abonament lumea satului

update 21 Nov 2017

Tasarea pe rând, un progres tehnologic epocal

  • Publicat în Agrotehnica

Semănatul păioaselor a început în Anglia anului 1701, cu prima semănătoare, iar pentru a acoperi seminţele s-a nivelat solul.

Ce se întâmplă când bate vântul puternic pe terenul neted? Acesta spulberă particule de sol. Dar când sunt plăntuţe? Le „descalţă“. Şi când e frig? Le îngheaţă. Şi când plouă? Apa se scurge unde poate, nestigherită.

Către sfârşitul secolului al XX-lea, dezvoltarea tehnică a condus la o afânare excesivă a solului în ceea ce priveşte pregătirea pentru semănat. Acest fapt a determinat folosirea tăvălugului în toamnele secetoase pentru a grăbi răsărirea, dar se reface capilaritatea, iar pierderile de apă prin evaporare au impus tasarea pe rând.

Producţia de grâu semănat la 17,5 cm în anii 1994-2002 (2013)

semanatul paioaselor tabel

Cu timpul s-a ajuns la alcătuirea de astăzi a agregatelor complexe cu pregătirea simultană a terenului pentru semănatul cu tasare pe rând şi nivelat. Este o perfecţionare valoroasă, dar cu un mare neajuns: s-a păstrat nivelarea.

Trebuie semnalat un „amănunt“: din cauza vitezei mari la semănat, brăzdarele semănătorii la cea mai mică denivelare se ridică din sol şi lăsă seminţe la suprafaţă. Astfel devine necesară nivelarea după tasarea pe rând.

Normalizarea situaţiei este simplă. Se reduce viteza la semănat de la 60 ha la cca 40 ha şi dispare motivaţia nivelării; apar urmele tasării pe rând.

Din punctul de vedere agrofitotehnic tasarea pe rând este un progres tehnologic epocal care a detronat nivelarea care a dăinuit 300 de ani. Suprafaţa rigolată, ca urmare a urmelor tasării pe rând, schimbă impactul atmosferic din negativ în pozitiv. Efectele principale: se îmbunătăţesc radical condiţiile de vegetaţie prin bilanţul mărit al apei din precipitaţii, o nouă arhitectură de înrădăcinare, confort termic pentru plante, reducerea eroziunii de apă şi de vânt, protejarea solului şi plantelor la îngheţ toate acestea se oglindesc în sporul de recoltă. Acesta a fost determinat experimental şi verificat în producţie mulţi ani, datele fiind prezetate în tabelul alăturat. (Totul în condiţiile şi nivelul tehnic al anilor ’90). Dar sporul la nivelul zilei este evident cu mult mai mare depăşind cu mult costul „economiilor“ obţinute prin viteza de lucru mărită şi a efectelor colaterale ale acesteia. La 100 ha semănate sporul poate fi de cca 60 de tone.

O precizare importantă: folosirea urmelor distanţate la 17,5 cm nu reduce producţia. Aceasta este motivată de condiţiile optime de acumulare şi conservare a apei din precipitaţii rezistentă la colmatare pentru confortul termic, protejarea la îngheţ confirmată în 27 februarie 2003.

Conducătorii experimentărilor:

  • Comana: ing. Johanis Binder;
  • Stațiunea Valul lui Traian: dr. ing. Marioara Nicolaescu;
  • Castelu: ing. Eugen Florea;
  • Stațiunea Lovrin: dr. ing. Sabina Pop;
  • Amzacea: dr. ing. Dumitru Manole.

Ing. Eugen FLOREA