abonament lumea satului

update 27 Feb 2017

Fără plantațiile-mamă, sectorul pomicol va fi pus pe butuci

  • Publicat în Agrotehnica

Interviu cu Mihail Coman, directorul general al Institutului de Cercetare Pomicolă Mărăcineni

– Dle director, este adevărat că noua legislație europeană care privește pomicultura ne cam impune să o luăm de la zero în acest sector?

– Directivele europene au ca scop îmbunătățirea calității materialului săditor. Circulația liberă a acestuia dă și posibilitatea extinderii unor infecții, de aceea Comisia Europeană e îngrijorată și periodic apar astfel de îmbunătățiri. Din acest an, România va avea o perioadă de grație de 5 ani în care trebuie „să-și facă temele“. Până în 2021, plantațiile-mamă pentru toate speciile – vorbim de 25 specii și de 3 categorii de plantații-mamă, în sensul piramidal – trebuie să fie perfect sănătoase, iar aceste directive care „bat la ușă“ au o anexă cu definirea multor virusuri, bacterii și ciuperci care atacă pomii fructiferi și în România. Deci, plantațiile-mamă trebuie să fie perfecte. Odată să aibă această autenticitate și apoi să fie sanitar perfecte. Lista de atenție fitosanitară la fiecare ciclu este din ce în ce mai lungă. Guvernul trebuie să aibă o strategie, undeva, cineva trebuie să facă aceste plante. România are 5 centre care au lucrat cu plantații-mamă. Sub aceste nuclee de plante-mamă trăiesc pepinierele private sau publice care au nevoie de componente pentru obținerea materialului de plantare, fructifer, sănătos. Altfel, dacă nu facem aceste centre, în această perioadă de 5 ani eliminăm vrând-nevrând și pepinierele. Sau vom rămâne tributari acelui material liber de boli, așa-numit CAC, care nu este eligibil în proiectele pomiculturii industriale, nu vorbesc de grădinărit.

– Și aici cred că trebuie să existe acordul ministerului...

– Avem un sprijin, pentru că prin Planul Național de Dezvoltare Rurală s-a derulat această Submăsură 4.1. a. Investiții în exploatații pomicole, iar ministerul a organizat un grup de lucru puternic – Pomicultura, dar care are nevoie de mai multe întâlniri. Și acesta poate fi principalul motor care să ducă la nivel înalt aceste cerințe.

– Asigurarea materialului săditor este o problemă; în cazul reconversiei din viticultură s-a asigurat din producție proprie doar 5%, iar în cazul pomiculturii se vorbește de 10%. Ce înseamnă acest procent față de 90%?

– Dacă ne gândim la viticultură trebuie să spun că vorbim de 25 de specii, față de una, și cred că este mai mare procentul, ținând cont de arbuștii și căpșunii care se produc în România; la majoritatea speciilor, cred că procentul este de 20%. Odată cu preluarea de către pepinierele românești a celor două specii de nucifere care domină, precum alunul, cu peste 200.000 de pomi, și nucul cu peste 50.000 de pomi, începând de la anul procentul de pomi produși în România va ajunge la jumătate. Un lucru foarte bun. Procentul va fi mai mic la cireș, piersic, măr care se cumpără din Olanda sau din Italia sau la câteva specii de arbuști aduși din Polonia, dar nu este rău. Important este să nu greșim sortimentul și să aducem dintr-o zonă mediteraneană sau cu o climă ușoară anumite soiuri netestate. Aici este marea noastră grijă.

– Apropo de testare, se mai testează înainte de a fi introduse în cultură anumite specii?

Coman Maracineni

– Acesta este rolul cercetării. Înainte de a introduce la ISTIS un soi, acesta se testează după niște caracteristici UPOV, recunoscute în toate țările, și se face o descriere, dar adaptarea la condițiile țării o facem noi, institutul. În urma unui raport final se stabilește unde sunt cele mai bune performanțe și apoi se recomandă un soi.

– Sistemul privat face această testare? Fermele care vor să înființeze plantații și cumpără din alte țări fac această testare?

– Nu.

– Și atunci, la ce riscuri ne așteptăm pentru viitor în asemenea situații?

– Am observat o deosebire în funcție de canalul de finanțare. Incorect, aș zice eu. Deci, dacă ai banii tăi proprii, poți să faci ce vrei. Fiecare a adus de unde a vrut. Acum, odată cu lansarea acestei Submăsuri 4.1.a., s-a pus această problemă, căci vor fi bani europeni, iar dacă va fi un eșec va trebui să dăm înapoi acești bani și bănuiesc că se urmăresc astfel de plantații. Din punctul meu de vedere nu ar fi trebuit să știu sursa de bani, că-i europeană, că este autohtonă, era un principiu, și anume cercetarea să recomande din punct de vedere genetic. Vedeți, vorbim de viață și nu ne jucăm. Dacă vorbim de lucruri moarte, cum ar fi logistica derivată – sistemele de picurare, tractoarele, spalierii de beton, sârmă, foraje, pompe – acestea pot fi de oriunde. Dar, când vorbim de viață, cred că trebuie să fim atenți și cât timp va funcționa această lege prin care rețeaua de cercetare are responsabilitatea avizării eu cred că putem ține în frâu. Sigur că avem și noi multe scăpări.

– Nu mai există controlul materialului săditor la graniță, a materialului semincer?

– Nimic, se merge pe încredere.

– Ce facem dacă ne trezim peste 4-5 ani că nu vegetează corespunzător, că au intrat nu știu ce boli, dăunători, că nu se adaptează condițiilor noastre?

– România cred că va beneficia de întreaga finanțare, după cum au decurs lucrurile în 2016, proiectele avizate n-au decât să-și urmeze cursul (au plătit oamenii bani de avizare, de proiectare, de foraje – proiectele tehnice, de irigații și de îngrădire, nu au cum să mai fie eliminate). Deci ne așteptăm la 10.000 ha, poate chiar mai mult. Trebuie să fim foarte atenți la partea genetică, la sursa de material săditor. E important ca cei care vor prelua materialul săditor să știe că el vine cu etichetă care este universală pentru toată Europa. Această etichetă dovedește că s-au urmărit (îndeplinit) toate criteriile.

– În ceea ce privește finanțarea unei investiții în pomicultură, trebuie spus că potențialul beneficiar al unei asemenea măsuri ar trebui să aibă suma integrală pentru înființarea plantației. El trebuie să asigure finanțare până la încheierea unei etape a investiției respective, după care primește finanțarea de la UE, în afară de aportul propriu. Așa este?

– Nu știu sigur. S-ar putea să aveți dreptate. Știu doar că inițial acest program de refacere a pomiculturii din țara noastră s-a dorit un fel de reconversie, ca la viticultură, lucru care era ieșit din cadrul PNDR-ului. Acum se complică puțin. S-ar putea ca, fiind în cadrul PNDR-ului, să fie niște reguli care privesc toate măsurile și submăsurile. Așa s-a negociat, așa a fost făcut programul până în 2020.

– Am vrut să punctez acest lucru pentru ca oamenii să știe din capul locului că trebuie să aibă asigurată suma, fie din surse proprii, fie din împrumut bancar.

– Într-adevăr, dacă privim global, 500.000 euro sunt bani mulți și asta înseamnă că anumite companii românești au aceste sume, din moment ce îi investesc pentru ca apoi să-i recupereze. Să nu vorbim și de cofinanțarea lor. O altă idee – pentru mine, care văd mai ales tehnic – este că ei pot avea finanțare europeană între 50 și 90%. Sigur că e omenește să vrei să ai cât mai mult din fonduri europene și să plătești cât mai puțin din partea ta. Și atunci unul dintre criterii este cultura bio, care este la modă pe buzele tuturor țărilor europene, în special Germania, și observ acum că multe dintre proiecte sunt cu tehnologie bio. Sigur că, din 25 de specii, câteva sunt înclinate spre bio, nu prea au boli și dăunători, mai ales grupurile de arbuști. Dar, observ că sunt proiecte pentru măr, de exemplu, care în România are și 20 de tratamente pe an, pentru a ține în frâu bolile.

Ion BANU

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 18-20

Articole recente - Lumea Satului