 de GAL-uri aprobate anterior, cu o valoare eligibilă de 226 milioane de euro. Prahova lucrează din 2010 la documentaţia premergătoare depunerii dosarelor şi, după mai multe peripeţii, generate de erori care au dus iniţial la refuzul de finanţare, în 2012 a primit aviz favorabil pentru trei GAL-uri. Două localităţi din judeţ (Proviţa de Sus şi Gura Vadului) sunt incluse în parteneriat cu judeţele limitrofe, Buzău şi Dâmboviţa.

Cele trei GAL-uri din Prahova au primit în ianuarie şi februarie Decizia de autorizare, eliberată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, fiecare trecând apoi la organizarea structurilor de coordonare şi execuţie: adunări generale ale acţionarilor, consiliul director, comisia de selecţie a proiectelor şi compartimentul administrativ, condus de un manager. Ele funcţionează ca autorităţi de management, duse mai aproape de beneficiarii de proiecte.

Fiecare GAL a primit o valoare de finanţare de 2,85 milioane de euro, deci un total de 8,55 milioane de euro. În perioada următoare, grupurile vor trece la lansarea apelului de proiecte, iar acestea pot fi depuse la unitatea de implementare din cadrul GAL de către autorităţile publice, ONG-uri sau unităţile private de pe raza administrativă a localităţilor asociate în parteneriatul public-privat.

Ce activităţi poate finanţa GAL

Finanţarea din fondurile GAL este posibilă doar pentru unele măsuri:

– Axa 1 – Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic:

• Măsura 111 – Formare profesională, informare şi difuzare de cunoştinţe; 

• Măsura 112 – Instalarea tinerilor fermieri;

• Măsura 121 – Modernizarea exploataţiilor agricole;

• Măsura 123 – Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere;

• Măsura 142 – Crearea grupurilor de producători;

• Măsura 143 – Furnizarea de servicii de consiliere şi consultanţă pentru agricultori.

– Axa III – Îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale:

• Măsura 312 – Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea de microîntreprinderi;

• Măsura 322 – Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale;

• Măsura 313 – Încurajarea activităţilor turistice;

• Măsura 421 – Implementarea proiectelor de cooperare.

19,2% dintre localităţile Prahovei, incluse în GAL-uri

Grupurile din Prahova includ, în total, 20 de localităţi, ceea ce înseamnă 19,2% din totalul comunelor şi oraşelor din judeţ. GAL „Colinele Prahovei“, cu sediul în comuna Floreşti, cuprinde în parteneriat şapte comune – Filipeştii de Târg, Măgureni, Floreşti, Băneşti, Cocorăştii Mislii, Scorţeni şi Vâlcăneşti.

Până acum, în structurile de conducere au fost desemnaţi preşedintele şi directorul executiv. Acesta din urmă, Gheorghe Gîţ, ne spunea că, în mod cert, fiecare localitate va depune proiecte mai ales pentru a completa infrastructura de bază – drumuri, apă, gaze, însă nu este de neglijat potenţialul turistic al zonei.  Cel de-al doilea GAL, „Valea Cricovului“, vine dintr-o zonă specializată în proiecte europene, mai multe programe de acest fel fiind aplicate aici.

Grupul are 40 de membri (11 autorităţi publice, 16 societăţi comerciale, o societate agricolă, 3 întreprinderi individuale, 7 ONG-uri şi 2 parohii) şi acoperă un teritoriu de 586 kmp, cu 69.981 de locuitori. Comunele asociate fac parte din zona viticolă Dealu Mare (Bucov, Valea Călugărească, Urlaţi, Ceptura), din cea pomicolă (Iordăcheanu, Gornet – Cricov) şi câmpie (Albeşti – Paleologu, Drăgăneşti, Ciorani, Sălciile şi Jilavele, ultima localitate fiind din judeţul Ialomiţa).

Localităţile din zonele de câmpie au în vedere să depună proiecte pentru realizarea unor perdele de protecţie pe câteva sute de hectare.

În fine, ultimul GAL, „Treimea Colinelor“, include un parteneriat în trei, comunele Brebu, Aluniş şi Vărbilău.

Printre intenţiile deja exprimate ar fi realizarea unei fabrici de ciocolată şi a unei plantaţii de alun, iar pentru Brebu importantă este valorificarea potenţialului cultural din Brebu Megieşesc şi Brebu Mănăstiresc, dat fiind edificiul de bază, Complexul arhitectural Brebu, care include biserica, fântâna şi casa domnească a voievodului Matei Basarab, precum şi casa pictorului Sava Henţia (1848-1904).

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2013

Muzeul Pietrei din Sângeru

Poetul Lucian Avramescu a rămas puternic ataşat de satul naşterii sale, Sângeru –Prahova, despre care spune, mai în glumă, mai în serios, că este „centrul pământului“. În casa bunicilor şi părinţilor, lipită de sediul primăriei şi lucrată într-un fel care aminteşte de gospodăria rurală solidă şi bine consolidată, vine ori de câte ori programul de la Bucureşti îi permite. Multe slove – versuri de dragoste sau texte publicate într-una dintre publicaţiile „quality“ şi de agenţia proprie de ştiri – îşi au plămada în acest loc al regăsirii şi al rădăcinii. Nici măcar o singură zi de la Dumnezeu nu poate sta fără să aştearnă gânduri şi rânduri: „Am scrisul în sânge“, afirmă acesta. Şi mai are Lucian Avramescu ceva în sânge, răscolirea printr-o artă uitată şi tocmai de aceea adusă la viaţă într-un spaţiu restrâns: cioplitul în piatră. Aşa s-a născut Muzeul Pietrei, singurul de acest gen din zonă, poate din ţară, după ştiinţa poetului.

Piatra este elementul definitoriu al casei-muzeu. E un fel de specificitate de demult a locului, care face clădirea imediat remarcată. Este situată în vatra satului, într-o companie care constituie nucleul istoric al aşezării, peste drum de Muzeul sătesc Sângeru, din reţeaua Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, amenajat în conacul familiei tretivistiernicului Andrei Bozianu, şi de Biserica „Sf. Apostol Andrei“, zidită tot de Bozianu, drept slavă Domnului că l-a scăpat de turci. Face corp comun cu sediul administraţiei din localitate, altminteri donaţie către obşte a bunicului poetului, aceeaşi destinaţie publică având şi Muzeul Pietrei, deschis vizitatorilor oricând, fără taxă de intrare.

1.000 de piese de artă ţărănească

Conacul, să-i spunem aşa, de la balconul căruia poetul vede peste case, până, hăt, peste dealuri, este o construcţie masivă din piatră, cu ziduri groase de aproape 80 cm, tipică arhitecturii rurale de acum două secole. Clădirea, moştenire de la bunici, a fost regândită şi respaţiată folosind piatra şi lemnul, încăperilor existente adăugându-li-se compoziţii noi. Una dintre săli, sprijinită în coloane din lemn, are ca elemente de rezistenţă un şemineu generos, bănci şi mese cioplite în piatră, pe care se sprijină ceşti (de cafea) uriaşe scobite tot în rocă albă. Muzeul în sine conţine, afară şi înăuntru, peste 1.000 de lucrări în piatră, realizate de artişti ţărani.

Lucian Avramescu investeşte de mai bine de 10 ani în această pasiune a sa: „Fac totul din banii mei, nu cu ajutor guvernamental, nu cu finanţări europene şi redau, gratuit, spaţiului rural o cultură pe care a stăpânit-o şi nu trebuie s-o piardă.“

Lucian Avramescu colectează sculptura naivă direct de la puţinii cioplitori în piatră din satele Prahovei şi Buzăului sau cumpără blocurile de piatră pe care apoi le şlefuiesc artiştii direct în curtea interioară. Motivele sunt toate rurale sau de artă tradiţională: animale, obiecte de uz gospodăresc, figurine umane.

O tabără de sculptură pentru elevi şi studenţi

Dacă se va opri, dat fiind că spaţiul este deja aglomerat în artă ţărănească? „Nu. Adun pietre de oriunde, şlefuite de natură sau modelate de artişti ţărani. Nu mă pot opri.“ Dimpotrivă, Lucian Avramescu doreşte mai mult: „Vreau să deschid o tabără de sculptură (n.n. – în timp ce altele, de stat, se închid), fără bani, cu cazare gratuită, mâncare, vom mai vedea, am şi ceva păsări şi animale, unde să vină tinerii – elevi sau studenţi – să înveţe să lucreze în piatră aici, unde auzi gresia crescând.“ Într-un alt corp de clădire (curtea are 3 construcţii separate), poetul visează la un muzeu rezervat sculptorului George Apostu, prietenul său dispărut în 1986 la Paris, pe care-l consideră al doilea, după Constantin Brâncuşi, în sculptura modernă. O parte din lucrări (în lemn şi piatră) sunt deţinute de Lucian Avramescu şi vrea, pe unele dintre ele, să le expună la Sângeru. De unde atâta disponibilitate pentru obşte? „Vreau să las în urma mea lucruri trainice“, a spus, fără ocolişuri şi oarecum indiferent la însemnătatea gestului pentru toţi ceilalţi, poetul Avramescu.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2013

Colceag, comuna care îşi caută drumul spre confort

Localitatea Colceag, formată din satele Parepa – Ruşani, Colceag, Vâlcelele şi Inoteşti, este situată în câmpia din sud-estul judeţului Prahova, are o populaţie de 5.172 de locuitori şi 2.114 gospodării. Activitatea de bază este agricultura: comuna dispune de 4.698 ha arabil, dintr-o suprafaţă totală de 5.795 ha, o medie de 2,22 ha arabil/gospodărie şi 25 de agenţi economici, cu 47 de salariaţi, dintre care 6 unităţi de prestări servicii în agricultură. Bugetul localităţii este totuşi unul mic, de aproximativ 3-400.000 lei, venituri proprii, iar cu sumele pentru echilibrare (din TVA şi IVG – inclusiv cota pentru plata salariilor cadrelor didactice) ajunge undeva la 5 milioane de lei, după cum estima primarul Gabriel Papainog, aflat la al doilea mandat în această funcţie.

Prima investiţie în infrastructură

Autorităţile locale ezită în a aprecia dacă localitatea este una medie ori săracă. Până la urmă au decis că este medie spre săracă. Adevărul este că puţinătatea bugetului se vede în infrastructură: localitatea nu este conectată la gazul metan, apă curentă şi canalizare. Abia din acest an va începe un proiect aprobat spre finan­ţare europeană prin POS Mediu, Axa prioritară 1, sector apă/apă uzată, în valoare de 11,3 milioane de lei, pentru satele Inoteşti şi Colceag. Investiţia presupune realizarea gospodăriei de apă (captare, tratare, reţea de aducţiune şi reţea de distribuţie) şi a canalizării, plus staţie de epurare, pe o distanţă de 8 km, cu 483 de racorduri, ceea ce înseamnă tot atâţia abonaţi pentru ambele servicii. Deocamdată, autorităţile aşteaptă ajutorul Consiliului Judeţean care s-a angajat să suporte partea de cofinanţare pentru oricare proiect derulat din fonduri europene din toate localităţile Prahovei. Aşezările din mediul rural ar putea fi ajutate de o decizie a administraţiei judeţene, exprimată public de preşedintele Mircea Cosma: „Toţi banii vor merge spre infrastructura publică primară: apă, gaze, canalizare, drumuri, energie, şcoală, dispensar uman. Nu vom mai sprijini niciun proiect fantezist. Dacă avem create aceste condiţii atunci putem spera să vină şi investitorii.“

Drumuri praf, la propriu şi la figurat

Cât despre drumuri, poate şi pentru că întâi se aşteaptă introducerea reţelelor de apă şi canalizare, până şi şoseaua din administrarea Consiliului Judeţean Prahova, care traversează localitatea de la un capăt la altul, este deteriorată. Dacă în alte comune asfaltarea drumurilor locale este şi de 100%, la Colceag acestea sunt modernizate pe doar 4,15 km, printr-o investiţie asigurată din fonduri proprii, anul trecut, restul de 31,2 km fiind încă din pământ sau piatră. Primarul Gabriel Papainog spune că bugetul a rezervat o sumă pentru asfaltarea, în 2013, a 3 km: „Mergem din aproape în aproape. Anii trecuţi am avut şi noi un proiect aprobat în cadrul PNDI (Programul Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii), pentru 3,8 km de şosea, dar acesta a fost blocat, după cum se ştie. Vom lucra totuşi la şanţuri şi trotuare, măcar în dreptul instituţiilor publice, cu precădere la şcoli. Este tot ceea ce ne putem permite în clipa de faţă.“

Şcoala şi sănătatea, de nota 10

Infrastructura şcolară şi sanitară a fost pusă foarte bine la punct. Anul trecut, printr-un parteneriat cu Consiliul Judeţean Prahova, a fost dat în folosinţă un centru medical, care a costat 950.000 lei, bugetul local con­tribuind cu 10% din sumă, iar diferenţa a fost asigurată din fondurile publice aflate la dispoziţia autorităţilor judeţene. În privinţa şcolilor, nu numai la Colceag, ci şi în toate comunele din Prahova, prin programul iniţiat de Ministerul Educaţiei şi continuat/sprijinit de administraţia judeţeană, unităţile şcolare au fost modernizate, dotate cu mobilier nou sau recondiţionat, conectate la reţea de apă proprie (puţuri cu hidrofor) şi la reţeaua de încălzire (centrale termice), iar obligativitatea de bază a fost aducerea grupurilor sanitare în interiorul clădirilor. Acest lucru a fost realizat 100% şi la Colceag. Profesorul Ioan Tachie, viceprimar în acest mandat, ne-a declarat că de acest minim confort beneficiază toţi cei 426 de elevi din 4 şcoli şi 171 de preşcolari din 4 grădiniţe. Ca posibilitate de petrecere a timpului liber, tinerii au două cămine culturale: „Spaţiile sunt folosite pentru nunţi, botezuri, mai nou, parastase şi mai puţin de adolescenţi. Din acest an şcoala a început colaborarea cu un teatru pentru copii pentru câteva spectacole pe an.“

De bază, tot agricultura

Localitatea nu are o dispunere geografică şi nici resurse naturale ori de infrastructură atât cât să devină interesantă pentru investitori. Mai ales pentru cei străini, aducători de capital. Întreprinzătorii sunt cu toţii din comună, 25 la număr, numărând laolaltă buticarii şi societăţile agricole. Activitatea de bază este agricultura. Terenul este lucrat în arendă de 6 întreprinderi individuale, persoane fizice ori societăţi comerciale, care exploatează între 200 şi 700 ha fiecare. Patru dintre ele au accesat programe europene care le-au permis o dotare cu utilaje agricole şi tractoare corespunzătoare. Culturile înfiinţate sunt cele tradiţionale: grâu, porumb, orz, rapiţă şi floarea-soarelui. Singura problemă ar fi o inconsecvenţă a prestatorilor de servicii în a-şi securiza exploatarea unei suprafeţe compacte, în mod constant şi pentru mai mulţi ani: „Proprietarii fug de la un fermier la altul şi nu pentru că aşa ar vrea, ci pentru că există o diferenţă mare a cotei de plată în produse, care variază de la 350 la 600 kilograme de grâu/porumb pentru fiecare hectar dat în arendă“, spunea viceprimarul.

În ceea ce priveşte zootehnia, la Colceag „nu mai este ce a fost odată“. Şi nici nu mai ştim dacă fiecare comună din România chiar trebuie să aibă de toate sau se poate rezuma doar la activităţi în funcţie de resurse. Inventarul zootehnic este sumar: 505 capete bovine, respectiv un animal la 4 gospodării; 1.210 capete porcine, unul la două familii; 342 de oi, un exemplar la şase gospodării, şi 27.363 de păsări, o medie de 13 pe fiecare gospodărie.

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2013

Între bun gust şi indecenţă

Vă propunem pentru acest număr al revistei noastre să vorbim, la rubrica prezentă, despre „casa tuturor“ dintr-o aşezare rurală, locul de unde se dă ora exactă locală şi unde se iau decizii care afectează fiecare om, fiecare gospodar: primăria. Aproape întotdeauna se spune că aşa cum arată primarul sau aşa cum arată sediul administraţiei publice tot aşa este şi comuna, gospodărită ori ba. La o adică, nici nu poţi cere ordine dacă o primărie nu este ea întâi de toate ordonată. În Prahova, în ultimii şase ani, aproximativ 70% dintre sedii au fost renovate, extinse, modernizate sau refăcute de la firul ierbii. Construcţiile sunt în fel şi chip, care mai scumpe, care mai atipice arhitecturii satului, care mai somptuoase, care mai decente. Mai puţine sunt însoţite şi de grija pentru detalii exterioare.

La Apostolache, sediul administraţiei publice locale este recent construit. Primarul Mihail Bratu, reales de patru ori în funcţie, avea la dispoziţie mai multe soluţii. Cea mai simplă ar fi fost să arunce câteva îmbinări metalice, să le compartimenteze, să le îmbrace în sticlă, marmură şi termopane. Dar domnia sa a ales un proiect nu neapărat modest, dar care dă infinit mai bine: construcţia păstrează o înălţime decentă, este „plină“, solidă, distribuită echilibrat, foloseşte lemn şi se încadrează perfect în peisajul colinar. Şi nu numai în decorul rural, ci şi în nota arhitecturii celorlalte clădiri publice, şcoală, centrul cultural, dispensar uman sau veterinar. În interior, construcţia este cât se poate de modernă, ceea ce înseamnă că stilul clasic ori sobru nu împiedică cu nimic o abordare plină de confort pe dinăuntru. Primarul nu a scos clădirea la stradă, ci a plasat-o mai la interior, atât cât să-i dea voie să amenajeze un mic spaţiu verde de „bun venit“, bine flancat de pavaj.

Olari este o comună înfiinţată în 2004. Şi sediul este, aşadar, nou-nouţ. Trebuie să spunem că localitatea este una de legumicultori, oameni preocupaţi de felul în care arată casele şi curţile interioare. Şi sunt, trebuie să spunem, gospodării una şi una. În aceste împrejurări, nici primăria nu putea fi mai prejos. Construcţia este modestă ca dimensiune, nu ştim cât de inspirată arhitectural, dar în mod cert aerul de curăţenie şi prospeţime este predominant. Mica grădină din faţă prezintă un exces de aranjament peisagistic, dar atâta vreme cât brazii argintii şi ceilalţi arbuşti sunt încă mărunţi, aglomerarea de flori, arboret şi compoziţii nu sufocă. Cum era şi normal, la o aşa bogăţie de solarii, comuna nu duce lipsă de răsaduri cu flori, astfel încât tot timpul anului, de la panseluţe, trecând la trandafiri şi sfârşind cu tufănelele, spaţiul este scăldat în culoare şi parfum. Una peste alta, face o impresie foarte bună ca prima instituţie din comună să fie îngrijită şi extrem de primitoare. Şi încă un amănunt: primarul Milică Voinescu se ocupă personal de grădina administraţiei şi are pretenţia ca toate instituţiile publice să arate la fel de ordonat.

În comuna Măgureni, autorităţile n-au rezistat tentaţiei şi au proiectat un sediu impunător, dar care n-are loc într-un top 10 al celor mai mari primării din judeţ. Construcţia este însă una plăcută, chiar dacă face risipă de spaţiu. În interior, casa scării joacă, dacă vreţi, rol de seră de flori, aspect care îmblânzeşte ambientul rece, oarecum gol şi impersonal al acestei părţi de clădire. De altfel, holurile generoase în exces sunt oarecum estompate cu diverse compoziţii, din care nu lipsesc plantele la ghiveci. Intrarea este proiectată separat, una pentru maşini şi alta pentru salariaţi şi public, aleile fiind despărţite şi flancate de benzi florale. Arborii (sălcii) şi arbuştii sunt plantaţi de curând, astfel că nu şi-au pus în valoare prezenţa. Aleea pietonală este mărginită de bănci (canapele) şi de un fel de mese rustice, robuste, din lemn neprelucrat, un pic nepotrivite ca îmbinare şi culoare, amănunt care poate fi iertat totuşi, având în vedere că primarul Gheorghe Iarca a făcut lucrurile pe rând, iar o parte din mobilier este donat.

La Poienarii Burchii, la fel ca la Apostolache, spaţiul din faţa sediului administraţiei (vechiul local, recâştigat în instanţă de foştii proprietari, era şi este clădire monument istoric) n-a fost spart ori sufocat cu betoane. Notă foarte bună pentru iubitorii de verde, care au înţeles că un gazon face cât o mie de pavaje colorate. Dacă şi gazonul este întreţinut cum se cuvine, şi este, reuşita amenajării unei bucăţi de grădină este ca şi asigurată. Ar fi de reproşat poate faptul că designerii au folosit doar conifere, uitând complet de liliacul sau iasomia specifice zonei. În schimb, fiindcă în zonă există o unitate specializată în producerea butaşilor de trandafir, micul parc este inundat de multe soiuri de rose (trandafiri), care asigură înflorirea din iunie şi până târziu, în octombrie.

Anul trecut, în Prahova au fost inaugurate mai multe sedii ale administraţiei publice locale, printre care Bărcăneşti şi Berceni. Presa locală s-a întrecut în superlative, prima fiind considerată cea mai mare primărie din judeţ, iar a doua – cea mai modernă. La Bărcăneşti era nevoie de construcţie, dat fiind faptul că peste vechea clădire a trecut autostrada, dar nimeni nu s-ar fi gândit că va ieşi un gigant. Cam prea mare şi cam prea ieşită din peisaj, peste măsură de înflorată arhitectural, dacă e să ne întrebaţi pe noi. Cât despre construcţia de la Berceni, să spunem doar că are 15 birouri... De altfel, primăriile din comunele prahovene s-au întrecut, să spunem aşa, în dimensiuni. Cea mai mare rămâne construcţia din Brazi, fiind urmată de primăriile Bărcăneşti, Floreşti, Târgşoru Vechi, Berceni, Gornet Cricov, Bucov, Ceraşu, Tomşani, Colceag, Măgurele etc.

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2013

Drumul Sării, o nouă cale turistică

După ce, în ultimii ani, autorităţile judeţene din Prahova au inaugurat un număr de drumuri consacrate agroturismului, şi anume: Drumul Vinului, Drumul Fructelor şi Drumul Voievozilor, iată că acum, când anul se sfârşeşte, după mai bine de trei ani de lucru continuu, la Telega, binecunoscută localitate, care marchează punctul de legătură dintre Valea superioară a Prahovei şi cea a Slănicului, a fost inaugurat Drumul Sării. Un drum străvechi, folosit cu succes încă din timpul Daciei Romane, dar abandonat de mai multă vreme, izolându-se astfel aproape toate localităţile din această importantă zonă turistică a ţării.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Cristea BOCIOACĂ

Sistemele fotovoltaice vor ilumina primăriile prahovene

Consiliul Judeţean Prahova, împreună cu Agenţia pentru eficienţă energetică şi de energii regenerabile – AE3R, Prahova a inaugurat sistemul fotovoltaic din comuna Ariceştii Rahtivani, al doilea din judeţ şi din ţară, aparţinând unei autorităţi publice locale. Cele 19 panouri fotovoltaice, realizate în tehnologie siliciu policristalin, dezvoltă o putere de 4,5 KWp, câte 240 Wp fiecare. Ele au fost instalate în faţa primăriei şi vor avea ca scop asigurarea alimentării cu energie electrică a instituţiei pe întreaga perioadă a anului.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Stelian Ciocoiu
LUMEA SATULUI NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2012

La Brazii de Prahova, deşi câmpul respiră petrol, oamenii trăiesc şi din agricultură

Cine nu cunoaşte azi comuna Brazi, localitate aflată la mai puţin de cinci kilometri de Ploieşti, la o altitudine de numai 73 de metri, acolo unde Prahova, împreună cu Leaotul şi Viişoara, formează o luncă? Alcătuită dintr-o salbă de şase sate, comuna a devenit celebră deopotrivă prin Rafinăria PETROBRAZI şi numeroasele sale unităţi de prelucrare şi distribuţie a petrolului, de producere a energiei termice şi electrice, prin parcuri industriale, prin puzderia de firme comerciale din cele mai felurite domenii (vreo trei sute la număr), dar şi prin câmpurile roditoare. Chiar dacă agricultura-i oarecum în plan secund, aceasta ocupă un loc de frunte, prin recolte mari, contribuitoare şi atunci când vine vorba de susţinerea pieţelor oraşului reşedinţă de judeţ. Cu legume timpurii şi proaspete, cu produse lactate şi altele. O susţinere pe care zeci şi chiar sute de localnici o aduc din plin! Asta, fiindcă aici, la Brazi, pământul – aproape 5.000 ha – este roditor, iar izlazurile au iarbă grasă.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Cristea BOCIOACĂ
LUMEA SATULUI NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS