cemrom iulie 2018
update 22 Feb 2019

Sămânța și importanța ei

Majoritatea plantelor de cultură și din flora spontană se înmulțesc prin semințe. Așa cum se știe, plantele reprezintă veriga de bază a lanțului trofic fără de care viața pe pământ ar fi imposibilă. Atunci când vorbim de plante și de semințele lor, ne gândim la cea mai sigură și bună sursă de hrană pentru om și animale, la cele mai valoroase resurse medicinale, energetice, la oxigenul necesar respirației produs de plante prin sinteza dioxidului de carbon, exemplele putând continua.

Plantele, în misiunea lor dată de Creator, au capacitatea de a transforma nevăzutul în ceea ce noi vedem, pipăim, respirăm sau mâncăm, acestea sintetizează cu multă măiestrie substanțele chimice pe care noi nu le vedem de cele mai multe ori cu ochiul liber, din aer și sol, procesându-le și oferindu-le apoi sub formă de hrană sănătoasă pentru om și animale. Din punct de vedere spiritual sămânța este privită ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, așa cum frumos este explicată de însuși Mântuitorul Lumii, Iisus Hristos, în Sfânta Scriptură, în Pilda Semănătorului. În ochii unui creștin sămânța poate fi privită ca o microtrinitate pământească, ca o microcapsulă de viață pentru viață, o treime compusă din embrion, endosperm și tegument. Sămânța are valoare de tezaur pentru că valoarea ei nu poate fi cuantificată în bani sau aur. Fără bani sau aur se poate trăi, însă fără mâncare, nu. Probabil că de aceea în mitologia greacă Mildas al Frigiei vorbește despre zeul Silenus, care putea transforma totul în aur. Aflând de acest lucru, un om bogat a vrut să se folosească de privilegiul oferit de zeu și i-a cerut acestuia ca orice obiect de care se va atinge să se transforme în aur. Zeul i-a împlinit dorința și tot ce atingea acest om se transforma în aur. Bucuria lui a fost mare, însă nu pentru mult timp. După două-trei zile setea și foamea l-au răpus și i-a cerut stăruitor zeului să-l ajute să revină cum a fost, altfel va muri de foame. 

Patrimoniu pierdut...

Grija pentru pâinea cea de toate zilele a fost și trebuie să fie o preocupare majoră pentru noi. Din păcate, absorbiți și noi nu de mirajul aurului ca cel din mitologia greacă, ci de multe alte înșelăciuni ale epocii moderne, am neglijat păstrarea semințelor semănate din lucrarea lui Dumnezeu peste țara noastră, semințe pe care le-au șlefuit prin muncă de selecție moșii și strămoșii noștri sau au fost create în unități de cercetare. Dacă analizăm cu atenție cataloagele oficiale ale plantelor de cultură din România, vedem că de-a lungul timpului s-au pierdut sute de creații biologice valoroase. Pe lângă acestea, s-au pierdut și numeroase cultivare importante denumite științific populații locale care nu au fost niciodată înscrise în cataloagele oficiale ale plantelor de cultură din România și au fost menținute de cultivatorii noștri în sistem gospodăresc. 

Indiferența statului față de această nobilă misiune de conservare a patrimoniului genetic autohton (a semințelor) a făcut să renască din rândul societății civile mai multe organizații cu preocupări voluntare pentru păstrarea semințelor românești. Cea mai activă dintre acestea se numește „Semințe cu suflet“ în fruntea căreia se află doamna Rodica Meirosu. Membrii acestei grupări voluntare se reunesc periodic în diverse locații din țară, acolo unde găsesc deschidere și în cadrul acestor întâlniri realizează schimburi de semințe, oferind tuturor doritorilor semințe și informații utile despre acestea și răspândind „bucuria de a darui“. La Buzău, aceste întâlniri au loc periodic la Centrul Cultural „Al. Marghiloman“ prin bunăvoința conducerii acestui centru, dar mai cu seamă prin dragostea și disponibilitatea doamnei director Elena Izbășoiu, care a reușit să creeze tradiție în acest sens. 

Noua Arcă a lui Noe

Nu întâmplător la Buzău se organizează astfel de reuniuni, ci pentru că horticultura buzoiană are rădăcini adânci care se pierd în negura timpurilor, iar săpăturile arheologice întreprinse pe șantierele din județ au scos la iveală vase de lut pline cu semințe și depozite de semințe încă din perioada preistorică, cele mai concludente fiind din epoca bronzului, cultura Monteoru. 

Horticultura a evoluat de-a lungul timpului prin implementarea tehnologiilor noi și speciilor noi de plante aduse de emigranții bulgari, iar cei care au dezvoltat agricultura, implicit legumicultura modernă la Buzău au fost Constantin Garoflid, zona Buzău și partea de câmpie, Gogu Iliescu, la Cândești, Caloienescu, la Buzău. Să nu uităm rolul Episcopiei Buzăului și Mănăstirii Banului și, nu în ultimul rând, pe Iancu Marghiloman, tatăl cunoscutului om politic și de cultură Alexandru Marghiloman, cum frumos mărtu­risește despre el Constantin Garoflid în calitatea sa de ministru al Agriculturii ca fiind „cel mai bun plugar din Muntenia“. De aceea, nu întâmplător aceste reuniuni au loc periodic la Centrul Cultural „Al. Marghiloman“, venind ca o continuare a tradiției pe care acesta a păstrat-o cu sfințenie și pe care noi trebuie s-o ducem mai departe. 

Sperăm ca pe viitor aceste reuniuni să beneficieze și de suportul logistic și științific al viitoarei Bănci de Gene preconizată a se înființa la Buzău. Înființarea Băncii de Resurse Genetice Vegetale la Buzău, cu misiune clară în conservarea resurselor genetice vegetale din legumicultură, floricultură, plante aromatice și medicinale, ar avea o contribuție majoră în păstrarea și valorificarea patrimoniului genetic autohton la standardele științifice actuale. Metaforic vorbind, aceasta ar trebui să fie o Arcă a lui Noe deoarece amenințările climatice, dezastrele chimice, biologice, nucleare și, nu în ultimul rând, neglijența omului pun în pericol resursele genetice autohtone precum și siguranța și securitatea alimentară a poporului român. 

Plecând de la această idee, poate că nu întâmplător cea mai mare Bancă de Gene din lume situată la Cercul Polar în Norvegia poartă pe frontispiciu „semințe pentru vremea de apoi“.

Sperăm ca autoritățile centrale și locale să înțeleagă necesitatea conservării și valorificării patrimo­niului genetic vegetal autohton deoarece acesta, pe lângă limbă, tradiție și obiceiuri, poate fi numit pe bună dreptate element de patrimoniu și identitate națională. 

Costel VÎNĂTORU

Un soi inedit cu multe avantaje - pepenele cu aromă de coniac

O nouă cultură agricolă se pregătește să ia cu asalt exploatațiile din România. Este vorba de pepenele cu aromă de coniac. Acest soi a fost aclimatizat după 20 de ani de cercetări și are mai multe proveniențe. Materialul genetic a fost colectat din diverse zone de origine și selectat în cadrul procesului de ameliorare. Costel Vînătoru, cercetător la ISCDL Buzău, dezvăluie pentru revista Lumea Satului care sunt avantajele înființării unei asemenea culturi și ce tehnologie putem aplica pentru a obține rezultate optime.

Pe lângă aroma sa deosebită și gustul unic pe care îl conferă, acest soi de pepene se remarcă și printr-un conținut bogat de glucide, proteine și vitamine. Fructul este folosit în medicina umană ca diuretic și regenerator de țesuturi. De asemenea, pepenele cu aromă de coniac este recomandat în anemii, reumatism și tuberculoză pulmonară.

„Cultura pepenelui cu aromă de coniac vine ca o noutate pe piața din România, fructul fiind mult mai mic decât pepenele galben obișnuit. Dacă până acum tăiam pepenele cu fruct mare și nu-l consumam pe tot, iată că acest fruct de dimensiuni mult mai mici se poate consuma la o singură masă. Pepenele galben se cultivă pentru fructele sale care se consumă la maturitatea fiziologică în stare proaspătă, în salate de fructe sau utilizate la prepararea unor dulceţuri. De asemenea, fructele acestei plante, fiind de dimensiuni mici, se pot mura mult mai bine și pot fi folosite la pregătirea diverselor conserve“, spune Costel Vînătoru, cercetător la SCDL Buzău.

Producții timpurii și de calitate

Pentru a obţine o producţie mai timpurie, cultura se poate înfiinţa prin semănare de răsaduri altoite, iar plantele pot fi palisate pe spalieri. Este o cultură cu un cost de înființare mare, dar prezintă și o serie de avantaje: rodul poate ajunge până la 6 kg/plantă, se obțin producții cu 10-15 zile mai timpurii, cultura este mai bine aerisită, lumina pătrunde mai ușor, iar fructele se coc mai uniform și nu mai vin în contact cu solul și astfel nu se mai depreciază prin putrezire. În plus, tratamentele fitosanitare pot fi efec­tuate mult mai ușor.

„Pentru producerea răsadurilor se seamănă câte o sămânţă în ghivece sau cuburi nutritive, folosind 2-2,5 kg de seminţe pentru producerea răsadurilor cu care se plantează 1 ha de cultură. În momentul plantării răsadul trebuie să aibă 45-60 de zile. Sistemul de susținere se instalează ca la castraveți, iar plantele se conduc cu ajutorul sforilor, care se leagă cu un capăt la baza plantelor și cu celălalt la sârma spalierului. După plantare, în cultură se completează golurile şi se efectuează lucrările de îngrijire. Recoltarea începe mai devreme şi se realizează o producţie de 25-30 t/ha. În cadrul asolamentului pepenele galben trebuie să revină pe aceeaşi solă după 3-4 ani pentru a se obține producții de calitate și a se evita prezența unui număr mare de boli și dăunători. Bune premergătoare pentru această cultură sunt lucerna, trifoiul, mazărea şi fasolea de grădină, dar și  plantele din grupa rădăcinoaselor sau bulboaselor“, explică Costel Vînătoru.

Semănatul direct în câmp se face, de obicei, la sfârşitul lunii aprilie sau în prima jumătate a lunii mai, când temperatura din sol, la adâncimea de 8-10 cm, ajunge la 12-13°C şi are tendinţe de creştere.

„Pe coronamentul de 94 sau 105 cm se seamănă un rând la 10-15 cm de marginea acestuia, la adâncimea de 3-4 cm și se distribuie seminţele fie echidistant, fie câte 2-3 la cuib. Norma de semănat este de 3-4 kg/ha. Pentru asigurarea răsăririi se va aplica o udare prin aspersiune dacă primăvara este secetoasă. Toamna, după desfiinţarea culturii premergătoare, se efectuează fertilizarea de bază cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 300-400 kg/ha superfosfat şi 200-250 kg/ha sulfat de potasiu. Îngrăşămintele se încorporează prin arătura adâncă de toamnă la 28-30 cm adâncime. Primăvara se administrează 150-200 kg/ha azotat de amoniu, iar dacă se lucrează pe suprafeţe mari şi terenul este îmburuienat se recomandă erbicidarea; de regulă se pot folosi aceleași erbicide ca în cazul castraveţilor și se grăpează pentru afânarea solului şi  încorporarea îngrăşămintelor. Terenul poate fi modelat în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 94 cm sau 105 cm“, mai adaugă Vînătoru.

Lucrările de îngrijire

Răritul culturii se face când plantele au 2-3 frunze adevărate, la distanţa de 30-35 cm între plante pe rând sau lăsând 2 plante la cuib, pentru a asigura densitatea de 20-24.000 plante/ha.

„Pentru combaterea buruienilor se fac praşile, manuale sau mecanice, în primele faze de vegetaţie, apoi acest lucru nu mai este necesar. În cazul în care terenul este puternic îmburuienat, se pot folosi erbicide selective specifice speciei. Dacă este secetă, se aplică udări în prima parte a perioadei de vegetaţie, apoi acestea se întrerup când fructele sunt formate şi au mărimea unui măr pentru a favoriza acumularea de glucide. Dacă terenurile sunt cu fertilitate scăzută, se recomandă o fertilizare fazială în perioada creşterii intense a fructelor cu 120-150 kg/ha azotat de amoniu şi 80-100 kg/ha sulfat de potasiu“, spune cercetătorul Costel Vînătoru.

Potrivit specialiștilor, producţia este de 20-25 t/ha, dar poate crește semnificativ dacă se folosesc semințe hibride sau verigi tehnologice suplimentare, precum fertirigarea, mulcirea sau stimularea florilor.

„Recoltarea începe în decada a doua a lunii iulie şi durează până la sfârşitul lunii august. Se recoltează manual, pe alese, fructele care au culoarea specifică cultivarului, miros şi aromă caracteristică pentru unele cultivaruri. Cererea pentru acest gen de fructe este în creștere datorită aromei inconfundabile și mult mai concentrate. Se va începe și vânzarea de semințe după ce soiul va fi omologat și brevetat, proces ce necesită încă doi ani. Deocamdată se pot oferi promoțional semințe“, conchide Costel Vînătoru.

 Ruxandra HĂBEANU

Măriuca, soiul de tomate de câmp pentru industrie

Soiul Măriuca a fost obținut la SCDL Buzău în urma cercetărilor întreprinse în perioada 1996-2016, iar începând cu anul 2017 acesta a fost omologat și introdus în lista oficială a plantelor de cultură din România.

Măriuca este un soi de tomate cu creștere determinată (nu se copilește), destinat cultivării în câmp, încadrându-se în grupa de maturitate 03, de vară-toamnă, cu plante de vigoare medie. Perioada de vegetație este de peste 130 zile până la prima recoltare. Planta prezintă o înălțime medie de 55 cm, crește sub formă de tufă compactă cu o tulpină viguroasă, din care pornesc 6-8 lăstari principali cu o înălţime ce variază între 45-60 cm. Prezintă un număr redus de frunze, între 60-80, de mărime medie, cu foliole de culoare verde închis, ușor gofrate.

Fructul este ușor ovoid (pruniform), când este imatur are culoarea verde uniform (gena UG), iar la maturitate roșu. Fructele sunt ferme, prezintă un pericarp de 8-9 mm și un număr de 2-3 lojii seminale în care se găsesc între 60-80 de semințe. Substanța uscată este de peste 6%. Fructul are un conținut bogat în antioxidanți, substanțe organo-minerale și aciditate scăzută. Prezintă gena jointless și nu se poate recolta cu codiță. În inflorescenţă se găsesc 4-6 fructe medii, iar greutatea medie a fructului este de peste 80 g. Durata de păstrare a fructului este mare, de peste 30 zile; este rezistent la crăpare şi arsură solară.

Producția medie pe plantă este de 2,5 kg, dar poate crește semnificativ dacă se intervine cu verigi tehnologice suplimentare. Potenţialul de producţie se estimează la 45-60 t/ha, producția caracterizându-se prin calitate și valoare comercială ridicate.

rosii a

Planta prezintă maturare concentrată a fructelor, de peste 70% la prima recoltare, fiind pretabilă și pentru recoltare mecanizată. Prezintă rezistență genetică și toleranță sporită la principalele boli specifice tomatelor cultivate în câmp. Poate fi cultivată în toate zonele ţării favorabile cultivării tomatelor în câmp. Suportă diverse variante tehnologice și poate fi cultivată cu succes și în sistem ecologic.

Datorită substanței uscate ridicate, de peste 6%, a numărului scăzut de semințe în fruct și acidității reduse, soiul este recomandat pentru industrializare, având un randament ridicat la procesare.

Autor – Costel Vînătoru

Revista Lumea Satului nr. 9, 1-15 mai 2017 – pag. 8

Abonează-te la acest feed RSS