Unbeaten 2021    Adama decembrie 2020
update 23 Jan 2021

Schitul din Poiana Raiului

Schitul Pocrov a fost întemeiat la începutul secolului al XVIII-lea de către Pahomie Penciu. Biserica cu hramul Acoperământul Maicii Domnului a fost construită de către Pahomie care s-a retras în Poiana Raiului împreună cu ucenicii săi: Sofronie, Mardarie, Lazăr, Dosoftei, Ioanichie. Astfel au construit o biserică de lemn pe temelie de piatră în plan treflat cu pridvor, pronaos, naos şi altar. Catapeteasma este ornamentată cu flori sculptate în lemn, iar icoanele sunt executate în maniera picturii bizantine. În prezent, la schit sunt 9 monahi cu viaţă de obşte, în mare parte după tipicul lăsat de Episcopul Pahomie.

Atunci când suntem întrebaţi ce le-am recomanda străinilor să viziteze la noi în ţară răspundem, printre altele, Mănăstirile din Moldova drept dovadă că ne mândrim cu ele pentru că au o istorie aparte ori oferim răspunsul din suflet, îndemnaţi de trăirile pe care le-am resimţit în acele locuri? De aici s-a ajuns şi la aşa-numitele „afaceri mănăstireşti“ unde trebuie să mergi cel puţin o dată în viaţă pentru că aşa se cuvine, dacă eşti creştin. Unii merg sub acest imbold, alţii merg cu sufletul deschis în speranţa găsirii acelei legături divine, iar când ajung acolo sunt asaltaţi de comercianţii de la porţile marilor mănăstiri care vând te miri ce, nu neapărat obiecte pe care le-am putea găsi doar la o mănăstire.

Cam aşa stau lucrurile şi la Mănăstirea Neamţ, unde există tot mai mulţi comercianţi care parcă ştirbesc din acea încărcătură pe care vrei să o simţi la o mănăstire, motiv pentru care am decis să merg împreună cu familia la un alt lăcaş sfânt din apropierea acestei mănăstiri, schitul Pocrov.

La numai 4 kilometri de biserica ctitorită de Ştefan cel Mare, mergând pe un drum greu practicabil se poate ajunge la schitul Pocrov care datează din anul 1714. Dacă plouă sau ninge eşti nevoit să abandonezi maşina şi să mergi la pas prin pădure spre Poiana Raiului, după cum este numit locul aşezării. Înaintam şi parcă mă aşteptam să întâlnesc pe cineva în drum, aşa cum se spune că ne aşteaptă Sfântul Petru la poarta Raiului. Nu mică mi-a fost surpriza să observ faptul că pe stratul subţire de zăpadă nu se vedea nicio urmă a vreunui enoriaş care să urce pentru a participa la slujbă, parcă toţi se opriseră la poalele muntelui, la Mănăstirea Neamţ. Am ajuns la porţile bisericii într-un cadru realmente schimbat: nu erau comercianţi aşa cum găsisem în parcările altor mănăstiri, era doar o aşezare înconjurată de brazi, iar cele câteva chilii din jurul bisericii vesteau prin fumul ce ieşea pe horn că se află totuşi cineva care să ne poată întâmpina. Şi biserica era-n linişte şi nu înţelegeam de ce. Am mers spre o clădire nouă, construită după incendiul din anul 2000, care a distrus construcţiile de pe 600 de mp. Acolo, într-o singură cameră, era improvizată o biserică unde slujba începuse deja. Am participat la slujbă după rânduiala creştină, iar la un moment dat ni s-a alăturat încă o familie. La final, egumenul schitului, părintele Ambrozie Ghinescu, ne-a oferit anafura. „E cam tare...“, ne spune, după care ne invită la masă.

În timpul mesei am aflat de incendiu şi motivul pentru care slujba nu a fost oficiată în biserică: lăcaşul sfânt nu are sursă de încălzire şi din acest motiv a fost amenajată o încăpere încălzită. Am aflat şi faptul că puţină lume ajunge în Poiana Raiului, mai ales în anotimpurile reci şi, din acest motiv, şi anafura era tare. Călugării au câteva animale şi câteva parcele de pământ care asigură un minim necesar de hrană. Enoriaşii aduc diverse produse, ulei, orez şi aşa mai departe, care pot fi preparate atât pentru călugări cât şi pentru cei care aleg să participe la slujbă în cadrul schitului în detrimentul mănăstirilor mediatizate.

Loredana Larissa SOFRON

Cetatea Neamţului. Fortăreaţă şi... lăcaş de închinare

În zbuciumata istorie a Moldovei, cetăţile au jucat un rol deosebit. Construite la fruntarii: Hotin, Orhei, Soroca, Tighina, Chilia, cetăţile n-au lipsit nici în interior. Dacă cele de la hotare opreau sau temporizau înaintarea invadatorilor, rolul cetăţilor din interior ni-l explică Dimitrie Cantemir: „Ori de câte ori se pornea un război, domnitorii îşi trimiteau aici copiii şi comorile ca într-o citadelă care cu greu putea fi cucerită şi chiar şi astăzi, când pământenii sunt atacaţi, găsesc aici adăpostul cel mai sigur.“

Între cetăţile „dinnăuntru“, Cetatea Neamţului ocupă prin istoria ei glorioasă un loc aparte. Nu vom vorbi despre evenimentele care au marcat destinul acestei fortificaţii ridicate de Petru Muşat şi întărite de Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare sau despre încercarea lui Alexandru Lăpuşneanu care, la ordinul sultanului, „umplându toate cetăţile cu lemne, le-au aprinsu de le-au arsu şi  le-au risipitu...“. Vom aminti doar de Vasile Lupu care, încercând vigilenţa Porţii, reface cetatea, întemeind în acest cuib al vulturilor o... mănăstire despre care în 1646 misionarul italian Bandini scria că „are patru turnuri de pază, păzitorii porţilor sunt pedestraşii domnului încât i-ai zice mai corect fortăreaţă decât mănăstire“.

Acest, să-i spunem, şiretlic al domnitorului moldovean devine cunoscut credincioşilor din zonă şi autorităţilor vremii, astfel că în 1665 un document de la Eustratie Dabija Voievod precizează că „această mănăstire este zidită pe locul Cetăţii Neamului precum este scris în aşezământurile care le avea de la Ieremia Movilă Voievod şi de la ctitorul ei Vasile Voievod pre care el însuşi au zidit această Sfântă Mănăstire“.

Devenită loc de refugiu în 1650, când tătarii au predat Iaşii, în Cetatea Neamţului – acum în mănăstire – şi-a găsit adăpost familia domnească „dimpreună cu casele boierilor“. Vasile Lupu, ctitorul mănăstirii cu hramul marelui părinte şi de minuni făcător Sfântul Nicolae, a scutit de biruri, a dăruit sate, poieni, mori pentru a fi de folos „călugărilor din cetate“. Urmaşii săi, Gheorghe Ştefan, Ştefăniţă Vodă, Duca Vodă, Antonie Ruset emit, la rândul lor, hrisoave de confirmare şi întărire a daniilor lui Vasile Lupu ctitoriei sale de la Cetatea Neamţului.

În 1686, Ioan Sobieski, regele Poloniei, în drum spre ţara sa – după ce la Iaşi dăduse foc la două mănăstiri şi jefuise odoare de la celelalte biserici şi mănăstiri din capitala Moldovei ia în captivitate pe mitropolitul Dosoftei – ajunge la Cetatea Neamţului, acum mănăstire, unde era ascunsă domniţa Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu. Aici o ceată de cazaci din oastea regelui polon „au pus-o la cazne, i-au luat 19 mii de galbeni şi pe prag cu toporul i-au tăiat capul. Multă vreme, spune cronicarul, au rămas pe un perete al cetăţii pete de sânge, urmele chinuitei domniţe din acel ceas“.

Ultima consemnare a mănăstirii, de fapt cetăţii, este în 1717, când lui Mihai Vodă „i-a venit poruncă de la Poartă să strice Cetatea Neamţului şi Caşinul şi Mara şi le-au stricat zidurile – cum amintea Ion Neculce – iară nu foarte de tot“. 

Jertfă a nepăsării şi ingratitudinii, Cetatea, vreme de două secole „ruină bătrână, schelet uriaş în visul moldav al legendelor“, cum o descria Ion Creangă, Cetatea Neamţului a intrat, acum câţiva ani, în ample lucrări de restaurare. Despre mănăstirea, de care aminteam, mai vorbesc acum zidurile unor încăperi, cum ar fi monetăria cu plafonul boltit sub biserica care-i era suprapusă. Aşadar o pagină din istoria zbuciumată a Cetăţii Neamţului, dar şi a mănăstirii ctitorite de Vasile Lupu, cel care din dragoste de credinţă şi ţară ne-a lăsat nouă, celor de acum, bijuterii fără asemănare – Mănăstirea Trei Ierarhi, Mănăstirea Golia şi altele, cum ar fi lăcaşul de închinare cu hramul Sfântul Nicolae din Cetatea Neamţului, de care se cuvine să ne amintim de fiecare dată când, ca turişti, trecem pe meleagurile nemţene.

Stelian Ciocoiu

La Roznov, în judeţul Neamţ. Sprijin creştinesc pentru oameni nevoiaşi

În centrul localităţii Roznov, din judeţul Neamţ, atenţia călătorului este atrasă de o clădire modernă – Centrul Social de Urgenţă realizat prin strădania şi efortul preoţilor şi enoriaşilor din protopopiatul Roznov, sub îndrumarea părintelui protopop Vasile Ţoc, care este şi directorul centrului.

„Ceea ce vedeţi este rezultatul muncii de 10 ani, ne spune sfinţia sa, care s-a concretizat în finalizarea acestui centru ce adăposteşte pe cei aflaţi în nevoie, în mod deosebit pe cei care, din diferite motive, nu au niciun adăpost.“

Centrul, cu o suprafaţă de o mie de metri pătraţi, dispune de toate cele necesare unui trai decent: dormitoare curate, sală de mese, o bucătărie modernă, centrală termică, maşină de spălat, dotări de care beneficiază în medie o sută de persoane pe an. Acum aici sunt adăpostite 18 persoane – o familie tânără cu doi copii din comuna Dumbrava Roşie, o mamă cu fiica ei din Urecheni şi mai mulţi oameni în vârstă din alte localităţi ale judeţului.

„Cred că e de datoria fiecărui creştin să dea din puţinul său pentru a mângâia viaţa semenilor loviţi de soartă.“

O cantină... ambulantă

Ajutorul pentru cei săraci şi năpăstuiţi a constituit şi constituie o permanenţă în cadrul protopopiatului Roznov.

„Am început, îşi aminteşte părintele Ţoc, prin a solicita credincioşilor o contribuţie cât de mică pentru a ajuta pe cele circa o mie de persoane lipsite de mijloace din cadrul protopopiatului. Cu alimentele aduse pregăteam două feluri de mâncare pe care preoţii le transportau în maşini la familiile nevoiaşe, aşadar o adevărată cantină ambulantă. Într-un an am reuşit să preparăm 18 mii de porţii. Ne-am deplasat, de asemenea, la populaţia romă care trăieşte într-o sărăcie lucie, căreia i-am distribuit, pe lângă mâncare, haine, încălţăminte şi rechizite şcolare din donaţii. Continuăm acum să pregătim hrană, de data aceasta la bucătăria centrului, şi s-o trimitem în satele protopopiatului.“

Donaţii de... şapte miliarde

Construcţia centrului a început cu concursul credincioşilor. Primăria a oferit terenul, apoi oamenii – mulţi voluntari – s-au apucat de treabă. Cu una cu alta, s-au strâns bani şi materiale de nu mai puţin de... şapte miliarde de lei vechi.

Când se ajunsese, cum spunea unul dintre consilierii primăriei, la fundul sacului, a apărut un proiect iniţiat de Ministerul Muncii, care a permis finalizarea centrului. Sigur, sprijinul primăriei continuă. Plata energiei electrice şi a altor utilităţi, efectuarea unor reparaţii sunt suportate de Consiliul Local, la care se adaugă sprijinul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, personal al Înalt Preasfinţitului Teofan, al altor oameni de bine. Recent, un agent economic din Bucureşti ne-a oferit o mie de pachete de margarină. Am reţinut cât ne trebuia pentru bucătăria centrului şi restul l-am trimis celor mai nevoiaşi din satele din jur.

Bursa locurilor de muncă din... amvon

Gospodărirea centrului se bazează, pe lângă cei doi salariaţi, în principal pe activitatea celor găzduiţi aici. În toamna trecută, de pildă, s-au strâns din donaţii o cantitate importantă de cartofi, o tonă de varză care a fost pusă la murat, 200 kg de zarzavat la sare şi s-au preparat sute de borcane de gem şi compot. De asemenea, din laptele colectat de la crescătorii de animale s-au fabricat 133 kg de telemea care au ajuns pentru întreaga iarnă. Cei care pot munci nu stau degeaba. Pe lângă activităţile în cadrul centrului, sunt solicitaţi de către gospodari. La sfârşitul fiecărei slujbe preoţii anunţă pe cei prezenţi că pot folosi pentru diverse activităţi oamenii din centru. „Am creat, glumeşte părintele Ţoc, o adevărată bursă a locurilor de muncă din amvon şi, spun eu, cu bune rezultate.“

De asemenea, cei apţi de muncă pot lucra la exploataţiile agricole din împrejurimi şi rezultatele se văd prin alimentele ce sunt depozitate în subsolul centrului. Cei care nu pot munci sunt cooptaţi în alte activităţi. Un profesor de muzică, de pildă, găzduit o vreme în acest centru, a predat gratuit ore de vioară copiilor din şcoala alăturată. De remarcat că Centrul din Roznov nu este un cămin. Cei care nu au adăpost sunt găzduiţi aici până când îşi rezolvă situaţiile cu sprijinul organelor locale şi al agenţilor economici. Să menţionăm că sprijinul pe care îl acordă sătenii celor din Centrul Social continuă. În ziua în care am vizitat această instituţie – îi putem spune aşa – preotul din Frunzeni, o parohie modestă cu doar 110 familii, adusese 20 litri de lapte, 10 litri de borş şi zarzavat.

Toate acestea arată, subliniază părintele Vasile Ţoc, fără îndoială că sentimentul de milostenie şi compasiune pentru cei necăjiţi este o caracteristică a acestui neam care întotdeauna i-a ajutat pe cei în nevoie.

Stelian Ciocoiu

Universul ţărănesc de altădată, creat de un preot

„Casa bunicilor“ din Chintinici – Neamţ

O casă ţărănească cu acoperişul din draniţă în două ape. În curtea împrejmuită cu un gard împletit măiestrit din nuiele nu lipsesc fântâna, carul şi alte unelte. La intrare, o placă ne arată că ne aflăm la „Casa bunicilor“, o expoziţie etnografică permanentă de pe lângă Parohia Sfântul Ilie din satul nemţean Chintinici.

„Este, ne spune părintele paroh Iulian Vasile, materializarea unui proiect de suflet la care am visat de la terminarea facultăţii în amintirea copilăriei petrecute la casa bunicilor într-un sat de pe Valea Bistriţei. Cu eforturi, sprijinit însă şi de mulţi dintre credincioşii din parohie, am încercat şi, spun eu, am reuşit să reconstitui o gospodărie ţărănească tipică pentru această zonă.“

N-a fost uşor. Paralel cu preocupările legate de parohie - părintele Iulian Vasile este doctor în teologie şi autor a două importante lucrări privind istoria locului – tânărul preot a pornit de la zero. „Am construit din temelie casa respectând cu stricteţe înfăţişarea unei gospodării de la începutul secolului al XIX-lea, aşa cum reiese din documente şi din tradiţia locului. Clădirea are două încăperi: tinda şi odaia unde am adunat cu migală obiecte care în întregul lor reconstituie universul gospodăriei ţărăneşti de altădată.“

În tindă, stăpânii casei, două manechine îmbrăcate în costume populare autentice de o mare frumuseţe. De-a lungul pereţilor – unelte necesare în gospodărie şi în activitatea de fiecare zi la câmp şi la stână. Într-un colţ, râşniţa „pe care am găsit-o cu mare greutate în comuna Deleni din judeţul Iaşi, locul de unde veneau altădată pietrele de moară lucrate de meşterii iscusiţi de aici“. Atrag atenţia şi numeroase măşti şi costume folosite cu prilejul sărbătorilor de iarnă: ursul, capra şi altele, „pe care mi le-au dăruit oamenii în vârstă pentru că, din păcate, nici la noi tinerii, câţi mai sunt, nu prea mai sunt atraşi de obiceiurile şi datinile de demult“. Pe pereţi, o expoziţie unicat de fotografii realizate în perioada interbelică de fotograful Casei Regale, la domeniul regal de la Broşteni. Fiecare din zecile de poze surprind momente din viaţa şi activitatea de fiecare zi a sătenilor din această parte de ţară, preocupări comune tuturor oamenilor de altădată de pe Valea Muntelui. În odaie atrag atenţia cuptorul şi blidarul, apoi războiul de ţesut, nelipsit altădată din gospodăria ţărănească. Nu lipsesc laiţa, pe pereţi păretare, iar în mijlocul încăperii masa rotundă, scundă înconjurată de scăunelele cu trei picioare. Icoane vechi împodobesc colţul de răsărit al odăii, iar în serile lungi de iarnă, mai ales când într-o astfel de casă aveau loc şezători, încăperea era luminată de „lampa cu burlui“, aflată pe un perete.

Sigur nu lipsesc lada de zestre, covoarele şi ştergarele ţesute de gospodină, aşezate într-un loc anume. „Sunt, ne spune părintele Iulian Vasile, doar o parte din obiectele pe care le-am adunat de-a lungul timpului. De aceea, pentru a valorifica această moştenire de la înaintaşii noştri, vom extinde «Casa bunicilor». Vrem să punem la îndemâna vizitatorilor şi un pliant deoarece, trebuie să vă spun că, de regulă, cei care vin sunt cuceriţi de universul vieţii şi culturii ţărăneşti de altădată, chiar şi de copiii de la ţară, care trăiesc în ritmul trepidant al lumii moderne. Unul dintre copii, de pildă, m-a întrebat, intrând în odaie, unde este Internetul.

Ne bucurăm şi de concursul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, dar şi de sprijinul specialiştilor, între care aş aminti pe doamna Angela Olaru, doctor în etnologie de la Muzeul Etnografic al Moldovei. Dar ceea ce este important rămâne dorinţa de a le arăta celor care vin la Chintinici universul unei lumi, a lumii ţărăneşti de altădată.

Stelian CIOCOIU

Apele, o posibilă ameninţare pe Valea Muntelui

În fiecare an, odată cu topirea zăpezilor, locuitorii din comunele nemţene Borca, Fărcaşa, Poiana Teiului, Durău de pe valea Bistriţei, judeţul Neamţ, intră în alarmă.

Creşterea apelor râului aduce din aval sloiuri uriaşe de gheaţă care, la confluenţa Bistriţei cu lacul de acumulare Izvorul Muntelui, formează un adevărat dig – un zăpor –, oprind apele râului ce se revarsă în amonte şi provocând importante pagube materiale şi, uneori, din păcate, victime omeneşti.

„Am suferit mult, îşi aminteşte Iliuţă Bogeanu, din satul Dreptu. În urmă cu câţiva ani am fost trezit de vuietul apei care mi-a luat o hală pentru gater. Au fost lovite case şi anexe gospodăreşti, iar pe apele învolburate ale Bistriţei am văzut plutind adăposturi pentru animale. Între satul Dreptu şi Frumosu apele au luat un pod, iar mai la vale, în satul Galu, apele au luat o cabană în care se aflau patru tineri care s-au înecat.“

Acum satul Dreptu este la adăpost de furia apelor. Un dig de peste 600 de metri apără localitatea atât de încercată de-a lungul anilor. Din păcate, e doar o mică parte din proiectul ce prevedea îndiguirea şi regularizarea apelor Bistriţei pe o lungime de 15,6 km în toate cele patru comune care ar fi trebuit să pună la adăpost 3.500 de persoane din 1.300 de gospodării din satele afectate. Realizarea acestui proiect ar fi costat 70 milioane de lei. Începută cu entuziasm, lucrarea s-a sistat, invocându-se un motiv deja obişnuit pentru cei mai mulţi dintre români – „nu sunt bani“.

„Dacă judecăm lucrurile prin prisma legislaţiei în vigoare, ne spune domnul Petru Bâia, primarul comunei Poiana Teiului, ar fi trebuit ca toţi să punem umărul pentru a remedia această situaţie care aduce aproape în fiecare an însemnate pagube materiale. Or, în momentul în care te zbaţi de unul singur rezultatele sunt cele ştiute.“

La sfatul specialiştilor care cred că efectele apariţiei zăporului pot fi diminuate dacă administratorul lacului de acumulare ar reduce vremelnic cota apei din lac, primarul Petru Bâia a trimis societăţii Hidroelectrica numeroase adrese solicitând acest lucru. „De fiecare dată însă ne-am adresat, cum se spune, în van. Nu am găsit înţelegere, unitatea respectivă având se pare o altă politică, ce nu ţine seama de pagubele materiale şi, de ce nu, de viaţa oamenilor.“

Locuitorii de aici speră ca până la urmă cei care diriguiesc treburile statului să-şi amintească şi de ei. De altfel, Apele Române au depus un proiect prin Programul Operaţional Postmediu care, dacă va fi declarat eligibil, ar putea finaliza amenajarea râului Bistriţa, punând la adăpost avutul şi viaţa celor din zonă.

Până atunci însă oamenii urmăresc cu îngrijorare starea vremii.

Stelian Ciocoiu

Comuna Pipirig - Neamţ are planuri ambiţioase

În dimineaţa de iarnă, centrul comunei Pipirig, străjuit de „Catedrala Munţilor“, un impunător lăcaş de cult ctitorit de patriarhul Nicodim Munteanu, om al locului, pare liniştit. E o linişte doar aparentă pentru că la primărie se lucrează din plin. Ca la fiecare început de an, sunt multe probleme curente de rezolvat şi, în acelaşi timp, se finalizează unele proiecte ce vizează dezvoltarea în continuare a localităţilor comunei cu bani europeni. „Este singura posibilitate de a merge înainte, ne spune domnul primar Marcel Prună, în condiţiile în care banii din bugetul local sunt puţini, iar de la Guvern aceştia vin cu ţârâita, când vin.“

Locul întâi pe judeţ

Spre deosebire de alte comune din această parte de ţară, aici funcţionează un birou care se ocupă doar de întocmirea şi accesarea proiectelor europene. Cei de aici au urmat cursuri, au fost în schimb de experienţă, s-au specializat, astfel încât se poate spune că Pipirigul ocupă primul loc la accesarea fondurilor europene şi cel mai elocvent exemplu îl constituie faptul că 138 de gospodari sunt beneficiari ai Măsurii 141, faţă de următoarea comună din judeţ care ocupă locul al doilea, cu doar 23 de proiecte.

„Cel mai greu, îmi mărturiseşte unul dintre funcţionari, a fost să învingem mentalitatea. Am fost din casă în casă, am vorbit cu oamenii neîncrezători că cineva le poate da bani degeaba – o sumă deloc neglijabilă – pentru ca să-şi dezvolte gospodăria. Sigur, n-a fost uşor, i-am ajutat la întocmirea proiectelor şi acum rezultatele se văd.“ Cu cei 1.500 de euro anual, vreme de cinci ani, pipirigenii şi-au extins microfermele, şi-au îmbunătăţit rasele de animale, unii şi-au mărit numărul de stupi sau au înfiinţat păstrăvării, deocamdată modeste, dar cu perspective.

Se dezvoltă o ocupaţie străveche

Unul dintre beneficiarii Măsurii 141 este Vasile Cojocaru, care are acum 140 de oi, patru vaci, porci şi alte animale. Asemeni multor pipirigeni, interlocutorul nostru, un om cu dragoste de animale, a revenit la creşterea oilor, o ocupaţie moştenită din tată-n fiu şi, din păcate, uitată de unii consăteni.

„Am reuşit, ne spune dumnealui, să cresc numărul oilor şi sper să nu mă opresc aici, chiar dacă sunt greutăţi legate de valorificarea produselor. Cum nu putem pierde timp în pieţe, vindem caşul şi laptele la intermediari – ei sunt cei care câştigă. Cât priveşte lâna, am vândut-o cu 1,8 lei kilogramul, o adevărată batjocură. Cândva, în toate satele de pe Valea Muntelui gospodinele ţeseau covoare, cergi şi atâtea altele care se vindeau la un preţ bun. Acum toate acestea s-au cam uitat, iar lâna se vinde pe nimic la turci. Sunt însă bucuros că sătenii noştri revin, iată, la o ocupaţie care era să fie abandonată, creşterea oilor.“

La rândul lor, unii agenţi economici care au ca obiect de activitate exploatarea forestieră, o altă ocupaţie a locului, au beneficiat şi ei de bani europeni. Aceştia au accesat proiecte cu care şi-au achiziţionat utilajele necesare. Din aceeaşi sursă de finanţare, în satele comunei au apărut, în ultimii ani, zece pensiuni agroturistice.

„Să nu uităm, subliniază primarul Marcel Prună, de realizările pe plan edilitar-gospodăresc. Aceasta înseamnă apa, canalizarea în satul de centru, asfaltarea a numeroase drumuri în satele comunei şi numeroase alte proiecte, dintre care unele aflate în desfăşurare. Chiar zilele acestea am depus la Grupul de Acţiune Locală Ceahlău (GAL Ceahlău), din care facem parte, două proiecte, respectiv unul care vizează reabilitarea căminului cultural pe care îl vedem în perspectivă ca o adevărată casă de cultură, şi celălalt privind regularizarea unui torent. Se află deja în desfăşurare un proiect în valoare de 1,5 milioane de euro la Măsura 322 D pentru evitarea inundaţiilor.“

Pipirig – un brand

În anul care a început, primarul Marcel Prună are planuri mari. Intenţionează ca, prin banii europeni, să introducă apa potabilă şi canalizarea în alte trei sate ale comunei.

„Cum am avea nevoie de circa 20 milioane de euro, bani imposibil de accesat, am luat hotărârea de a «civiliza», ca să spun aşa, fiecare sat în parte şi începem cu satul Pluton, unde, conform proiectului, staţia de captare şi tratare a apei, plus conducta principală înseamnă 1,5 milioane de euro.“

Edilul comunei are planuri mari şi în ceea ce priveşte dezvoltarea turismului, o ramură care ar aduce importante beneficii comunei.

„Să nu uităm că la frumuseţea locurilor se adaugă şi alte obiective turistice, cum ar fi brânzăria bunicului lui Ion Creangă, care mai există încă, izvorul scriitorului, o biserică, monument istoric, un muzeu cu obiecte de cult şi, bineînţeles, ospitalitatea oamenilor. Toate acestea ar putea atrage un număr sporit de turişti. Şi tot pentru dezvoltarea comunei, primăria lucrează acum la un proiect care să valorifice ceea ce este specific zonei. Cu sprijinul Forumului Montan – suntem membri ai acestei organizaţii – vrem să creăm un brand al comunei şi să valorificăm produsele specifice zonei: brânza, laptele, mierea de albine etc., astfel încât să fim căutaţi şi să nu căutăm noi pe alţii, aşa cum se întâmplă acum.“

Stelian Ciocoiu

Popas la Horaiţa

Nu departe de comuna Crăcăoani, străjuită de siluetele încremenite în paşnica măreţie a pădurilor de brad se înalţă Horaiţa, parte a ansamblului de mănăstiri, schituri şi sihăstrii din zona Neamţului. Ca şi Nichitul, Sihăstria, Almaşul etc.

Horaiţa n-a fost ctitorită de un feudal puternic şi nici din ambiţia unei familii domneşti. Mănăstirea Horaiţa a fost o ctitorie călugărească destinată în primul rând unei obşti monastice doritoare de retragere. Sfântul lăcaş a patronat succesiv viaţa idioritmică sau de obşte a călugărilor ei, dar a ocrotit şi îndrumat şi traiul sihaştrilor răzleţiţi prin poienile din adâncurile pădurilor înconjurătoare, alinând suferinţele celor mulţi şi, îndreptând, zi şi noapte, rugi fierbinţi întru mântuirea şi consolidarea temeinică a neamului.

Nu se ştie foarte exact anul întemeierii mănăstirii, dar primul document care aminteşte de biserica Horaiţa este cel semnat de Alexandru cel Bun la 1428, în care domnitorul hotărăşte ca biserica Horaiţa să fie inclusă în cele 52 de lăcaşuri de cult trecute sub jurisdicţia ecleziastică a puternicii mănăstiri Bistriţa, care îi va sluji ca necropolă.

În 1466, Ştefan cel Mare transferă călugării de la Horaiţa într-un mic schit Horăicioara, instalând în locul lor corpul domnesc al vânătorilor care vor sta aici până în 1518, când călugării revin la vechiul lor lăcaş, păstrând însă şi schitul Horăicioara până în zilele noastre.

Izolată în codri, departe de principalele drumuri ale ţării, mănăstirea scapă de multe din incursiunile turco-tătare, continuându-şi menirea chiar şi în perioadele în care alte mănăstiri din zona Neamţului sunt cumplit de devastate.

La rândul lor domnitorii aduc în timp îmbunătăţiri bisericii şi construcţiilor mănăstirii, făcând şi unele daruri. La schitul Horăicioara, de pildă, domnul muntean Constantin Racoviţă oferă o Evanghelie tipărită în 1760 care poartă dedicaţia: „Această sfântă Evanghelie este afierosită la Sfântul Schit ce se numeşte Oraiţul de sud de Neamţul, unde se prăznuieşte hramul Bunei Vestiri de noi, Constantin Cehan Voevod, domn şi oblăduitor a toată ţara Ungro-Vlahiei. Leat 1763 aug.“

Cei care poposesc aici pot admira biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul“, una dintre importantele edificii ale acestei zone. Construcţia la care s-a lucrat aproape două decenii şi care continuă bisericile de lemn ridicate aici de-a lungul veacurilor are ca model impunătoarea construcţie a Mitropoliei din Iaşi.

Numărul mare de credincioşi şi turişti care vizitează acest lăcaş de cult este atras, pe lângă liniştea şi frumuseţea locurilor, de icoana Maicii Domnului pe care, de mai bine de două veacuri, închinătorii o consideră şi-i duc mai departe renumele, din generaţie în generaţie, ca icoană făcătoare de minuni. Icoana, bogat ferecată în argint aurit cu imitaţii de pietre preţioase, încadrată de patru coloane de lemn aurit bogat împodobite cu vrejuri de viţă, este scoasă o dată pe an în procesiune, dusă în lung şi smerit alai pe colina Horăicioarei spre Izvorul Tămăduirii aflat la câteva sute de metri de vechiul schit şi care, prin renumele lui în rândul celor aflaţi în suferinţă, a dat al doilea hram al vechiului lăcaş.

Credincioşii din întreaga ţară apelează la rugăciunile călugărilor şi la sprijinul moral al duhovnicilor de aici pentru împlinirea unui vis, desăvârşirea supremă a unor eforturi, pentru că, spun aceştia, cele câteva şoapte, numai de el şi de Cel de Sus ştiute, capătă pe fundalul harurilor proporţii de simbol.

Stelian Ciocoiu

Mănăstirea Nechit, loc de popas şi închinare

La capătul drumului care trece şerpuit prin Roznov – Piatra Şoimului – Neguleşti, călătorul zăreşte unul dintre lăcaşurile de închinare vestite din Munţii Neamţului – Mănăstirea Nechit.

Pe firul neîntrerupt al vremii a ajuns până la noi numele unui anume Nichita Sihastrul, primul care s-ar fi nevoit aici, rugându-se lui Dumnezeu pe aceste plaiuri şi de la care apoi i-au împrumutat numele pârâul, valea şi muntele care străjuiau locul său de închinăciune. În jurul său s-au adunat şi alţi rugători ce au ridicat, după obiceiul vremii, o bisericuţă de lemn, punând apoi bazele unei aşezări isihaste, cunoscută mai târziu sub numele de Sihăstria lui Nechita sau Schitul Nechit.

Un document datat din 1399 menţionează existenţa aici, pe pământurile unui boier Huba, a Schitului Nechit cu hramul Sfântul Nicolae, iar în 1419, în timpul domniei Măriei Sale Alexandru cel Bun, este pomenit Schitul Nechit aflat pe „Câmpul lui Dragoş“. Să mai amintim că, după zidirea Mănăstirii Tazlău în 1497, s-au luat de aici, de la Schitul Nechit, călugări pentru obştea nou înfiinţatului lăcaş.

Veacurile au trecut şi, după o perioadă de ruină şi uitare, între 1976 – 1979 se reface în întregime biserica mare cu hramul Schimbarea la Faţă şi se finalizează turnul clopotniţei care străjuieşte principalul drum de acces la mănăstire. Aici este adăpostit şi un paraclis cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, oferind vieţuitorilor şi pelerinilor un loc de rugăciune şi de reculegere duhovnicească. Acest de al doilea hram al mănăstirii este legat de faptul că în anul 2004 stareţul de atunci a adus din insula Corfu un dar – papucul Sfântului Spiridon – oferit de un aşezământ de acolo sfintei Mănăstiri Nechit.

Dintotdeauna drumul spre mănăstirea Nechit a fost călcat de nume­roşi credincioşi. Să amintim doar faptul că în „Drumuri de munte“ Calistrat Hogaş, urmându-l pe părintele Ghermănuţă, poposeşte la acest sfânt lăcaş.

„Oamenii vin, ne spune unul dintre vieţuitori, părintele Iosif, să se întâlnească aici cu Dumnezeu, purtând în sine nădejdea că această lume e trecătoare şi veşnicia o găseşte aici, pentru că Dumnezeu are grijă de casa Lui.“

Zilnic cei 15 monahi, ce nevoiesc aici, săvârşesc cele şapte Laude şi Sfânta Liturghie, iar în duminici şi sărbători localnicii şi pelerinii fac ca biserica să devină neîncăpătoare. „La sărbătorile mari de peste an, precum şi la marile Praznice Împărăteşti sau la hramul mănăstirii – pe 6 august – ne bucurăm să primim mii de credincioşi din Tulcea, Braşov, Bucureşti sau Baia Mare, din întreaga ţară, subliniază părintele Iosif. Vin aici pentru a se bucura de frumuseţea locului şi de a aprinde o lumânare, aducând astfel cinstire celor care, cu trudă, au păstrat pentru noi cei de astăzi acest loc sfânt de cultură şi spiritualitate românească.“ De altfel, cei care vin la Sfântul Maslu de sâmbătă seara sunt găzduiţi până a doua zi la Sfânta Liturghie. Participă apoi la masa duhovnicească pentru că, ni se spune, „stareţul s-ar supăra dacă cineva ar trece prin mănăstire şi nu este omenit.“

Tot în spiritul ospitalităţii, nu peste multă vreme, în incinta mănăstirii va fi dat în folosinţă Centrul Social Cultural „Sfântul Cuvios Nichita Isihastul“, care-i va găzdui pe cei ce vor trece pragul sfântului lăcaş.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Abonează-te la acest feed RSS