cemrom iulie 2018
update 19 Nov 2018

Semănatul cerealelor, la al doilea moment apoteotic

La începutul secolului al XVIII-lea Anglia se afla în zorile revoluţiei tehnice care a cuprins activităţile vitale, iar agricultura trebuia să satisfacă nevoile uriaşe de cereale. Semănatul se făcea manual, cu producţii foarte mici. Se inventează astfel prima semănătoare care aduce practic dublarea producţiei la nivelul timpului.

Răspândirea semănătorilor cuprinde astfel întreaga lume, cu efectul magnific de care puţine inovări s-au bucurat – potolirea foamei în ţările continentului; tocmai de aceea merită să fie numit „moment apoteotic“.

De la apariţia primei semănători şi folosirea acesteia la semănatul cerealelor acoperirea seminţelor s-a făcut prin nivelare timp de 300 de ani.

Al doilea moment APOTEOTIC îl trăim astăzi, la început de secol XXI, când a devenit clară necesitatea folosirii tasării pe rând, un progres tehnologic EPOCAL, care în scurt timp s-a cuplat cu o invenţie recentă: semănatul simultan cu pregătire şi care a îmbunătăţit substanţial răsărirea, cu efecte pozitive clare. Dar... neştiinţa şi lăcomia vitezei şterg prin nivelare un spor de recoltă binecuvântat.

Îmblânzirea impactului atmosferic de la negativ la pozitiv este „misiunea“ momentului APOTEOTIC II:

  • caracterizată prin reducerea drastică a eroziunii eoliene şi parţial de apă, realizează fertilizarea pe rând, prin spălarea versanţilor, a nutrienţilor naturali şi chimici;
  • realizează, în anumite momente, cca 10 grade diferenţa de temperatură faţă de neted; în ferestrele iernii, confort termic pentru plante.
  • bilanţ mărit al apei din precipitaţii, iar atenuarea curenţilor de aer face posibilă protejarea plantelor la îngheţ.

În 1993, pe 9 octombrie, la IAS CASTELU am încercat semănatul orzului pe 2,5 ha, cu tasare pe rând. A urmat o răsărire normală, iar la 19 noiembrie apare un ger timpuriu care compromite peste 1.000 ha de orz, iar cele 2,5 ha rămân neatinse de ger (după 6 săptămâni de la semănat). Marea surpriză este confirmarea acestui fapt după 10 ani, pe 27 februarie 2003 (la 4 luni de la semănat), când au fost condiţii noi, optime: 17,5 cm între rânduri, versanţi rezistenţi la colmatare.

A fost necesară o discuţie colegială privind noutatea interesantă ce va deveni generalizată în timp. Este bine să cunoaştem din timp urmele de tasare şi cea mai favorabilă urmă. Avem nevoie de ajutorul cercetării în acest sens.

Am soliciat ajutorul ASAS care a răspuns promt. Astfel s-au aliniat forţele după nevoile din cercetare:

  • 4 cercetători din 2 institute;
  • 5 cercetători din 3 staţiuni de cercetări;
  • 5 specialişti din producţie.

Au participat trei IAS-uri şi 4 directori cu ţinută profesională de excepţie.

O altă mare încurajare a venit de la un academician din Moscova. Ne-a jurizat o invenţie din temă la Salonul Internațional Iaşi octombrie ’95 şi ne-a acordat medalia de aur, iar în noiembrie ’95, la Bruxelles, 2 medalii de argint, la Salonul Jubiliar ’96 de la Budapesta, o „Medalie Jubiliară“, totalizând cinci invenţii în tema cercetată şi cinci medalii obţinute.

Ultima merită să fie numită: „Evaporimetru Combinat şi Direcţionat“ în 2002, la Geneva, primeşte medalie de argint, invenţia fiind verificată experimental pe Platforma METEO Fundulea de ing. R. Gărgăiţa.

Cercetarea a durat 7 ani, între anii 1995-2002, iar verificarea în producţie zece ani, 1996-2006, la ferma dr. ing. Dumitru Manole în Amzacea (câmp vizitat de preşedintele ASAS acad. C. Hera cu o delegaţie din Bulgaria).

Producţiile experienţelor comparative sunt publicate în broşura „Să ocrotim pământul care ne hrăneşte“ din 2013, avizată de preşedintele ASAS și Ministerul Agriculturii. A fost distribuită prin poştă de ing. Eugen Florea în 21 de judeţe la sediile a 500 ferme cu peste 1.000 ha, iar 50 de broşuri au fost difuzate la minister de doamna director general dr. Elena Tatomir.

Am încercat să trezesc interesul cu câteva articole din datele cercetărilor pe fondul cunoştinţelor mele profesionale de-o viaţă (90 de ani). Am întâlnit: sol epuizat după 5.000 de ani de folosire (în China în ’72) şi caroiajul minunat al perdelelor de protecţie văzute din avion (Cuban zona Krasnodar ’76), iar la sol am observat vălul de praf erozional gros de cca 6-8 cm şi lat de cca 80 cm în perdele la 1,6 m şi unde se identificau clar particule de humus.

Acest fap mă îngrozeşte astăzi conştientizând ce ravagii fac agregatele agresive şi nivelările inutile, totul petrecându-se în mare viteză, din necunoaştere şi lăcomie.

Echipa mixtă de cercetare, în peste 7 ani, a adunat suportul documentar tehnologic pe care l-am folosit şi la redactarea articolelor comunicate de redacţia revistei Lumea Satului, căreia îi mulţumesc din suflet pentru ajutorul dat la cunoaşterea unui adevăr necunoscut.

Ing. Eugen FLOREA, coordonatorul cercetării