Pe scurt, provocarea fermierilor (și deci și a consumatorilor, chiar și a celor care nu știu) este să obțină o recoltă corectă dintr-o plantă cultivată. Pentru aceasta este necesar să semănăm, să hrănim și să protejam cultura până la recoltare.

Nutriția plantelor este o problemă importantă legată de biodiversitate și funcționarea solului, foarte tehnică și complexă. Pentru orice cultură, la orice latitudine, lupta constantă pentru a salva recoltele de la concurența acerbă cu buruienile este încă provocarea numărul unu pentru toți fermierii din lume.

Alte flageluri ale culturilor sunt organismele parazite, bolile fungice, ciupercile, mucegaiurile, virusurile, insectele, nematozii, păsările, rozătoarele etc. Lista este lungă! Toată această biodiversitate este extrem de variată și abundentă.

Micotoxinele sunt toxine naturale produse de boli fungice (ciuperci parazite ale culturilor). Acestea fac cerealele necomestibile, îmbolnăvind oamenii sau animalele care se hrănesc cu ele, posibil până la decesul acestora. Această biodiversitate este dăunătoare culturilor, deci alimentelor și umanității.

Provocarea producției sănătoase a culturilor a fost, până în secolul al XX-lea, să se producă în fiecare an mai mult decât cantitatea necesară pentru cantitatea de semințe din anul următor. Adică pentru grâu mai mult de 220 kg/hectar necesare pentru însămânțare.

Din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea, randamentele agricole medii au fost scăzute: când semănați 120 kg grâu/ha, recoltați 600 kg/ha, fiind nevoie de 320 kg de grâu de panificație/an pentru a hrăni un individ.

Foametea se producea frecvent când o recoltă proastă nu permitea ieșirea din iarnă și hrănirea până la recolta următoare.

Motivele principale ar putea fi (în afară de războaie sau taxe exagerate) un climat prea ploios sau prea uscat, prea rece sau prea cald, dificultăți de plivire din cauza lipsei forței de muncă sau a animalelor de tracțiune, atacuri de boli fungice, insecte, păsări sau alte animale, lipsa îngrășământului. Fără un mijloc eficient de protejare eficientă a culturilor, recoltele au fost limitate, incerte și foarte dependente de condițiile de mediu ale anului respectiv.

Randamentul mediu la hectar de grâu în România, în 2021, a fost de 53 de chintale/hectar. Prin urmare, a fost înmulțit cu 12 din secolul al XVIII-lea și până în prezent.

Astăzi semănăm în medie 220 kg pentru a recolta 7.300 kg, deci pentru 1 kg semănat recoltăm 33, față de 5 kg recoltate pentru 1 kg semănat în secolul al XVIII-lea.

Acest lucru este să ne reamintim că provocarea fermierilor este să producă materii prime pentru a hrăni concetățenii și nu să producă biodiversitate sălbatică care este spontană sau dăunătoare culturilor.

Dacă populația actuală de 8 miliarde de oameni este alimentată mai mult sau mai corespunzător este datorită acestui salt cantitativ și calitativ gigantic al producției agricole. Ceea ce a permis această explozie a producției agricole este dezvoltarea unei întregi serii de tehnici, menite să crească producția sau să îmbunătățească calitățile sanitare sau tehnologice ale culturilor destinate alimentației sau altor utilizări.

Genetica, nutriția plantelor, chimia îngrășămintelor și produselor fitosanitare, mecanizarea, irigațiile, tehnologia digitală... și lista poate continua.

Printre aceste tehnici, o problemă deosebită este aceea a locului instrumentelor care protejează culturile de paraziți și de buruieni.

Din motive pe care nu le vom aminti aici din lipsă de spațiu, un mod de gândire și de cultură a ajuns să pună sub semnul întrebării schema de creștere a randamentelor agricole și utilizarea tehnicilor care duc la aceasta. Aceasta este agricultura ecologică (AB), numele său mic „Bio“. Deși puțin reprezentată ca suprafață și ca volum, această mișcare din țările industrializate care au intensificat producția agricolă a adoptat standarde oficiale, caietul de sarcini al Agriculturii Ecologice și un arsenal de comunicare, sporind specificul clienților săi. Este vorba, în esență, de refuzul de a folosi semințe din metode moderne de inginerie genetică (transgeneza etc.), îngrășăminte și produse fitosanitare de sinteză.

Totuși, agricultura ecologică folosește și produse fitosanitare, derivate din plante și chiar din reacții chimice, precum sulfatul de cupru, ceea ce înseamnă că logica refuzului se regăsește mai mult în istoria mișcării și în sociologia actorilor ei decât în agronomia rațională.

Unul dintre rezultatele acestui refuz este de a hrăni mai puțin culturile și, pe cale de consecință, buruienile ceea ce duce la pierderi mai mult sau mai puțin semnificative de recoltă. Pentru producători, profitabilitatea este interesantă dacă prețurile de vânzare sunt mai mari decât în prezent.

La nivel macroeconomic, pierderea extrem de mare de producție are un impact colosal, producerea a 100 de kilograme de grâu ecologic necesită 222 m², pe când producerea a 100 kg de grâu convențional necesită 137 m². În consecință, producerea aceleiași cantități de boabe în AB necesită o suprafață cu 67% mai mare decât în agricultura convențională. Acesta este primul impact masiv al conversiei la scară largă a agriculturii convenționale către agricultura ecologică, în conformitate cu Politica Agricolă Comună a Uniunii Europene.

Sperăm să fi arătat clar că actualele politici europene New Deal, Farm to Fork, sub pretextul „restaurării biodiversității“, sunt în realitate dezastre ecologice masive care condamnă la dispariția definitivă a puținului „natural“ care ne-a rămas în Europa sau a ecosistemelor seminaturale și a tuturor speciilor de animale, pe cale de dispariție, pe care acestea le adăpostesc.

Este paradoxal și total aberant faptul că, în același timp, Uniunea Europeană condamnă agricultura productivă care hrănește oamenii, permite economisirea unui spațiu pentru Natură și autorizează derogări automate de la Directivele pentru Protecția Naturii și a speciilor protejate în mod sistematic și fără recurs, cum ar fi autorizarea instalării de complexe industriale eoliene și solare la sol, care afectează masiv suprafețele teritoriilor rurale și forestiere cele mai bogate în biodiversitate și distrug fauna înaripată, păsările și liliecii, precum și fauna marină din larg, odată cu habitatele acestora.

„Biodiversitatea“ are o presă bună și majoritatea lumii politice de partea ei, susținând activitățile activiștilor verzi. Dar este clar că Natura nu a fost niciodată atât de amenințată, chiar de oamenii care pretind că o protejează de activitățile umane.

A șasea extincție se apropie cu pași repezi, dar adevărații vinovați nu sunt fermierii, cei care sunt de obicei identificați pentru a hrăni răzbunarea publică.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU