Adama Sultan iulie 2020
update 14 Jul 2020

Confirmarea prezenței virusului Pestei Porcine Africane în judeţul Giurgiu

A fost confirmată prezența virusului Pestei Porcine Africane (PPA) într-o gospodărie, din localitatea Brăniştari, comuna Călugăreni, judeţul Giurgiu.

În urma confirmării diagnosticului, de către Institutul de Diagnostic si Sănătate Animală București (I.D.S.A.) – Laboratorul Național de Referință pentru Diagnostic și Sănătate Animală, serviciile veterinare au intervenit și au instituit imediat măsurile aplicabile în cazul diagnosticării unui focar de PPA.

Au fost prelevate probe pentru analize, iar cadavrele animalelor au fost ecarisate.

Gospodăria respectivă a fost plasată sub supraveghere oficială, s-a realizat dezinfecția, au fost aplicate măsuri de restricție pentru circulația persoanelor, animalelor, a produselor, subproduselor și a mijloacelor de transport.

Comitetul judeţean pentru situaţii de urgenţă Giurgiu şi Unitatea locală de decizie din cadrul Centrului Local de Combatere a Bolilor Giurgiu s-au reunit astăzi pentru a adopta planul de măsuri privind controlul și combaterea bolii.

Ancheta epidemiologică este în desfășurare.

ANSVSA solicită sprijinul şi înţelegerea cetăţenilor pentru respectarea măsurilor întreprinse de autorități, având în vedere gravitatea bolii şi consecinţele economice grave generate de apariţia ei.

Orice suspiciune de boală trebuie anunţată imediat medicului veterinar, DSVSA județene sau autorităţilor locale.

Toate animalele suspecte trebuie sacrificate şi neutralizate, iar proprietarii vor fi despăgubiţi de către stat, în condițiile prevăzute de legislaţie.

Pesta porcină africană nu afectează oamenii, neexistând nici cel mai mic risc de îmbolnăvire pentru oameni, acest virus având, însă, impact la nivel social și economic.

Sursa: ANSVSA

Mihăilești, orașul unde încă se face agricultură

Pe malul unui lac de aproape 1.000 de hectare, stăvilit de un baraj construit de Nicolae Ceaușescu cu scopul de a rea­liza aici o rezervă de apă pentru Capitală, se află un orășel cochet învecinat cu Bucureștiul. Mihăilești de Giurgiu este o urbe mică, aranjată pe lângă malurile lacului ce odinioară îi amenința existența, dar care, în pofida metamorfozei din ultimul deceniu, păstrează încă un parfum provincial, plăcut. La primăria orașului l-am găsit pe Mihai Dobre, un primar cu state vechi în conducerea autorităților locale din Mihăilești, care ne-a vorbit despre transformarea din comună în oraș și despre influențele Capitalei în viața de aici.

Transformarea reală a venit treptat

Mihăilești are aproximativ 8.000 de locuitori și este format din două cartiere – Tufa și Drăgănescu. Orașul mai are în componența sa două sate, și anume Popești, un sat renumit pentru cultivarea usturoiului, aflat pe locul vechii așezări geto-dacice Argedava, și Novaci.

 În 1989 comuna Mihăilești este transformată în oraș. Însă schimbarea realizată în titulatură nu a adus cu sine și un alt chip pentru oraș, susține primarul Mihăileștiului, pentru că aspectul și facilitățile care ar fi trebuit să existe într-un oraș lipseau. Abia odată cu venirea sa la conducerea primăriei au început să prindă viață proiecte dedicate orașului.

Primul proiect mare demarat, spune Mihai Dobre, a fost cel de realizare a infrastructurii de canalizare, apă și stație de epurare, toate date în folosință acum cinci. Astăzi, mica urbe din sudul țării are, asemeni oricărui alt oraș respectabil, infrastructură, străzi asfaltate, iluminat public, rețea de gaze (în momentul de față se lucrează la extinde­rea rețelei și în cartierul Tufa) și toate celelalte facilități de care au nevoie locuitorii lui.

„Lacul ar trebui să fie sub tutela autorităților locale“

Imaginea orașul Mihăilești este aproape inevitabil asociată cu cea a lacului de acumulare din proximitatea sa. Un luciu de apă de aproape 1.000 de hectare, 700 pe teritoriul Mihăileștiului, aparținând Apelor Române, și pe care primarul și l-ar dori sub tutela autorităților locale.

„Lacul este închiriat, iar ăsta este un dezavantaj pentru orașul Mihăilești. Practic, toată bogăția acestei ape, cu multe resurse piscicole, nefiind nevoie nici măcar să fie populată, este smulsă de firmele cărora li s-a închiriat. În opinia mea, dacă lacul ar fi preluat de autori­tățile locale, atunci acesta ar asigura un venit important pentru întreținerea orașului. Astfel am avea posibilitatea de a implementa proiecte piscicole în zonă, chiar turism piscicol. Lacul Mihăilești are un potențial important, dar eu, ca primar, nu pot face nimic pentru a-l dezvolta atâta vreme cât nu este sub administrație locală.“

Proiecte din banii primăriei

Mihai Dobre spune că gestionarea resurselor financiare ale orașului este o provocare continuă și că de multe ori banii sunt insuficienți pentru a dezvolta toate proiectele pe care și le dorește. Drămuiește fiecare ban ca acasă și stabilește prioritățile. Multe dintre realizările orașului au fost susținute de banii obținuți din taxe și impozite. Cele mai recente proiecte dezvoltate cu resursele administrației locale sunt construirea unei grădinițe, o școală pentru cartierul Tufa și satul Novaci, un parc de joacă și o stație ISU care deservește toate localitățile din jur.  Acum se lucrează la căminul cultural, iar în toamnă ar putea fi inaugurat. Următorul proiect al primarului din Mihăilești presupune construirea unei policlinici. Singurul impediment este lipsa unui teren pe care să fie ridicată construcția pentru că în momentul de față în oraș, în afara pământurilor retrocedate oamenilor, nu mai există foarte multe suprafețe intravilane libere. În opinia lui Mihai Dobre, din punctul de vedere al dezvoltării, orașul Mihăilești nu mai are nevoie de multe lucruri. Transformarea într-un oraș adevărat este aproape completă, spune primarul. Cu toate influențele Capitalei asupra vieții de aici, în orașul Mihăilești încă se face agricultură, însă nu individual, ci la nivel de asociație. Există câteva societăți care au comasat terenul și nu mai există nicio palmă de teren nemuncit. Sunt aproape 9.000 ha de cultură mare lucrate prin asociație. În schimb, animale sunt din ce în ce mai puține.

GALERIE FOTO


Laura ZMARANDA

Turism piscicol în Hotarele

  • Un proiect de 300.000 de euro finanțat prin Programul Operațional de Pescuit

România are o salbă de lacuri piscicole cu un potențial extraordinar de valorificare. Nu în toate cazurile aceste lacuri sunt exploatate corespunzător, dar în anumite regiuni turismul piscicol a cunoscut o dezvoltare vizibilă. S-a investit în infrastructură, iar în jurul lacurilor s-au realizat amenajări turistice. Lacul Măgura 2 din comuna Hotarele, județul Giurgiu, este de notorietate în rândul pescarilor și a fost nominalizat în topul celor mai bune 10 lacuri de pescuit din România.

La pescuit, dar în condiții excelente

„Ideea construirii unei astfel de cabane în această regiune a fost inedită. Este, de altfel, o premieră pentru această parte a țării. Pentru că lacul Măgura 2 era deja cunoscut în rândul pes­carilor, am considerat că această cabană, cu toate facilitățile ei, era necesară. Proiectul s-a concre­tizat ca urmare a faptului că Hotarele, comuna al cărei primar sunt, a făcut parte dintr-un FLAG al Programului Operațional de Pescuit, cu sediul la Giurgiu. Am obținut finanțarea, iar construcția a început în luna iunie 2015. La finalul anului era deja finalizată.“

Cabana piscicolă de la Hotarele este un proiect implementat cu 300.000 de euro, bani obținuți prin Programul Operațional de Pescuit. Investiția s-a concentrat pe construcția cabanei, a drumurilor de acces de aproximativ 2 km (se poate ajunge aici pe orice vreme), plantarea a 1.500 m de gard american, decolmatarea lacului, construirea a cinci pontoane, asigurarea iluminatului public și alimentarea cu energie. Pentru agrement au fost cum­părate cinci biciclete, un ATV și două bărci.

„Este un proiect de care suntem foarte mândri, care acum începe să producă și primii bani, dar și notorietate pentru comuna Hotarele. Până la urmă asta ne-am dorit. Să creăm un loc despre care să se vorbească și care să fie asociat cu comuna.“

Prețuri și facilități

Peisajul care mărginește lacul Măgura 2 parcă este rupt dintr-o poveste. Colinele ușoare ale câmpiei cochetează cu marginile lacului. Multă vegetație, apă și liniște. Este o zonă superbă în care puteți practica pescuitul, dar în același timp vă puteți reconecta la natură. În vecinătatea lacului se află și pădurea Măgura, despre care Silvian Manea spune că are, de asemenea, un potențial turistic extraordinar. „Suntem angrenați într-un parteneriat româno-bulgar prin care ne-am propus să realizăm în pădurea Măgura o pistă de biciclete. Dacă vom realiza și acest lucru cred că va fi o reușită la superlativ.“ 

Construcția cabanei piscicole de pe lacul Măgura 2 este prevăzută cu patru camere cu băi proprii, bucătărie și un living mai mult decât generos. Prețul de închiriere a întregii cabane de 24 ore este de 200 de lei. Dacă vreți să pescuiți sau să folosiți ATV-ul, bărcile sau bicicletele, costurile se suplimentează. Cantitatea maximă care poate fi reținută pe lacul Măgura 2 este de 5 kilograme de pește din specia caras sau amur, iar ziua de pescuit costă 100 de lei. În ultimii ani lacul fost populat masiv cu crap românesc, ten, șalău, somn, ştiucă şi caras.

GALERIE FOTO


Laura ZMARANDA

  • Publicat în Turism

Bătrânii giganți din vecinătatea Capitalei

Urmele trecutului au exercitat întotdeauna o stranie fascinație asupra oamenilor. Iar această fascinație crește exponențial când aceste semne ale trecerii timpului sunt vii. Așa se face că bătrânii sunt priviți și ascultați cu o venerație direct proporțională cu vârsta lor atunci când vorbesc despre trecut. Dar când jaloanele trecerii timpului sunt arbori seculari, lucrurile merg și mai departe, ajungând până la atribuirea unor puteri magice. Povestea unor astfel de stejari, care au înfruntat secolele, o vom spune în cele ce urmează.

Cum au dispărut pădurile giurgiuvene

„Acum o sută și ceva de ani, aproximativ 55-60% din suprafața actualului județ Giurgiu era acoperită de păduri, ne povestește dl ing. Romeliu Păun, șeful Ocolului Silvic Ghimpați, în timp ce ne arată pe hărți datând din perioada 1863-1932 cum stăteau lucrurile pe atunci. Farmecul vechilor hărți mă învăluie. Denumiri pe care acum doar bătrânii le mai știu se înșiruie pe bătrânele planuri. Parcă printr-o vrajă simplă, când am desfășurat vechile suluri și timpul s-a întors. Dar numai pentru o clipă: „Acum doar 8% din suprafața județului mai este acoperită de păduri“, sparge vraja explicația lucidă a celui care are grijă de pădurile din zonă. Și începe să arate pe hartă pădurile dispărute în ultimii 150 de ani. Suprafața este impresionantă. Dar asta nu impresionează pe nimeni. Pe locul lor acum se întind terenuri arabile, de bună calitate. De producția de pe ele avem nevoie cu toții. La fel de mult sau la fel de puțin ca de umbra și lemnul pădurii? Există oare cineva care să poată judeca nepărtinitor acest aspect? Și cercul se închide!

Baba Groasa, povești și mister pe malul Neajlovului

Principalul motiv pentru care am ajuns la Ocolul Silvic Ghimpați nu a fost însă dorința de a cunoaște situația pădurilor din zonă. Adevărata pricină era mai tainică și, de ce să nu recunosc, mai romantică. În comuna Bulbucata, care se află la aproximativ 30 km de Capitală, am auzit vorbindu-se despre un misterios stejar secular. Misterios prin trecutul său, căci altfel este o prezență vie în comunitate. Deși se află într-un loc nu foarte accesibil, este una dintre destinațiile preferate ale tinerilor amatori de plimbări prin pădurile zonei. Ba chiar și cei mai în vârstă, măcar o dată în fiecare vară se duc cu căruța, cu bicicletele sau pe jos până la Baba Groasa. Căci așa a fost botezat stejarul.

Ca fiecare loc care marchează reperele unei comunități, a primit și el un nume. Specialiștii cu care am vorbit consideră faptul că i s-a atribuit apelativul „Baba“, deci unul feminin, un semn că cei care l-au botezat vedeau în el o forță protectoare, asemănătoare cu a unei bunici sau a unei mătuși. Desigur că vârsta respectabilă îndreptățea apelativul de „babă“. Cât privește cealaltă componentă a numelui, se trage, fără îndoială, de la dimensiunile sale respec­tabile.

În ceea ce privește vechimea numelui, nimeni n-a putut să o stabilească. Cert este că Nichifor Crainic pomenește în mai multe rânduri, în scrierile sale, acest stejar. Așadar, putem trage concluzia că însuși numele este secular.

Loc de horă și ajutor pentru haiduci

„Pe vremuri, când eram tânăr, aproape de Baba Groasa era un pod peste Neajlov. Copacul nu se afla în pădure, ci la o distanță destul de bună de ea. Cu ocazia unor sărbători, acolo se strângea lumea din trei sate. În jurul stejarului se juca hora“, își amintește Nea Marin al lui Mârciu, unul dintre bătrânii comunei, în vârstă de aproape 90 de ani.

„Îmi povestea mamaie, când eram copil, că pe la Baba Groasa trecea o potecă secretă, care pe urmă intra în pădure, pe care o știau doar haiducul Gheorghe Tunsu și ceata lui. Pe acolo fugeau și scăpau de potere, de nu îi mai găsea nimeni. Cine voia să îi urmărească se rătăcea în pădure, că nu știa poteca“, istorisește Țața Lica, o altă localnică.

Dincolo de tradițiile orale, am căutat realitatea obiectivă. Împreună cu unul dintre pădurarii din zonă am mers la stejar. Încă de departe coroana lui se poate zări deasupra pădurii înconjurătoare. Crengile stejarului se ridică cu cel puțin zece metri deasupra celorlalți copaci. Drumul până acolo este frumos, urmând marginea pădurii. Norocoșii pot vedea câte o căprioară sau un iepure ieșind dintre copaci, în drum spre câmpurile cultivate din vecinătate. Pe jos, drumul durează o oră și jumătate, poate chiar două. Cu o căruță, doar vreo 40 de minute. Un vehicul cu tracțiune integrală ajunge și în 20 de minute.

Și iată-l! Copacul este impresionant. După cum ne spune pădurarul, înălțimea lui este de aproximativ 35 de metri (cam cât un bloc de zece etaje), iar circumferința măsoară aproape 8,5 metri (cât să-l cuprindă cinci bărbați). Vârsta lui este estimată la 600 – 650 de ani. Eternul mister al copacilor: nu le afli cu exactitate vârsta decât după ce îi tai...

La vreo 30 de metri mai încolo curge liniștit Neajlovul. În albia sa se mai văd încă picioarele vechiului pod despre care povestesc bătrânii. Podul în sine a fost distrus în timpul ultimului război. Nimeni nu s-a mai ocupat de refacerea lui, căci, între timp, au apărut noi drumuri.

Pe drumul vechilor pelerini, din 1380

Poate că spiritul bătrânei stăpâne a pădurii, Baba Groasa, m-a îndemnat ori poate că a fost doar gura proaspătă de aer de pădure, dar m-am reîntors la vechile documente. Și surprizele nu au întârziat să apară. În monografia comunei Bulbucata, întocmită de profesorul Cornel Andrei, se pomenește despre menționarea satului Velea, aflat în com­ponența comunei, într-un document medieval. Este vorba despre așa-numitul „Itinerar de la Bruges“, document întocmit între 1380 și 1390, actualmente aflat în colecțiile bibliotecii Universității din Gant. În artefact este descris drumul pe care pelerinii care plecau din vestul Europei trebuiau să îl urmeze pentru a ajunge la Constantinopol. La un moment dat, trebuiau să treacă râul, spre satul Velea. Iar reperul pe care îl indica ghidul era „un stejar singuratic, aproape de malul râului“. Așadar, putem spune, bazându-ne de această dată pe documente, că Baba Groasa are cel puțin 650 de ani.

Și pe alte hărți, mai recente, stejarul este marcat ca un reper. Acest fapt dovedește importanța poziției sale pentru orientarea călătorilor. Trebuie să mai adăugăm că pe la poalele sale cândva se intersectau drumul de la Târgoviște la Giurgiu cu cel de la București la Zimnicea. Astăzi, cum am spus, doar localnicii și rari turiști mai vin la umbra bătrânului rege al pădurii.

Încă doi stejari seculari veghează singuratici

La câțiva kilometri de Baba Groasa, mai aproape de Ghimpați, am mai găsit doi stejari seculari. Despre ei nu există nici legende, nici documente. Dar pădurarii, ca și localnicii din Letca Veche și Letca Nouă îi cunosc bine. Accesul până la ei este lesnicios. Pe șoseaua ce merge prin pădure, între Letca Veche și Letca Nouă, se văd la doar câțiva metri de panglica asfaltului, la intersecția cu un drum forestier. După spusele pădurarului, înălțimea lor depășește 30 de metri, iar circumferința este de aproximativ 8 m. Vârsta le este estimată la 550 – 600 de ani. Din păcate, unul dintre ei a început să putrezească. În iarnă, mai multe crengi s-au rupt sub greutatea zăpezii. De vizitat nu îi vizitează decât pădurarii, vânătorii și copiii din cele două sate când, în „Săptămâna altfel“, vin aici cu profesorii.

Poate, dacă am zăbovi un timp la umbra bătrânilor giganți, ne-ar povesti măcar un dram din cele la care au fost martori? Nu știu, dar cred că merită o încercare. Și, dacă nu înțelegem nimic din foșnetul frunzișului mereu întinerit, cel puțin câștigăm o gură bună de aer de pădure.

Alexandru GRIGORIEV

  • Publicat în Turism

Herăști, comuna care nu a accesat niciodată fonduri europene

Nu doar veșnicia s-a născut la sat, ci și istoria. Să depănăm împreună file de istorie și de prezent în comuna Herăști din județul Giurgiu.

„La kilometrul 31 al șoselei ce leagă Bucureștii de Oltenița, un drum mărginit de plopi taie câmpurile șerpuind către Argeș. Un indicator ne informează că mai sunt 5 kilometri până la Herăști. Urmând firul drumului pătrunzi într-o lume cu totul specială...“

Trecut și prezent

Monografia comunei Herăști, județul Giurgiu, face o incursiune interesantă în trecutul acestei așezări rurale care apare în istorie sub două nume: Herăști și Fierăști, acesta din urmă fiind probabil împrumutat de la un boier al acestor locuri, pe nume Fiera. Însă în documentele oficiale din timpul lui Matei Basarab comuna este prezentată cu numele de Herăști. Chiar dacă există mențiuni în istorie despre comună încă de dinainte de secolul al XIV-lea, acest univers istoric restrâns a fost marcat mai degrabă de familia boierească Udriște – Năsturel, în proprietatea căreia se află începând cu secolul al XVI-lea.

Moștenirea familiei boierești lăsată comunității rurale de la Herăști, conacul Casa de Piatră și biserica construită alături au dăinuit în timp, iar astăzi sunt declarate monumente istorice de categoria A. Istoria are așadar partea ei de recunoaștere în această comunitate rurală.

Ce preocupări are însă prezentul pentru această comună? Ion Manolache, primar al Herăștiului aflat la primul mandat, ne-a vorbit despre perspectivele de dezvoltare și actualitate. Astăzi comuna se întinde pe 2.800 de hectare și are în apartenența sa două sate: Herăști, cu cca 100 de gospodării, și Miloșești. Scriptic există 2.200 de locuitori cu acte în Herăști. Practic, sunt mai mulți pentru că foarte mulți bucureșteni s-au stabilit aici fără a-și transfera însă buletinul pe adresa nouă.

Agricultură

Primarul comunei spune că această comunitate a început să se dezvolte, că oamenii sunt gospodari, muncesc pământul și că, fiind foarte aproape de București, la doar 25 de kilometri, au astfel și piață de desfacere. Comuna are cca 900 de hectare intravilan, restul terenului fiind dedicat agriculturii. Acesta nu este administrat de societăți agricole mari, ci de mici proprietari. Principalele activități sunt orientate spre cultura mare și legumicultură, iar un specific al comunei Herăști este că aici se cultivă suprafețe întinse de căpșuni, fructe de pe urma cărora se câștigă bine, spune primarul. Cea mai mare parte a producției obținute pleacă spre piețele de en-gros din București, însă există și alternativa negocierii cu intermediarii, care vin și iau marfa direct din plantație, sau a comercializării la stradă. Sectorul vegetal s-a dezvoltat în detrimentul creșterii animalelor care a înregistrat un declin serios. Dacă în urmă cu 15 ani existau peste 200 de vaci, acum nu sunt mai mult de 50 de bovine, la fel și în cazul oilor și al caprelor. Primarul comunei pune această situație pe seama faptului că populația a îmbătrânit și că tinerii nu mai văd rentabilitatea unei astfel de îndeletniciri de pe urma căreia se obține un câștig minim.

Proiecte

Accesarea fondurilor europene este o pârghie de care toți antreprenorii s-au folosit. Primăriile, de asemenea, au implementat proiecte cu bani europeni. În mod curios, nu și primăria din Herăști. Ion Mihalache spune că până acum comuna nu a beneficiat de fonduri europene și că „este treaba fostului primar“ să spună de ce nu s-a întâmplat asta. Garantează însă că, sub administrarea sa, banii europeni vor fi folosiți pentru dezvoltare și modernizare.

Anul viitor, în martie-aprilie, primăria va demara un proiect pentru rețeaua de apă și de canalizare, facilități care lipsesc din Herăști. Un alt proiect presupune continuarea asfaltării străzilor. În prezent sunt asfaltate în proporție de 70% și au mai rămas de asfaltat cca 10 km.

Printre proiectele care speră să se deruleze cu fonduri europene se numără și modernizarea școlii generale prin dotarea ei cu mobilier, construirea unei toalete în interior și mansar­dare. Tot pentru tinerii comunei speră să construiască un teren de fotbal și posibil o sală de sport. Sunt proiecte care vor începe de la zero și necesită un buget foarte mare, spune primarul comunei.

GALERIE FOTO


 

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 14, 16-31 iulie 2017 – pag. 50-51

  • Publicat în Sate

Solariile din Colibași, vizitate de ministrul Petre Daea

În data de 15 martie 2017 ministrul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale, Petre Daea, s-a deplasat la mai multe solarii din localitatea Colibași, județul Giurgiu, la centrul local APIA Comana, la sediul Primăriei Colibasi și la ferma Agroindustriala Pantelimon.

În solariile din Colibasi, ministrul a apreciat evoluția răsadurilor de roșii ale mai multor beneficiari înscriși în Programul de sprijin pentru tomate cultivate în spații protejate, subliniind faptul că producătorii agricoli trebuie să se organizeze pentru a-și putea valorifica producția într-un mod mai avantajos.

În acest context, ministrul a afirmat ca în localitatea Colibași sunt solarii și sere pe o suprafață de patru sute de hectare și că legumicultorii de aici au fost de acord să se organizeze într-o cooperativă, pentru a-și putea valorifica mai bine pe piață marfa obținută. Ministrul a salutat inițiativa membrilor cooperativei BIOPROD, cu un număr de şase membri fondatori, constituită la finele lunii februarie 2017, la doar o lună de zile de la prima sa vizită în Colibași în calitate de ministru.

Ministrul a mers să vadă și sediul unde se va construi cooperativa, în cadrul căreia se va regăsi un depozit de legume finanţat din resurse proprii. Construcţia urmează a se finaliza în lunile iulie-august, iar dotarea depozitului va fi făcută prin accesarea de fonduri europene, prin măsuri din PNDR 2014 -2020.

La finalul vizitei din județul Giurgiu, ministrul Agriculturii s-a deplasat și la Centrul APIA de la Comana pentru a vedea cum decurge procesul de primire a cererilor de sprijin.

Referitor la campania pentru anul 2017, Petre Daea a spus ca depunerea de cereri a început cu data de 1 martie și să se va încheia pe 15 mai. Până acum, la Centrele județene/locale APIA au fost programați un număr de 171.900 fermieri, din care s-au prezentat la APIA un procent de 72,02 %, respectiv 123.797 fermieri, în campania de primire a cererilor unice de plată pentru anul 2017.

Vizita în teren a ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale a continuat în județul Ilfov, la ferma Agroindustriala Pantelimon.

Bulbucata, acasă la un titan al culturii românești

Nichifor Crainic este una dintre personalitățile ce au marcat viața culturală și spirituală a României interbelice. Este mai puțin cunoscut publicului larg de astăzi din cauza convingerilor sale și a activității politice din timpul guvernării legionare, când a fost secretar general la Ministerul Cultelor, și al dictaturii antonesciene, când a fost ministrul Propagandei. Dar convingerile sale naționaliste și antisemite pălesc în fața uriașei sale activități în slujba culturii naționale, ca și a filosofiei și teologiei universale. Tocmai de aceea vă invităm la o vizită, imaginară, prin locurile unde s-a născut și a crescut tânărul Ion Dobre, care avea să devină poetul Nichifor Crainic.

Reper pe calea către Țara Sfântă

Bulbucata este o comună aflată la aproximativ 20 km de Capitală, pe malul Neajlovului. Nu este o comună prea mare, fiind alcătuită doar din patru sate și un cătun. Dar, cu toate acestea, este un loc încărcat de istorie, după cum au demonstrat unele studii întreprinse de profesorul Cornel Andrei, de la școala gimnazială din localitate, precum și o descoperire întâmplătoare – aici s-a aflat cândva un avanpost defensiv roman. De asemenea, încă mai sunt vizibile urmele unui străvechi drum roman. Cert este că, așa cum o demonstrează fragmentele ceramice descoperite, zona a fost locuită permanent încă din epoca bronzului.

Bulbucata a

Mai târziu, localitatea avea să dobândească o importanță sporită, fiind situată la intersecția drumurilor medievale București – Zimnicea și Târgoviște – Giurgiu. Dar poate mai important decât atât este faptul că această localitate, care astăzi poate părea total neînsemnată, apare într-un document întocmit la Bruges, în 1380. Intitulat „Itinerariul de la Bruges“, acesta descrie, cu lux de amănunte, traseul unor pelerini vest-europeni către Țara Sfântă. În cursul descrierii, pomenesc despre traversarea Neajlovului în localitatea „Vela“ (astăzi Velea – sat aparținând comunei), în dreptul unui stejar singuratic.

Și mai impresionant este faptul că stejarul respectiv trăiește și astăzi. Declarat în urmă cu mai mulți ani monument al naturii, a fost botezat de către localnici Baba-Groasa. În dreptul său a existat și un pod care traversa Neajlovul, distrus în timpul ultimului război. Însă picioarele sale se văd și astăzi.

Stejarul cu pricina se regăsește constant, ca reper, pe mai multe hărți medievale.

Prezenți la chemarea vremurilor

Revenind la comună, aceasta este menționată în numeroase documente medievale. Sate din cuprinsul său au făcut obiectul unor danii către mănăstirile Snagov (în 1482), Glavacioc (1507) sau Babele (1629).

Desigur că satele comunei sunt pomenite și în altfel de documente. Bunăoară, despre cum au trecut pe aici oștenii lui Sigismund Bathory, în drum spre tabăra lui Mihai Viteazul de la Călugăreni, în 1595. Făcând un arc peste timp, amintim că și în timpul Primului Război Mondial, în 1916, aici s-au dat lupte grele. Locuitorii comunei au răspuns mereu la chemarea vremurilor în care au trăit, așa cum demonstrează monumentele ridicate în centrul localității, ei au luptat atât în Războiul de Independență, cât și în cel pentru unirea neamului.

Un astfel de loc nu putea da decât oameni pe măsură. Colonelul doctor Ioan Nicolescu, stăpânul moşiei Bulbucata – Velea, s-a născut la 21 mai 1841 în Bucureşti. Și-a făcut studiile la Bucureşti și Paris, unde obţine, în 30 decembrie 1858, titlul de doctor în medicină. După această dată revine în ţară şi intră în armată ca medic militar. Participă la Războiul de Independenţă ca ofiţer activ pe câmpul de luptă. În anul 1890 demisionează din armată cu gradul de colonel şi se implică activ în viaţa comunei Bulbucata. Din propria sa avere construiește în sat o școală nouă, pe care o înzestrează cu toate cele necesare, precum și cu obligațiuni de stat și o prăvălie din București, care să asigure un venit suficient pentru plata întreținerii și a personalului didactic. Pe lângă ea construiește și o casă destinată dirigintelui. Clădirea Primăriei, actualmente monument istoric, este construită tot cu banii săi.

Așa dascăl, așa elev!

Bulbucata d

La școala din Bulbucata avea să funcționeze ca învățător Constantin Spâneșteanu. El a venit la această şcoală în septembrie 1900, a ocupat postul de diriginte al şcolii de la început şi s-a impus ca un dascăl luminat, cu o viziune care depăşea cu mult pe a celor din jurul său, după cum se spune în monografia profesorului Cornel Andrei. Mai târziu, Constantin Spâneșteanu avea să ajungă deputat, desfășurând o bogată și efi­cientă activitate parlamentară în folosul învățământului românesc.

Unul dintre meritele suplimentare ale lui Constantin Spâneșteanu este și acela de a fi descoperit și dezvoltat filonul valoros din sufletul micului fiu de plugar sărac, Ion Dobre. Cunoscut mai târziu drept Nichifor Crainic, acesta avea să scrie: „Nu mă cunoşteam defel până atunci, nici dacă sunt deştept sau prost, nici dacă sunt cuminte sau zurbagiu. Nu-mi spusese nimeni cum sunt. Din clipa aceea binecuvântată şi hotărâtoare pentru viaţa mea am început să mă cunosc fiindcă mă cunoscuse domnul învăţător Constantin Spâneşteanu. După tata, el avea să fie al doilea om cu degetul pus pe destinul meu. Cu acest dascăl de geniu şcoala nu mai era o corvoadă, ci o bucurie de toate zilele.“

Profesor, poet, jurnalist, dar mai ales patriot

Nichifor Crainic avea să studieze teologia la Seminarul Central și apoi la Facultatea de Teologie din București, pe care o termină în 1916. Între anii 1920 și 1922 avea să obțină doctoratul în filosofie la Viena. Întors în țară, a fost profesor la Seminarul Teologic din București și la Facultatea de Tehnologie de la Chișinău.

Ca poet, a început să publice, sub diferite pseudonime, încă din 1906, de la vârsta de 17 ani. Dar cele mai mari contribuții la poezia românească avea să le aducă în calitate de conducător al revistei literare „Gândirea“, pe care a preluat-o de la Cezar Petrescu. În această calitate poate fi considerat ca unul dintre cei care i-au lansat pe Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Tudor Vianu, Ovidiu Papadima și Vasile Băncilă.

Împreună cu Pamfil Șeicaru avea să înființeze și ziarul „Cuvântul“. Ziarul „Calendarul“, pe care l-a înființat în 1932, avea să fie suspendat în mai multe rânduri din cauza articolelor virulente împotriva lui Carol al II-lea.

În anul 1940, Nichifor Crainic avea să devină membru al Academiei Române, pe locul rămas vacant după moartea lui Octavian Goga.

Bulbucata c

În 1945 este condamnat în lipsă la muncă silnică pe viață și confiscarea averii. Până în 1947 a stat ascuns, sub diverse nume false, la foștii săi elevi, prin mai multe sate transilvane. Obosit și demoralizat, se predă la 24 mai 1947. Deși sentința din 1945 fusese casată, a stat întemnițat 15 ani, până în 1962, la Aiud. După eliberare, a lucrat ca redactor, la publicația „Glasul Patriei“, editată de către MAI pentru românii din diaspora. Pensionat în 1968, avea să moară în 1972, la Casa Scriitorilor de la Mogoșoaia, la vârsta de 83 de ani. Înainte de a muri, a mai avut răgazul să-și aștearnă pe hârtie ultima dorință:

„M-am născut într-o căsuţă modestă ca fiu de truditori ai pământului. Acum sunt în acest palat al lui Brâncoveanu, după ce am dăruit talentul şi munca mea ridicării acestui neam. Poate este răsplata vieţii mele.

Pe crucea mea să nu fie scris decât numele.

Cei care vor vrea să ştie cine am fost să mă caute în revista «Gândirea», în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele, acolo sunt eu.

Sub cruce e un pumn de ţărână.“

Așa că, cei care doresc să respecte ultima dorință a acestui mare gânditor se pot reculege pe malul Neajlovului, la umbra Babei Groasa, citindu-i poeziile sau cugetările. Apoi, în drum spre casă, pot înălța o rugăciune spre odihna sufletului său într-una dintre cele două biserici monument istoric ale comunei Bulbucata.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 48-49

  • Publicat în Sate

Promotorul unor legume-medicament și secretele agriculturii bio

La doar 26 km de București, în comuna Joița, județul Giurgiu, Marin Dumbravă cultivă de peste 7 ani legume bio certificate. Aflați ce înseamnă menținerea unui astfel de business pe piață, care sunt provocările, dar mai ales care este filozofia pe care musai a trebuit să o accepte și să o respecte.

– Domnule Dumbravă, de 7 ani lucrați într-un segment extrem de restrictiv al agriculturii. Nu cumva v-ați înhămat la o povară greu de dus, pentru că în agricultura bio pierderile sunt destul de mari, tratamentele sunt scumpe, iar valorificarea se face pe o nișă îngustă? Cum vă descurcați?

– Sincer, dacă știam ce mă așteaptă mă gândeam de 10 ori și nu știu dacă aș mai fi luat această decizie.

– Ce este cel mai greu în activitatea dumneavoastră?

– Totul este complicat. De la obținerea unor semințe certificate, până la valorificare. În plus, într-o cultură ecologică toți sunt cu ochii pe producător, pentru că nu trebuie să se abată de la anumite reguli. Pentru a respecta aceste reguli este o muncă de Sisif, aproape de sclav.

– Pe dumneavoastră cine v-a certificat?

– Austria Bio Garanții, un organism destul de restrictiv.

– Și vin? Vă controlează?

– Sigur, categoric. Verifică orice intră pe poarta fermei, de la sămânță până la distribuția finală. Dacă există suspiciuni fac și analize, dar nu a fost cazul nostru. După cum se vede însă, stăm printre plante și buruieni, deși aici pământul a fost afânat, mărunțit cu motosapa și s-a dat cu sapa de 3 ori. Dar asta este dovada că nu s-a folosit ierbicid. În ferma noastră este un zumzet permanent pentru că aici trăiesc enorm de multe vietăți, iar asta înseamnă că există un mediu curat și o polenizare naturală.

– Aveți doar 1 ha la dispoziție, însă știu că aveți de completat hârtii pentru multe plante pe care le aveți în cultură; ce puteți oferi mai exact clienților pe care îi aveți?

– Întotdeauna le spun clienților că de la noi pot achiziționa doar legume de sezon. Într-o cultură ecologică dezvoltarea este mai greoaie, ciclul este lung. Neintervenind cu îngrășăminte sau alte substanțe care să le stimuleze, plantele se dezvoltă, dar depind de capriciile vremii. Însă o legumă crescută în aer liber, în soare este foarte sănătoasă, pentru că fotosinteza se desfășoară încet, iar în final mâncăm o legumă care chiar ne hrănește. Dar, revenind la întrebare, avem legume cu frunze: Kale, mangold, rucola, măcriș, salată, spanac, redmuștar, mithuna, plante aromatice (pătrunjel, mărar, cimbru, busuioc, leuștean, salvie), apoi sfeclă roșie, brocoli, gulii, ceapă, usturoi, praz, cicoare, andive, roșii, castraveți, vinete, ardei, dar în funcție de sezon. Dacă am omis ceva, orice client poate găsi lista completă pe site-ul nostru și poate comanda.

– Totuși, prețul acestor produse este mai mare față de al altor produse de pe piață. Oamenii compară și uneori strâmbă din nas. Cum îi faceți să-și schimbe opțiunile de cumpărare?

– Evident că prețul este mai mare, pentru că și cheltuielile sunt mai mari, atacul bolilor și al dăunătorilor este mult mai agresiv, dar asta este și filozofia într-o cultură ecologică: 20-30% din producție o dai naturii, toată lumea trebuie să trăiască, atât plante, cât și dăunători. Un alt element defavorizant este faptul că noi suntem defazați cu o lună, o lună și jumătate față de ceilalți producători. Când ei au ieșit cu roșii pe piață, noi mai avem de așteptat. În schimb, ceea ce primesc de la noi este hrană vie, legume proaspete, care nu zac prin magazine și care au un conținut mare de elemente nutritive.

– Cât din suprafața totală este protejată?

– Avem aproape 2.000 mp unde ținem culturile mai sensibile la factorii atmosferici, cum sunt roșiile, castraveții.

– Ați menționat niște legume cu care nu am fost obișnuiți și pe care nu le găsim prin piețele tradiționale sau supermarketuri, vorbesc de Kale, mandold, măcriș. Ce ne puteți spune despre aceste plante?

– Este adevărat că multe dintre aceste plante eu le-am introdus pentru prima dată într-o cultură bio. Sunt folosite de mii de ani, nu inventăm noi roata. Mangoldul, spre exemplu, a fost preluat de romani de acum 3.000 de ani și a fost cea mai folosită legumă a Imperiului Roman. Este legumă tradițională în Italia și foarte folosită în Occident. Ea poate fi folosită aproape la orice, pentru că are calități apropiate de ale spanacului. Este ideal să se prepare în stare proaspătă, la 1-2 ore de la recoltare, pentru a beneficia de toți nutrienții. De aceea este indicat să achiziționezi legume de la un producător din apropiere, pentru că altfel aruncăm banii pe altceva. Mangoldul este recomandat femeilor însărcinate, pentru că stimulează lactația și conține acid folic, dar și celor care au diabet.

– Spuneți-ne ceva și despre Kale!

– Este o legumă fantastică și sunt promotorul acestei plante pentru că are un mare conținut de antioxidanți, minerale, luteină și sulforafan care împiedică divizarea celulelor canceroase. Am observat că este apreciată mult de vegani. Deci este o legumă foarte complexă, pe care aș situa-o după ardeiul roșu cea mai bună legumă. Ea poate fi consumată în salate, sucuri, smothee-uri, în mâncare, deși își pierde din calități.

– Care este leguma care vă aduce cea mai mare satisfacție?

– Aș fi nedrept să amintesc o singură legumă pentru că eu nu cultiv nimic întâmplător, mai ales pentru că le cunosc proprietățile. De aceea la mine este o mare diversitate, 50-60 tipuri de produse. Asta pentru că organismul uman își ia necesarul de nutrienți, de vitamine din fiecare legumă care are un anumit specific. Spre exemplu, noi călcăm pe iarba grasă, o plantă considerată buruiană, dar care pe timpul Imperiului Roman era recomandată de botaniști ca amuletă datorită calităților fantastice. Este singura plantă care, alături de spanacul sălbatic, conține Omega 3, un antioxidant puternic pe care noi îl luăm din pastile, când ar putea fi asimilat mai bine dintr-o plantă. Dar ca să vă răspund la între­bare, aș pune pe primul loc Kalele, apoi mangoldul și ar putea urma măcrișul, salata romană, andivele, brocolli, cicoarea.

Marin Dumbrava judetul Giurgiu legume bio

– Cu cât se vând aceste frunze?

– Fiind legume tip frunză, vorbim de legătură. În cazul frunzelor de mangold, kale legătura este 5 lei, însă ea diferă ca dimensiune. Vara, când am producție mare și legătura este generoasă, poate ajunge la 500-600 g. Eu am aplicat legea compensației cu clienții mei. Când am producție mare, când timpul mă ajută, produsele vin în cantități mai mari.

– Întotdeauna aveți un sfat bun pentru clienții dumneavoastră și nu numai, ce ați spune oamenilor în final?

– Aș încheia cu ceea ce spunea Hipocrat: să le fie hrana medicament și medicamentul hrană! Sau să nu uităm, așa cum spune un proverb chinezesc: primele medicamente au fost legumele.

Patricia Alexandra POP

Revista Lumea Satului nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 20-22

Vlașca 2008. Cooperativa giurgiuveană după model franțuzesc

De ceva vreme se tot vorbește despre asocierea fermierilor ca fiind o necesitate. Unii încă nu sunt convinși de modul în care ar putea fi ajutați, însă există și fermieri care înțeleg beneficiile și înființează cooperative. Un model de „așa da“ este cooperativa Vlașca 2008 din județul Giurgiu, care în numai 8 ani de activitate numără 50 de membri.

Sursa de inspirație, cooperativa Euralis

Cum a evoluat activitatea cooperativei în cei 8 ani de activitate ne-a vorbit domnul Cosma Măroiu, unul dintre inițiatori și președintele consiliului de administrație: „Inițiativa a aparținut unei grup de 18 membri după care și alți fermieri, conștientizând avantajele cooperativei, ni s-au alăturat. În acest mo­ment suntem 50 de membri și împreună lucrăm 50.000 de ha. În prezent, prin cooperativă facem achiziția de inputuri, dar și vânzarea producțiilor. Vânzarea nu înseamnă că vinde cooperativa, ci reprezintă o operațiune de intermediere între membrii cooperatori și traderi. În acest sens strângem recoltele și licităm în funcție de ce dorește fiecare membru să vândă. Trebuie menționat că niciun membru nu este constrâns cum și când să vândă, avem însă regula ca 70% dintre inputuri să fie achiziționate prin cooperativă și 70 % din producție să fie vândute tot așa. Cumva ne-am inspirat din activitatea celor de la Euralis, deși și lor le-au trebuit mulți ani până să ajungă la ceea ce au astăzi. Diferența e dată de faptul că în Franța totul se face prin această formă asociativă. Cooperativa cumpără inputurile, preia producția și dă banii fermierului. Ne mai trebuie și timp să ajungem ca ei.“

Cotizație fixă și susținere continuă

Pentru ca o cooperativă să funcționeze foarte bine este nevoie și de un capital, iar acest lucru îl știu și fermierii giurgiuveni, fiecare cotizând cu suma fixă de 2.000 de lei/an, indiferent de mărimea fermei. Pentru ca un fermier să poată fi membru trebuie să lucreze cel puțin 100 de hectare. „Și în ceea ce privește fondurile am început cu pași mărunți, să nu speriem fermierii. Acum fiecare membru plătește o cotizație de 2.000 de lei/an, indiferent de suprafața pe care o lucrează. Se face și o diferență între mărimea fermei atunci când vorbim despre cea de a doua cotizație. Din inputurile cumpărate prin cooperativă care se fac prin licitație, fiecare plătește 2,5 % în funcție de volumul pe care îl achiziționează, bani care revin cooperativei. După o perioadă de la înființare, din fondurile adunate am economisit și ne-am achiziționat un sediu unde au loc toate întâlnirile și licitațiile. De asemenea, am achiziționat și un autoturism, dar și GPS-uri pentru fermierii ce au probleme la APIA și trebuie să își măsoare terenurile. La vânzare, cooperativa noastră fixează prețul. Nu obținem neapărat cu mult peste ceea ce ne oferă traderii, dar cu siguranță din vânzare se adună ceva profit. Iar la inputuri, prin discounturile obținute, se poate considera că, o dată la 4 ani, fermierul nu le plătește“, a mai completat președintele consiliului de administrație.

Cooperativa are un consiliu administrativ, dar și un angajat permanent. Toate deciziile se iau în cadrul adunării generale și, chiar dacă în acest moment toți membrii sunt din județul Giurgiu, aceasta nu este o condiție necesară pentru a fi înscris în asociație. Domnul Măroiu a precizat faptul că și fermierii din județele limitrofe pot opta pentru înscrierea în asociație, dar a precizat că sediul central va rămâne mereu în acest județ.

Cum lucrurile merg bine, planurile de viitor nu se lasă așteptate. Unul dintre cele mai importante puncte de pe agenda membrilor Vlașca 2008 este înființarea unui fond mutual al cooperativei. „Din fondul actual putem ajuta un fermier mai mic, care are și obligații mai mici. Pentru pagube mai mari cauzate de fenomenele meteorologice sau în eventualitatea în care un fermier are au accident ne trebuie sume mai mari. De aceea ne gândim cumva să contribuim mai mult, eventual să înființăm un fond mutual al cooperativei. Este unul dintre următorii pași. Avem bani puși deoparte pentru achiziționarea unui tir, încercăm să facem și alte activități care să contribuie la dezvoltarea cooperativei și implicit a fermierilor“, a conchis Cosma Măroiu.

Ion BANU,
Loredana Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 24-25

Domeniul Greaca, destinaţie de lux pentru oamenii cu pasiuni

Un complex cu atitudine extravagantă pentru o zonă prea puţin exploatată şi promovată, Domeniul Greaca tronează deasupra unei întinderi fără obstacole de mii de hectare aşternute la poalele dealurilor molcome ce ţin cu măiestrie impozantul resort. Este genul de destinaţie surprinzătoare care ar stârni admiraţia turiştilor străini, dar mai ales a românilor care nu se aşteaptă să găsească aici o adevărată oază de relaxare pregătită să ofere o serie întreagă de facilităţi. Facem cunoştinţă cu Marius Cercel, proprietarul afacerii, pentru a afla povestea unei investiţii care aduce la Greaca, în judeţul Giurgiu, câteva milioane de euro, o imagine emblematică pentru această zonă şi un potenţial de dezvoltare fantastic pentru comunitate.

– Domnule Marius Cercel, sunteţi deja un antreprenor care a investit mult în domeniul construcţiilor. Ce va determinat să dezvoltaţi această bază de agrement la Greaca?

– Părinţii mei sunt din zonă şi m-am gândit că este oportun să investesc aici, mai ales că sunt multe atracţii pentru oamenii cu pasiuni. Conacul se află în mijlocul a 6 domenii de vânătoare, ce se întind pe o suprafaţă de 30.000 de hectare, Dunărea este la 5 km, avem o salbă de lacuri pentru pescuit la 3 km şi de aici a plecat ideea de a crea o oază de relaxare pentru oamenii cu pasiuni.

– Aşadar, alegerea locaţiei nu a fost doar sentimentală, ci şi motivată de posibilităţile oferite de zonă. Când aţi demarat propriu-zis întregul proiect de investiţii?

– În 2006 a încolţit ideea, iar în 2007 ne-am apucat de proiectarea construcţiei, dar practic în luna august 2009 am început execuţia lucrărilor de la conac pe care le-am finalizat în noiembrie 2011. Un an mai târziu am continuat construcţia piscinelor, a teraselor şi a locului de joacă pentru copii, iar de anul acesta am început să lucrăm la partea rezidenţială.

– Adică intenţionaţi să construiţi un ansamblu de locuinţe permanente?

– Da. Practic avem 60 de loturi de teren pentru care am gândit 3 tipuri de proiect: o clădire cu 4 apartamente, un duplex şi o casă individuală cu 600 mp de curte, toate dispuse astfel încât să ofere intimitate şi discreţie proprietarilor. În final ne propunem să oferim spre vânzare 160-200 de unităţi locative. Ele vor avea destinaţia de locuinţă permanentă, dar cred că proprietarii le vor folosi în week-end sau le vor pune în circuitul turistic. Este o alternativă pentru o familie care îşi doreşte o casă într-un resort care va fi dotat cu sală de conferinţe, SPA, facilităţi pentru vânătoare şi pescuit, chiar şi un aerodrom pentru avioane uşoare. Preţul unei unităţi locative va începe de la 990 euro/mp, iar apartamentele vor avea circa 70 mp şi un teren aferent de 120 mp.

– Care a fost valoarea proiectului care a vizat construcţia conacului şi tot ceea ce există acum în acest complex?

– Pe acest amplasament se aflau ruinele unui vechi conac. Noi am vrut să păstrăm ideea de conac, dar a trebuit să reconstruim totul de la zero. Valoarea totală a proiectului s-a ridicat la 3,2 mil. euro, din care pentru construcţia conacului s-au alocat 200.000 de euro, bani obţinuţi din fonduri europene pe Măsura 313, diferenţa fiind asigurată dintr-un credit bancar şi fonduri proprii.

– În prezent, care este capacitatea de cazare şi ce atracţii oferiţi turiştilor veniţi pe Domeniul Greaca?

– Momentan avem 16 camere premium cu 34 de locuri de cazare, un restaurant cu bucătărie româ­nească şi mediteraneană ce are o capacitate de 300-400 de locuri unde se pot organiza evenimente personale (nunţi, botezuri etc.), dar şi evenimente de companie. În timpul săptămânii avem firme care vin cu 20-30 de persoane şi organizează teambuilding, iar în week-end predomină familiile cu copii. Oamenii vin pentru că au aici piscine în aer liber, loc de joacă pentru copii, jacuzzi, saună, fitness, tenis de câmp, tenis de masă, posibilitatea de a face plimbări cu ATV-ul sau de a merge la vânătoare. De anul viitor vom începe lucrările la noul centru SPA. Va fi o clădire multifuncţională cu sală de conferinţe şi evenimente, plus un al doilea restaurant. Investiţia se va ridica la 2,4 mil. euro.

– Cât costă un week-end petrecut pe Domeniul Greaca şi cine sunt turiştii care vă trec pragul?

– Un week-end costă cam 200 euro/familie. Am avut turişti atât români cât şi străini din Italia, Spania, Franţa şi Cipru.

– Cum v-aţi promovat până acum?

– Foarte mult pe reţelele sociale, prin agenţii de turism, dar în general pe Internet.

– Este adevărat că intenţionaţi să faceţi un teren de golf?

– Da. De doi ani se fac o serie de lucrări de pregătire, terasamente realizate după un proiect făcut sub îndrumarea unui maestru greenkeeper din Marea Britanie. Aştept cu interes deschiderea unei măsuri pe noul PNDR care să ne permită să facem şi această investiţie pe zona de resort. Dacă nu se va putea o vom face din fonduri proprii sau din fonduri de investiţii.

– Ce suprafaţă veţi aloca terenului de golf?

– Terenul de golf va avea 30 de hectare şi va fi gata peste 3 ani, un an va dura construcţia propriu-zisă şi va mai avea nevoie de încă un an, doi pentru a ajunge la maturitate. Deoarece intenţionăm să creăm o suprafaţă de golf cu 18 găuri suntem în discuţie cu nişte vecini pentru a mai obţine teren. În mod normal un teren cu 18 găuri are nevoie de o suprafaţă de 50-80 ha. Cred că vom reuşi să facem achiziţia şi a celor 20 ha.

– Aveţi planuri măreţe, dar un astfel de obiectiv costă enorm şi necesită specialişti.

– Realizarea acestui teren ar presupune o investiţie de cel puţin 3,5 mil. euro care se vor duce pe infrastructură: terasamente, irigaţii, drenaje, chiar şi pe partea de întreţinere care nu este de neglijat, plus partea de proiectare care trebuie să aibă semnătura unui arhitect de renume. În sensul acesta am purtat nişte discuţii cu un dezvoltator şi constructor de terenuri de golf din Irlanda care a venit cu arhitecţi de la Garry Player, am schimbat mail-uri, planuri, dar totul s-a oprit la finanţare. Terenul de golf este un proiect care se amortizează în foarte mulţi ani. De aceea aşteptăm să vedem ce noutăţi aduce noul PNDR.

Patricia Alexandra Pop

Cronica unei cooperative de succes

Aderarea la Cooperativa Agricolă Vlaşca presupune achitarea unei taxe de înscriere, o cotizaţie de 2.000 de lei anual şi 2,5% din valoarea inputurilor achiziţionate.

Bântuiţi încă de „fantoma“ fostelor CAP-uri, asocierea pentru fermierii români pare să fie un subiect tabu. Mentalitatea greşită faţă de această formă de organizare, dar şi slaba promovare a avantajelor ce vin odată cu apartenenţa la cooperative privează agricultura de beneficii importante. Există, însă, şi excepţii. Cooperativa Agricolă Vlaşca din judeţul Giurgiu este dovada că asocierea aduce cu sine performanţa. Înfiinţată în 2009 din iniţiativa celor mai importanţi fermieri din Giurgiu, cooperativa a avut iniţial 25 de membri cu o suprafaţă totală de 18.000 hectare. Astăzi are 46 de membri cu o suprafaţă în exploatare de 33.000 de hectare. Secretele care au stat în spatele acestei reuşite, spune Nenu Tudor, directorul cooperativei, sunt seriozitatea, tenacitatea şi colaborarea foarte bună între fermieri. Speranţele sunt mari, iar ţinta supremă este dezvoltarea cooperativei la nivelul entităţilor similare din ţările din Vest.

Licitaţia, o formă de negociere transparentă

Cooperativa Agricolă Vlaşca are câteva direcţii de acţiune clar stabilite. Pentru început vom face referire la licitaţia cu strigare, care se practică atât pentru achiziţia inputurilor – pesticide, îngrăşăminte, seminţe –, dar şi la valorificarea fiecărei recolte în parte. Ideea a aparţinut chiar dlui Nenu care, economist de profesie, a înţeles că aceasta este singura modalitate prin care putea asigura inputuri de top şi seminţe de calitate fermierilor. Potrivit domniei sale, aceste licitaţii cu strigare reprezintă o practică foarte transparentă de negociere, care aduce cu sine avantajele obţinerii unor preţuri bune. O altă direcţie de acţiune a Cooperativei Agricole Vlaşca este asigurarea culturilor ca element de bază, prevăzută şi în actele normative referitoare la contractele de arendă. Se face tot prin licitaţie, obţinându-se cote şi francize rezonabile. Cei mai mulţi membri ai cooperativei deţin balanţe electronice, iar verificarea lor anuală se face tot în urma licitaţiilor. Cartarea terenurilor agricole este una dintre cele mai recente preocupări în cadrul cooperativei. În vară, după eliberarea terenurilor de păioase şi rapiţă, se va face o licitaţie pentru cartarea terenurilor. Obiectivul acestei cartări este acela de a minimaliza cheltuielile, de a maximiza producţiile de calitate şi profitul. Prin cartare fermierii vor putea utiliza eficient îngrăşămintele acolo unde trebuie şi doar în cantităţile necesare.

Organizarea licitaţiilor este foarte meticuloasă şi presupune întocmirea unor caiete de sarcini care cuprind locaţia şi data când se vor desfăşura, dar şi necesarul de inputuri pentru fiecare fermier. Marfa solicitată este distribuită la fiecare fermă în parte, indiferent de cantitate. Şi în cazul preluării recoltei se aplică aceeaşi regulă, aceasta fiind ridicată de către cumpărător din spaţiile depozitare ale fermei. Astfel sunt eliminate costurile de manipulare a mărfii.

Inputuri de calitate, recolte pe măsură

Graţie inputurilor de calitate achiziţionate, fermierii din Cooperativa Agricolă Vlaşca au reuşit să aibă recolte bune şi calitativ, dar şi cantitativ. Principalele culturi aflate în exploataţie sunt grâul, porumbul, orzul, rapiţa şi floarea-soarelui. În prezent, în cadrul cooperativei există şi şase fermieri care au început înfiinţarea unor culturi de soia şi au obţinut producţii între 3,1 şi 5 tone/hectar. Pe tona de soia se obţin aproximativ 227 de euro. La porumb, spre exemplu, s-au obţinut 10-12 tone la hectar, la grâu 5-6 tone, 7 tone la orz, 4 tone la rapiţă. Economic vorbind, în condiţiile anului agricol 2014, pentru kilogramul de porumb s-au obţinut 53-54 de bani, un preţ peste nivelul pieţei. În plus, membrii cooperativei sunt permanent informaţi cu privire la fluctuaţiile Bursei, astfel încât licitaţia la porumb, orz şi rapiţă se face în euro, iar la floarea-soarelui în dolari. Directorul cooperativei susţine că este foarte important pentru fermieri să fie conectaţi la ce se întâmplă în momentul întocmirii documentelor şi la cursul Bursei. În momentul de faţă cooperativa a creat un trend pentru că preţurile obţinute pentru valorificarea producţiei la licitaţiile organizate în cadrul ei reprezintă un punct de referinţă pentru ceilalţi fermieri din zonă.

Principalii cumpărători sunt marii traderi naţionali, dar şi din străinătate. Potrivit dlui Nenu, companiile din afara ţării sunt foarte importante în această strategie agricolă, întrucât capacitatea de prelucrare a ţării noastre este mică prin comparaţie cu producţia obţinută şi s-ar produce un blocaj.

Ferme de top

Dotarea tehnologică de care dispun cele 46 de ferme vegetale din cadrul cooperativei este una de top pentru că a crescut semnificativ numărul utilajelor agricole performante. Acest lucru a permis scăderea cheltuielilor şi efectuarea lucrărilor agricole în timp optim. În plus, fermele deţin platforme betonate, silozuri şi magazii de stocare care permit fermierilor să valorifice recolta atunci când este momentul potrivit. Apartenenţa la o cooperativă sau la alte forme de asociere este importantă şi pentru accesarea fondurilor europene, întrucât se acordă 10 puncte la procentajul celui care doreşte să beneficieze de bani europeni.

• Dacă anul agricol 2014 a fost unul foarte dificil din cauza ploilor abundente de la începutul primăverii care au afectat producţiile, pentru fermieri a apărut o altă problemă, şi anume distrugerile cauzate de rozătoare. Potrivit dlui Nenu Tudor, din cauza pagubelor provocate de şoarecii de câmp se estimează pentru anul 2015 o diminuare a producţiei cu 30% la grâu, orz şi rapiţă.

Laura ZMARANDA

Călătorie spirituală prin Giurgiu

• De la o fostă geamie la raiul frescelor părintelui Arsenie Boca

Deşi are o istorie abundentă şi deţine un potenţial natural generos, amintind fie şi doar prezenţa pe latura de sud a Dunării, Giurgiu nu este un judeţ bogat în obiective ori trasee turistice. Reţinem, pentru o drumeţie prin judeţ, rezervaţiile naturale din zona ostroavelor Cama – Dinu – Păsărica şi Delta Neajlovului, câteva clădiri monument istoric din Giurgiu şi Mănăstirea Comana, despre care noi am scris. Astăzi vă vom purta într-o călătorie spirituală la Schitul „Sfântul Nicolae“ din zona portuară a Giurgiului şi, înspre nordul judeţului, la mica bisericuţă de mir din Drăgănescu, avându-l drept ocrotitor tot pe Sf. Ierarh Nicolae, a cărei faimă este dată de pictura interioară, realizată de unul dintre marii duhovnici ai neamului, părintele Arsenie Boca.

Martor al zbuciumului istoriei

Schitul „Sf. Nicolae“ este retras undeva în zona liniştită a Giurgiului, între port şi parcul vechi al oraşului. Biserica are un trecut atipic pentru aşezările monahale şi oarecum zbuciumat, cu precizarea că documentele nu sunt nici ele darnice în date.

Lăcaşul este şi va fi un martor al istoriei dureroase a neamului şi a suferinţelor prin care a trecut poporul român. Comisia Naţională a Monumentelor Istorice menţionează că, până în 1830, schitul a fost o geamie mahomedană (construcţie destinată celebrării cultului la musulmani, de obicei mai mare decât o moschee). Nu se cunoaşte data construirii geamiei şi nici numele ctitorilor ei.

După eliberarea Cetăţii Giurgiului de sub ocupaţie otomană şi restituirea ora­şului Principatului Valahiei, construcţia a fost transformată în biserică ortodoxă, cu hramul „Sfântul Nicolae“, nume dat în cinstea ţarului Nicolae I al Rusiei, care i-a împins pe turci dincolo de Dunăre. În 1830, la forma pătrată a geamiei a fost adăugat un altar tip absidă şi pridvor, iar acoperişul a fost redistribuit într-o boltă cilindrică şi turlă din lemn. În 1877 biserica a fost bombardată de turci, fiind distrusă parţial. 28 de ani mai târziu, în 1905, a început reconstrucţia cu piatră luată din zidul cetăţii, dar în 1944 lăcaşul a fost din nou bombardat, de data aceasta de armata germană, la retragerea din oraş, fiind complet deteriorat. Cu aprobarea Comisiei monumentelor istorice, arhitectul Dobrescu începe să reconstruiască biserica în anul 1945, după modelul bisericii „Sfântul Nicolae domnesc“ de la Curtea de Argeş. Din lipsă de posibilităţi, turla nu s-a executat conform proiectului, fiind doar tencuită. Pictura în frescă a fost realizată de către pictorul Nicolae Stoica. În pridvorul bisericii se află două inscripţii în limba rusă, care înseamnă:

„Această Biserică este clădită în anul 1830 din geamie mahomedană din Cetatea Giurgiului, cucerită în anul 1829 în timpul domniei glorioase a împăratului şi autocratului întregii Rusii, Nicolae I“; „În memoria faptelor armatelor ruseşti din 1828 şi a restituirii oraşului Giurgiu Principatelor Valahiei, biserica aceasta este zidită sub administraţia preşedintelui plenipotenţiar al Principatelor Valahia şi Moldova, General Aghiotant Kisselev, de Comitetul Constructor din Giurgiu.“ Din 2006, biserica a devenit schit de călugări, prin voia şi osârdia episcopului Giurgiului, preasfinţitul părinte Ambrozie.

Pictura lui Arsenie Boca de la „marginea veşniciei“

Drăgănescu este un sat pe malul Lacului Mihăileşti, aparţinând administrativ de oraşul Mihăileşti. Chiar pe malul apei se află o bisericuţă de mir neimpozantă, ba chiar modestă ca dimensiune, ridicată în anul 1870, după ce o revărsare puternică a râului Argeş a distrus cimitirul şi vechea construcţie din lemn. Dar nu din acest motiv şi-a aflat faima Biserica Drăgănescu.

Aici se păstrează pictura nease­muită a la fel de neasemuitului părinte Arsenie Boca, despre care Nichifor Crainic spunea că „iradiază lumina raiului“ sau „atârnă de marginea veşniciei“. Părintele Arsenie Boca este considerat de ucenicii săi cel mai mare duhovnic al secolului XX. Născut în 1910, la Vaţa de Sus, Hunedoara, a absolvit Liceul Naţional Ortodox „Avram Iancu“ din Brad, ca şef de promoţie. Se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, iar la Bucureşti, cu o bursă din partea Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, urmează Institutul de Arte Frumoase, dar asistă şi la cursurile profesorilor Nichifor Crainic şi Francisc Rainer, la Facultatea de Medicină. Călătoreşte apoi la Muntele Athos. În 1936 este hirotonit diacon, iar în 1940 este tuns în monahism. În 1942 devine stareţ la Sâmbăta de Sus.

După instalarea puterii comuniste, părintele Arsenie Boca este hărţuit şi schingiuit de Securitate. Este arestat prima dată în 1945 şi eliberat în acelaşi an, pentru că nu i se găsea vreo vină. Noul regim nu tolera însă curentul creştin pe care părintele l-a creat la Sâmbăta de Sus, unde se adunau să-l asculte mii şi mii de oameni. Este mutat, din acest motiv, la Prislop, dar şi acolo l-au urmat credincioşii. Începând cu anul 1950 este arestat de cinci ori, dus la Canal, închis la Jilava, Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Oradea. Devine unul dintre martirii gulagului comunist. În 1959 este scos din monahism, pentru a i se interzice să predice. A pribegit apoi nouă ani prin Bucureşti, fiind admis pe piaţa muncii de atunci, cu două diplome de licenţă în buzunar, doar muncitor zugrav.

În 1968 este pensionat, venitul său fiind ca şi inexistent. Tot în acest an este cumva ascuns de ochiul Securităţii în cătunul Drăgănescu. Cum ajunge în acest sătuc uitat de lume? Stareţa de la Prislop, maica Zamfira, era sora preotesei Ligia, soţia preotului Savian Bunescu, paroh în sat. Acesta asistă, vreme de 16 ani, din 1868 şi până în 1984, la elaborarea unei opere de artă unică în felul ei, pictura transfigurată a scenelor biblice. Icoanele nu sunt obişnuite, sunt redate diafan, aproape nepământean, în culori care ar sugera legătura dintre pământ şi cer, între omenesc şi neomenesc.

Nichifor Crainic exclamă: „E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumină de sus, ce iradiază din pictura sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.“ Frescele cu Hristos după Înviere sugerează imponderabilul. Întreaga compoziţie, spun specialiştii, este văzută ca o scară: în partea de sus este lumea spirituală, iar în partea de jos – lumea cu păcatele, sugerând cumva trecerea din iad în rai. Toată pictura, prin lumina iradiată pesemne, conferă o pace aproape nefirească.

Ar mai fi de spus că, lăsând ca un fel de mărturie a propriului său supliciu, a pictat şi scena supliciului Sf. Ştefan cel Nou, pomenit pe 28 noiembrie, întâmplător sau nu, data morţii părintelui Arsenie... S-a stins în 1989, la Mănăstirea Sinaia, acolo unde avea un atelier de lucru, fiind îngropat la Prislop pe 4 decembrie. În fiecare zi de 28 noiembrie, pe la mormântul său trec 30-40.000 de pelerini.

Maria Bogdan

Abonează-te la acest feed RSS