Priorități… fără prioritate

Îmi imaginam într-una dintre zile plutind miliarde de bancnote – lei, euro, dolari, lire sterline etc. – pe valurile unei ape curgătoare al căror drum era în neant. Adică, cum ar spune românul, se duceau „pe apa sâmbetei“. Doar câte-un ins răsărit pe marginea vadului mi-l imaginam încercând să „pescuiască“ câte una, spre satisfacția familiei lui.

Făceam apoi o analogie între miliardele pe care România le-a avut la dispoziţie, graţie politicilor comunitare, ba chiar atrase în bună parte, dar care nu prea se regăsesc în economie, și respectivele bancnote. Dacă din fondurile venite pe proiecte s-a mai mişcat câte ceva, din cei împrumutaţi de la diverse instituţii financiare internaţionale, nici atât.

Ei bine, la noi, ca la nimeni. În entuziasmul generat de apartenenţa la blocul comunitar am pornit o aşa-numită modernizare cu obiective care n-au urmărit deopotrivă şi dezvoltarea economică, investiţii care să vizeze siguranţa naţională, deşi bani, mulţi bani, s-au cheltuit irațional, spun economiștii, mai degrabă pentru satisfacerea unor interese.

Dacă tot ne-am propus să o luăm de la cap, după ce am demolat ce era deja făcut, în multe situaţii mai bine ca acum, ar fi trebuit început cu infrastructura strategică: căi de comunicare, unităţi de producţie, sisteme de irigaţii etc. şi numai după aceea, sau cel mult concomitent, cu parcuri prin toate cătunele ori abatoare prin locuri în care n-au ce abatoriza. Ca să dau doar două exemple.

Fără îndoială, priorităţile unui stat sunt multe, numai că… nu au prioritate.

Iată că, în situaţii de criză, viaţa însăşi ne trage de urechi şi ne judecă pentru ceea ce n-am făcut. Criză energetică, economică, socială. N-aş neglija-o nici pe cea morală cu care ne confruntăm la tot pasul. Încercăm disperaţi să facem acum ce n-am făcut timp de mai bine de 30 de ani pentru a ne proteja de ceea ce poate fi mai rău mâine decât azi.

Am închis minele, am distrus sistemele de irigaţii, am demolat imense structuri de producţie. Ne trezim acum în situaţia de a readuce în stare de funcţiune ruinele unei economii demolate de mult trâmbiţata democraţie. Costurile sunt imense, imposibil de susţinut de o economie în derivă. Şi asta pentru că niciun guvern ce s-a perindat pe la Palatul Victoria în ultimele trei decenii n-a avut o strategie care să vizeze dezvoltarea în adevăratul sens al cuvântului. S-au bucurat când au avut prilejul să se laude cu… creştere economică, din păcate generată de consum, nu de producţie. Consumul exclusiv, în absenţa producţiei, nu poate genera decât criză economică. Iar aceasta, spun specialiştii în economie, va dura mulţi ani de-acum, determinându-ne să ne schimbăm radical stilul de viaţă.

Să sperăm că actualele crize vor trezi minţile adormite ale celor din „capul trebii“ care ar fi trebuit demult să facă ceea ce încearcă acum, inclusiv pregătirea populaţiei pentru apărare. După ce s-a desfiinţat serviciul militar obligatoriu în speranţa că NATO va fi în măsură să ne apere, motivându-se necesitatea reducerii cheltuielilor militare naţionale, iată-ne în situaţia de a reveni la pregătirea populaţiei pentru apărare în cazul unei agresiuni majore precum cea din ţara vecină. Ce bine era, de era cap!

Ion Banu