reclama youtube lumeasatuluitv
update 22 Oct 2019

„Ne-am învățat să facem marfă ieftină și să o dăm samsarilor“

  • Publicat în Agrotehnica

Mihai Neagu, pe care l-am cunoscut la Lungulețu, Dâmbovița, este doar unul dintre micii producători ai României. Și el, ca orice alt fermier, experimentează mirajul existenței economice pe o piață în care regulile nu sunt făcute de oamenii harnici de la „opinca satului“, ci mai degrabă de cei care au spiritul negocierii „până la sânge“ și care se îmbogățesc, sau cel puțin supraviețuiesc, doar profitând de munca altora. Este o situație cu multe fețe și cu tot atât de multe cauze, însă înainte de a vorbi despre relația consensuală, până la urmă, a micilor producători cu samsarii, ne vom opri asupra activității de producție a interlocutorului nostru.

Hibrizii străini, preferați în locul verzei românești

Mihai Neagu se ocupă de agricultură de când se știe, iar munca sa și a familiei sale se concentrează pe cultivarea cartofilor pe cca 6 hectare și a verzei pe alte 6 hectare. S-a adaptat noilor tipare din agricultură și a renunțat la cultivarea verzei românești în favoarea unor hibrizi străini. Așa că astăzi are în cultură patru hibrizi, dintre care unul timpuriu, despre care spune că este viitorul verzei și un hibrid de varză plată pentru care încă încearcă să găsească o piață de desfacere. Fermierul spune că acum nu se mai lucrează ca în urmă cu 15 ani, când doar se planta, se săpa și se uda. Din cauza schimbărilor climatice și a faptului că se face cultură intensivă, fără o rotație a culturilor, s-au înmulțit foarte mult bolile și dăunătorii. Există însă și avantaje ale cultivării verzei în Lungulețu, iar principalul beneficiu îl reprezintă solurile bune și rezervele de apă. Acestea din urmă sunt vitale pentru că „ar fi un dezastru să plantezi la 40 grade Celsius, iar planta nu ar avea nicio șansă de supraviețuire dacă nu ar fi udată de 3-4 ori ca să prindă rădăcini, cel puțin.“

Producție este, să fie bun și prețul

În mod normal, spune Mihai Neagu, producția obținută, în cazul hibrizilor, este în jur de 60 de tone la hectar. În schimb, varza românească, „al cărei soi s-a degenerat“, pierde tot mai mult teren pentru faptul că se obțin producții mici și este mai vulnerabilă în fața bolilor și dăunătorilor.

Varza poate fi recoltată și mai târziu, când ia mai mult în greutate, dar atunci nu mai există garanția că o poți vinde, pentru că se înrăutățește vremea sau cumpărătorii nu mai sunt interesați. „Anul acesta producția de varză a fost bună, dar sper ca și prețul să fie pe măsură. Altfel degeaba muncești dacă nu ai cui să îi dai marfa sau o vinzi la colțul străzii pe 20 de bani. Din nefericire, un an sau doi se oferă un preț bun, iar cinci ani sunt prețuri proaste. Până acum kilogramul de varză s-a dat cu 70 bani, chiar 1 leu. Dacă prețul se va menține chiar și între 50 de bani și 1 leu tot va fi bine. Așa se poate vorbi de profit, dar dacă va scădea sub 20 de bani atunci nu se mai pune problema unui câștig. Dacă vorbim însă de varza românească, care este mai ușoară, 50 de bani/kg este puțin. La costurile de înființare și întreținere se adaugă recoltarea și transportul și nu mai vorbim de salariile noastre, al meu și al soției, pe care nu le-am luat niciodată în calcul. Toată vara am plătit oameni care să recolteze producțiile. Dacă eu și soția ne puneam un salariu, câte 100 de lei pentru amândoi timp de 40 de zile, faceți un calcul cât câștigam.“ Mecanizarea este abia la debut în Lungulețu, iar forța de muncă se găsește greu și este scumpă.

Fermierii ar trebui doar să producă

Când vine vorba despre valorificare, dl Neagu spune cu năduf că pentru micii producători asta este cea mai grea povară. „Stai cu stres pentru că nu știi dacă vei vinde sau care este prețul. Plus că nu există o piață de desfacere organizată. Avem această piață de en-gros în comună, dar nu este suficient. Ideal ar fi să ne organizăm, să încheiem contracte și să avem acces la supermarketuri. Dar în Lungulețu nu este așa. Suntem mulți cu puțin teren și nu avem depozite. Ca să livrezi la supermarket trebuie să ai sute de tone și să asiguri constant producție. Normal ar fi să vină câțiva investitori, să se facă o asociație, să se încheie contracte, să le dăm lor marfa și să închidem cercul. Țăranii doar să muncească și să nu mai vândă în piață ca să strice prețul.“

Despre valorificarea în piețele din București, dl Neagu spune că locurile din față sunt amanetate și abia dacă mai găsești câte un loc în spate. Pentru că au fost ani în care prețul de la piața de en-gros era bun, producătorii din Lungulețu au renunțat să mai plece spre piețele din București. Dar s-a întors roata pentru că locurile țăranilor în piețe au fost acaparate de samsari „și uite așa ne-am învățat să facem marfă ieftină și să le-o dăm lor.“

„Ca mic producător, cu 12 hectare de teren, nu am resurse financiare care să îmi permită, spre exemplu, să îmi fac un depozit de frig. Ca să ai o astfel de construcție îți trebuie probabil 100.000 de euro. Și vorba românească, „cu trei lulele de teren“ e mai greu să accesezi fonduri europene. O să încerc totuși și această variantă pentru că intenționez să îmi iau niște utilaje. Lucrez acum la un proiect și sper să primesc cca. 40.000 de euro.“

„Sunt ani în care nici nu termini de tăiat toată varza de pe câmp, vinzi doar câteva remorci la prețuri mici, apoi nu mai valorifici nimic. Și ești nevoit într-un final să bagi freza în câmp. Cu ani în urmă s-a întâmplat acest lucru. Este dureros. Muncești atât timp și, când să îți aduni roadele, nu mai câștigi absolut nimic.“

Laura ZMARANDA

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 22-23