Situația economică și socială a României la jumătatea sec. al XX-lea era foarte grea, fiind provocată de distrugerile celui de-al Doilea Război Mondial și de cumplita secetă din 1946-1947.

Cea mai mare sărăcie și suferință era în rândul țărănimii, care reprezenta trei sferturi din populația țării.

Alimentul de bază pentru țăranul român a fost dintotdeauna porumbul care-i asigura atât propria hrană, cât și cea a animalelor și păsărilor din curte. În acest sens Guvernul a căutat soluții pentru creșterea producției de porumb motiv pentru care, în anul 1956, a invitat  un mare fermier american, R. Garst, care a recomandat să se treacă la cultura porumbului hibridat.

Pentru această acțiune, Guvernul a căutat omul potrivit și a ajuns la tânărul (35 de ani) profesor universitar Nicolae Giosan. Din discuții s-a stabilit că este necesar să se înființeze un institut special pentru cultura porumbului. Pentru o temeinică documentare Nicolae Giosan s-a deplasat în SUA special pentru producerea porumbului hibrid. Între timp, Garst a trimis în România sămânță din mai mulți hibrizi de porumb pentru a demonstra superioritatea acestora, precum și setul de mașini corespunzătoare culturii porumbului.

Prin HCM 330 / 1 ianuarie 1957 se înființează Institutul de Cercetări pentru Cultura Porumbului (ICCP) în fostul IAS Fundulea, iar ca director general este numit Nicolae Giosan.

În primăvara lui 1957 sunt însămânțate loturile de porumb hibrid cu sămânță din SUA. Pentru desfășurarea activității în noul institut erau necesare cadre de specialiști de înaltă calificare și o parte din aceștia fuseseră scoși din învățământul superior și din cercetare din motive politice. Nicolae Giosan a primit împuternicire personal de la Gheorghe Gheorghiu-Dej să angajeze și din aceștia. El a adus, în primul rând, pe fostul său profesor de la Cluj, pe marele agronom specializat în ameliorarea plantelor, genetică și fitotehnie N.A. Săulescu. Acesta a preluat problema realizării hibrizilor autohtoni de porumb și producerea de sămânță. A fost adus apoi un alt mare specialist, prof. Nicolae Hulpoi, care în 1958 a început amenajarea primelor 30 ha pentru irigat, organizând primul laborator de cercetare în culturi irigate.

Eu eram student în anul V la Facultatea de Agricultură București, iar anul V era destinat în totalitate practicii, astfel că în septembrie 1957 m-am prezentat la practică la Institutul Porumbului de la Fundulea, N.A. Săulescu fiind profesor de fitotehnie la facultate. În acest fel am cunoscut problemele începutului la Institutul Fundulea direct la fața locului. Profesorul N.A. Săulescu a trecut imediat la crearea liniilor consagvinizate în spații izolate în pădurile din împrejurimi.

Un alt cercetător, Vladimir Moșneagă, avea create linii consagvinizate în mod secret, la Moarta Domnească, pentru că genetica oficială a T.D. Lysenko (URSS) nu admitea așa ceva. Din aceste linii au fost creați primii hibrizi de porumb în țara noastră. Acțiunea a continuat cu hibrizii creați sub conducerea prof. N.A. Săulescu, astfel că în scurt timp (șapte ani) cultura porumbului hibrid era generalizată în România. În scurt timp, au fost construite pavilionul central al institutului și stația modernă de condiționat sămânța, iar cu sprijinul FAO a fost realizat un modern fitotron.

Prin HCM 305/22 noiembrie 1961 ICCP Fundulea se unifică cu compartimente din ICAR și rezultă Institutul de Cercetări pentru Cereale și Plante Tehnice (ICCTP), iar la centru rămâne Institutul Central de Cercetări Agricole (ICCA) care coordonează cercetarea agricolă din țară și care în 1969 devine Academia de Științe Agricole și Silvice sub conducerea prof. Nicolae Giosan. Cu acest prilej au venit la Fundulea de la ICAR oameni de înaltă valoare științifică precum N. Ceapoiu, C.Hera, A.V. Vrânceanu ș.a.

Demn de remarcat este realizarea lui A.V. Vrânceanu care a reușit să creeze primii hibrizi de floarea-soarelui ca premieră mondială. Institutul de la Fundulea a beneficiat și de o pleiadă de directori de mare valoare: Nicolae Giosan, T. Mureșan, N. Ceapoiu, C. Hera, A.V. Vrânceanu.

În tabelul alăturat sunt prezentate personalitățile deschizătoare de drum și cei care au continuat pe parcursul a o jumătate de secol activitatea, făcând din institut „nava amiral a cercetării agricole românești“.

De menționat că N. Giosan l-a adus de la Cluj nu numai pe prof. N.A. Săulescu, ci și pe T. Mureșan, Al. Covor și I. Păcurar care au construit nucleul de bază al activității institutului.

Din promoția 1957 de la București au venit T. Sarca, C. Țapu, Z. Țapu și Al. Bărbulescu, iar din promoția 1958 I. Picu și C. Pintilie și mai târziu V. Popescu, care au activat cu rezultate deosebite pe parcursul a o jumătate de secol.

Din 1975, după desființarea Institutului de Biologie București, au venit la Fundulea specialiști și cercetători în domeniul fiziologiei plantelor și al biochimiei, aprofundând cercetările fundamentale la ICCPT Fundulea.

În anii 1980, înainte de evenimentele din 1989, Institutul de la Fundulea și Stațiunile de Cercetări Agricole din țară asigurau sămânță de înaltă calitate din soiuri și hibrizi românești, necesarul pentru întreaga agricultură, precum și cele mai moderne metode agrotehnice care să valorifice potențialul genetic al soiurilor românești.

Așa cum s-a menționat la aniversarea a 60 de ani de la înființarea institutului, acesta dispunea de 7.078 ha teren și 1.226 angajați, din care 666 în sectorul de cercetare, 167 cu studii superioare, față de 1.844 ha în prezent, cu 302 angajați, din care 66 cu pregătire superioară.

În acest an interval au fost creați 86 hibrizi de porumb, 81 soiuri de cereale păioase, 46 de hibrizi de floarea-soarelui, 40 soiuri leguminoase pentru boabe, 66 soiuri de plante furajere.

După 1989 în Institutul de la Fundulea s-au mai înființat un laborator de extensie și propagandă agricolă din inițiativa și sub conducerea prof. dr. ing. Vasile Popescu, fiind primul laborator de acest tip din cercetarea agricolă, și un sector de agricultură ecologică sub conducerea dr. ing. I. Toncea.

Semnatarul acestor rânduri își aduce aminte cu bucurie de perioada înfloritoare a Institutului, din conducerea căruia a făcut parte. Sperăm că într-un viitor mai apropiat, cu forțele proprii și ajutor de la organele statului, Institutul de la Fundulea va redeveni ceea ce a fost și chiar mai mult.

Principalele domenii din Institut și personalitățile implicate