„Statutul ecologic se bazează pe o metodă de agricultură, așa că atât timp cât fermierul ecologic urmează procedurile ecologice, statutul ecologic nu este amenințat, chiar dacă un material interzis se găsește în cultură organică.“

Să subliniem că acest punct de vedere se aplică Statelor Unite – rețineți că Programul Național Organic (NOP) al USDA nu folosește termenul „contaminare“ în niciun context oficial – și, practic, nici în UE, unde pragul de toleranță pentru prezență de „OMG“ în raport cu materialul „convențional“ sau „organic“ a fost stabilit la 0,9%. Acel 0,9% este limita pentru prezența accidentală a produselor ADNr autorizate, peste care o etichetă devine obligatorie: acest procent scade la zero în cazul materialului „OMG“ neautorizat. În schimb, în Australia regulile naționale „ecologice“ sunt deosebit de stricte: nu este permis niciun nivel minim de amestec cu „OMG“, iar unii operatori și-au pierdut deja certificarea din cauza prezenței nedorite a semințelor „OMG“ în recolta lor. Însă, cererea de despăgubire făcută de un fermier „bio“ australian vecinului său, care cultivă culturi de ADNr, a fost respinsă în instanță: judecătorul a decis că pierderile economice suferite de reclamant derivă din rigiditatea standardelor stabilite în mod legitim de către Asociația pentru Agricultură Durabilă, instituția privată care gestionează certificarea voluntară „ecologică“, la care fermierul pretins păgubit aderase în mod liber. Împărtășesc opinia că această judecată este o victorie a bunului simț.

Prin urmare, dacă „organiștii“ cred că au o problemă de conviețuire, aceasta este problema lor. Dacă vor să evite „contaminarea“, ar putea să-și țină recoltele la distanță, după regulile lor auto-stabilite: într-o lume rațională, nu ar trebui să încerce să pună povara unor astfel de alegeri pe umerii colegilor fermieri convenționali; de asemenea, ei nu pot pretinde că produsele lor sunt mai hrănitoare sau mai sigure; mai degrabă, opusul poate fi adevărat.

În afară de problemele financiare, nemulțumirea sectorului „ecologic“ cu privire la „contaminarea“ produselor lor ar trebui, așadar, văzută ca o problemă care derivă din regulile lor extrem de scrupuloase alese liber, care nu implică producătorii care utilizeaza material semincer cu ADN convențional sau recombinant.

Dimpotrivă, fermierii „OMG“ pot avea motive întemeiate să se plângă de posibilele amestecuri: au plătit mai mult pentru semințele îmbunătățite genetic, deoarece exprimă trăsături care economisesc timp, forță de muncă și costuri. De exemplu, culturile care produc insecticid endogen necesită mai puțină pulverizare chimică, iar cele tolerante la erbicide au nevoie de mai puține lucrări de control al buruienilor.

Pentru a arăta folosirea corectă a cuvintelor și reglementarea legitimă în consecință, să luăm în considerare câteva cazuri în care „coexistența“ și „contaminarea“ au un sens care se bazează pe realitate.

Autoritățile de reglementare au fost în mod rezonabil îngrijorate de posibila apropiere excesivă dintre câmpurile de rapiță care sunt cultivate pentru a produce ulei și cele care sunt cultivate pentru furaje: soiul comestibil, care a fost creat la începutul anilor ’70 prin încrucișări selective, se numește canola. Rapița pentru uz industrial conține procente mari de acid erucic, consum care poate fi dăunător pentru inimă, în timp ce acest acid este aproape absent în canola: posibilul flux de gene, adică hibridizarea între plantele din zonele limitrofe – aceasta ar fi o contaminare, fără virgule inversate – fiind supusă regulilor de praguri admisibile de amestecare și distanțe minime între câmpuri (în Italia 2% și 100 m), dar nu se impune nicio altă precauție, deoarece amestecarea, dacă se întâmplă, ar fi atât de limitată încât să fie irelevantă.

Rețineți că vorbim despre apropierea unei culturi care este toxică și una comestibilă!

Pe de altă parte, nu ar trebui să ne îngrijorăm deloc dacă transgena, adică secvențele de ADN infuzate din diversele motive pe care le știm deja (în special toleranța la erbicide și rezistența la dăunători), despre care nu avem nicio dovadă de pericol, este moștenită de la unele plante hibridizate.

Să formulăm o altă ipoteză: să ne imaginăm că o intervenție ADNr în interiorul genomului rapiței creează o varietate care conține mult mai multă substanță pentru uz industrial, pentru care trebuie stabilite reguli mai stricte de izolare în teren și de segregare de-a lungul lanțului de aprovizionare, pentru a evita contaminarea acest „OMG“ ar crea niște mici probleme de conviețuire cu culturile alimentare și derivate. Să presupunem că acest nou soi a fost obținut prin mutageneză, încrucișări ghidate sau prin orice altă metodă biotehnologică: nimic nu s-ar schimba în ceea ce privește măsurile de precauție necesare. Procesele prin care se creează un soi nu sunt importante; produsul este tot ceea ce contează.

Oamenii de știință recomandă acest principiu de bază de zeci de ani, dar pledoaria lor a căzut prea des în „urechi care nu pot auzi“!

Sper că am arătat că această „coexistență“ între ADNr și produsele „convenționale“ ar trebui să fie considerată o non-problemă. Legislația aferentă, în măsura în care acceptă clivaje neștiințifice și generează costuri inutile, este nedreaptă: ar trebui abandonată.

Resursele oamenilor de știință, agronomi, funcționari publici și banii contribuabililor care au fost irosite de zeci de ani în această direcție fără sens ar trebui realocate util pentru a ajuta la rezolvarea problemelor reale ale agriculturii.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU