reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Dec 2019

Pe locuri, fiți gata... start în exploatația culturii de Kiwi

Cine s-ar fi gândit că în România se pot cultiva fructe exotice? Vremea capricioasă din ultimii ani a demonstrat acest lucru. Spre exemplu, Kiwi – Actinida – a ajuns să se preteze excelent condițiilor climatice de la noi din țară. Mai mult, dezvoltarea unei asemenea exploatații nu este deloc complicată și poate aduce un profit substanțial. Dacă vă tentează să vă înființați o asemenea cultură, specialiștii de la USAMV vin în sprijinul celor interesați cu informații utile.

Scurtă introducere

Cerinţele Actinidiei faţă de factorii de mediu sunt asemănătoare cu cele ale piersicului, practic putând fi cultivată în toate zonele favorabile acestuia. Aria de răspândire pe glob este destul de largă, kiwi extinzându-se în mai puţin de 100 de ani, din estul Chinei, de unde provine, în Noua Zeelandă, care a fost prima ţară care a promovat această cultură, în Japonia, Europa, America de Nord şi Sud.

Fiind o plantă de climat umed, Actinidia necesită valori ridicate ale umidităţii relative a aerului. În zone cu deficit hidric, practic nu se poate concepe o cultură economică. În acelaşi timp, planta nu suportă excesul de umiditate în sol, care determină apariţia unor boli ale coletului şi putrezirea rapidă a rădăcinilor. Circulaţia aerului are un efect limitativ asupra culturii Actinidiei. Vântul determină ruperea lăstarilor, sfâşierea frunzelor, iar în perioada înfloritului împiedică zborul albinelor şi a celorlalte insecte polenizatoare.

kiwi 20190524 103600

„Actinidia cere soluri luto-nisipoase, cu substrat aluvionar, permeabile, profunde, bogate în substanţă organică. Disponibilitatea hidrică trebuie să fie constantă şi nu excesivă şi în niciun caz să nu coboare sub 60-70% din capacitatea de câmp. În ceea ce priveşte pH-ul, acesta trebuie să fie cuprins între 5,5 şi 7,5“ spune prof. Florin Stănică, specialist în pomicultură generală și tehnologii integrate în plantațiile pomicole.

În România, planta este cultivată din anul 1993 la Ostrov, (judeţul Constanţa) la SC Ostrovit SA şi se află în Câmpul didactic experimental al Facultăţii de Horticultură din Bucureşti.

Sortimentul este reprezentat de soiul Hayward la A. deliciosa, care reprezintă 90% din producţia mondială de kiwi cu pulpă verde. Alături de acest soi în Italia se cultivă şi soiul Summer Kiwi, care are o coacere mai timpurie.

„Pe lângă Actinida Deliciosa, kiwi pe care îl cunoaștem cu toții, se mai pot cultiva și alte specii. De exemplu, specia A. chinensis, care produce fructe cu pubescenţă fină şi pulpă galbenă, deosebit de apreciate pentru gustul şi aroma lor. Acesta are mai multe soiuri cunoscute, dintre care cel mai popular este Zespri Gold, Jintao şi, mai recent, Soreli. În ceea ce priveşte A. arguta, sau baby kiwi, care se remarcă prin fructele lipsite de pubescenţă în sortimentul mondial, se întâlnesc mai multe soiuri de culoare verde, printre care amintim: Jumbo, Issai, Green Delice, până la roşie, Francesca, Rosana, Red Delice. Baby Kiwi poate rezista și la temperaturi scăzute de până la -25gC“, spune prof. Florin Stănică, specialist în pomicultură generală și tehnologii integrate în plantațiile pomicole .

La Facultatea de Horticultură din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti există un fond de germoplasmă reprezentat din peste 60 de genotipuri aparţinând celor trei specii de actinidia, dar şi un câmp de selecţie cu hibrizi inter- şi intraspecifici.

Recoltarea

kiwi cules

Se face eşalonat, pe măsura coacerii fructelor la A. arguta, începând cu sfârşitul lunii august (la selecţiile timpurii), şi se prelungeşte în luna septembrie, încheindu-se la sfârşitul lunii octombrie pentru A. chinensis şi la începutul lunii noiembrie pentru A. deliciosa.

Culesul

Se face manual, fructele urmând să se păstreze în condiţii frigorifice cât mai departe de mere sau alte fructe care elimină etilenă. Fructele de kiwi sunt foarte sensibile la cantităţi mici de etilenă care determină înmuierea (coacerea rapidă a acestora).

Înmulţirea

Materialul săditor se obţine prin înmulţire vegetativă, folosind butaşi semilignificaţi sau lignificaţi, prin altoire şi prin culturi de meristeme. De menţionat că plantele înmulţite in vitro sunt mai rezistente la ger, mai viguroase şi mai productive. Altoirea se foloseşte mai rar în Europa şi de regulă numai pentru a obţine pomi altoiţi pe portaltoi rezistenţi la calcarul activ din sol (de exemplu D1 Vitroplant).

Alegerea terenului şi înfiinţarea plantaţiei

kiwi pom

Stabilirea distanţelor de plantare se realizează în funcţie de tipul terenului, condiţiile climatice, forma de coroană sau vigoarea plantelor. În cazul pergoletei duble distanţele sunt de 4,5-5,0 m între rânduri şi de 3,5-4,0 m între plante. Distanţa de 5 m între rânduri se poate generaliza pentru aproape toate formele de coroană şi zonele de cultură. Pentru tendon (pergolă) se folosesc distanţele de 5,0-5,5 x 5,0-5,5 m. De remarcat că, în cazul soiurilor aparţinând speciei Actinidia arguta, distanţele de plantare se reduc cu 1,0-1,5 metri.

Epoca de plantare cea mai indicată este plantarea de toamnă în zonele unde nu există riscurile unor geruri foarte puternice. Acest lucru presupune totuşi protejarea tinerelor plante prin învelirea trunchiului cu paie.

Însă, ultimii ani pentru reducerea pierderilor la plantare, s-a recurs tot mai mult la plantarea de primăvară. Momentul plantării trebuie ales ţinând cont de faptul că planta lăstăreşte devreme şi este expusă îngheţurilor târzii de primăvară. Când materialul săditor este produs la container se poate face şi plantarea la începutul verii. Vârsta optimă la plantare este de 18-24 luni.

La plantare trebuie respectat un anumit raport între plantele staminifere (mascule) şi cele pistilifere (femele). Se recomandă ca raportul dintre plantele mascule şi cele femele să fie de 1:5. În acest fel, polenizarea este mai bună, creşte numărul de seminţe din fruct, cresc dimensiunile acestuia, se îmbunătăţeşte gustul şi calitatea în ansamblu are de câştigat.

Plantarea propriu-zisă se face astfel încât coletul pomului, la plantele înmulţite prin microaltoire sau butăşire, respectiv punctul de altoire, la cele altoite, să fie situate cu 15-20 cm deasupra nivelului solului. În acest sens, în groapă se trage pământ reavăn, se realizează un muşuroi peste care se aşază, răsfirat, rădăcinile. După acoperirea rădăcinilor cu pământ se calcă cu grijă, se face o copcă în jurul plantei şi se udă abundent.

Pentru a conserva apa în sol şi pentru a proteja rădăcinile de căldurile excesive se recomandă mulcirea (acoperirea) copcii cu paie, fân, coceni tocaţi, talaş, rumeguş, compost, mraniţă, sau orice fel de material organic care se descompune uşor. După plantare se recomandă instalarea unor perdele de protecţie mai ales în zonele bântuite de vânturi. Aceste perdele se pot realiza prin plantarea pe două sau trei rânduri în şah (chin-conz) a unor specii forestiere repede crescătoare cum ar fi salcâmul, plopul sau salcia mirositoare. Îngrijirile după plantare constau în udarea periodică cu cantităţi mici de apă, dar frecvent. Atenție, Actinidia nu suportă seceta, dar nici excesul de apă. Cele mai indicate tehnici de udare sunt udarea prin picurare şi microaspersia care, în plus, asigură şi creşterea umidităţii relative a aerului, lucru foarte important pentru o plantă originară din pădure, care nu suportă seceta atmosferică.

Principalele forme de coroană

Pergoleta dublă prezintă un trunchi de aproximativ 1,8 m de pe care se ramifică pe direcţia rândului două braţe multianuale. Pe aceste braţe se formează ramurile anuale vegetative şi de rod. Susţinerea elementelor de producţie se face pe un spalier în formă de „T“ sau de cruce.

Tendonul (pergola) constă dintr-un trunchi înalt de 1,8-2,0 m de pe care se ramifică două braţe orizontale opuse, conduse pe direcţia rândului. Ramurile de rod lungi sunt dirijate în poziţie orizontală pe o reţea de sârmă în careuri cu latura de 50 cm şi se formează astfel un „plafon“ vegetal compact. Coroana este pretabilă zonelor mai calde din arealul sudic de cultură a actinidiei şi deci nu este recomandată în România.

Fusul este una dintre formele de coroană mai noi care se înscriu pe linia tendinţei de mărire a densităţii de plantare a Actinidiei. Densitatea obţinută este de 1.000-1.300 plante/ha (5,0 x 1,5-2,0 m). Coroana constă dintr-un ax înalt de până la 4 m garnisit, începând de la înălţimea de 70-80 cm, cu ramuri de rod dispuse în spirală.

Lucrări de îngrijire

kiwis 196807 1920

Întreţinerea solului se face la început ca ogor negru. Însă, de regulă, după doi ani de la plantare, terenul se înierbează. Iarba cosită mecanizat în mod repetat se lasă pe sol ca mulci. Înierbarea se poate realiza pe toată suprafaţa sau doar pe interval, iar ca durată poate fi per­manentă sau provizorie.

Fertilizarea se poate realiza anual, cu 100-200 kg s.a. N/ha, şi la doi ani, cu câte 150-250 kg s.a. fosfor şi potasiu. Fosforul şi potasiul se aplică înaintea ploilor de toamnă.

Irigarea este una dintre verigile de bază ale tehnologiei Actinidiei. Consumul hidric în perioada de vegetaţie variază între 700 şi 1.300 mm/ha, consumul zilnic fiind de 5-8 mm/ha. Irigarea se aplică pe o perioadă de 5-6 luni (mai-octombrie), avându-se grijă ca umiditatea să nu scadă sub 70% din capacitatea de câmp. Ca metode, este mai indicată irigarea localizată, prin picurare, care oferă posibilitatea folosirii unor cantităţi mici de apă la intervale reduse. În condiţiile din sudul ţării noastre, rezultate mai bune s-au obţinut cu irigarea prin microaspersie, folosind rampe de udare amplasate la înălţime sub coroană. Se realizează astfel o atmosferă umedă la nivelul aparatului foliar.

Protecţia culturii nu reprezintă o problemă deosebită datorită faptului că Actinidia nu are boli şi dăunători periculoşi. Se pot efectua două tratamente împotriva putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) imediat după legarea fructelor şi cu puţin timp înainte de recoltarea acestora pentru a asigura o protecţie corespunzătoare pe perioada păstrării.

Păstrarea și valorificarea fructelor

Recoltarea fructelor se realizează la aproximativ 160-180 de zile de la înflorit, când au atins volumul şi greutatea maximă. Calendaristic, perioada de recoltare este cuprinsă între 15 octombrie şi 15 noiembrie. Cu cât fructele se recoltează mai târziu cu atât durata de păstrare este mai lungă şi calităţile organoleptice sunt desăvârşite.

Păstrarea se face în atmosferă controlată, un rol deosebit avându-l menţinerea concentraţiei etilenei la valori de 0,5-0,6 ppm, a oxigenului la 1,0 % şi a bioxidului de carbon la 5,0 %. Temperatura optimală este cuprinsă între +2 şi -1°C, iar umiditatea relativă, între 92,0-94,0 %. În aceste condiţii fructele de A. deliciosa şi A. chinensis, se păstrează 5-6 luni, fără pierderi însemnate. Fructele de A. arguta se pot păstra doar 3-4 luni în condiţiile descrise mai sus.

Valorificarea se realizează la preţuri ridicate datorită faptului că fructele sunt mult solicitate şi, cu toate că sunt obţinute în climatul temperat, sunt considerate, în continuare, fructe „exotice“. Fructele se pot consuma proaspete, fiind o sursă inestimabilă de vitamina C, fibre, săruri minerale şi alte principii active. De asemenea, se pot deshidrata, confia sau prelucra sub formă de dulceaţă, gem, suc, cidru, compot, lichior etc.

În ţară nu există deocamdată pepiniere specializate care să producă plante de kiwi. Furnizorul recomandat pentru toate cele trei specii de kiwi este societatea Vitroplant Italia, din localitatea Cesena, Italia. Cercetarea la kiwi se desfăşoară la USAMV Bucureşti, Facultatea de Horticultură, ameliorare genetică, tehnologie, înmulţire.

  • Producţia mondială de kiwi a atins în anul 2009 cca 1.840.000 t, dintre care 1.260.000 tone s-au obţinut în emisfera nordică. Cele mai importante ţări producătoare de kiwi sunt Italia (460.000 t) şi China (450.000 t), urmate îndeaproape de Noua Zeelandă (380.000 t). Alte ţări producătoare sunt Chile (160.000 t), Iran (130.000 t), Franţa (70.000 t), Grecia (60.000 t) şi altele.

Ruxandra HĂBEANU

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Media