abonament lumea satului

update 22 Aug 2017

Perdelele de protecție și „centurile“ de coceni trebuie să revină în actualitate

  • Publicat în Agrotehnica

Dacă prima jumătate a lunii ianuarie s-a caracterizat prin ninsori și viscole ce au schimbat în totalitate peisajul din Câmpia Bărăganului, fenomenele meteorologice din partea a doua au adus gerul, de parcă nu am fi fost pe malurile Borcei, Ialomiței, al lacurilor de la Strachina și Jilavele, ci la Întorsura Buzăului, la Reghin sau la Toplița. Deși zăpada nu a fost cantitativ prea mare, din cauza vântului care a spulberat-o, a făcut din Câmpia Română, Bărăgan și Dobrogea un tărâm înghețat.

Câmpul, pe mari întinderi, a fost „chelit“ de rafalele care au bătut zi și noapte cu viteze rar întâlnite, „plimbând“ zăpada către marginile satelor și transformând locuințele din aceste părți în uriașe căciuli albe, în care viața era marcată de fumul ce ieșea pe hornuri. Au fost zile și nopți când Autostrada A2, dar și drumurile naționale ce leagă câmpia de Moldova, Ardeal și orașele de pe malul Dunării și de la Marea Neagră au fost adevărate comunități ale lacrimilor și durerilor pe care le-au îndurat cei care au fost blocați în mijloacele de transport, fie că au fost terasiere sau feroviare. Pe Autostrada București-Constanța s-au înregistrat sute de autoturisme, autobuze și TIR-uri ce au rămas și 48 de ore imobilizate. În bătaia vântului ce urla ca o haită uriașă de lupi, mijloacele mecanice venite pentru deszăpezire lucrau efectiv în van. În câteva minute partea carosabilă curățată era imediat „inundată“ de zăpada viscolită. Vorba unuia dintre mecanicii de pe o freză ce acționa între Slobozia și Andrășești, care ne spunea: „Efectiv consumăm motorina în zadar atât timp cât pârjolul ăsta de viscol nu se potolește. Parcă am căra apă cu ciurul.“

Ca unul care trăiesc de mai bine de cinci decenii în Bărăgan, pot să afirm, în cunoștință de cauză, că au fost și înainte de ’90 ierni mult mai cumplite și, cu toate acestea, nu se înregistrau atâtea și atâtea disfuncționalități în activitatea de zi cu zi a așezărilor din Câmpia Bărăganului. După Revoluție sau după ce-a fost în decembrie '89, când am început să ne certăm frate cu frate, vecinii între ei, prietenii de ieri au devenit dușmanii de astăzi, evenimente ce anunțau parcă războiul româno-român pe care îl trăim de mai bine de un sfert de veac, au dispărut perdelele forestiere de protecție, toate căzând, una după alta, sub topoare și securi, sub drujbele și joagărele acționate de lozinca „să le dăm jos, că nu-s ale noastre“. Așa au ars lizierele din zonele de la ieșirea din Slobozia, pe drumurile ce duceau către Călărași, Constanța, Brăila, Buzău și București. În următoarele ierni, în care a fost un strop de ninsoare și puțin viscol, ialomițenii și cei care au fost în trecere prin aceste locuri în acele perioade s-au trezit blocați în sulurile de omăt ce au luat locul „perdelelor“ de la Oierie, ieșirea din Amara, la răspântia drumurilor către Traian, Smirna și Miloșești, unde șoselele au fost blocate de adevărați munți de zăpadă, în timp ce câmpul era negru „de supărare“. Dar să revenim la acest ianuarie, când sute și mii de mijloace de transport au rămas imobilizate, când zeci de trenuri au fost anulate sau au rămas blocate în nămeții așezați de-a curmezișul liniilor de cale ferată, producând suferințe și mari necazuri călătorilor greu puși la încercare. Totuși, la ieșire din Slobozia Nouă, pe șoseaua ce leagă reședința județului Ialomița de Brăila, am întâlnit și o minune. Într-adevăr o minune, căci gospodăriile de la marginea cartierului Slobozia Nouă, înfășate în nămeți, au rămas asemeni unor pui rebegiți, pe care i-a surprins gerurile cele mari, luându-le viața. De aici, în drum spre Iazu, pe o distanță de 12-14 km, pe partea stângă, câmpul, semănăturile înființate în toamnă se aflau sub plapuma de omăt, care nu a mai fost plimbat de la un orizont la altul al Bărăganului. Cum s-a produs această minune? Ne-o spune lizierele de salcâmi, care au fost plantate de inginerul I. Drăgulin, fermier al cărui nume are o vie rezonanță în agricultura acestei zone. El a făcut perdele de protecție din trei în trei kilometri, exact perpendiculare pe drumul național, în așa fel încât zăpada să nu fie spulberată și să blocheze șoseaua. Aici a intervenit și experiența sa de zeci de ani de muncă în câmpie, de om care cunoaște cum bat vânturile și cum trebuie protejate semănăturile. Dacă satul Iazu părea amorțit, într-o nemișcare pricinuită de ger, la ieșire către Brăila am putut să ne convingem de o altă „inițiativă“ menită să pună stavilă înzăpezirii șoselei. Fermierii care au terenurile agricole vecine cu drumul național au însămânțat în ultimii ani la 15-20 de metri de marginea șoselei o „centură“ de 25-30 de rânduri de porumb, pe care, după ce au recoltat știuleții, au lăsat cocenii netăiați. Cât a fost viscolul de puternic, șoseaua de la Iazu și până aproape de Bărăgan a putut fi circulată, dar ce folos că acolo unde ciocanii, cum li se spune cocenilor în această zonă, fiind tăiați în toamnă și suprafața arată, sulurile de zăpadă de pe drum au făcut adevărate bariere în calea autovehiculelor?!

Experiența lizierelor, dar și a centurilor de coceni lăsați netăiați trebuie validată și preluată de ceilalți fermieri care au suprafețe de teren în aceste zone.

Mihai VIŞOIU

Revista Lumea Satului nr. 4, 16-28 februarie 2017 – pag. 24-26