Lumea satului 750x100

update 25 Nov 2020

Cum e viața la Cozieni, comuna cu cele mai multe sate din județul Buzău

Dificilă, în orice caz nu lejeră, ar fi răspunsul celui venit din afară. Normală, ca oriunde în altă parte, ar spune localnicul, mai ales cel matur, pentru care Cozienii înseamnă începutul și sfârșitul, pământul cu care se identifică și pe care l-au trecut prin mâini, chiar dacă uneori își varsă năduful pe el! E universul pe care părinții nu l-ar părăsi nicicând, în acel suprem argument-atașament „nu plec eu din cuibul meu“, dar din care și-au îndemnat copiii „să se ducă unde-or vedea cu ochii, după un trai mai bun, să nu se mai chinuie ca noi“. În orice caz, mândria de a fi din Subcarpații Buzăului, fie și așa, cu văi și coline puțin mănoase, e mare. Iar pentru vizitator, mare e curiozitatea de a desluși rosturile acelor locuri, asta dincolo de plăcerea de a admira un peisaj verde și răcoros, în miez de vară fierbinte.

La Cozieni s-a întâmplat să ajungem pe 15 august, în ziua vechiului târg zonal de Sf. Maria, când toată suflarea comunei, dar și a celorlalte așezări de pe drumul Pârscovului și Boziorului, s-a adunat să sărbătorească. Prima impresie a venit de pe caldarâmul județean 203 L, făcut praf pe alocuri, dar aflat chiar atunci în reabilitare. A doua s-a conturat când am dat cu ochii de fermecătoarele dealuri ale Subcarpaților de Curbură, unele retezând golaș orizontul, altele îmbrăcate în păduri care, atenție!, n-au căzut pradă toporului în această gestiune alandala a fondului forestier. Iar a treia impresie a venit din mijlocul oamenilor adunați la un loc pentru o porție de bună dispoziție, într-un târg rural cu rare secvențe tradiționale și multe modernisme amestecate, dar care poartă aceeași inconfundabilă ospitalitate ce nu e doar vorbă-n vânt.

Două particularități, niciuna fructificată în posibile proiecte zonale

Comuna împărtășește soarta localităților de munte, cu sate izolate și depopulate, fără putere financiară și fără economii rezultate din îndemnul național-strategic „să căutăm investitori“, cu o mai mică atenție de la centru sau de Sus, indiferent cum s-ar chema acel „sus“, autorități județene sau centrale. E un loc ce n-ar trebui siluit să intre în acel tip de modernizare în termopane și sticlă, ci ar folosi mai mult accent pus pe conservarea satului așa cum e el, cu obiceiuri și tradiții încă păstrate, cu munca migăloasă înțeleasă doar de țăranul neaoș, cu rosturile gospodărești din așezările montane. Mai multă șansă ar avea să învie economic în acest mod decât forțând schimbări dincolo de posibilități (relief frământat, depărtare de oraș), mentalități și particularități. Vorbind despre particularități, Cozieni s-ar putea individualiza, chiar și ca un concept viitor, prin două lucruri: este localitatea din județul Buzău cu cele mai multe sate (25) și printre primele din România cu acest record, după Cornereva, Caraș-Severin – 40 de sate și Sohodol, Alba – 31 de sate. Administratorii așezării au făcut o altfel de împărțire, 20 de sate și 5 cătune: Anini, Bălănești, Bercești, Ciocănești, Cocârceni, Colțeni, Cozieni (sat reședință), Fața lui Nan, Glodurile, Izvoru, Lungești, Nistorești, Pietraru, Punga, Teișu, Trestia, Tulburea, Valea Banului, Valea Roatei, Zăpodia și cătunele Vâna Rece, Mărculești, Chilii, Teiș și Fâcâiana, ultimul fiind și cea mai nouă vatră, rezultată din strămutarea unor familii sinistrate la inundații (3 gospodării) și din 38 de loturi acordate de primărie familiilor tinere ori celor din afară care vor casă la țară; este comuna de intrare în zona mult mediatizatelor chilii rupestre de la Bozioru, Fișici, Aluniș etc., fiind inclusă și în Geoparcul „Ținutul Buzăului“, un proiect nematerializat de dezvoltare bazată pe spectacolele naturii, cum ar fi vulcanii noroioși de la Berca și Scorțoasa, cu două „ochiuri“ la Cozieni, focurile vii de la Lopătari sau chihlimbarul de la Colți, locul poate cel mai încărcat de legende din întregul areal.

Investiții publice pe spezele bugetului comunal

Suprafața comunei este de 5.561 ha, iar populația, după recensământul din 2011, a scăzut la 2.090 locuitori (pe site-ul primăriei sunt 2.472 de locuitori). Cel mai îndepărtat sat, Punga, este situat la 9 km de reședința de comună, Cozieni. Cel mai depopulat este Fața lui Nan, unde mai locuiesc 5 familii. Localitatea este traversată de un drum județean (în reabilitare), de-a lungul căruia se înșiră 6 sate și un cătun, altele 3 fiind în apropiere de șoseaua principală. Restul (15) sunt aruncate pe dealuri și văi, într-un relief expus alunecărilor de teren, greu accesibil. Dacă e să vorbim despre partea publică, comuna are un buget limitat, de 1,9 milioane de lei. Dar chiar și așa, a reușit să aibă ceea ce trebuie unei comunități: școală (2 corpuri reabilitate în Cozieni, I-VIII și Bălănești, I-IV), grădinițe (Cozieni, clădire nouă și Bălănești, modernizată), dispensar uman și farmacie (Cozieni), cămine culturale (Trestia, Cozieni – modernizate și Bălănești, în program de rea­bilitare), biserici etc. Infrastructura de servicii și rutieră e înspre bine, cu eforturi mai ales locale. Primarul Daniel Panaitescu, ales din 2004 declară: „Când am preluat eu administrația aveam 30 de becuri; azi iluminatul public este asigurat în toate satele. În afară de drumul județean, celelalte (comunale sau de interes local) erau de pământ; le-am pietruit integral cu forțe proprii, realizând și trei poduri, cu buldoexcavatorul și tractorașul nostru, cu oamenii de la ajutorul social. Abia de aici încolo avem un proiect de asfaltare pentru 7,5 km în Lungești, Teișu-Pietraru și Bercești-Cocârceni. Am introdus, cu fonduri asigurate pe Ordonanța 7, alimentarea cu apă în 11 sate și extinderea nu s-a încheiat. Am reabilitat sau construit școli și grădinițe, cămine culturale. Avem un proiect de canalizare din fonduri europene, să vedem ce se întâmplă, dacă este admis la finanțare. La Fâcâiana nu este curent, dar aud că, până la urmă, Electrica își va face treaba. Și-așa pentru cătunul acesta, unde am strămutat primii sinistrați, am alergat patru ani după avize“. Cât despre efectul includerii Cozienilor în „Ținutul Buzăului“: „nimic concret, numai vorbe“.

Trai modest asumat

Ca standard de viață, intuiți că oamenii – nu toți – n-o duc foarte bine. Trăiesc din pensii, din salarii – cine mai are locuri de muncă! – din pomicultură și zootehnie. Cum se spune la București, din „ferme de subzistență“. Sau nici măcar atât, dacă omul, mai cu seamă cel în vârstă, are zece găini în ogradă. Ferme mari sunt cinci, patru zootehnice, cu vaci, capre și oi, și alta provenită din fostul IAS, dar care, deși exploatează 60 ha de livadă, 200 ha de fâneață și 100 ha de pădure, nu a creat niciun loc de muncă, spune primarul. Și ca să fie, cum se zice, tacâmul complet, localitatea mai are de furcă din când în când și cu inundațiile (mai rar) sau alunecările de teren (an de an). De sub 7 case a fugit pământul, oamenii trebuind strămutați în zone mai sigure. Dar localnicii nu calculează viața, cum facem noi, în acces la infrastructură, confort, venituri, vile etc.; ei asumă totul ca pe o normalitate, cu noroaie, agricultură uneori empirică, modestie materială, apă la fântână (acolo unde nu-s rețele de alimentare), drumuri lungi străbătute cu pasul, viituri, alunecări de teren, ierni grele etc. Și nici măcar nu sunt entuziasmați că au și ei niște mici vulcani noroioși sau necropole din epoca migrațiilor!

GALERIE FOTO

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 50-51

  • Publicat în Sate

După o investiție de 700.000 de euro, un fermier spune: „Sunt hotărât să nu mai intru în iarnă cu această fermă“

Se spune că din eșecuri înveți cele mai prețioase lecții. Este o teorie care se aplică și fermierilor. Am aflat asta de la un crescător de bovine pentru carne, Mircea Sandu (foto). În 2012 acesta a demarat construirea unei ferme zootehnice la Cioranca, Buzău, proiect prin care își propusese să închidă un cerc. Avea deja o măcelărie și o fabrică de preparate tradiționale, iar la momentul acela nu se găsea pe piață suficientă carne de vită care să asigure necesarul unităților sale. Așa că înființarea propriei ferme a părut o soluție viabilă. Totuși ceva nu a mers bine.

Mircea Sandu Microferma Cioranca Buzau

Pas cu pas spre colaps

Primul pas a fost acela de a căuta teren. Pentru a-și desfășura activitatea în condiții optime își propusese să comaseze în jur de 30-40 de hectare. Nu a reușit acest lucru. În schimb, împreună cu un asociat, a cumpărat o fermă veche și șase hectare și jumătate de teren. Așa au început practic proiectul fermei de bovine de carne Rocsana și valul unor investiții care nu mai aveau să fie recuperate. Primele sume de bani le-a folosit pentru a renova ferma, pentru înlocuirea acoperișurilor și reconstruirea clădirilor dezafectate. Tot procesul de transformare a fermei a durat un an, dar astăzi unitatea are în structura sa două padocuri – unul de 2.500 mp, iar altul de 1.000 mp – și două grajduri a câte 1.800 mp, un siloz de 1.500 de tone și o moară proprie. Următorul pas a fost crearea efectivului de animale. Inițial s-a gândit să cumpere tăurași pe care să îi pună la îngrășat și să-i sacrifice, dar în final a ales să cumpere vaci de carne pentru a-și forma propriul nucleu de reproducție. Primele 14 exemplare de Bălțată le-a luat din Buzău. A continuat apoi cu rase specializate pe producția de carne Angus și Charolaise, exemplare pe care le-a cumpărat din Brașov. În prezent, pe lângă aceste rase, mai are Limousine și metiși de Blue Belgique. Spune însă că rasa cea mai rentabilă este Charolaise pentru că s-a adaptat perfect condițiilor din țara noastră. Ferma Rocsana are în momentul de față 250 de exemplare, vaci de reproducție, juninci și viței.

Ce nu a mers bine

În linii mari, aceasta este cronologia înființării fermei de bovine de carne de la Cioranca. Un proiect care, spune dl Sandu, a presupus un volum de investiții foarte mare. Dorința sa de a crea acest circuit închis l-a costat scump, aproximativ 700.000 de euro, bani care cel mai probabil nu vor mai fi recuperați. Dar care au fost „scăpările“ acestei afaceri și ce nu a mers bine? Primul dezavantaj cu care a pornit acest proiect, consideră fermierul, a fost lipsa terenului agricol. Fără o suprafață care să asigure baza furajeră a fermei, dl Sandu a fost nevoit să cumpere hrana animalelor, o măsură extrem de costisitoare. În urma unui calcul, a con­statat că hrana fiecărui exemplar în parte îl costă 8 lei pe zi, indiferent de anotimp.

Microferma Cioranca Buzau2

„Pentru bovina de carne trebuie să ai teren măcar pentru perioada de vară-toamnă. Speram să pot comasa o suprafață agricolă, dar nu am reușit. Din nefericire, și izlazul este foarte departe de ferma mea. Ca să le țin pe pășune ar trebui să construiesc padocuri acolo, iar asta înseamnă alți bani. Este din ce în ce mai greu. Dacă aveam terenul meu, povestea era alta.“

În plus, completează fermierul din Cioranca, bovina de carne nu este suficient de bine subvenționată în România, iar banii și așa puțini nu vin niciodată la timp.

În vreme ce în alte state subvenția pe cap de animal ajunge și la 300 de euro, fermierii români primesc doar 97 de euro pe cap de animal, o sumă care nu acoperă nici măcar hrana animalelor, spune dl Sandu.

Ultimele zile ale fermei Rocsana

Microferma Cioranca Buzau

Cu producția de carne obținută în fermă reușește să acopere necesarul fabricii de produse tradiționale. Aceasta are o capacitate de 1 tonă pe zi, dar pentru că această unitate produce doar pentru magazinul său în fabrică se procesează doar 2 tone de carne pe săptămână. Totuși necesarul de carne pentru măcelărie nu este acoperit. „Îmi propusesem să dezvolt nucleul de reproducție astfel încât să obțin mai mulți viței. Îmi trebuie cam 300-400 capete de tăurași ca să pot acoperi necesarul de carne al măcelăriei, dar asta ar însemna 500 de capete de vaci care să producă viței.“

Problemele continuă apoi cu valorificarea. Astăzi prețul de valorificare a kilogramului de carne în viu este de 6 lei și din nefericire nu se face o diferență de preț între producția obținută de la rasele specializate care au o calitate net superioară și cea obținută de la rasele autohtone. Constrâns de piață, Mircea Sandu este nevoit așadar să se adapteze acestui trend, altfel riscă să rămână cu marfa nevândută. O alternativă ar fi fost exportul, dar problemele cu boala Limbii Albastre au eliminat și această variantă.

„Dacă trimiteam producția la export poate reușeam să mai mențin ferma. Aveam planuri de extindere, voiam să accesez fonduri europene pentru a mai construi un grajd. Mă gândeam chiar să fac o făbricuță de brânzeturi care să fi asigurat produse magazinului meu. Am renunțat la toate aceste planuri pentru că în patru ani de zile nu numai că nu am reușit să aduc ferma pe profit, dar sunt pe minus. De aceea sunt hotărât să nu mai intru în iarnă cu această fermă, cel puțin nu la această dimensiune. Voi păstra doar 20-30 de capete, iar restul animalelor le voi sacrifica.“

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 15, 1-15 august 2016 – pag. 30-32

Două generații împart aceeași mândrie de a arăta ce pot

„Am vrut să arătăm ce putem face, de ce suntem în stare. Am pornit de la 100 ha și am ajuns la 500 ha, pentru că am fost serioși, am făcut producții bune, i-am făcut pe oameni să fie mulțumiți, chiar dacă unii ani au fost mai proști sau prețurile cerealelor pe piață au scăzut“, spune cu mândrie Marian Barbu, președintele Asociației Agricole din satul Caragele, judeţul Buzău.

Bucuria unei familii unite

Marian Barbu are de ce să fie mândru. De 25 de ani conduce o asociație agricolă cu personalitate juridică într-un sat buzoian aflat la marginea câmpiei. Când a pornit la acest drum o avea alături doar pe soția sa, Steluța, fostă contabilă la CAP. Experiența ei i-a fost de mare folos de-a lungul timpului și îl ajută și acum. La început i-au încredințat pământurile, să le lucreze el, mai mult rudele din sat. Așa s-au adunat cam la 100 ha. Apoi, de la an la an, tot mai mulți locuitori ai satului au venit la el să îl roage să se ocupe și de cele câteva zeci de arii ale lor. Așa se face că astăzi gospodărește o fermă de 500 ha. Din asociație fac parte peste 200 de proprietari de terenuri. Puțini dintre ei au mai mult de patru-cinci hectare. Majoritatea abia dacă au câtva pogoane.

Pentru că munca făcută cu tragere de inimă și cu drag îi molipsește și pe cei din jur, Georgian Barbu, cel mai tânăr membru al familiei, li s-a alăturat și el părinților săi. „Încă de când aveam 10 ani mi-a plăcut să stau pe lângă ai mei“, spune el. Așa că, urmându-și chemarea, a absolvit în anul 2011 Facultatea de Agronomie din București, iar acum este, la propriu, „creierul afacerii“. Iar pentru tatăl său acesta este un motiv în plus de a fi mândru.

Fermă cu tehnologii de ultimă oră

O mare parte a fermei este cultivată cu grâu, mai precis 180 ha. A fost preferat soiul românesc Glossa, produs la Fundulea. „Experiența ne-a arătat, de-a lungul timpului, că acest soi este foarte potrivit pentru condițiile de la noi. Anul trecut am reușit să recoltăm cam 4.500 - 5.000 kg/ha“, spune Georgian Barbu.

Pe alte 130 ha a fost plantat porumb. S-au folosit hibrizi oferiți de „Pioneer“, din gama Aquamax. „Tot pe baza experienței acumulate în anii anteriori a fost făcută și această alegere. Hibrizii acestei game au dovedit o rezistență mai bună la secetă, pentru că au sistemul radicular mai dezvoltat“, explică tânărul specialist. „La noi e o zonă mai secetoasă, iar terenurile nu sunt la fel de fertile ca cele din sudul județului. Ca atare, trebuie să ne adaptăm acestor condiții și să nu riscăm. Anul trecut, de exemplu, în multe cazuri, o singură ploaie a făcut diferența între cei care au obținut producții frumoase și cei care n-au obținut nimic. Noi am reușit să obținem în jur de 5.000 kg/ha în condiții de secetă extremă“, detaliază el.

Tot hibrizii de la Pioneer au fost preferați și pentru cultura de floarea-soarelui, care ocupă 100 ha. În această situație a fost preferată tehnologia ExpressSun, care a fost considerată mai ușoară și mai ieftină față de tehnologia Pulsar, cu care s-a lucrat în anii trecuți. Cu toate că nici în anul din urmă recolta n-a fost prea rea, având în vedere condițiile: 2.500 kg/ha.

„Trebuie să ajutăm pământul“

„Așa cum am spus, pământul din zona noastră este mai sărac, astfel încât, dacă vrem producții la fel ca în alte părți, atunci trebuie să îl ajutăm“, spune Georgian Barbu. Așa se face că, fără a se face risipă, îngrășămintele sunt considerate foarte importante. Înainte de pregătirea patului germinativ se împrăștie cca 150 kg/ha de nitrocalcar. Apoi, la semănat se mai aplică câte 200 kg/ha de îngrășământ complex tip 20/20. După răsărire, cu MA se mai aplică și azot, câte 150 kg/ha.

Cât despre parcul de utilaje, fermierii și l-ar dori mai bogat. Deocamdată, „vârful de lance“ este un tractor Deutz-Fahr de 250 CP. Lui i se alătură un John Deer de 110 CP. Aceste două utilaje duc greul. Alte trei tractoare românești, două U650 și un U684 (ultimul tip de tractor produs la Brașov), sunt folosite ca auxiliare, pentru transport, ierbicidat etc. Pentru recoltat se folosește o combină românească „Dropia“, cumpărată în 2004. „Când am pornit să cumpăr combina eram hotărât spre un Claas. Până la urmă însă aceasta mi s-a părut mai avantajoasă. Acum ne gândim să o înlocuim, apelând la un program cu fonduri europene, dar anul acesta n-am reușit“, spune Marian Barbu. „În șapte zile de când au început înscrierile pentru proiecte europene, s-au și terminat banii“, mai spune domnia sa.

„Mai bine, cu un pas înainte!“

După recoltare, se face cât se poate de repede arătura. „Evităm discuitul. Preferăm să folosim un combinator produs în Cehia, Bednar 600. Apoi, înainte de semănat, dacă este cazul folosim un grapper“, explică tânărul inginer Barbu. Ca regulă generală, avută în vedere atât la alegerea inputurilor, cât și a tehnologiilor de lucru, este aceea a minimizării costurilor, pentru mărirea profitului.

Pe lângă culturile deja pomenite, pe suprafața fermei se găsesc și loturi de testare, cu rapiță, floarea-soarelui și porumb. Atât UASMV, cât și mari distribuitori s-au bucurat de posibilitatea de a testa hibrizi în condițiile aproape extreme de la Caragele. Iar familiei de fermieri îi convine. „Pe de o parte este curiozitatea, apoi e mai bine să fii cu un pas înainte decât cu doi înapoi. Încercăm ca în felul acesta să avem mereu în vizor noi hibrizi, nu să auzim de ei de la vecini“, spun fermierii.

Propunere: subvenția sub formă de bonuri valorice

Pentru viitor, familia Barbu se gândește la o modernizare a parcului de mașini. În acest fel speră să își mărească viteza de mișcare, în condițiile în care mâna de lucru este o problemă. Vorbind despre acest aspect, Marian Barbu îmi mărturisea: „Mă întreb ce se întâmplă cu absolvenții de licee agricole. Până acum, în 25 de ani, n-a venit nimeni să mă întrebe cum se mută tractorul ăsta un metru mai încolo. Și zău că avem nevoie și ne-am bucura să formăm niște oameni pe aici, pe lângă noi. În generația părinților mei și a mea exista un patos de a lucra pământul așa cum trebuie. Acum nu mai vine nimeni. Și să nu uităm cât s-au schimbat condițiile de lucru pe tractor acum față de atunci!“

Un alt plan de viitor este acela de a amenaja un spațiu de depozitare a grânelor. „Nu e vorba de ceva pe termen lung. Doar pe timpul recoltării, ca să ții producția și să nu mai fi obligat să te duci să stai la coadă la siloz în plină campanie“, își dorește Marian Barbu.

Pe lângă lipsa oamenilor care să își dorească să lucreze în agricultură, familia Barbu, ca toți fermierii din România, se lovește și de problemele financiare: „E greu să trebuiască să plătești motorina, să iei inputurile cum le iei și subvențiile să nu mai vină“, spun ei.

Ca o soluție pentru ca lucrurile să se miște mai repede, iar fondurile să nu poată fi folosite în alte scopuri decât cele agricole, Marian Barbu s-a gândit și la o soluție: în loc de bani să se distribuie bonuri valorice destinate achiziționării de inputuri. „Astfel ar fi rezolvate o grămadă de probleme“, crede fermierul.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 14,16-31 iulie 2016 – pag. 16

În Buzău, potențialul agricol, prea puțin exploatat

De mai mulţi ani, judeţul Buzău, situat parţial în Câmpia Bărăganului, cu o importantă pondere în agricultura ţării, deţine aproape 260.000 ha teren de cultură, nu se mai regăseşte însă în rândul judeţelor de frunte, cu recolte ridicate de cereale şi plante tehnice, dar şi de legume şi fructe. Aceasta chiar dacă dotarea tehnico-materială a fermierilor este bună, iar cercetarea agricolă, cu prestigioase unităţi de profil, în viticultură şi legumicultură, se impune atenţiei generale cu importante reuşite în domeniu.

Producție, dar fără procesare

„Ne lipseşte ceva, care ne clasează cu mult în urma unora dintre judeţele vecine“, ne declară dr. ing. Cosmin Florea, directorul Direcţiei agricole, fiu de legumicultor şi practician activ în domeniu, din Lipia Buzăului. „Se resimte acut lipsa investitorilor în mai multe sectoare ale agriculturii. Iată, nu prea avem încă acele dorite unităţi de prelucrare şi semiindustrializare a legumelor şi fructelor. Nu mai avem de mult câmpurile experimentale, unităţi mari producătoare de seminţe. Cu excepţia unei fabrici moderne, ROSSA-C, cultivatorii de legume nu mai au cui să-şi vândă, la preţ bun, produsele, fie ele chiar şi timpurii. Acum suprafaţa de solarii este tot mai mare, trecând de 5.000 ha. Ţăranii au prins gustul legumelor în cultură protejată, iar în perspectiva acestui an atipic producţia, atât cât va fi, nu prea este acoperită cu contracte. Şi asta în condiţiile în care pieţele locale sunt suprasaturate de legume din import. În felul acesta producătorii, fermierii şi specialiştii, deopotrivă, sunt îngrijoraţi de viitorul culturilor protejate, chiar în situaţia în care unii cultivatori îşi permit luxul să importe până şi... bondari din Olanda. Oamenii se tot întreabă ce fac, pe mai departe, cu recolta?“

Direcția Agricolă, neputincioasă

Situaţia este la fel de grea şi în pomicultură, mai spune directorul Cosmin Florea. Avem livezi de cireş şi de vişin, chiar şi mari suprafeţe de nuci, ca să nu mai vorbim de mere şi de pere.

La Pănătău, localitate cu pondere în pomicultură, ţăranii, care deţin peste o sută de hectare cu măr, se tem de ce-i mai rău, să nu ajungă ca acei munţi de fructe să se strice în curte, în lipsa muşteriilor, a fabricilor de conserve, acum abandonate. De doi-trei ani, fructele se vând cu preţuri mici, cu doi-trei lei kilogramul Primarul de aici, asemeni şi celorlalţi din zonă, se întreabă dacă şi în 2016 vor vedea aceiaşi munţi de mere, pe care nu le ia nimeni. Nici fabricile de profil, şi nici piaţa. Ce să mai vorbim de supermarketuri?

Interlocutorul nostru mai spunea că Direcţia agricolă a ajuns să fie neputincioasă. Cineva ar trebui „să ne arate direcţia, ca să-i atragem şi să-i stimulăm pe investitorii noştri... Cei străini există, dar nu în domeniile aşteptate“.

„Marile companii îşi văd de treaba lor“

Asta spune, la rândul său, ing. Daniela Stan, consilier superior şi purtător de cuvânt al Direcţiei Agricole. Americanii de la Bunge, specializaţi în produse agroalimentare, domină, fără drept de apel, piaţa buzoiană. Aceasta a cumpărat fabrica de ulei din localitate şi a făcut investiţii de peste 25 milioane de dolari şi este producătorul mărcilor Floriol, Unisol şi Ulvex, în vreme ce „sora sa geamănă“, Bunge Datrube Trading, s-a specializat în... comerţul cu cereale. O altă firmă străină este Agrana, care, pe lângă fabrica de zahăr din Buzău, mai deţine şi pe cele din Roman şi Ţăndărei, rafinează zahărul brut, de trestie, din import; sfecla a ajuns la noi o amintire. Iar grupul francez Sooflet deţine fabricile de malţ de la Buzău şi Piteşti.

Cât îi priveşte pe investitorii români, aceştia sunt reprezentaţi de grupul de companii private Aaylex Prod SRL, ce deţine brandul CocoRico. Grupul respectiv are capital sută la sută românesc, ale cărui operaţiuni se desfăşoară în 27 de ferme de creşterea şi îngrăşarea puilor în judeţul Buzău şi în alte cinci judeţe din ţară: Brăila, Călăraşi, Galaţi, Giurgiu şi Prahova. La Buzău, grupul Aaylex gestionează unul dintre cele mai mari şi moderne abatoare din Europa, cu o capacitate de 12.000 pui pe oră, compania comercializând, prin brandul său românesc CocoRico, produse din carne de pasăre, fără hormoni de creştere, fără făinuri animale şi fără aditivi alimentari.

După cum se vede, tocmai în domeniile de care este mare nevoie se simte acut lipsa investitorilor. Ca urmare, situaţia din agricultura buzoiană nu pare să aibă şansa redresării sale nici în 2016, apreciat ca fiind foarte atipic pentru acest sector.

Speranţa rămâne la produsele tradiţionale

Judeţul este cunoscut şi chiar se afirmă cu numeroase astfel de produse. Pe lângă cele deja consacrate: covrigii, cârnaţii şi pastrama de oaie de Pleşcoi, ceapa roşie şi varza de Buzău, câştigă teren multe altele. Între acestea şi colăceii suprapuşi de Buzău, caşcavalul de Penteleu, care urmează să fie realizat în comuna montană Lopătari.

Cât priveşte cârnaţii şi pastrama de Pleşcoi, urmează să fie realizate numai în aria geografică extinsă, adică în alte 13 localităţi buzoiene (Berca, Sătuc, Joseni, Valea Nucului, Răteşti, Săpoca, Pâcle, Cojanu, Viforâta, Măteşti, Ţăţărligu şi Mănăstirea Răteşti). Se mizează şi pe o mai mare implicare a administraţiei locale în domeniu, astfel ca produsele tradiţionale din judeţ să reprezinte o şansă de valorificare a potenţialului agricol al judeţului şi revenirea sa în rândul celor cu un nivel de producţii agricole superioare.

Cristea BOCIOACĂ

Revista Lumea Satului nr. 14,16-31 iulie 2016 – pag. 40-41

Un traseu de neratat la „fierbătorile“ din Buzău

Poate nu s-ar numi chiar turism un traseu care include Vulcanii Noroioși din Buzău. Locul s-ar încadra mai degrabă la drumeții sau aventură în natură. Și asta nu pentru că rezervațiile de la Pâclele Mari, Pâclele Mici și Beciu n-ar fi fascinante – dimpotrivă, vulcanii sunt de-o frumusețe stranie, iar peisajul unul copleșitor – ci pentru simplul motiv că nu există o infrastructură turistică la un nivel acceptabil și nicio dezvoltare pe măsură a localităților pe teritoriul cărora se desfășoară aceste spectacole rare ale naturii.

În fine, lucrurile sunt mai nuanțate. Fiind arii naturale protejate de interes național, perimetrele vulcanilor se subsumează ecoturismului ca formă de organizare a așa-numitului turism de nișă. Dar până la rezervațiile în sine este nevoie de infrastructură rutieră și turistică importantă dacă zona ar vrea să se dezvolte sub acest aspect, cu atâtea resurse naturale și/sau istorice la îndemână. Aceasta din urmă se află la un nivel incipient spre acceptabil, ca să zicem așa: cu două sau trei unități de cazare/restaurante și drumuri pe alocuri improprii nu se face primăvară! Vorbind despre dezvoltarea localităților (industrie turistică și manufacturieră), vă dăm un singur exemplu: magazinașul de la poarta Pâclelor Mari vinde suveniruri cu și despre vulcani realizate la Brașov!

Locuri rare în România

Vulcanii Noroiosi Buzau2

Denumirea de vulcani noroioși este, dacă vreți, una acceptată științific. Aceștia se mai numesc pâcle (dex – vulcan mic din care erup gaze, ape sărate, uneori și petrol; vulcan noroios) sau, și mai frumos, fierbători, termen dat în vechime de localnici. Vulcanii de la Berca - Arbănași au fost remarcați prima dată de francezul H. Cognand, în 1867, cu ocazia unor prospecțiuni petroliere. Mai târziu, au fost descriși de Grigore Cobolcescu (1883), Grigore Ștefănescu (1890) și Mircea Peaha (1965), ultimul realizând și o primă lucrare de sinteză. Fenomenul care stă la baza formațiunilor din Buzău este relativ simplu: emanațiile de gaze din zonele cutate și faliate aduc la suprafață noroi, mai rar petrol. În permanenta sa revărsare, noroiul sulfuros și sărăturos a creat un peisaj selenar, singular în felul său. În raza de erupție și de scurgere s-au format cele mai ciudate forme de relief, unul supus permanent transformărilor. În general aria naturală a Vulcanilor Noroioși adăpostește un habitat natural special de tip pajiști și mlaștini sărăturate panonice și ponto-sarmatice, cu specii rare, unele (Nitraria schoberi și Obione verrucifera) unice pe teritoriul României, protejate de lege.

La pâclele Buzăului

Vulcanii Noroiosi Buzau3

Rezervația se găsește pe teritoriul comunelor Berca (fostă Pâclele ori Joseni) și Scorțoasa (fostă Policiori). Pâclele Mari (Scorțoasa), pesemne formațiunea cea mai vizitată, se situează la o altitudine de 322 m, întinzându-se pe o suprafață de 22 ha, iar Pâclele Mici (Berca – 341 m altitudine) au o arie protejată de 16,5 ha. Pâclele de la Beciu (Scorțoasa) au dimensiuni mult mai mici, de 20 x 40 m. La Vulcanii Noroioși se ajunge relativ ușor: din DN 10 Buzău - Brașov, în dreptul localității Berca, se circulă pe DJ 103 F, cu o mică porțiune pe DJ 203 L, și apoi pe DJ 220 A (Policiori), până la Pâclele Mari. Drumul asfaltat este unul în medie bun. Traseul până la Pâclele Mici, considerate de majoritatea turiștilor mai spectaculoase, se desprinde din DJ 220 A, cu un popas „La Șopron“ și o drumeție pe jos, peste deal, pe cărarea botezată Aleea Vulcanilor. Mai există și varianta DC 195, Berca - Pâclele, o cale rutieră mai puțin folosită și nu în cea mai bună stare. Înspre micile cazane de la Beciu se ajunge greu, pe un drum dificil de parcurs, dar merită efortul, micii vulcani fiind foarte activi și interesant de urmărit. Rezervațiile aparțin Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor și trebuie să spunem că, în ultima perioadă, s-au operat câteva schimbări în bine. Dacă până deunăzi, turistul român înțelegea să încingă grătare lângă vulcani, de câtva timp. La Pâclele Mari se intră ordonat, pe bază de bilet, fiind interzise accesul pe timp ploios și orice alte activități în afară de vizitare și fotografiere/filmare a zonelor. Iar călătorul chiar are ce vedea, de la mici cratere în permanentă activitate, la conuri de noroi ridicate prin depuneri repetate, de la ravene la coame goale și galbene de pământ, un peisaj cu totul și cu totul neobișnuit.

Un traseu turistic complet

Vulcanii Noroiosi Buzau4

Vorbind însă despre potențialul turistic al zonei, trebuie să spunem că el nu este exploatat cum se cuvine. Participarea comunităților locale, care ar putea da o altă dimensiune economică comunelor Berca și Scorțoasa, este minimă. De exemplu, cu Pâclele Mari și două obiective încadrate în lista monumentelor istorice de interes local (un sit arheologic aparținând Culturii Monteoru și moara Palcău, ambele în satul Dâlma), localitatea Scorțoasa se comportă ca o așezare oarecare, cu o evoluție mediocră. În schimb, Berca –având și o putere economică incomparabil mai mare și o populație de aproape trei ori mai numeroasă – arată foarte bine pe alocuri (satele Berca, Pleșești și Pleșcoi). Un sejur aici ar putea fi completat cu o vizită la ruinele Mănăstirii Berca, lăcaș ce datează din anul 1694, monument istoric de arhitectură de interes național, și o drumeție la Mănăstirea Rătești, din satul cu același nume, așezământ menționat ca schit încă din anul 1634. Tot aici, în Poiana Șoimului, poate fi văzută Crucea Dorobanțului, ridicată în secolul al XIX-lea, iar în satul Joseni, poate fi admirată o cruce de pomenire din piatră, construită în anii 1700. N-ar fi de ocolit nici Lacul de acumulare și barajul de la Pleșcoi, amenajat pe cursul râului Buzău.

Geoparcul „Ținutul Buzăului“, o șansă de dezvoltare ecoturistică

Lucrurile s-ar putea schimba esențial dacă Geoparcul „Ținutul Buzăului“ ar începe să funcționeze în sensul pentru care a fost creat, adică să acceseze fonduri europene și naționale pentru dezvoltarea ecoturistică a zonei. Geoparcul, o idee dezvoltată de Centrul Geomedia al Universității București, în 2007, a fost preluat și asumat de Consiliul Județean Buzău și 18 comune (109.826 ha), de la Berca (vulcani) la Bisoca (Rezervația de pin negru „Lacurile“), de la Colți și Bozioru (Muzeul Chihlimbarului și locuințele rupestre) la Lopătari (focul viu). Acestea, împreună cu ANTREC, au fondat în 2010 Asociația de Dezvoltare Intercomunitară „Ținutul Buzăului“, organizație care a derulat un prim proiect, materializat însă doar prin crearea unor centre de informare turistică. Și echipa Geoparcului „Ținutul Buzăului“, Geo-Team, a conceput, în 2014 proiectul GeoSust pentru care a obținut un grant european EEA. Acestea sunt cu totul insuficiente pentru ca acest perimetru rar din România să fie acceptat în Rețeaua Unesco și Rețeaua Europeană a Geoparcurilor și pentru a conferi în general zonei dezvoltarea care să aducă apoi bunăstare locuitorilor.

Maria Bogdan

Noi soiuri de legume de la Buzău

Staţiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Legumicultură vine în întâmpinarea legumicultorilor cu două soiuri noi. În continuare vom prezenta caracteristicile acestora.

Soiul de ridichi de lună ANTIŢA

Acesta este un soi timpuriu, destinat cultivării în seră, solar, câmp, cu o toleranţă bună faţă de agenţii patogeni, cu potenţial de producţie. Este un soi rezistent la crăpare, cu gust plăcut, destinat consumului în stare proaspătă. Greutatea medie a fructului este de 40.8 g şi are un diametru de 4,2 cm. Are forma rotundă, culoare exterioară roşu deschis, iar culoarea interioară este albă, fără influenţe de roşu în pulpă. Soiul de ridichi de lună ANTIŢA a fost omologat în anul 2014 şi îl are drept autor pe dr. ing. Costel Vânătoru din cadrul Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău.

Soiul de busuioc VIOLET DE BUZĂU (Ocimum basilicum var. violaceum)

Este un soi de busuioc roşu ce urmează să fie omologat în şedinţa ISTIS din luna noiembrie 2015. Acesta poate fi cultivat cu succes atât în spaţii protejate, cât şi în câmp deschis (30 cm între plante pe rând şi 70 cm între rânduri), dar şi în ghivece.

Principalele caracteristici: • este un soi semi­timpuriu, ce înfloreşte vara-toamna; • este o plantă anuală, varietate de busuioc roşu-violet; • talia plantei este de 60-70 cm; • diametrul tufei are 40-45 cm; • forma plantei este erectă. Tufa este ramificată, uşor răsfirată, cu un foliaj mediu-bogat, cu frunze uşor zimţate; • forma limbului frunzei este eliptică; • culoarea frunzelor este neobişnuită, violet-purpurie, datorită conţinutului mare de antocianine; • floarea are corola de culoare roz-violet; • seminţele eliptice de 2/1 mm au culoarea negru uşor maroniu şi sunt mate; • masa a 1.000 de seminţe este 1,3 g, iar la un gram sunt 750 de seminţe; • polenizarea este liberă. Potenţialul de producţie. Este un soi rezistent la bolile şi dăunătorii specifici, cultura neînregistrând pierderi. Producţia de iarbă proaspătă este de 10-12 t/ha. Busuiocul VIOLET DE BUZĂU are o capacitate de păstrare a seminţelor medie (3-4 ani), fără a se diminua prea mult capacitatea de germinare. Domeniul de aplicabilitate. Este o plantă condimentară, ornamental – decorativă, ce se cultivă prin semănat direct şi prin răsaduri şi care suportă o mare flexibilitate în funcţie de scopul culturii. Se utilizează în scop culinar, ornamental şi medicinal, existând posibilitatea utilizării şi în industria parfumului datorită aromei puternice mentolate, foarte plăcute. Beneficiari potenţiali pot fi societăţile agricole de profil, cultivatorii privaţi sau asociaţi, industria alimentară, cosmetică şi medicina complementară.

Autorii soiului sunt dr. biol. Floarea Burnichi şi CS III Bebea Petruţa din cadrul Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău.

Atena Bratosin Stoian, un destin solistic purtat pe plaiurile Buzăului

E clar că Atena Bratosin Stoian iubeşte muzica populară. Drumul, viaţa, soarta au făcut-o să abandoneze odată folclorul, dar, după o întrerupere de 20 de ani, s-a întors la cântec şi i-a rămas sută la sută credincioasă. Plus că a desluşit, în ultima vreme, taina, liniştea şi bucuria pricesnelor. Interviul de faţă survine însă într-un moment greu din viaţa cântăreţei; este încă devastată de pierderea soţului alături de care a petrecut peste trei decenii de înţelegere, dragoste, prietenie.

– Încep aşa: să vă dea Dumnezeu putere de a trece peste tristeţea pierderii celui mai drag om din viaţa dvs.!

– Sper s-o pot face, fiindcă au fost clipe când am crezut că mă prăbuşesc. Dacă n-ar fi amintirile, prietenii, puţini, dar buni, dacă n-aş fi avut privilegiul uluitor de a-l cunoaşte pe părintele Mihail Milea, cel care patronează Fundaţia „Sf. Sava“ pentru ocrotirea bătrânilor, femeilor alungate şi copiilor abandonaţi, dacă n-ar fi fost cântecul popular, în care-mi pun dorurile, şi pricesnele, cu izvorul lor nesfârşit de pace sufletească, chiar nu ştiu ce m-aş fi făcut.

– Vorbind despre amintiri, ce-ar fi să mergem în satul copilăriei, acolo unde aţi învăţat să cântaţi, dar mai ales să îndrăgiţi muzica populară?

– La Dâmbroca – Săgeata, din şesurile Buzăului, am trăit poate cea mai frumoasă perioadă a existenţei mele. Păcat, spun acum, că nu am stat acolo decât până după ce-am absolvit clasa a IV-a. În casa noastră era mereu foarte multă bună-dispoziţie. Mama avea o voce bună, bunicul parcă şi mai bună... Îmi amintesc de el că-i găzduia pe muntenii care veneau la câmp, cu produse la schimb. Îi ospăta şi le cerea să cânte, să spună snoave, versuri, ce-o fi. Atunci am învăţat „Măi, fetiţă, cu ilic/Cine naiba ţi-a şoptit...“, dar la şcoală preferatul meu era „Drag mi-a fost calul bălan şi Gheorghiţă militar“. Îl ţin minte pentru că, din cauza acestui cântec, am luat prima palmă mai serioasă de la mama, fiindcă nu voiam, în clasa întâia, să învăţ o poezioară de şcoală. Când am plecat la Buzău am terminat cu fericirea, în sensul în care trăiam doar din salariul de sezonier al mamei, locuiam cu chirie într-o casă în care ne ploua... Mă trec frisoanele când îmi amintesc de primii patru ani de şedere la oraş. Dar bunicul meu, vedeţi, tot mâna lui m-a salvat, i-a spus fiului său nu să mă abandoneze, să-mi dea pâinea şi cuţitul. Aşa am ajuns la unchiul meu, la Bucureşti, unde am urmat nişte cursuri de operator cinematografie la o şcoală organizată pe lângă Direcţia de Difuzare a Filmelor. Pe 23 decembrie 1968, ţin minte toată viaţa această dată, m-am angajat la Cinematograful Tineretului din Buzău. Eram cea mai tânără operatoare filme din ţară, motiv pentru care, până la majorat, m-au compensat cu un plus salarial. Cu acest statut de angajat am reuşit să facem un contract de cumpărare a primului nostru apartament.

– În tot acest răstimp aţi mai făcut şi altceva, nu?

– Liceul la seral, o şcoală populară de artă, am cântat, m-am măritat şi m-am despărţit, iar în 1974 am început o colaborare serioasă cu Casa de Cultură din Buzău, cu care am mers în spectacole în Cehoslovacia, Iugoslavia, în Buzău – am colindat sat cu sat, în România am ajuns prin toate judeţele, apoi am fost selecţionată la „Floarea din grădină“. Am participat în sezonul din primul an, apoi l-am repetat, pentru că s-a schimbat formatul emisiunii, am mers şi la etapa a II-a, iar la a III-a... ei, da, m-am măritat a doua oară. Între timp, în 1982, am avut de ales între a merge într-un turneu folcloric de o lună în Franţa şi angajarea în armată. Intuiţi, am ales să fiu salariat la Armata a 2-a Buzău, apoi la Comandamentul Aviaţiei Bucureşti, unde ne mutasem, eu şi soţul meu Marcel, între timp, la Academia Militară, de unde am ieşit la pensie, îndeplinind funcţii de referent, secretar etc.

– Şi v-aţi oprit şi din cântat.

– Nu chiar atunci. O perioadă, până în 1987, am evoluat la Festivalul Cântecului Ostăşesc, am cântat cu Ansamblul „Doina“ al Armatei, cu „Rapsodia română“, cât a purtat acest nume. Dar, am avut din nou de ales: aveam ofertă de la „Doina“, cu turnee lunare de două săptămâni, dar şi soţul, ofiţer, avea deplasări de câte 20 de zile în teritoriu. Iar opţiunea mea a fost în defavoarea cântecului.

– Cât a durat această autocenzură, să spun aşa? Şi de când v-aţi relansat în muzică?

– Până în 2004, când am ieşit la pensie şi ne-am retras la Verneşti, în satul Mierea. Atunci am mers de Sf. Maria la o prietenă din Cozieni-Buzău şi pe cine credeţi că văd pe scena festivalului sătesc? Pe Maria Văduva, cu care mă cunoscusem în tinereţile noastre de cântec. S-a desfăşurat o scenă aproape magică. Mă întreabă Maria de sănătate, îi zic că vreau să-i ofer ei nişte piese aprobate deja în radio, a refuzat, spunând pe un ton aproape poruncitor: „Cântă-le tu!“. I-am spus că nu-mi permite Marcel: „Dar cine e Marcel, zicea ea, cheamă-l încoace!“ Nu ştiu nici în ziua de azi ce s-a întâmplat, dar soţul meu, care toată viaţa a avut doar „nu“-uri pentru cântec, a zis de data aceea „da“. Am mers la Ploieşti, am înregistrat cu maestrul Pană câteva piese, apoi un material întreg, pe următoarele, vorbesc despre CD-uri, le-am făcut cu Orchestra Radio, condusă de maestrul Adrian Grigoraş, m-a dus Maria în emisiuni, în spectacole şi uite aşa a avut loc relansarea mea. Ştiu că Mariei Văduva nu-i place să spun asta, dar ea m-a făcut să renasc din propria-mi cenuşă în această lume a melosului popular. Sunt 10 ani deci de emisiuni, concerte, muzică, pasiune.

– Şi vor mai fi mulţi şi bine, fiindcă ştiu că azi cântecul vă este sprijin esenţial pentru a vă alunga tristeţea şi singurătatea. Şi mai ştiu, îmi spuneaţi, că mai aveţi piese din prima tinereţe solistică.

– În prezent sunt într-o colaborare cu Centrul Judeţean de Cultură şi Artă al Consiliului Judeţean Buzău împreună cu care merg la evenimente din viaţa comunelor judeţului nostru, dar s-a mai întâmplat un lucru absolut minunat acum patru ani – şi mă gândesc deseori că a fost ca o predestinare – l-am cunoscut pe părintele Milea. De atunci şi până azi m-am îndrăgostit de muzica bisericească bizantină, cânt şi eu pricesne, acompaniată numai de toacă şi clopot. Nimic altceva nu înalţă mai mult un om decât mersul şi cântatul în biserică. Altfel, îmi place să particip la activităţile organizate de părinte în centrele sociale şi o fac cu un preaplin sufletesc nemărginit. Dincoace, în plan solistic, mă bucur de preţuirea ascultătorilor din Buzău şi nu doar din Buzău şi, aşa cum am spus, mai am cântece pe care să le imprim, sper să şi reuşesc să fac acest lucru.

– Vă dorim din tot sufletul să vă împliniţi dorinţa aceasta. Şi, pentru că sunteţi născută în luna august, pe 28, vă urăm să aveţi mulţi ani liniştiţi, cu pace şi cu cântec din belşug!

Maria Bogdan

Cislău - comuna cu proiecte orăşeneşti

Aflat la al 6-lea mandat, Dumitru Mitroiu, primarul comunei Cislău, judeţul Buzău, are cu ce se mândri în urma celor peste două decenii petrecute în fruntea localităţii. Ca un ostaş veteran călit în nenumăratele bătălii (administrative) purtate, ştie ce înseamnă gustul izbânzii şi al lucrului bine făcut. Căci, fără izbutitele sale strategii gospodăreşti, locuitorii Cislăului n-ar mai fi avut azi gradul de confort şi civilizaţie locală comparabil cu cel al unui orăşel în curs de dezvoltare.

Comuna se situează pe valea râului Buzău, la confluenţa cu Bâsca Chiojdului, şi este traver­sată de şoseaua naţională DN10, care leagă Buzăul de Braşov. Oameni harnici şi aşezaţi, cislăienii se ocupă cu lucrul pământului, pomicultura, zootehnia şi prelucrarea lemnului. O activitate aparte, de care toată comuna e mândră, o constituie creşterea cailor de rasă. La rândul său, de peste 20 de ani în fruntea localităţii, primarul Dumitru Mitroiu şi-a pus, volens-nolens, amprenta asupra bunului mers al comunei. Astfel, racordarea la o reţea de apă potabilă a fost primul deziderat al primarului. Ştia că fără acest lucru locuitorii n-ar fi simţit o îmbunătăţire a gradului lor de confort. A urmat crearea unei staţii de transfer gunoi menajer. „Am început, spre sfârşitul anului 1996, un program SAPARD prin care localitatea beneficiază de apă potabilă pe o reţea de distribuţie de 36 km, cu fosă septică şi două bazine de aducţiune. Imediat după aceea am trecut la o staţie transfer gunoi menajer, pentru ca locuitorii să nu mai arunce gunoaiele în albia râului Buzău sau a Bâscei. Am colaborat cu primarii din jur şi am făcut împreună această staţie pentru 7 localităţi, la nişte preţuri deosebite pentru locuitorii lor. Înainte, când veneau apele mari, comuna era inundată de pet-uri şi de tot felul de mizerii. Acum avem şi canalizare, şi staţie de epurare a apei.“

Herghelia de cai pur sânge englez

Cum în localitate fiinţează o herghelie de cai pur sânge englez (unicat în ţară, după cum se laudă edilul) extrem de valoroasă, oful primarului este că nu există măcar un hipodrom la nivel de ţară, dacă nu la nivelul comunei Cislău! „Avem un număr de 220 de cai pur sânge englez, cai de sport, însă, din păcate, în momentul acesta nu există un hipodrom la nivel de ţară. Noi am prins în strategia de dezvoltare construirea unui hipodrom chiar aici, în comună, dar sigur va fi greu de aprobat aşa ceva. În îngrijirea cailor avem angrenaţi 60 de lucrători, consăteni de-ai noştri. Oricum, herghelia reprezintă un punct de interes turistic. Pe de altă parte, chiar am stat de vorbă cu directorul hergheliei să încercăm, prin rotaţie, ca majoritatea copiilor de la şcoala Cislău să meargă să călărească şi, în felul acestea, să atragem cât mai mulţi copii, părinţi, bunici.“ O altă provocare pentru primar o reprezintă crearea unor pensiuni turistice, fiindcă de frumuseţi naturale nu duce lipsă zona, slavă Domnului!

„Deocamdată avem o unitate de cazare bine pusă la punct, numită Complexul 2D. Însă, încercăm să facem cât mai multe pensiuni prin GAL-ul pe care-l avem la nivel de comună. Chiar se lucrează la două pensiuni în acest moment şi sperăm ca într-un an să fie gata“, anunţă optimist edilul.

Patricia Pop, Paul Rogojinaru

Prin GAL Drumul Vinului grădiniţă de nivel european într-un sat buzoian

Dacă multe primării care au beneficiat de fonduri europene derulate prin GAL-uri au investit în terenuri de sport, canalizări ori asfaltări de străzi, adică pentru oamenii unui timp prezent, iată că edilul din comuna Săhăteni, judeţul Buzău, investeşte curajos în viitor, construind de la zero o grădiniţă de nivel european pentru copiii consătenilor săi. Astfel, există un spaţiu anume, ca un tărâm fermecat al spiriduşilor, unde, începând de dimineaţa şi până spre miezul zilei, glasuri sprintene de copii se iau la întrecere cu ciripitul gureş al vrăbiuţelor şi rândunelelor. Acolo este grădiniţa din Vintileanca.

Am fost să vizităm grădiniţa la vremea când copiii înscrişi aici îşi făceau deja somnul de după-amiază în pătuţurile lor de acasă, după ce toată dimineaţa participaseră voios la activităţile desfăşurate după un program bine pus la punct. Nu mai înaltă decât casele din jur, aliniată şi încadrată de gospodăriile sătenilor, grădiniţa iese însă îndată în evidenţă prin eleganţa construcţiei şi curtea amenajată special ca teren de joacă pentru micii locatari. Bucuros că a avut ideea unei astfel de investiţii, primarul comunei Săhăteni, Valeriu Vişoiu, povesteşte: „Înainte, în vechea grădiniţă, copiii stăteau înghesuiţi într-o cameră de 4/4 m, fără să-şi poată desfăşura activităţile în bune condiţii. Atunci mi-a venit ideea să iau legătura cu cei de la GAL Drumul Vinului. Aşa am realizat această investiţie cu care ne mândrim, adică o grădiniţă de nivel european, un proiect de suflet şi al meu şi al celor de la GAL. Este vorba de o investiţie de 190.000 de euro valoarea proiectului, unde valoarea eligibilă a fost de 143.000 de euro. Construirea clădirii a început de la zero şi am avut tot timpul grijă să se aibă în vedere alegerea celor mai bune condiţii pentru prichindeii care-i trec pragul. În momentul de faţă sunt înscrişi 26 de copii, deşi schema ar putea permite să se ajungă până la 60 de copii înscrişi. Destul de puţini, dar, având în vedere condiţiile create, în anii viitori cu siguranţă că se va ajunge la atingerea capacităţii maxime. Programul grădiniţei este de la ora 8 dimineaţa până la ora 12. Apoi vin părinţii, îi iau şi-şi desfăşoară restul de activităţi acasă.“

Grădiniţa de copii, plină e de jucării

În grădiniţă totul miroase a nou şi străluceşte de curăţenie. În prima cameră sunt dulăpioarele numerotate şi aşezate de-a lungul pereţilor. În ele se ţin hăinuţele de schimb. Câteva băncuţe mici sunt numai bune pentru prichindeii care trebuie să se aşeze, să se descalţe şi să se dezbrace. În stânga este sala de activităţi şi biroul uneia dintre doamnele educatoare. Mulţimea de jucării, covoarele cu personaje din desene animate, masa şi scău­nelele de câteva şchioape dau senzaţia că te afli în camera piticilor din povestea cu Albă - ca - Zăpada. Lipseau (evident) felinarele şi aiho-aiho-urile celor 7 barbă-cot!

„Grădiniţa are 2 săli de clasă cu program normal, fiecare clasă însumând măsuţe şi scăunele adecvate vârstei lor. Este dotată cu xerox, cu proiectoare, cu 2 televizoare cu plasmă şi cu birouri cu scaune ergonomice pentru cele 2 doamne învăţătoare. Costurile de înscriere sunt foarte mici. Practic, pe părinţi nu-i costă mai nimic. Se face tot prin primărie, noi suportând tot ceea ce este legat de activitatea acestor copii. Totodată, grădiniţa este prevăzută şi cu un loc de joacă pentru cei mici, cu leagăne şi tobogane, un spaţiu special amenajat pentru desfăşurarea activităţilor în aer liber“, mai adaugă edilul.

Hora asfaltărilor şi canalizărilor

Dacă proiectul cu grădiniţa a fost proiectul de suflet, primarul Valeriu Vişoiu ţine să amintească ce alte planuri de dezvoltare mai are pentru comună. „În comuna Săhăteni 90% dintre străzi sunt asfaltate. Am depus la Ministerul Dezvoltării un proiect prin care urmează să asfaltăm aproape toate străzile din satul Găgeni şi din Istriţa de Jos, adică să avem o comună asfaltată cât mai aproape de 100%. Urmează apoi să facem canalizare în fiecare sat şi o să începem cu Săhătenii. Ştiu că e pe dos să începem întâi asfaltarea şi apoi să spargem ca să facem canalizarea, dar deocamdată avem banii aprobaţi pentru asfaltare. Până se aprobă şi cei pentru canalizare, adică peste 4-5 ani, asfaltul deja cred că începe să se erodeze. Avem norocul că oamenii din comună nu sunt chiar aşa săraci. Asta pentru că avem investitori în producţia de vin, că doar suntem situaţi pe Drumul Vinului!, avem o secţie a Avicola Buzău pe raza comunei şi mai avem o fabrică de nutreţuri concentrate a unor investitori turci. Ultima reprezintă o investiţie în valoare de 7 milioane de euro. Aşa că locuitorii au multe locuri de muncă asigurate, plus că unii mai muncesc şi pe la alte instituţii şi fabrici din oraşul Buzău“, se mai laudă primarul.

Proiectele GAL Drumul Vinului

Domnul Cristian Constantin, reprezentant al GAL Drumul Vinului, ţine să adauge ce alte lucruri bune s-au mai împlinit prin Grupul din care face parte şi domnia sa, dincolo de mult lăudatul proiect cu grădiniţa. „Din momen­tul înfiinţării şi acreditării GAL-ului, în 2012, avem un total de 71 de proiecte contractate în valoare de 2.777.000 de euro, în momentul de faţă având o sesiune lansată pe Măsura 121 cu o valoare de 5.320 de euro. În afară de Măsura 322, care se adresează Autorităţilor Publice, cea mai accesată a fost Măsura 313 (construire de pensiuni, baze de agrement), adică proiecte de 520.000 de euro.

Reprezentativă a fost şi Măsura 312 (microîntreprinderile), cu 7 proiecte în valoare de 194.000 de euro. Aici s-a acce­sat pentru o tipografie în comuna Costeşti şi pentru producerea de boilere şi panouri tot în Costeşti, sat Spătaru. Pe Măsura 322 avem un total de 14 proiecte, dar foarte puţine pe infrastructură, majoritatea banilor canalizându-se pe construcţia de pieţe agroalimentare. Astfel, avem două pieţe în Breaza şi în Pietroasele şi construirea grădiniţei din Săhăteni, cu adevărat proiectul meu de suflet“, spune domnul Cristian.

Patricia Pop, Paul Rogojinaru

Ceapa de Buzău, un hibrid creat de ţărani

După mulţi ani şi incursiuni în istorie, cercetătorii de la Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură (SCDL) Buzău au ajuns la concluzia că ceapa de Buzău este un hibrid sintetic, la obţinerea căruia participă un număr mare de genitori (populaţii locale), care se încrucişează liber între ei. Se recomandă cultivarea ei oriunde în lume, dar nu şi producerea de sămânţă. Aceasta trebuie obţinută numai în zona de origine, în microclimatul în care s-a format şi a evoluat, a afirmat Costel Vînătoru, şeful Laboratorului de ameliorare la SCDL Buzău.

Domnia sa a precizat că nu se poate vorbi de soiuri, deşi selecţia conservativă se realizează după schema de selecţie specifică soiu­rilor. În cadrul fiecărui soi se găseşte un număr mare de genotipuri care gravi­tează în jurul lui, unele chiar vizibil fenotipic şi care se încrucişează liber între ele.

Cercetătorul consideră că ceapa este prin excelenţă alogamă, luând naştere astfel hibrizii sintetici care manifestă fenomenul heterozis somatic. Practica a demonstrat că, atunci când exigenţele alegerii fenotipice au crescut în procesul de selecţie, productivitatea a scăzut mult, deoarece numărul genotipurilor implicate în procesul de hibridare a fost mic, scăzând astfel baza ereditară.

„Un efect negativ în ceea ce priveşte îngustarea benzilor genetice l-au avut de multe ori şi inspectorii aprobatori, care nu au înţeles întotdeauna până unde trebuie mers cu toleranţa variabilităţii principalelor caracteristici fenotipice. Un dezastru şi mai grav a fost provocat de cei care au scos din arealul legumicol Buzău aceste creaţii şi au produs sămânţă în alte locaţii, sărăcind astfel informaţia genetică în descendenţă şi intensitatea fenomenului heterozis“, a spus interlocutorul nostru.

„Sârbii“ legumicultori erau bulgari

„Cultivarea cepei în acest areal geografic se practică de foarte mult timp. La început, s-a însămânţat pe domeniile Episcopiei Buzăului, boierilor locali şi pe suprafeţe restrânse, în gospodăriile populaţiei. În timp, odată cu evoluţia agriculturii, aceasta a ocupat suprafeţe însemnate în fermele agricole de stat. Putem culege date privind evoluţia şi modul de cultivare a acestei creaţii endemice de la cultivatorii tradiţionali, locali, denumiţi în zonă „sârbi“, care însă, în realitate, sunt bulgari de origine, stabiliţi aici în mai multe etape“ – ne-a declarat cercetătorul.

Domnia sa a adăugat că prezenţa bulgarilor în arealul buzoian este dovedită cu mult timp înainte de marile migrări, începute în secolul al XVIII-lea şi încheiate după semnarea păcii de la Adrianopole, în 1829.

Şi astăzi, la Buzău, grădinarii tradi­ţionali în vârstă îşi amintesc de schimburile comerciale făcute de părinţii lor cu fraţii de peste Dunăre, un loc special ocupându-l comerţul cu sare, deoarece acest zăcământ lipseşte cu desăvârşire în Bulgaria, iar Buzăul deţine zăcăminte importante.

Nu se ştie exact dacă ceapa de Buzău a fost adusă de aceşti colonişti bulgari sau au găsit-o aici. Cert este că ei au cultivat-o şi au pătruns în tainele ei tehnologice, păstrând-o până astăzi.

Cum s-a înroşit „Botul de Vulpe“

Vînătoru ne-a povestit că ţăranii din zonă şi-au păstrat biotipurile lor, nefiind atraşi în mod deosebit de creaţiile SCDL, mai ales pentru faptul că acestea impuneau practicarea unor tehnologii mecanizate, dotare de care ei nu dispuneau. Ei au preferat, în general, un biotip alungit alb, denumit popular „Bot de Vulpe“. Pentru mulţi legumicultori era singura sursă de existenţă. Aşa că au dorit să câştige mai mult şi au încercat să-şi vândă producţia şi în Ardeal. Însă acolo nu au avut succes, fiind preferată ceapa roşie. Interesant este că, fără a avea cunoştinţe de genetică, sătenii buzoieni au cultivat la un loc, lăsând să se încrucişeze liber ceapa lor tradiţională cu ceapa roşie din Ardeal.

„Astfel, în competiţie tacită cu staţiunea, cultivatorii buzoieni au obţinut un biotip îmbunătăţit, valoros. Acesta, prin selecţie îndelungată, s-a stabilizat, fiind cultivat acum pe scară largă în bazinul legumicol Buzău. S-a remarcat în special prin culoarea specifică roşu-violet, gust şi aromă deosebite“, a menţionat şeful Laboratorului de ameliorare.

Conform relatării sale, diseminarea acestui rezultat în rândul cultivatorilor s-a făcut într-un ritm destul de lent, întrucât cei care au efectuat aceste hibridări libere nu au dezvăluit secretul lor şi celorlalţi. Ba mai mult, au lansat şi o serie de diversiuni, spunând că au obţinut această frumoasă culoare cultivând „Botul de Vulpe“ la un loc cu sfecla roşie sau cu alte plante care au o culoare asemănătoare. A fost o capcană în care au căzut chiar şi unii specialişti mai creduli.

Şi în prezent ţăranii folosesc tehnologia de cultivare tradiţională, prin răsad, cu multe particularităţi tehnologice specifice, pe care nu le dezvăluie şi altor cultivatori, din conservatorism.

Ce au crezut cercetătorii

Şeful Laboratorului de ameliorare al SCDL Buzău ne-a mai spus că date importante, care fac referire la ceapa de Buzău, se găsesc şi în literatura de specialitate, mai ales în scrierile eminentului profesor I. Maier, publicate după anii 1950, care a numit-o populaţie locală.

Mai târziu, după anul 1957, controversata ceapă a fost luată în studiu aprofundat de cercetătorii Staţiunii Experimentale Legumicole Buzău.

În anul 1959, ing. Grigore Ţeruş, întemeietorul actualei SCDL, a susţinut un referat ştiinţific de excepţie privind cultivarea cepei de Buzău prin semănat direct. Însă, în lucrarea sa nu a abordat aspecte de genetică şi ameliorare. Cercetările întreprinse de acesta au vizat, în special, aspectele tehnologice, iar datele înregistrate atunci au rămas neschimbate până în prezent.

Ulterior, cercetările de genetică şi ameliorare au fost preluate de titanul cercetării buzoiene, dr. ing. Chiru Cristea, care în anul 1971 a obţinut primul soi de ceapă de apă, Aurie de Buzău, constituind o premieră în domeniu pentru România. Din păcate astăzi, din neglijenţa unor iresponsabili, autenticitatea acestei creaţii valoroase s-a pierdut.

Merită însă să amintim că dr. Chiru Cristea, odată cu obţinerea acestei creaţii, a identificat prin cercetările sale de lungă durată, (1957-1967) trei biotipuri distincte şi numeroase forme intermediare în ceapa de Buzău. Astfel putem vorbi de mai multe populaţii locale de ceapă. Aceste rezultate spectaculoase le-a dat publicităţii în anul 1971 (volumul I, ICLF Vidra, Anale, pag. 121-132).

„Cristea denumeşte convenţional cele trei biotipuri cu A, B şi C, în proporţie de 17%, 47% şi respectiv 31%, precum şi alte forme intermediare în proporţie de 23%. În urma lucrărilor intensive de ameliorare, folosind ca germoplasmă tot ceapa de Buzău, acelaşi valoros cercetător, în anul 1977, a obţinut din linia 2/59 cel mai valoros soi de ceapă românesc, numit Diamant. Această creaţie biologică, cu o constituţie genetică bine definită, deţine şi în prezent supremaţia în rândul realizărilor româneşti la această specie“ – a afirmat Costel Vînătoru.

Traian Dobre

Năeni - un potenţial turistic excepţional, irosit din cauza drumurilor proaste

O primă vizită în comuna Năeni – Buzău creează sentimente contradictorii. Plăcute, dar contradictorii. Impresia este că intri în alt timp, în altă lume. Nici nu poţi localiza ce anume imprimă această stare: uliţele satelor, mărginite de mărăcinişuri, căsuţele bătrâneşti, denumirile locurilor – Colarea sau Tigori, tăieturile dealurilor, imperiul calcarului, vegetaţia uscată de pe coame, relicvele dinaintea erei noastre descoperite în parcurile arheologice... Pe urmă, vezi construcţiile noi, într-o discrepanţă de arhitectură uluitoare faţă de restul aşezării, care te readuc în realitate, vezi oamenii care trăiesc azi, ci nu ieri, şi trebuie să-şi răspundă nevoilor socioeconomice. Raportată la secolul XXI, comuna nu răspunde unui standard acceptabil de viaţă. Turistic, stă pe o mină de aur. Istoric şi geografic, este de-o abundenţă rar întâlnită.

Localitatea Năeni, formată din satele Fântânele, Finţeşti, Năeni (reşedinţa de comună), Proşca şi Vârf, este situată în sud-vestul judeţului Buzău, în formaţiunea geologică din calcare şi gresii sarmatiene a Istriţei, fiind şi parte a podgoriei Dealu Mare, alături de Pietroasele - Merei. Suprafaţa comunei este de 4.413 ha: 2.727 ha teren agricol (743 ha vie, 90 ha livezi, 331 ha arabil, 1.532 păşuni şi 31 ha – fâneţe) şi 1.686 ha teren neagricol (1.218 ha pădure, 13 ha – ape, 120 ha teren neproductiv, 232 ha construcţii şi restul drumuri). Populaţia este puţin sub 2.000 de locuitori.

Infrastructură rutieră praf, nivel de trai scăzut

Ca infrastructură de bază şi de servicii, există televiziune, Internet, cablu, salubritate şi sistem de alimentare cu apă, pe o lungime a reţelei de peste 20 km, pentru satele Năeni, Fântânele, Proşca şi Vârf, iar la Finţeşti investiţia este încă în lucru. Localitatea nu are acces la alimentarea cu gaze şi la canalizare. Comunitatea dispune de dispensar uman, şcoli, grădiniţe, centre culturale. Drumurile însă lasă mult de dorit. Vorba primarului Marian Apostol: „Şi PNDI, la care am lucrat un munte de hârtii, s-a licitat la nivel naţional şi am avut şi un câştigător, dar şi Măsura 322, cu un proiect declarat eligibil, dar fără finanţare, au fost două mari păcăleli.“ Bugetul localităţii este unul mic: „Din 2 milioane de lei, cu tot cu plata profesorilor, cheltuielile de funcţionare a primăriei, pentru investiţii ne rămân în jur de 300.000 lei, bani din care nu putem face mare lucru, poate doar mici lucrări, de exemplu alimentare cu apă, pietruire drumuri, igienizare şcoli şi grădiniţe.“ Ocupaţia de bază a locuitorilor este agricultura şi cioplitul pietrei. Niciuna nu este generatoare de bani, astfel că majoritatea populaţiei a rămas la un standard de viaţă limitat. În jur de 400 de persoane lucrează ca zilieri în podgoriile Lacert A Winery (80 ha plantaţie nouă), Domeniile Blaga (60 ha vie tânără), Domeniile Săhăteni şi Oenoterra (cu sediul în Prahova, dar cu vii şi la Năeni). La acestea se mai adaugă câţiva proprietari mai mici (Stanciu, Burducea, Apostol etc.), ale căror crame sunt înscrise în circuitul ANTREC.

Vatră de istorie bogată

Năieni, cum spuneam, stă pe o vatră de istorie. Din acest punct de vedere ar putea deveni un loc de pelerinaj. La 4 km nord de Finţeşti se află situl arheologic de interes naţional, cu două aşezări, una aparţinând culturii Monteoru din Epoca Bronzului (mileniile III-I î.Hr.), iar cealaltă din epoca migratoare (secolele IV-V e.n.).

Alte cinci obiective sunt înscrise în lista monumentelor istorice de interes local: situl de pe dealul Colarea, cu o necropolă de la mijlocul mileniului al III-lea î.e.n.; o necropolă din perioada Halstatt (sec. V î.e.n.); o aşezare din epoca migraţiilor, pe dealul Greabănu; în satul Proşca, la „Trei Izvoare“ şi în „Livada de la Cruce“, sunt o aşezare din Epoca Bronzului, o alta din Halstatt, două din epoca migraţiilor şi una medievală; la „Valea Proştii“, de asemenea, se află alte două necropole... La acestea s-ar mai putea adăuga grotele preistorice, chilia lui Ambrosie, Crucea Manafului, pădurea cu pini, Izvorul din bătrâni etc. O mulţime de descoperiri, cea mai importantă fiind considerată statuia zeiţei Anaithys sau Naios, de la care se presupune că ar proveni şi numele localităţii, îmbogăţesc zestrea culturală şi istorică excepţională din acest perimetru al Buzăului.

Primăria Năeni a intuit potenţialul turistic şi a acţionat în acest sens. De exemplu, a organizat un festival care se numeşte „Glasul Pietrei“ (28 iulie), unicul din ţară cu acest profil, în cadrul căruia se reconstituie secvenţe din viaţa dacilor, iar deschiderea este asigurată de nişte tineri călare, costumaţi în port popular, care apar straniu dintre stânci, purtând cu ei drapelul de luptă strămoşesc „lupul dacic“ şi unelte de cioplit în piatră, spre a împărtăşi invitaţilor tainele acestui străvechi meşteşug popular. Apoi, a reactivat tabăra de sculptură de pe dealul Tigori (numele provine din termenul grecesc „tegora“, care înseamnă „loc sacru“), unde deja există sute de lucrări ale artiştilor şi ucenicilor acestora. Fundaţia „Sf. Sava“, implicată deja într-un proiect social prin azilul de bătrâni din localitate, a lansat un proiect de reconstituire a unei aşezări dacice, formate din zece colibe, care îşi propune să refacă stilul de viaţă al geto-dacilor. Vatra dacică va avea o stână, un atelier de olărit, un lac de peşte, cuptoare de pâine, instrumente de prelucrare a strugurilor şi va fi populată cu tineri voluntari care doresc să recompună momente de acum 2000 de ani.

Localitatea are aşadar o rezervă turistică fabuloasă, nefolosită însă din cauza drumurilor proaste şi a lipsei capacităţilor de cazare. Primarul Apostol ne spunea că „vin în fiecare sâmbătă autocare, dar nu pot urca maşinile la necropole, la Biserica dintr-o Piatră ori la tabăra de sculptură, turiştii se duc pe jos, dar a doua oară nu-i mai prinzi“.

Maria Bogdan

La SCDL Buzău, sunt conservate soiuri vechi de roşii şi se nasc hibrizi valoroşi

De-a lungul anilor, la Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură (SCDL) Buzău au fost create soiuri valoroase de roşii, cu o constituţie genetică bine definită şi care rezistă în timp, printre acestea numărându-se Buzău 22, Buzău 47 sau Buzău 1600. Acestea sunt înmulţite în continuare, pentru că sunt cerute de cultivatori care le apreciază atât pentru gust şi aromă, dar şi pentru productivitate. Deşi au fost create în urmă cu peste 30 de ani, ele îşi păstrează şi astăzi calităţile deosebite. Despre realizările mai vechi sau mai noi ale staţiunii, dar şi despre pasiunea pe care o cere munca de ameliorare am discutat cu şeful Laboratorului de ameliorare al SCDL, Costel Vânătoru.

Fermierii se întorc la creaţiile româneşti

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Traian Dobre
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2013

Abonează-te la acest feed RSS