reclama youtube lumeasatuluitv
update 18 Oct 2019

Popas la Horaiţa

Nu departe de comuna Crăcăoani, străjuită de siluetele încremenite în paşnica măreţie a pădurilor de brad se înalţă Horaiţa, parte a ansamblului de mănăstiri, schituri şi sihăstrii din zona Neamţului. Ca şi Nichitul, Sihăstria, Almaşul etc.

Horaiţa n-a fost ctitorită de un feudal puternic şi nici din ambiţia unei familii domneşti. Mănăstirea Horaiţa a fost o ctitorie călugărească destinată în primul rând unei obşti monastice doritoare de retragere. Sfântul lăcaş a patronat succesiv viaţa idioritmică sau de obşte a călugărilor ei, dar a ocrotit şi îndrumat şi traiul sihaştrilor răzleţiţi prin poienile din adâncurile pădurilor înconjurătoare, alinând suferinţele celor mulţi şi, îndreptând, zi şi noapte, rugi fierbinţi întru mântuirea şi consolidarea temeinică a neamului.

Nu se ştie foarte exact anul întemeierii mănăstirii, dar primul document care aminteşte de biserica Horaiţa este cel semnat de Alexandru cel Bun la 1428, în care domnitorul hotărăşte ca biserica Horaiţa să fie inclusă în cele 52 de lăcaşuri de cult trecute sub jurisdicţia ecleziastică a puternicii mănăstiri Bistriţa, care îi va sluji ca necropolă.

În 1466, Ştefan cel Mare transferă călugării de la Horaiţa într-un mic schit Horăicioara, instalând în locul lor corpul domnesc al vânătorilor care vor sta aici până în 1518, când călugării revin la vechiul lor lăcaş, păstrând însă şi schitul Horăicioara până în zilele noastre.

Izolată în codri, departe de principalele drumuri ale ţării, mănăstirea scapă de multe din incursiunile turco-tătare, continuându-şi menirea chiar şi în perioadele în care alte mănăstiri din zona Neamţului sunt cumplit de devastate.

La rândul lor domnitorii aduc în timp îmbunătăţiri bisericii şi construcţiilor mănăstirii, făcând şi unele daruri. La schitul Horăicioara, de pildă, domnul muntean Constantin Racoviţă oferă o Evanghelie tipărită în 1760 care poartă dedicaţia: „Această sfântă Evanghelie este afierosită la Sfântul Schit ce se numeşte Oraiţul de sud de Neamţul, unde se prăznuieşte hramul Bunei Vestiri de noi, Constantin Cehan Voevod, domn şi oblăduitor a toată ţara Ungro-Vlahiei. Leat 1763 aug.“

Cei care poposesc aici pot admira biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul“, una dintre importantele edificii ale acestei zone. Construcţia la care s-a lucrat aproape două decenii şi care continuă bisericile de lemn ridicate aici de-a lungul veacurilor are ca model impunătoarea construcţie a Mitropoliei din Iaşi.

Numărul mare de credincioşi şi turişti care vizitează acest lăcaş de cult este atras, pe lângă liniştea şi frumuseţea locurilor, de icoana Maicii Domnului pe care, de mai bine de două veacuri, închinătorii o consideră şi-i duc mai departe renumele, din generaţie în generaţie, ca icoană făcătoare de minuni. Icoana, bogat ferecată în argint aurit cu imitaţii de pietre preţioase, încadrată de patru coloane de lemn aurit bogat împodobite cu vrejuri de viţă, este scoasă o dată pe an în procesiune, dusă în lung şi smerit alai pe colina Horăicioarei spre Izvorul Tămăduirii aflat la câteva sute de metri de vechiul schit şi care, prin renumele lui în rândul celor aflaţi în suferinţă, a dat al doilea hram al vechiului lăcaş.

Credincioşii din întreaga ţară apelează la rugăciunile călugărilor şi la sprijinul moral al duhovnicilor de aici pentru împlinirea unui vis, desăvârşirea supremă a unor eforturi, pentru că, spun aceştia, cele câteva şoapte, numai de el şi de Cel de Sus ştiute, capătă pe fundalul harurilor proporţii de simbol.

Stelian Ciocoiu

Mănăstirea Nechit, loc de popas şi închinare

La capătul drumului care trece şerpuit prin Roznov – Piatra Şoimului – Neguleşti, călătorul zăreşte unul dintre lăcaşurile de închinare vestite din Munţii Neamţului – Mănăstirea Nechit.

Pe firul neîntrerupt al vremii a ajuns până la noi numele unui anume Nichita Sihastrul, primul care s-ar fi nevoit aici, rugându-se lui Dumnezeu pe aceste plaiuri şi de la care apoi i-au împrumutat numele pârâul, valea şi muntele care străjuiau locul său de închinăciune. În jurul său s-au adunat şi alţi rugători ce au ridicat, după obiceiul vremii, o bisericuţă de lemn, punând apoi bazele unei aşezări isihaste, cunoscută mai târziu sub numele de Sihăstria lui Nechita sau Schitul Nechit.

Un document datat din 1399 menţionează existenţa aici, pe pământurile unui boier Huba, a Schitului Nechit cu hramul Sfântul Nicolae, iar în 1419, în timpul domniei Măriei Sale Alexandru cel Bun, este pomenit Schitul Nechit aflat pe „Câmpul lui Dragoş“. Să mai amintim că, după zidirea Mănăstirii Tazlău în 1497, s-au luat de aici, de la Schitul Nechit, călugări pentru obştea nou înfiinţatului lăcaş.

Veacurile au trecut şi, după o perioadă de ruină şi uitare, între 1976 – 1979 se reface în întregime biserica mare cu hramul Schimbarea la Faţă şi se finalizează turnul clopotniţei care străjuieşte principalul drum de acces la mănăstire. Aici este adăpostit şi un paraclis cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, oferind vieţuitorilor şi pelerinilor un loc de rugăciune şi de reculegere duhovnicească. Acest de al doilea hram al mănăstirii este legat de faptul că în anul 2004 stareţul de atunci a adus din insula Corfu un dar – papucul Sfântului Spiridon – oferit de un aşezământ de acolo sfintei Mănăstiri Nechit.

Dintotdeauna drumul spre mănăstirea Nechit a fost călcat de nume­roşi credincioşi. Să amintim doar faptul că în „Drumuri de munte“ Calistrat Hogaş, urmându-l pe părintele Ghermănuţă, poposeşte la acest sfânt lăcaş.

„Oamenii vin, ne spune unul dintre vieţuitori, părintele Iosif, să se întâlnească aici cu Dumnezeu, purtând în sine nădejdea că această lume e trecătoare şi veşnicia o găseşte aici, pentru că Dumnezeu are grijă de casa Lui.“

Zilnic cei 15 monahi, ce nevoiesc aici, săvârşesc cele şapte Laude şi Sfânta Liturghie, iar în duminici şi sărbători localnicii şi pelerinii fac ca biserica să devină neîncăpătoare. „La sărbătorile mari de peste an, precum şi la marile Praznice Împărăteşti sau la hramul mănăstirii – pe 6 august – ne bucurăm să primim mii de credincioşi din Tulcea, Braşov, Bucureşti sau Baia Mare, din întreaga ţară, subliniază părintele Iosif. Vin aici pentru a se bucura de frumuseţea locului şi de a aprinde o lumânare, aducând astfel cinstire celor care, cu trudă, au păstrat pentru noi cei de astăzi acest loc sfânt de cultură şi spiritualitate românească.“ De altfel, cei care vin la Sfântul Maslu de sâmbătă seara sunt găzduiţi până a doua zi la Sfânta Liturghie. Participă apoi la masa duhovnicească pentru că, ni se spune, „stareţul s-ar supăra dacă cineva ar trece prin mănăstire şi nu este omenit.“

Tot în spiritul ospitalităţii, nu peste multă vreme, în incinta mănăstirii va fi dat în folosinţă Centrul Social Cultural „Sfântul Cuvios Nichita Isihastul“, care-i va găzdui pe cei ce vor trece pragul sfântului lăcaş.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013

Abonează-te la acest feed RSS