Bărbații și femeile din familia Domide au avut vocația libertății. Protopopul Gherasim Domide, din Rodna, Bistrița-Năsăud, s-a aflat printre participanții activi la redactarea și susținerea Memorandumului Transilvaniei din 28 mai 1892 cerând, mai apoi, la răsunătorul proces al semnatarilor de la Cluj, autonomia Ardealului. A fost condamnat la 2 ani și șase luni de temniță. Mulți ani mai târziu, stră-stră-nepotul său, stabilit la Chițorani-Prahova, avocatul Domide, căruia cooperativizarea i-a luat una dintre rarele colecții ampelografice din România, este închis pentru că a ascuns în casa sa dintre vii o rudă din Bistrița, prigonită de comuniști. În 1989, inginerul Ștefan Domide a fost la Baricada de la Intercontinental, iar în anii următori a pornit, cot la cot cu soția sa, Gabi Domide, „aventura“ de a fi liberi proprietari și muncitori, „țărani muncitori“, cum le place să-și spună, pe cele 10 ha ale familiei.

Și au pornit totul cu mâinile goale...

Revoluția i-a prins pe soții Domide la IAS-ul 30 Decembrie, lângă București. Ștefan era inginer la ferma de oi cu rase de elită, iar soția, Gabi Domide, se ocupa de partea administrativă și de contabilitate. În toamna anului 1990 și-au înaintat amândoi demisiile. Motivul: „era jaful de pe lume. Dispăreau pur și simplu oile și cineva trebuia să dea socoteală. Din 11.000 de capete, mă trezisem că mai aveam 7.000. Era prăpăd: dispăreau ciobanii cu câte 50 de oi, polițiștii de atunci n-aveau timp sau chef să se ocupe de așa ceva, deci mi-am zis că nu vreau să trag eu ponoasele“. Unde să plece și ce să facă? Acasă, la Chițorani, în Prahova: „Ne-am gândit să ne facem ferma noastră cu pământul pe care-l aveam de recuperat de la stat și care fusese proprietatea tatălui meu.“ Familia, în care apăruse primul copil, Casandra, astăzi deja tânără scriitoare, a părăsit Bucureștiul și s-a mutat „la casa părintească dintre vii“, în podgoria Dealu Mare. O iarnă întreagă au rezistat cu banii puși deoparte, dar în primăvara lui 1991 era nevoie de o hotărâre majoră, fiind la mijloc deja chestiunea de existență. Iar partea complicată era că tot terenul confiscat în anii ’50-’60 aparținea de IAS Valea Călugărească și nu apăruseră legile prin care se putea retroceda în natură vreun bun al întreprinderilor agricole de stat. Bine, că ulterior fostele

IAS-uri sau domeniile acestora au intrat pe mâna celor care n-au avut pământ neam de neamul lor, e altă poveste... Important este că, la vremea aceea, soții Domide nu puteau să dobândească legal ceea ce de fapt le aparținea.

Peste un deceniu de procese pentru pământul părinților

Și-atunci a urmat decizia majoră: „Nu mai aveam ce pierde, eram dispus inclusiv să merg la pușcărie, dacă asta trebuia să fac pentru a ne dobândi propriul nostru pământ. Era culmea să mor de foame cu dreptatea în mână! Fiindcă, ei da, nu mi-e jenă s-o recunosc, o duceam greu de tot.“ În primăvara anului 1991 au luat prima suprafață: „Deosebirea dintre noi și comuniști era că ei ne-au confiscat via toamna și au cules ceva gata făcut, noi am redobândit o parcelă primăvara, parcelă pe care trebuia s-o lucrăm, pentru a culege ceva.“ Soții Domide nu aveau nici bani, nici utilaje, absolut nimic, decât curajul de a munci cu mâinile goale de dimineață până seara. Și curajul nebun de a te pune cu statul. Pentru că, din acel an și până deunăzi vreme, au urmat procese peste procese, penale și civile: „Aveam și câte 15 dosare deodată. A fost o perioadă infernală, nici nu vrem să ne mai amintim prin câte am trecut.“ Dar până la capăt, bucată cu bucată, familia a redobândit întreaga proprietate.

O fermă crescută cu... mâinile goale

Aproape doi ani au muncit din greu, cu sapa și cu pompa de stropit în cârcă. La propriu. Și nu se agonisea mare lucru, decât ce vindeau toamna, din struguri. Până la urmă, Gabi Domide s-a hotărât să cultive flori, căpșuni și legume pe care, apoi, le-a vândut în piață, la Ploiești: „Prima dată ne-a fost rușine; cum să ne vadă pe noi lumea simpli tarabagii? Dar până la urmă, bine, era munca noastră, iar de orice fel de muncă nu trebuie nimănui să-i fie jenă.“ De atunci și până astăzi, tot ceea se înseamnă venit este obținut din vânzarea produsului kilogram cu kilogram, în piață. De ce nu vor intermediari? Simplu: „Am ieși în pierdere, clar! Și nici nu ne plac samsarii. Vrem ca produsul nostru să ajungă la oameni așa cum îl obținem, de calitate. Numai cei care nu cunosc valoarea muncii își permit să vândă orice. Noi avem mare respect pentru clienții noștri, nu ne permitem să le livrăm altceva decât calitate.“ Soților Domide le place să se descurce singuri, fără împrumuturi la bănci, fără proiecte europene: „Dacă am sta toată ziua pe la uși, cu proiecte, cine mai muncește în fermă? Noi n-avem timp de pierdut.“ Sigurul ajutor de la stat îl reprezintă subvenția pe suprafață, dar suma se întoarce tot la stat, sub formă de impozite. De fapt, cu banca au avut o experiență neplăcută: „Era un program de cumpărare a tractoarelor. Dar, până când s-a aprobat împrumutul, prețul tractorului a «zburat» cu 300%! Așa că din suma respectivă am reușit să luăm o pompă de stropit și un atomizor. Iar când ni s-a solicitat să asigurăm bunurile, dar și cele cu care am garantat împrumutul, ceea ce presupunea cam 70% din valoarea creditului, am luat bani de la prieteni, rude și, a doua zi de dimineață, am înapoiat creditul integral, iar de atunci nu vrem să mai știm de bănci. Nu ne crede nimeni, dar în afară de contul în care ne virează APIA banii, noi nu avem un leu depozitat niciunde. Banul îl rulăm în continuu. Iar cheltuielile sunt mari, cam 80% din ce vindem intră în fermă.“ Primul tractoraș a fost unul chinezesc (prima comandă din țară a ajuns la familia Domide), al doilea a fost cumpărat de la un târg, din Ploiești, pe urmă, an de an, au urmat un plug, alt plug, un disc, utilaj de desciorchinat și zdrobit struguri, vase din fibră din sticlă pentru vinificație etc. Totul cu bani din vânzări sau împrumuturi la familie și prieteni.

Reguli de aur: calitate, nu cantitate; muncă și iar muncă, nu stat pe margine

Astăzi, pe cele 10 ha în proprietate familia Domide cultivă 7 ha cu viță-de-vie (struguri de vin și de masă) și 3 de pomi fructiferi, câte puțin din fiecare specie și soi (măr, prun, păr, gutui, piersic, nectarină, cais, cireș, vișin), plus tot felul de arbuști (inclusiv goji) și specii exotice. Au inclusiv o pădurice de paulownia și una din stejar. Întreaga suprafață este muncită de Ștefan și Gabi Domide (plus de cei doi copii, când au timp), exceptând câteva lucrări manuale (tăieri la vița-de-vie și prașile manuale, pe rând) pe care le realizează cu zilieri, când mai găsesc zilieri: „Fac toată mecanizarea și chimizarea (apropo, numai substanțele pesticide pentru vie înseamnă, anual, în jur de 40.000 lei, asta apropo de cheltuielile enorme de producție), pe rând merg cu pompa de stropit în spate și erbicidez, fiindcă mai greu găsim forță de muncă, pentru prașilă manuală, în livadă fac singur tăierile, completăm golurile, defrișăm și înființăm alte plantații, deci absolut tot trece prin mâinile noastre. Nu suntem dintre cei care stau cu mâinile în buzunar să-i dirijeze pe alții. Suntem, cum ar veni, țărani muncitori.“ La ceea ce se poate, vorbind despre fructe, fermierii Domide merg pe producții naturale. Cum naturală este și rețeta de vinificație (pentru consum propriu și familia extinsă ori prieteni): fermentare afară, cu vin obținut doar din ravac (nu se folosește presa, iar tescovina este utilizată pentru distilate sau este pur și simplu aruncată), tras de trei ori de pe drojdie, fără niciun fel de adaos chimic pentru limpezire. Cândva, dacă vor dobândi autorizație de fabricație, doresc să scoată pe piață acest vin natural, plus must pasteurizat. Și încă ceva, nu cantitatea, ci calitatea contează: „Când merg prin vie sau livadă și observ o abundență de recoltă, am frisoane, fiindcă știu că, atunci când am cantitate mare, nu mai am calitate, iar noi punem preț doar pe calitate. Așa ne-am obișnuit.“ Perioade de relaxare? Vin și ele... prin muncă. Sau prin drumeții la munte, la mare, în străinătate sau în țară: „Cel mai mult ne place la munte; ne punem rucsacul în spate și cutreierăm munții. E felul nostru de a ne odihni tot prin efort fizic“.

Gabriela Domide: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am o familie frumoasă și o casă. Noi nu alergăm pentru câștig, dorim doar să putem duce ferma mai departe. Și am mai fi dorit respect – în orice țară sănătoasă oamenii care muncesc sunt foarte respectați –, dar am abandonat speranța să se întâmple și la noi așa ceva“ (n.n. – asta în legătură cu felul în care sunt tratați în piața agroalimentară din Ploiești, unde producătorii sunt dați mai la o parte).

Ștefan Domide: „Dacă trece un an fără să plantez

300 de pomi sunt bolnav. Îmi place enorm ceea ce fac, aș proceda la fel dacă aș întoarce timpul înapoi; dacă nu ai dragoste pentru muncă, pentru ce iese din mâinile tale, nu se leagă efectiv nimic în viață.“

Maria BOGDAN