reclama youtube lumeasatuluitv
update 11 Dec 2019

Cea mai veche casă din România este din secolul al XIV-lea

Pe strada Turnului numărul 7 din Sibiu, secolul al XIV-lea se încăpățânează să își păstreze ultima reminiscență. Cea mai veche casă din România se află într-o piațetă istorică, în centrul vechi al Orașului de Jos, iar cercetările arheologice au arătat că această construcție a fost realizată cel mai probabil în perioada anilor 1300-1400. Elementul care a confirmat această teorie este un pinion gotic găsit în podul locuinței. În pofida timpului care a trecut peste el, acest ultim „bastion“ emblematic al secolului al XIV-lea a rămas în picioare. Pentru a păstra cât mai mult din elementele autentice, casa a fost inclusă într-un proces de restaurare.

Construcția, cu o suprafață de 189 mp, are formă trapezoidală, cu un acoperiș înalt, masiv, realizat în trei ape, și a păstrat o serie de elemente arhitecturale. Fațada sa este structurată pe patru axe, iar în anul 1900 s-au realizat și ușile cu obloane pline și panou de lemn. În schimb, fațada laterală este acoperită cu olane. Și la interior casa păstrează elemente ale secolului. La parter s-au păstrat plafoanele refăcute cu bolțișoare pe șină metalică, iar la etaj există un coridor acoperit semicilindric și cu două travee în cruce. Inscripțiile, decorațiunile murale interioare specifice secolului al XVI-lea și o frescă au fost conservate. Și la exterior au fost conservate zugrăvelile decorative. Pentru a aduce clădirea la dimensiunea și forma originale șarpanta a fost înlocuită de o centură de beton. În procesul de restaurare au fost înlocuite și  jgheaburile de cupru, țigla, olanele și lucarnele.

(L.Z.)

  • Publicat în Magazin

Fermierii campioni la porumb din județele Alba și Sibiu

Majoritatea agricultorilor români susțin că în ceea ce privește cultura porumbului, 2018 a fost un an de excepție. Un an în care au muncit, au ales cei mai performanți hibrizi și au avut producții pe măsura așteptărilor. Acest lucru s-a întâmplat și în centrul  țării, mai exact în județe Alba și Sibiu, acolo unde hibrizii Pioneer s-au apropiat de 20 t/ha.

În acest an unul dintre fermierii care a avut cele mai bune rezultate cu hibrizii Pioneer este domnul Teodor Aflat din localitatea Brateiu, județul Sibiu. Cea mai mare producție a obținut-o cu hibridul P0937 – 19.702 kg/ha, următorul hibrid din top a fost P1275 – 19.587 kg/ha, urmat de P9874 - 18.199 kg/ha și P9757 – 17.907 kg/ha. “Lucrez în jur de 8.000 ha, dintre care anul acesta 1.950 ha au fost semănate cu porumb. Pe unele parcele am obținut producții foarte bune, chiar excepționale, așa cum reiese și din fotografii. Principalele culturi după care am semănat au fost grâul, sfecla și am semănat chiar și după porumb. Lucrările pentru pregătirea terenului le-am început din toamnă și astfel am scarificat sau arat, a depins de solă, pot spune că jumătate din suprafață a fost arată, jumătate scarificată. În primăvară am lucrat terenul cu grapa și am început campania de semănat pe data de 9 aprilie. Am fertilizat 150 kg/ha de îngrășăminte complexe 18.46.0, am aplicat și uree în două tranșe, în total 250 kg/ha. Am aplicat în luna mai un îngrășământ foliar cu zinc, iar în ceea ce privește erbicidele am aplicat fie unul singur, fie două unde a fost cazul. Jumătate din suprafață a fost prășită, iar campania de recoltat a debutat în data de 2 septembrie. A fost un an bun, cu producții bune, de aceea voi semăna porumb anul viitor pe aproximativ 2.000 ha și voi alege cu siguranță aceeași hibrizi Pioneer”, a declarat fermierul campion.

teodor aflat

În județul Alba primul fermier campion este Iosif Muntean care a semănat hibridul P9241 și a obținut 15.100 kg/ha. “Lucrez 300 ha, iar porumb am avut pe 200 ha și am semănat în principal după floarea-soarelui, grâu și lucernă. În toamnă am scarificat și am aplicat gunoi de grajd, pentru că eu am și o fermă de vaci. În primăvară am continuat lucrările, așa că am intrat cu freza apoi am semănat la jumătatea lunii aprilie. La semănat am aplicat îngrășăminte 20.20.0 -  350 kg/ha, iar în vegetație am mai aplicat azotat – 150 kg/ha. Erbicide am aplicat în două tranșe, unul după semănat și cel de al doilea a fost de corecție. Nu am aplicat nici un fel de tratament și nici nu am prășit, iar campania de recoltat am început-o în luna octombrie. În primăvară voi semăna tot în jur de 200 ha, aceeași hibrizi Pioneer, poate și ceva nou. Anul acesta a fost de excepție, pentru toți hibrizii, iar la hibrizii Pioneer s-a văzut diferența, în plus spun, deci am fost mulțumit”, a punctat agricultorul.

muntean iosif

Tot  în județul Alba, în cadrul societății Vintana hibridul P9415 le-a asigurat fermierilor Nicolae Nemeș și Ovidiu Oltean o producție de 15.071 kg/ha.

vintana

În cadrul societății Fitomar Raluca Marian a obținut 13.860 kg/ha cu hibridul P9241. “Lucrăm 1.000 ha, porumb am avut anul acesta pe 275 ha, iar plantă premergătoare a fost grâul. Am arat în luna august la o adâncime de 28 cm,  pregătirea terenului a avut loc primăvara, atunci când am aplicat 280 kg/ha de îngrășăminte complexe 16.16.16 și am încorporat cu combinatorul. Începând cu 13 aprilie am semănat 68.000 b.g/ha și tot atunci am aplicat și azotat de amoniu – 200 kg/ha. Cultura a primit două erbicide și am recoltat începând cu 8 octombrie”, a precizat Raluca Marian, care a adăugat faptul că anul viitor va semăna cu porumb 270 ha.

fitomar

Următorul fermier campion din această zonă a țării este Mihai Marius Dragu, care lucrează 130 ha, iar porumb a semănat în acest an pe 70 ha. Cea mai bună producție a obținut-o cu hibridul P9903, respectiv 13.000 kg/ha. “Am semănat porumbul după grâu și tot după cultură de porumb. În toamnă am scarificat și am aplicat nitrocalcar, iar în primăvară am dat triplu 16 – 380 kg/ha și am pregătit terenul cu combinatorul. Am început să semăn după jumătatea lunii aprilie, iar apoi cultura a primit două erbicide și un îngrășământ foliar, atunci când plantele aveau în jur de 50-60 cm și asta a fost toată tehnologia. Am recoltat în luna octombrie, iar în următoarea campanie mă gândesc să semăn 65 ha cu porumb și voi alege hibrizii P9757, P9241 și P9903”, a specificat fermierul.

dragu mihai marius

Claudiu Aurel Mureșan este un alt fermier campion din județul Alba, iar hibridul care  i-a asigurat cea mai bună producție – 12.250 kg/ha  a fost P9903. “În fermă lucrez 135 ha, dintre care anul acesta am semănat porumb pe 80 ha, a fost monocultură, așa că după recoltarea porumbului am arat la 30-35 cm. În primăvară am efectuat o lucrare cu grapa rotativă, am semănat la jumătatea lunii aprilie și am aplicat azot – 300 kg/ha. Am aplicat trei erbicide, unul imediat după semănat, apoi am aplicat pentru combaterea buruienilor cu frunză lată, iar când a apărut costreiul a trebuit să iau măsuri. Pe sfârșitul vegetației am intrat cu autopropulsata și am aplicat 3 litri/ha de Glifosat pentru a-i reduce umiditatea. Lucrăm pe vatra Mureșului și pot spune că a fost bine anul acesta, am obținut și la siloz 60 t/ha tot cu un hibrid Pioneer, poate dacă suplimentam cantitatea de îngrășământ era și mai bine. Anul viitor cred că voi semăna aceeași suprafață, voi alege aceeași hibrizi, diferența este că terenul va fi scarificat”, a punctat agricultorul.

muresan claudiu

Hibridul P9903 a fost cel care i-a asigurat 11.500 kg/ha agricultorului Darius Cipariu, care lucrează 230 ha. “Am semănat în acest an 150 ha cu porumb, iar plantă premergătoare a fost orzul. În toamnă am arat la 25-30 cm, iar în primăvară am discuit, după care am semănat începând cu 19 aprilie, atunci când am aplicat și 300 kg/ha îngrășământ complex 15.15.15. Am erbicidat o singură dată, imediat după semănat. Nu am aplicat nici un tratament și nici nu am prășit. În faza de 12-16 frunze am mai fertilizat cu azot 100-150 kg/ha, a fost un fel de experiment, care a dat rezultate, iar acolo am obținut rezultate și mai bune. Am început să recoltez în jurul datei de 15 octombrie. Anul viitor voi semăna 180 ha cu porumb și am ales deja hibrizii P9903, P9241, P9757. Mai am și 5 saci de sămânță pe care i-am câștigat la evenimentul organizat de compania Corteva la Mediaș, atunci când a trebuit să aproximăm ce producție se va obține cu acest hibrid”, a declarat Darius Cipariu.

cipariu darius

Corteva Agriscience™, Divizia de Agricultură a DowDuPont (NYSE: DWDP), urmează să devină companie independentă, listată la bursă, așa cum s-a anunțat anteriot, proces care va fi finalizat în luna iunie 2019. Diviza combină capacitățile DuPont Pioneer, DuPont Protecția Plantelor și Dow AgroSciences. Corteva Agriscience™ oferă fermierilor din lume cel mai complet portofoliu din industrie — incluzând unele dintre cele mai cunoscute mărci din agricultură: Pioneer®, Encirca®, nou lansatul Brevant™ Semințe, precum și alte produse premiate de protecția culturilor – și aduce constant noi produse în piață prin intermediul unei echipe de cercetare puternice în domeniul chimic și tehnologic.

Tradiția oieritului, reconfirmată în Sibiu și Brașov

Astăzi vom analiza evoluția zootehniei în două județe, Brașov și Sibiu, care se aseamănă din mai multe puncte de vedere: ambele au atins un nivel economic de dezvoltare ce le clasează în Top 10 după cifra de afaceri; au, alături de Maramureș și Alba, cel mai mare număr de produse tradiționale atestate; sunt asemănătoare ca dispunere geografică, iar relieful a permis ca zootehnia să fie ramura cea mai importantă a agriculturii, în special creșterea oilor.

Agricultura Brașovului, locul 7 între prioritățile autorităților

Suprafața județului Brașov este de 536.309 ha, 52,44 % înseamnă suprafață agricolă (281.251 ha), din care arabil – 120.528 ha, pășuni – 98.548 ha și fânețe – 60.836 ha. Mediul rural reprezintă 77% din teritoriu, iar ca dispunere geografică, relieful muntos ocupă circa 40% din suprafața județului, iar cel depresionar și deluros – 60%. Amplasarea într-un asemenea cadru natural a permis ca agricultura să exceleze în ramura creșterii animalelor, în special a ovinelor. Dacă vreți, economia rurală s-a reglat de una singură în acest sens, dovadă și evoluția efectivelor de animale din 1990 încoace. La o zootehnie centralizată și programată de la centru, numărul de bovine, porcine sau păsări era aproape egal cu cel din oricare alt județ al țării cu posibilități naturale mai bune decât ale Brașovului. Față de 1990, efectivul de bovine a scăzut, în 2015, la 46,21%, cel de porcine – la 43,82%, iar cel de păsări – la 76,51%. Asta cu toate că zona dispune de un important nucleu de cercetare și ameliorare a bovinelor (rasa Bălțată Românească ameliorată prin încrucișarea cu Red Holstein) și păsări (singurul patrimoniu genetic cu populații pure de curci din România). În schimb, populația de ovine, pentru că relieful este compatibil cu dezvoltarea acestei specii, a crescut cu 11,5%. Numărul de caprine a crescut, în același interval, cu 15% (tabelul nr. 1).

Totuși, Brașovul, având alte resurse de dezvoltare (turism, industrie, servicii), autoritățile nu pun extrem de mare accent pe agricultură. În Strategia de dezvoltare a județului, Orizont 2020-2030, măsurile pentru dezvoltarea mediului rural prin agricultură sunt abia pe locul șapte între prioritățile specialiștilor. Și nu orice fel de agricultură, ci doar cea bio, ca posibilă nișă de succes. De altfel, lista produselor tradiționale, termen ce incumbă noțiunea de „natural“, cuprinde produse din lapte de vacă, oaie sau capră (caș, brânză, telemea, urdă, cașcaval), preparate din carne de porc sau de vită (cârnați, slănină, mușchi, mușchiuleț, caltaboș etc.), pâine cu cartofi, dar și produse mai deosebite, ca dulceața de trandafiri sau pește afumat.

Ca măsuri pentru dezvoltarea zootehniei, strategia de dezvoltare a județului are în vedere: susținerea și dezvoltarea activităților pentru creșterea animalelor în special în zona de nord a județului și în zona Făgăraș, folosind material genetic de calitate; importul de rase de ovine și bovine cu randamente sporite la producția de carne, dar și păstrarea raselor tradiționale; refacerea pajiștilor și a pășunilor comunale; sprijinirea creșterii efectivului de bubaline; asigurarea încărcării optime a pășunilor cu animale pentru menținerea calității pajiștilor; diversificarea producției și deschiderea către noi oportunități de piață; folosirea eficientă a programelor de ajutorare și finanțare a agricultorilor etc.

Ce ziceți de Drumul Brânzei?

Sibiul este, ca întindere, cu 1,28% mai mare ca Brașovul, având o suprafață totală de 543.248 ha. 30% din teritoriu este ocupat de munți, 50% – de dealuri și podiș, restul reprezentând aria depresionară de contact desfășurată între cele două forme de relief. Ponderea principală este reprezentată de terenuri agricole (56%) și terenuri cu vegetație forestieră (37%). Suprafaţa agricolă este de 305.280 ha: 117.000 ha arabil, 108.000 ha de pășuni, 73.000 ha de fânețe, 5.000 ha de vie și livezi. Structura agriculturii este adecvată specificului zonei, astfel încât sectoarele vegetal și cel de creștere a animalelor sunt bine reprezentate. În zona montană și submontană, agricultura este profilată pe creșterea animalelor, preponderent a ovinelor, o activitate de mare tradiție în Sibiu. În zona colinară și de podiș se cultivă cereale, cartofi, legume, dar este dezvoltat și sectorul de creștere a animalelor, iar în Podișul Târnavelor condițiile sunt propice culturii viței-de-vie. Vorbind despre creșterea ovinelor, Sibiul deține un fel de brand de țară ca tradiție, aceasta fiind activitatea zootehnică de bază și înainte de 1990, dar și acum. Efectivul de ovine a crescut cu 15,64%, de la 367.500 de capete la 574.770 de capete. În schimb, numărul de bovine a scăzut dramatic (53,27%), la fel stând lucrurile și în cazul porcinelor (61,79%) și păsărilor (80,07%) (tabelul nr. 2).

La fel ca Brașovul, Sibiul a cunoscut o importantă dezvoltare a turismului și a industriei. Dar autoritățile nu ignoră ruralul, un la fel de mare furnizor de turism până la urmă, la fel ca municipiul reședință de județ ori zona de munte. Ca dezvoltare viitoare, autoritățile pun mare accent pe creșterea ovinelor și mai ales pe valorificarea tradiției privind acest sector. Nu-i de mirare, deci, că vom avea o latură turistică a oieritului, printr-un așa-zis Drumul Brânzei. Și neapărat, sibienii vor să extindă latura „agriculturii naturale“, fiind printre județele cu cele mai multe produse de acest fel înregistrate. Obiectivul este așadar promovarea agriculturii extensive – ecologice (organică, biologică), iar ca măsuri ar fi: sprijinirea înființării și funcționării administrative a asociațiilor profesionale și a grupurilor de producători specializați pe creșterea animalelor, procesare sau comercializare de produse agricole; încurajarea instalării tinerilor fermieri prin măsuri active din PNDR; promovarea continuă a producției ecologice; dezvoltarea cu prioritate a zootehniei și creșterea ponderii acesteia în totalul producției agricole; îmbunătățirea pășunilor; introducerea sau continuarea metodelor agricole de producție prietenoase cu mediul, promovarea biodiversității, a solului și a calității mediului.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 12, 16-30 iunie 2017 – pag. 36-38

Județul Sibiu promovează la Viena un nou titlu - Regiune Gastronomică Europeană 2019

În 2007 Județul Sibiu a participat pentru prima dată la Târgul de Turism din Viena pentru a promova programul Capitală Culturală Europeană. După 10 ani, în perioada 12-15 ianuarie 2017, la infodesk-ul Sibiului din standul României se va promova titlul Sibiu Regiune Gastronomică Europeană 2019.

Titlul va fi promovat prin însăși gastronomia locală prin intermediul unui live cooking show facilitat de Biroul de promovare al României la Viena. Având în vedere că sezonul turistic pentru străini începe odată cu sărbătorile Pascale, ce vor fi celebrate anul acesta împreună de credincioșii ortodocși, catolici și protestanți, meniul propus de My Transylvania și Slow Food Sibiu este drob de miel tradițional cu salată de sfeclă roșie.

Broşura Sibiu City Meniu şi broşura producătorilor locali vor fi oferite vizitatorilor pentru a-i introduce în specificitatea culinară locală. Vizitatorii vor afla informaţii despre agenda cu evenimente gastronomice 2017 şi despre programe gastronomice, care vor completa oferta cultural-turistică a regiunii prezentată prin broșurile Sibiu-Hermannstadt, Tânăr din 1191, Experiențe noi în sudul Transilvaniei, hărți și cataloage ale operatorilor turistici.

Deoarece interesul austriecilor este foarte mare pentru city break-uri culturale, vacanţe în sate autentice, biserici fortificate; iubesc activităţile în natură, iar județul Sibiu are toate atuurile pentru a se menține în topul preferințelor lor.

Delegația sibiană este formată din membri ai Asociației Județene de Turism Sibiu, reprezentanți ai Primăriei Municipiului Sibiu și operatori turistici.

SURSA – Asociația Județeană de Turism Sibiu

ANSVSA demarează o anchetă în cazul uciderii ursului de la Sibiu

Ca urmare a informării primite din partea Direcţiei Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Sibiu, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a dispus trimiterea unei echipe de control în judeţul transilvănean pentru a verifica dacă în cazul uciderii ursului s-au respectat măsurile legale ce privesc Bunăstarea şi Protecţia Animalelor. Concluziile anchetei vor fi făcute publice la începutul săptămânii viitoare.

Totodată, s-a dispus şi întocmirea de proceduri destinate Direcţiilor Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor pentru ca, în cazul în care animale sălbatice vor mai ajunge în localităţi, personalul angajat în serviciile veterinare să ştie exact care sunt paşii ce trebuie urmaţi pentru a neutraliza potenţialul pericol la adresa populaţiei.

Cetatea berzelor din Cristian

În România barza albă este ocrotită prin lege

Mă uit uneori spre oamenii care privesc pierduți în telefoanele lor. S-au rupt de realitate pentru a pătrunde într-un univers în care totul este o hologramă. În această lume virtuală au mii de prieteni, probabil o compensație a singurătății din viața lor reală, vorbesc prin rețele de socializare, dar nu schimbă o vorbă cu cei de lângă ei. Au înlocuit sentimentele și emoțiile cu like-uri, zâmbetele cu emoticoane. Tot mai mulți aleg să privească viața printr-un ecran. Dar nu toți.

Am încercat de-a lungul timpului să găsesc oameni care își „potrivesc“ pulsul cu cel al naturii. Am scris despre oameni care vor să salveze felina Carpaților de la dispa­riție, care rescriu povestea lupilor sau care reintegrează în natură puii de urs orfani. Acum vreau să vă prezint o doamnă care se dedică salvării berzelor rănite în tot felul de accidente.

În 2007 Miruna Gritu a pus bazele unei asociații în localitatea Cristian, județul Sibiu, prin care scopul său să fie atins. Prietenii Berzelor este un ONG prin care a reușit să atragă fonduri europene folosite apoi în proiecte menite să ofere mai multe informații despre viața acestor păsări. Miruna spune despre sine că a îndrăgit dintotdeauna berzele, de aceea nu a putut rămâne impasibilă la drama lor pentru că de multe ori pasărea care se alătură norilor în migrația ei spre Africa fără a păți nimic își găsește sfârșitul în România, de cele mai multe ori electrocutată. Ca să schimbe ceva din acest destin tragic Miruna, alături de alți prieteni, a început în 2004 să construiască suporturi metalice instalate pe stâlpii de electricitate.

„Uneori cuiburile aflate în contact direct cu conductorii rețelei electrice iau foc și astfel, pe lângă distrugerea cuibului, sunt sparte și ouăle. Dacă puii sunt mici și nu pot zbura sunt pur și simplu arși. Construirea suporturilor și montarea tecilor de protecție pentru conductorii rețelei electrice reduc considerabil numărul acestor evenimente în localitățile în care barza cuibărește. Din păcate, există și oameni care distrug cuiburile construite pe case sau uneori (cum au fost situații în Cristian ) chiar a celor construite pe stâlpi. Plus că zonele unde berzele se hrănesc sunt tot mai restrânse.“

Pentru Miruna nu a fost suficient să cons­truiască aceste suporturi. Berzele mutilate sau cărora le-au fost tăiate aripile aveau nevoie de o șansă la viață. Așa că și-a transformat curtea într-un adăpost de reabilitare și reintegrare în natură a păsărilor rănite. Un fel de cetate a berzelor.

Adăpostul, cu o suprafață mult mai mică decât ar fi nevoie pentru numărul de berze pe care le are în grijă, funcționează cu banii obținuți din redirecționarea a 2% din impozitul pe venit și cu fonduri proprii. Au fost și perioade când Miruna a fost nevoită să se împrumute de la prieteni pentru a le putea asigura păsărilor hrana (exclusiv carne) și medicamentele necesare. Plus că acestor costuri li se adaugă și deplasările după berze. A fost nevoită să meargă după păsări în aproape toate colțurile țării, Ialomița, Iași, Hunedoara, Dolj, Brașov, Tulcea, Brăila, chiar și în București. Astăzi are în grijă 48 de berze, dar în această primăvară multe dintre ele se vor reîntoarce la viața în sălbăticie.

„Dacă sunt aduse vara sau toamna rămân în adăpost peste iarnă. Cele care sunt capabile să zboare sunt inelate și eliberate în primăvara următoare. Cele care au pierdut o aripă și astfel nu ar avea nicio șansă în sălbăticie sunt îngrijite și hrănite în continuare. Cum o barză poate trăi 32 de ani în captivitate, vă dați seama că vom îmbătrâni împreună.“

„Heidy este o barză care a stat cu noi cel puţin trei ani. Ori de câte ori am încercat să o eliberăm fugea după maşină în loc să zboare. Mereu ne-am întors împreună acasă.“

Berzele noastre migrează în Africa, având zonele de iernare de la izvorul Nilului până în sudul Africii. În medie o barză poate parcurge pe zi o distanță de 220 km, folosind în timpul migrației zborul planat. De aceea berzele migrează ziua folosind curenții de aer cald formați deasupra uscatului și evită suprafețele mari de apă.

Pentru Miruna Gritu este primor­dial să ofere o șansă la viață berzelor care, din cauza accidentelor pe care le-au suferit, nu mai pot reveni în sălbăticie. De aceea în adăpostul de la Cristian păsările care nu mai pot fi eliberate sunt îngrijite în continuare. „Din păcate, de la an la an crește numărul berzelor ce nu pot fi eliberate, dar sper să le putem asigura hrana și să nu fim nevoiți să le eutanasiem. Este o decizie costisitoare, dar nu intenționez să mă joc de-a Dumnezeu cu viața unei biete berze. Mi se pare mult prea crud să nu le ajuți doar pentru că sunt prea costisitoare.“ Sunt și cazuri fericite când, după recuperarea completă, berzele sunt inelate și eliberate în natură.

Unul dintre cele mai mari pericole pentru berze sunt firele rețelei electrice. Astfel, pentru a elimina contactul direct dintre cuiburile lor și firele rețelei electrice în anul 2004 Miruna Gritu și ceilalți membri ai asociației au construit cu bani proprii primele cinci suporturi montate pe stâlpii de curent electric din localitatea Cristian, județul Sibiu. Prin proiectul SOS Barza Albă, finanțat de Fundația pentru Parteneriat și Apemin Tușnad, acest demers a continuat în 2008 prin construirea altor 17 suporturi.

Păsările din vestul Europei migrează prin Strâmtoarea Gibraltar, iar berzele noastre împreună cu cele din Europa Centrală și de Est, prin Bosfor.

berze in localitatea Cristian Sibiu

Prin proiectul Cetatea Berzelor, derulat prin fonduri europene și finalizat anul trecut, cei care vor să afle mai multe despre viața de familie a acestor păsări au posibilitatea de a urmări live pe pagina de web a asociației activitatea dintr-un cuib. De asemenea, în turnul Bisericii Evanghelice a fost amenajat un punct de observație pen­tru turiști. Aceștia au la dispoziție o lunetă și două binocluri cu care pot urmări berzele. În cadrul aceluiași proiect, cu o valoare de aproximativ 7.000 de euro, au fost cumpărate 1.000 de inele de plastic și aluminiu cu care sunt marcați puii din Cristian și cei eliberați din adăpostul dnei Gritu. Astfel se vor obţine mai multe date despre migraţia berzelor.

(www.prieteniiberzelor.ro)

Laura ZMARANDA

Biertan, o comună cu istorie tumultoasă

Astăzi vă invităm la Biertan, una dintre cele mai fermecătoare comune din Transilvania. Primarul spune că este cea mai frumoasă din întreg ţinutul, declarată în parte patrimoniu mondial UNESCO, alături de biserica fortificată din localitate, unica cetate din mediul rural cu trei ziduri de apărare. Despre Biertan (Birthälm, Bierthalmen, Bierthalm – în dialect săsesc) aproape că n-ai şti, ca vizitator, ce preţuiesc mai mult localnicii: trecutul glorios, uneori foarte dureros, al comunităţii sau prezentul căruia se străduiesc să-i confere valenţe ale modernităţi, într-o vatră cu istorie din abundenţă.

Localitatea este situată în judeţul Sibiu, la graniţă cu Mureşul, între Mediaş şi Sighişoara sau, mai exact, în perimetrul care delimitează centrul României. În cele trei sate, întinse pe o suprafaţă de 9.726 ha – Biertan, Copşa Mare şi Richiş – mai trăiesc astăzi 3.041 de locuitori: 1.863 români, 875 rromi, 215 maghiari şi 88 germani (din 1.200 de familii cu aproape 4.000 de saşi acum câteva sute de ani).

732 de ani de la prima atestare documentară

Ghid în scurtul nostru popas în Biertan ne-a fost primarul Mircea-Mihai Dragomir (primul mandat), iar povestea domniei sale începe undeva în secolul al IV-lea, veac de care se leagă votivul creştin Donariul (donarium), piesă unică din bronz, cu monograma lui Iisus Hristos, inscripţionată cu textul latin „Ego Zenovivs votvm posvi – Eu, Zenovius, am depus acest dar“, descoperită în anul 1775 în pădurea Chimdru, la 5 km de Biertan. Se presupune că donariul făcea parte din colecţiile baronului Samuel von Brukenthal, astăzi fiind expus la muzeul cu acelaşi nume din Sibiu. Biertan este o aşezare tipic săsească, atestată documentar în anul 1283, a cărei istorie începe odată cu colonizarea saşilor de la mijlocul secolului al XII-lea, la chemarea regelui Geza II, pentru apărarea graniţelor de sud ale regatului împotriva năvălirilor otomane. Localitatea cunoaşte o dezvoltare înfloritoare încă din Evul Mediu; prin sec. XVI-XVII rivalizează cu Mediaşul, iar în anul 1572 este recompensată cu statutul de reşedinţă a episcopilor saşi evanghelici. Invaziile turceşti, războaiele interne şi boala conduc, în timp, la depopularea aşezării. Chiar dacă populaţia germanică este reîntregită cu noi familii, saşii sunt supuşi mai multor privaţiuni istorice: în 1867, după instaurarea Imperiului Austro-Ungar, le sunt luate drepturile obţinute prin „Diploma Andreeană“, urmează cele două războaie mondiale, cu o serie de emigrări în Germania şi lungul surghiun siberian (147 de persoane din comună sunt deportate în lagărele sovietice, iar una dintre supravieţuitoare, Sara Römischer, este şi azi considerată simbol al satului), iar după 1990 a avut loc plecarea masivă a saşilor, cel puţin 500 de persoane emigrând în Germania.

În patrimoniul mondial UNESCO

Unicitatea Biertanului este dată de biserica-cetate, atestată documentar în anul 1402, dar alte surse plasează aşezământul încă de la întemeierea satului, în 1283. Indulgenţa papală acordată de Bonifacius IX a permis transformarea lăcaşului în cea mai fortificată biserică-cetate din mediul rural, având un sistem de apărare format din trei ziduri, fiecare cu porţi şi turnuri de pază. Intrarea principală se face din piaţa centrală, printr-o scară de lemn acoperită, construită în 1795, lungă de 100 metri. Biserica este construită în stil gotic târziu, cu altar realizat de meşteri din Nürnberg şi Viena, cele 28 de picturi reprezentând momente din viaţa lui Iisus şi a Sf. Maria, cu o scenă centrală a Răstignirii. Portalul de vest este cel mai spectaculos, constituind una dintre ultimele creaţii ale stilului gotic transilvănean. Vorbind despre fortificaţii, primul zid cuprinde trei turnuri, unul cu ceas, altele cu clopote, care anunţă ora şi sfertul de oră, şi un bastion, al doilea, înalt de 7-8 m, este împânzit cu creneluri şi trei turnuri, iar al treilea vizează numai una dintre laturi. În anul 1993 cetatea a fost declarată patrimoniu mondial UNESCO, iar în 1999 a fost inclus în patrimoniu tot satul reşedinţă de comună, Biertan, pentru că de interes sunt şi casele săseşti sau, de exemplu, prima farmacie amenajată vreodată în spaţiul rural transilvan.

Înflorire, decădere, revitalizare

Dezvoltarea economică a fost generată de viticultori şi meşteşugari. De exemplu, ne spunea primarul Dragomir, meseriaşii erau organizaţi în corporaţii încă de acum 700 de ani, apoi în bresle (rotari, cojocari, pielari, croitori, pânzari, cizmari), saşii de aici fiind incluşi în primul Statut al Breslelor din cele Şapte Scaune (1376). Cât despre viticultori, „toate dealurile din Biertan şi Richiş erau cultivate cu viţă-de-vie, iar vinul era atât de mult încât, aşa se povesteşte, dacă s-ar fi vărsat toate butoaiele din cele două sate s-ar fi inundat Şoroşu de Jos (azi, Şaroş pe Târnave). Ca să fie siguri de calitate, viticultorii scoteau iarna butoaiele afară, iar care îngheţau însemna că vinul avea prea multă apă, deci nu era bun. Prin extensie, dogăritul era un meşteşug foarte dezvoltat. Tot ceea ce vedeţi construit (gospodării) s-a realizat din comerţul cu vin. Astăzi, din păcate, au mai rămas în jur de 10 hectare de vie. Dar s-au întors câţiva dintre saşii plecaţi, unii au pensiuni, iar altul a cumpărat crama şi vrea să replanteze terasele cu viţă-de-vie“. De altfel, întreaga dezvoltarea de azi a comunei este centrată pe turism şi reînvierea meşteşugurilor de altădată: „La noi vin turişti japonezi, austrieci, nemţi, britanici, olandezi, americani, o medie de 300-350 de vizitatori/zi. Principalul punct de atracţie este cetatea-biserică fortificată, dar ei sunt intere­saţi de arhitectura şi dispunerea caselor, merg pur şi simplu pe străzi şi le admiră, le fotografiază, sunt curioşi cum trăim, ce mâncăm, cum creştem animalele, ce producem în gospodării. Avem mai multe pensiuni, vara sunt pline, dar sunt solicitări pentru cazare în gospodării, fiindcă turiştii doresc să mănânce laolaltă cu oamenii hrană sănătoasă, gătită în stilul nostru, pe care nu o găsesc în restaurante. Sunt atraşi de meşteşugurile noastre, de suveniruri rare şi reale. Avem un târg de produse tradiţionale, cu mese acordate gratuit localnicilor, numai să iasă cu produse confecţionate de ei, artizanat sau obiecte din lemn, în general manufacturi specifice locurilor.“

Proiecte cu fonduri europene

Cât despre pregătirea continuă a comunei pentru a răspunde într-un fel statutului de monument UNESCO, în ultimii ani Primăria Biertan a accesat patru proiecte cu finanţare europeană prin GAL „Dealurile Târnavelor“. Primul, în valoare de 29.912 euro, este finalizat şi a presupus dotarea căminului cultural cu o instalaţie de sonorizare, instrumente muzicale, 20 de costume populare complete – de la opinci până la pălării, un video-proiector 3D pentru o sală de vizionări filme aflată în curs de amenajare, mobilier – 10 mese şi 100 de scaune – pentru dotarea unei săli de conferinţe. Celelalte trei sunt în curs de implementare: 112.851 de euro pentru cumpărarea unor utilaje (tractor dotat cu încărcător frontal, plug pentru zăpadă, împrăştietor material antiderapant, măturător stradal, lamă de zăpadă) pentru serviciul local de întreţinere a drumurilor; 28.136 de euro pentru dotarea căminului cultural cu o scenă mobilă, sistem de audio-conferinţe şi chitare pentru formaţia artistică; 31.354 de euro – serviciul voluntar pentru situaţii de urgenţă.

Maria Bogdan, Patricia Pop

Poveşti şi poveţe din vechiul „Bendorf“

Plecată mai puţin „obosită“ din „Halta Zalului“ Agnitei, harnica „Mocăniţă“ înainta grăbită şi plăcut zgomotoasă pe lunga şi întortocheata Vale a Hârtibaciului, marcând cu dâra fumului negru şi cu funinginea ei scânteietoare drumul prăfuit ce urcă spre Sibiu.

Curând, însă, va pufăi obosită cu adevărat de cei 30 km/oră viteză maximă, oprindu-se în cea dintâi gară ieşită în cale. Aici îi va primi în micile sale vagoane atât pe localnicii coveşeni, cât şi pe vecinii lor bârghişeni, verzeni, apoşeni, pelişoreni şi veseudeni. Următorul popas feroviar fi-va halta satului căruia saşii mereu i-au spus în limba lor Bendorf. Şi cum era într-o după-amiază de sâmbătă, majoritatea celor care coborâseră din trenuleţ erau copii-elevi liceeni în Agnita, fie în clasele de limbă română, fie în cele de limbă germană. Adică copii de plugari români din trei sate sibiene pur româneşti: Beneşti, Ighişu Vechi şi Vecerd. Pe cei mai îndepărtaţi de satele lor îi aşteptau să-i ducă spre acasă căruţele trase de cai. Cu mâinile pe hăţuri, de era vară sau iarnă, mereu se afla unul dintre părinţi sau unul dintre fraţii mai mari ai unuia dintre elevi. Şi era o rânduială anume stabilită, „cărăuşia“ făcându-se pe rând de familia fiecărui copil-şcolar pentru că nu rareori desagii acestora erau tare grei, încărcaţi cu rufele şi aşternuturile de spălat de la internat sau de la gazde, precum şi cu cumpărături trebuincioase în gospodăriile părinţilor, rudelor şi vecinilor. Însă numai cele care nu se găseau la „bolda“ din sat. Ajunşi acasă, urma o scurtă şi binemeritată revedere a familiei şi a satului, după care luni dimineaţa elevii se trezeau „cu noaptea în cap“ să prindă fie trenuţul „Mocăniţa“, fie RATA de Sibiu-Agnita. Şi invers: Agnita-Sibiu.

Între acei vrednici copii-şcolari, trimişi la oraş să devină „domni cu multă carte“, s-au aflat, rând pe rând, şi fraţii Nistor: o fată şi trei feciori de destoinici ţărani ai Beneştiului, fiecare făcând învăţătură cu marea zdroabă şi cu multă cheltuială a părinţilor, ajungând care încotro i-a mânat viaţa. Ana, precum numele mamei sale, absolventă de şcoală comercială, stabilită la Sibiu, la fel ca şi fratele său Iosif, fost director economic la „Refractara“. Viorel a devenit profesor de biologie la Arad şi un pasionat al jocului şi al cântecului popular românesc, autor de cărţi referitoare la istoria satului natal şi la coregrafia şi vechimea de 70 de ani a Ansamblului „Cindrelul-Junii Sibiului“. Iar Ion, cel care a rămas în sat şi pe curtea casei părinteşti, a ajuns inginer, specialist în mecanizarea agriculturii şi director de SMA la COASC Alţâna. Muncă multă şi hămesală cu duiumul. Dar şi satisfacţia că în urma chinuiţilor săi tractorişti se vedeau roadele pământului, iar vitele aveau în iesle mâncare bună şi îndestulătoare, în grajduri lumină electrică, ventilaţie, adăpători şi mulsori mecanice. Acum, toate acestea le are în grajdurile vacilor sale din sat, de la care mulge atâta lapte cât ar putea îndestula zilnic 500 de oameni. Însă ce folos că are mulgătoare electrică, costurile curentului electric depăşesc puţinii leiuţi pe care îi încasează din vânzarea laptelui. În magazia fostului CAP strânge, an de an, recolta de grâu, porumb şi ovăz de pe cele 60 de hectare, în majoritatea lor proprietate personală. Doar el şi vrednica lui soţie mai lucrează atât de mult pământ şi îngrijesc atât de multe vaci şi juninci! Îi urmează familia Vanga. Şi, cu toate acestea, românii bătrâni ai satului fac ce fac şi nu lasă hotarul părăsit, necultivat sau necosit, cu toate că nu-s nici jumătate din puţina populaţie activă a acestui sat hârtibăcean. Restul, aproape 300 de persoane, sunt corturari. Cei care, treptat-treptat, şi-au părăsit corturile din păşunile satelor din jur, cumpărând casele şi gospodăriile acelor ţărani români care nu mai sunt.

Numai că „domniile lor“ n-au chef să-şi lucreze ca lumea nici măcar propriile grădini din dosul caselor. Trăiesc din te miri ce. Din alocaţia lunară a tot mai multor copii, ca şi din ajutorul social al familiilor. Şi apoi fură tot ce pot de pe câmp, precum şi lemnele de foc din pădurile învecinate. Însă principala lor preocupare a fost şi a rămas „naveta“ în străinătăţi: Franţa, Italia, Spania, Germania, Austria. „Adună“ şi de pe acolo ce adună, după care revin în sat, unde se pun pe trai bun şi pe trândăveală, urmate de multă invidie şi de zgomotoase certuri. Ca urmare, cei doi vrednici plugari ai satului, Nistor şi Vanga, se plâng cum că corturarii nu vin să lucreze nici pe bani şi nici pe bucate, fiind nevoiţi să meargă în comuna învecinată la Alţâna pentru a tocmi zilieri, oferindu-le pentru o zi de lucru în câmp 50-60 de lei, trei mese, băutură şi un pachet de ţigări. Iar la coasă, dublu în bani! Numai că cei doi fermieri ai satului sunt tot mai bătrâni şi mai obosiţi, copiii, fraţii şi nepoţii lor de la oraş uneori îi admiră, alteori îi sfădesc că lucrează atât cât lucrează. În sinea ei, Eugenia (născută Lenghelea), soţia lui Ion, le dă acestora dreptate. Însă nu izbuteşte de ani şi ani de zile nici măcar să-l mai domolească din lucru pe bărbatul său. Îl aude cât e de supărat că toate sunt scumpe şi că lucrurile merg anapoda în ţara asta neorânduită ca lumea. Iar munca lui rămâne grea şi nefiresc de ieftină! Ba mai mult, a ajuns să se roage de marii „fabricanţi“ de brânzeturi să-i cumpere cu niciun leu litrul de lapte! Îmi mărturiseşte că a mai uitat de toate aceste necazuri în ultima duminică a lunii octombrie, atunci când, îmbrăcaţi elegant, soţii Nistor au participat la Universitatea de Est din Timişoara la întâlnirea festivă de 45 de ani a componenţilor promoţiei 1968/1969 de ingineri-mecanici agricoli.

Pentru a schimba, cumva, vorba şi decorul, vrednica lui nevastă (rudă apropiată a celui care i-a împrumutat satului ei natal numele de Axente Sever) „răsfoieşte“ bogata ladă de zestre a părinţilor amândurora. Despre vrednica ei soacră, fie iertată, are numai cuvinte de laudă şi de mulţumire.

Drept dovadă că îmi arată câteva adevărate podoabe ale vechilor haine româneşti, constând dintr-un set întreg de ii, dar şi dintr-o şurţă tare faină, ţesută în război de mâinile mamei soţului ei. Lângă fereastra mică a geamului camerei-muzeu ţărănesc, decorată cu sfinte icoane pictate pe sticlă şi cu cununi de busuioc şi din spice de grâu, prinde a număra clinurile acelui şurţ. O întreb ce rost are această numărătoare. Îmi răspunde că purtătoarea acelui şurţ, respectiv buna mamă a bărbatului său, dovedea prin cele patru clinuri că era o ţărancă vrednică, provenită dintr-o femeie nu numai de oameni înstăriţi, cumsecade şi credincioşi, dar şi cu multă stimă în sat. Familia Nistoreştilor din Beneştiul sibian!

Ioan Vulcan-Agniteanul

Drama unei familii. Temniţă pentru spovedanie

Preotul Gheorghe Tatu din Sebeşul de Sus, militant activ împotriva comunismului, a fost una dintre victimele regimului instaurat la 23 august 1944 în România. În anul 1953 a fost arestat şi condamnat pentru că a spovedit persoane urmărite de securitate. Petrece zece ani din viaţă în temniţele comuniste, în timp ce familia sa suportă consecinţele. Drama familiei Tatu din Sebeşul de Sus am aflat-o de la Doina Tatu (căsătorită Nicula), care mi-a povestit mai pe larg despre cele întâmplate în copilăria şi tinereţea sa la Sebeşul de Sus, şi nu numai.

Suferinţa unui deţinut politic

Gheorghe Tatu, ultimul dintre cei şapte copii ai lui Ion Tatu, s-a născut la data de 1 aprilie 1909. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi cursurile Şcolii Pedagogice din Sibiu şi în anul 1932 absolvă cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din oraşul de pe malul Cibinului.

În anul 1933, Gheorghe Tatu se căsătoreşte cu Eudochia Spârlea din Avrig, nepoata preotului Cârdea. Era o modă a vremii ca tinerii preoţi să se însoţească cu învăţătoare, mai ales în mediul rural, fenomen arhicunoscut în tradiţia satului românesc: o combinaţie fericită, şcoala şi biserica făcuseră dintotdeauna casă bună împreună...

La 19 august 1934, casa preotului Tatu se umple de bucuria venirii pe lume a unei fete, care va purta numele Doina. Fericirea tinerei familii sporeşte, în 1937, când se naşte primul băiat, Septimiu Bujor Tatu, şi mai apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, când vine al treilea copil care poartă numele tatălui, Gheorghe.

Regimul comunist proaspăt instaurat era în plină ascensiune. Nemulţumirile se înmulţeau vizibil şi lupta rezistenţei anticomuniste se intensificase. Injustiţiile practicate de un sistem ticăloşit, aflat în distonanţă cu idealurile poporului român, pe fondul unei campanii puternice de discreditare a bisericii, în favoarea comunismului ateist, îl determină pe Gheorghe Tatu să se ralieze mişcării anticomuniste, devenind militant activ. Inteligenţa preotului şi, totodată, precauţia îl ajută să se strecoare prin filtrul securităţii, care nu-i găseşte motive plauzibile de arestare.

Comunismul instaurat în Europa primei jumătăţi a secolului XX s-a năpustit ca o fiară asupra oricăror forme de credinţă care nu urmau doctrina comunistă în ţările care i-au căzut victimă, printre care şi în România. Conflictele între laicii orbiţi de comunism şi biserică ofereau reprezentanţilor bisericii două posibilităţi: fie menţinerea şi susţinerea ideilor lor, purtând manifestul roşu în buzunar, fie convertirea lor peste noapte în comunişti cu crucea de gât… Însă, Gheorghe Tatu şi-a purtat crucea în spiritul aceloraşi idei, răzbătând prin jungla comunistă şi rămânând fidel convingerilor sale. Un complet de judecată de la Tribunalul Braşov îl condamnă la zece ani de închisoare.

Arestarea preotului Tatu a avut o puternică rezonanţă în rândurile enoriaşilor săi. Nu exista sătean care să fi avut nevoie de sfatul sau sprijinul său şi să nu-l primească! Era trup şi suflet pentru obştea sătească. Imediat după arestarea preotului, soţia sa este dată afară din învăţământ, constituind un pericol şi în acelaşi timp un exemplu negativ pentru elevii săi. Asta, însă, doar în concepţia comuniştilor.

După ce iese din închisoare, în 1962, preotul a lucrat pe unde a putut pentru a-şi câştiga existenţa şi a-şi întreţine familia, din care lipsise aproape zece ani. La început şi-a găsit de lucru la Codlea, apoi a lucrat ca pontator la uzina de la Mârşa, până când a reuşit să obţină reabilitarea şi revenirea în rândurile preoţimii. Apoi a reuşit să obţină o parohie în localitatea Bradu. Doamna preoteasă s-a angajat ca şi contabilă la o fabrică de sticlă, unde a lucrat până la vârsta de pensionare. Părintele Gheorghe Tatu s-a stins din viaţă la data de 15 iulie 1975 şi a fost înmormântat la Avrig, Eudochia Tatu şi-a urmat soţul după mulţi ani, în 1999.

„Greşelile“ părinţilor… necazurile copiilor!

Atunci când Gheorghe Tatu a fost arestat, fiica sa, Doina, era studentă în anul I la Facultatea de Matematică, la Cluj, iar băieţii erau minori. Dosarul penal al tatălui i-a adus mari necazuri tinerei studente, fiind pe punctul de a fi exmatriculată. Era o studentă bună şi nu era responsabilă de convingerile politice ale părintelui său. Astfel a găsit înţelegere şi sprijin din partea academicianului Raluca Ripan, o proeminentă personalitate a şcolii de chimie clujene, prima femeie-rector din istoria instituţiilor de învăţământ superior din România.

Nici băieţii familiei Tatu n-au fost scutiţi de repercusiunile acţiunilor tatălui lor, resimţindu-le mai ales după terminarea liceului. S-au înscris amândoi la Facultatea de Medicină Umană, de unde au fost ulterior exmatriculaţi din cauza originii nesănătoase pe care o aveau: proveneau dintr-o familie cu un tată anticomunist, duşman al partidului… Dar au perseverat şi s-au înscris la Facultatea de Medicină Veterinară, pe care au absolvit-o.

Matematica, frumoasă ca o fată…

Datorită sprijinului acordat de rectorul Raluca Ripan, Doina Tatu termină facultatea şi se căsătoreşte cu Emilian Nicula. Amândoi au fost studenţi la Cluj. Unindu-şi destinele, cei doi erau hotărâţi să-şi întemeieze o familie şi să se bucure împreună de viaţă. De profesie inginer chimist, soţul Doinei obţine un loc de muncă la Combinatul Chimic din Făgăraş şi, în 1956, cei doi tineri se mută aici. Doina va lucra ca profesor de matematică în cadrul Liceului „Radu Negru“, cunoscut astăzi sub numele de Colegiul Naţional „Radu Negru“.

Accentuând faptul că făgărăşenii erau oameni isteţi şi ambiţioşi, cărora le plăcea cartea, Doina Nicula mi-a spus că este mândră de generaţiile care i-au trecut prin mână. Unii dintre elevii săi au ajuns profesori universitari, medici, academicieni. Printre aceştia se numără şi Laurenţiu Streza, pe numele de mirean Liviu Streza, mitropolitul Ardealului.

Soţii Nicula au fost apreciaţi în colectivele în care au lucrat şi mulţumiţi de rezultatele muncii lor, fiecare făcându-şi meseria cu pasiune şi dăruire. Doina – un priceput profesor de matematică, Emilian – un inginer chimist specializat şi în operaţiunile de export, ceea ce i-a deschis porţile spre lume. Produsul dragostei lor este un băiat, Horea, de profesie inginer, care, din 1990, s-a stabilit în Belgia, în oraşul Spa. Este căsătorit cu o fostă colegă, tot Doina o cheamă, ca pe mama lui. I-au dăruit Doinei şi lui Emilian Nicula o nepoată, pe Alexandra, absolventă de facultate la Bruxelles, în prezent masterandă tot în capitala europeană.

Doina Nicula s-a pensionat, în 1989, la doi ani după ce Emilian se pensionase pe caz de boală (1987). Din păcate, în 2003, la 74 de ani, se stinge din viaţă.

Cu toată drama petrecută în familia preotului Gheorghe Tatu din Sebeşul de Sus în vremurile tulburi de după venirea regimului comunist la conducerea României, iată că urmaşii lui au reuşit să depăşească stavilele ridicate în calea lor şi nu şi-au făcut părintele de râs: au devenit buni profesionişti şi au rămas, precum părinţii lor, oameni de omenie.

Octavian D. Curpas, Phoenix, Arizona

Tilişca Mărginimii Sibiului, tradiţii şi obiceiuri din străbuni

De fiecare dată, în a doua sâmbătă a lunii martie, de Sântoader, copiii ţăranilor-oieri tilişcani „se prind de veri şi văruţe“. Sunt acei copii care în toamnă vor merge la şcoală în clasa I. Şi nu puţini la număr. Ci exact câţi s-au născut şi crescut până la vârsta de 6 ani. Adică, între 40-50 de fete şi băieţi, la o populaţie de aproape 2.000 de locuitori, satul având cea mai mare natalitate din întreaga Mărginime a Sibiului.

Respectarea datinei din străbuni presupune ca femeia tilişcană, viitoare mamă, să vină să nască în maternitatea din Sibiu, iar înregistrarea nou-născutului să se facă în registrele primăriei din sat, indiferent cât de departe îşi are tilişcanul stâna şi oile la păscut sau la iernat: fie în apropierea satului natal, fie în Banat, Bărăgan sau Delta Dunării. Cu toţii, de Sântoader, îşi aduc copiii în faţa altarului bătrânei biserici ortodoxe a satului de munte. Dar nu oricum. Ci îmbrăcaţi, din cap până în picioare, în haine româneşti, ţesute, croite, brodate şi cusute pe măsura priceperii şi gustului fiecărei mămici sau bunici. Haine noi sau haine vechi. Însă tare frumoase şi în bună-stare de purtare, moştenite de la părinţii lor sau de la străbunicii şi bunicii acestora! Şi, de cele mai multe ori, lucrate în urmă cu peste o sută de ani!

În acea zi de sărbătoare a Sântoaderului, mamele şi bunicele „văricilor“ şi „văruţelor“ pregătesc cele mai alese mâncăruri şi bucate ale Postului de Paşti, dar din care să nu lipsească tradiţionalul grâu fiert şi sfinţit, îndulcit cu miere de albine şi aromat cu bomboane şi cu miez de nucă. După servirea mesei de prânz, copiii sărbătoriţi se prind în jocul popular şi în cântecul doinit al ansamblurilor folclorice ale copiilor, sugestiv denumite „Tilişcuţa“, „Fluieraşul“ şi „Ciobănaşul“.

Cam aşa arată, în fiecare început de primăvară, frumoasa şi cumintea rânduială, datina străbună fiind considerată a fi tot atât de veche precum nemuritoarele ziduri ale Cetăţii Dacice a satului. Cea care, de peste 2000 de ani, stă de veghe pe un înalt pinten al Munţilor Cindrelului.

În data de 15 august, de sfânta sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, poiana ei urmează să găzduiască o tradiţională serbare câmpenească, cea a întâlnirii tuturor oierilor mărgineni şi sibieni. Invitaţii lor de onoare sunt „ortacii“ în ale ciobăniei, veniţi de peste munţi, din Vaideienii Vâlcei şi Rânca Gorjului!

Ioan Vulcan-Agniteanul

An dificil pentru livada Bergamelli, de lângă Miercurea Sibiului

• Şcepticism cu carul legat de viitoarea reconversie din pomicultură

În livada de la Dobrâca a Agricolei Bergamelli, de lângă Miercurea Sibiului, 2012 nu a fost deloc generos, cel puţin în livada de meri înfiinţată prin anii 1987-1989 cu soiul Idared. Inginerul Nicolae Neamţiu pune totul pe seama frigului din timpul primăverii şi a „zborului neconcludent al albinelor“, astfel că pomii au intrat în periodicitate, iar polenizarea nu s-a realizat. În 2012 livada a produs 40 tone de fructe la hectar, iar anul acesta recolta nu contează economic. Pentru că tratamentul nu-şi mai găseşte eficienţa în fruct au fost efectuate doar lucrările de bază (tăieri, fertilizare şi coasă) şi tratamentele-cheie pentru a asigura condiţiile pentru rodul din anul următor.

Bergamelli are o suprafaţă totală de 144 ha de livadă: 87 ha de plantaţii superintensive sunt noi, realizate prin efort financiar propriu. Predominat este mărul (peste 40 ha de livadă) din soiurile Fuji, Gala şi Golden. Ferma deţine şi 20 ha livadă tânără de cireş (soiurile Regina şi Kordia), dar în acest caz proprietarii s-au confruntat cu o altă uriaşă problemă, cea a furturilor, nere­zol­vată nici după ce au săpat tranşee pe lângă gardul de împrejmuire şi nici după mica intervenţie a autorităţilor. Planul firmei pe termen mediu şi lung nu se opreşte însă nici din cauza unui an mai slab şi nici din pricina furturilor. Proiectul imediat este cel de înlocuire a plantaţiei vechi, de 57 ha, cu una nouă, lucru care s-ar putea realiza prin programul european de reconversie în pomicultură.

„E tâziu să vorbim acum despre reconversie din 2014“

Ing. Nicolae Neamţiu este sceptic că lucrurile se vor desfăşura aşa cum au fost prezentate, într-o primă întâlnire cu pomicultorii, de autorităţile din România: „Mi-e teamă ca programul să nu fie un pom lăudat la care te duci cu sacul prea mare. E un pic cam târziu să vorbeşti acum de reconversie imediată, din 2014. Lucrurile acestea necesită un termen mai lung de planificare, e nevoie de un an jumătate numai să pregăteşti terenul, să faci lucrările de scarificare, de desfundare, două arături, discuit. Nu poţi să te apuci de plantat livadă ca de o casă, azi torni fundaţia, mâine pui cărămida. Trebuie fundamentate nişte norme. Aud vorbindu-se despre 15.000 de euro la hectar, o sumă foarte bună, care acoperă 70-75% din costurile de înfiinţare. Dar nu suma este problema mea, ci cum se acordă ea, fiindcă nu-i totuna să plantezi în teren nud sau în livadă defrişată.

Unele sunt costurile pentru prima variantă, altele să defrişezi, să scoţi rădăcinile din fosta livadă şi-apoi să pregăteşti lotul pentru cea nouă. Pe urmă, care este setul de lucrări, fiindcă nu arunci cu banii în vânt, mai ales că se vor ivi mulţi vânători de fonduri europene? E uşor să faci acolo o groapă, plantezi pomul şi-apoi te miri de ce se usucă. Pomicultorii ştiu despre ce vorbesc eu. Trebuie nişte reguli stricte, o tehnologie obligatoriu de urmat şi de respectat, cu o gamă de lucrări de pregătire a terenului completă, începând, cum spuneam, de la scarificat, arat etc. Eu cred – fiindcă nu faci o investiţie pentru un an, ci pentru 30 de ani – că 60-70% din sumă trebuie să meargă numai pentru lucrările de pregătire a terenului, pentru sistemul de irigaţii, pe care-l instalezi odată cu pomul, chestiuni care au o importanţă covârşitoare pentru randamentul ulterior al plantaţiei. Cine urmăreşte apoi dacă aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ, fiindcă, bănuiesc, nu ne permitem să irosim banii?“

România n-a rezolvat încă problema materialului săditor

În opinia ing. Neamţiu, un alt aspect care ar trebui clarificat se referă la materialul biologic folosit. „Vă spuneam că noi am înfiinţat 87 ha de plantaţii. Cu ce material săditor? Cu material din Italia, fiindcă pepinierele noastre nu puteau să ofere mai mult de 1.000, 5.000, hai 10.000 de puieţi. Ce să faci cu ei, la o densitate de 2.500 pomi la hectar? Iar cu soiurile acestea aduse de afară avem o problemă, nu se aclimatizează condiţiilor de la noi. Ele au fost concepute genetic să reziste la temperaturi de minus 4-5°, or aici, în centrul ţării, avem ierni şi cu -25°C! Nu am auzit să se fi rezolvat acest aspect. Şi e cam târziu să vorbim astăzi despre criza materialului săditor pentru o livadă pe care o plantezi anul viitor. Vom ajunge ca-n viticultură, când 80-90% din butaşi au fost aduşi de-afară. Apoi s-ar impune să stabilim gama de soiuri pe care s-o folosim, fiindcă nu mai putem merge cu Ionathanul, de exemplu, care o să fie istorie peste 30 de ani, ci trebuie să ne aliniem tendinţelor de pe plan mondial.“ Din toate aceste motive, Bergamelii nu crede că va putea accesa programul de reconversie mai devreme de doi ani. Va aştepta întâi toate clarificările şi-apoi va alege varianta optimă.

Sibienii şi-au vândut oile eco la licitaţie

Cu exact o săptămână înainte de Paştele ortodox, oierii din judeţul Sibiu, împreună cu autorităţile locale, au organizat la Vurpăr a doua ediţie a expoziţiei de oi crescute ecologic cu vânzare prin licitaţie. A fost momentul oportun pentru vânzarea de miei, dar şi pentru prezentarea şi vânzarea celor mai valoroase exemplare de berbeci şi oi pentru prăsilă din rasele româneşti.

83 de capete adjudecate prin licitaţie

Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Sibiu, alături de Grupul de Producători din Regiunea Hârtibaciului „Eco Mioriţa“, Primăria Comunei Vurpăr, Consiliul Judeţean Sibiu şi Camera Agricolă a judeţului Sibiu au reunit în duminica Floriilor peste 20 de oieri dispuşi să-şi prezinte şi să-şi vândă o parte din animale în cadrul expoziţiei cu vânzare prin licitaţie. Aceştia au introdus în ţarcul de prezentare atât berbeci, oi, cât şi miei din rasele Carabaşă Sârbească, Ţigaie şi Ţurcană Românească, Carabaşă de Teleorman, Suffolk şi Lacaune. Înainte de a ajunge în faţa licitatorilor, animalele au fost examinate sanitar-veterinar şi le-au fost verificate documentele de însoţire. Cei prezenţi au avut ocazia să admire cele mai productive exemplare şi să evalueze aspectele reprezentative ale raselor. Dintr-un efectiv de peste 100 de ovine participante la licitaţie, 83 de capete şi-au găsit alţi stăpâni, fiind adjudecate de cei mai generoşi cumpărători.

Cel mai frumos berbec din rasa Ţurcană Românească, aparţinând domnului Cornel Dobrin din Vurpăr, membru al Asociaţiei „Eco Mioriţa“, s-a vândut cu 2.000 de lei, în timp ce confraţii acestuia aparţinând altor rase au fost vânduţi cu 1.400 lei. Unul dintre expozanţi, George Traian din Vurpăr, venit la licitaţie cu 12 oi şi 12 miei din rasa Ţigaie, se declară mulţumit de ceea ce a reuşit să vândă. „Am dat 1 oaie cu 600 de lei, 1 berbec cu 500 de lei şi 3 mieluţe cu câte 480 lei fiecare. Aş fi vrut să obţin mai mult pe ele, dar tot e bine“, a declarat George Traian.

Deşi unii dintre crescătorii de oi şi-ar fi dorit să plece cu buzunarele mai pline cu bani, în unele cazuri preţul de pornire a fost negociat în minus, vânzătorul fiind nevoit să dea animalul sub preţul cerut. Au fost şi cazuri în care oierii şi-au prezentat animalele în faţa licitatorilor, însă au anunţat că nu sunt dispuşi să le vândă, scopul prezenţei lor la expoziţie fiind prezentarea rasei, pentru ca doritorii să-i poată contacta în viitor, după înţărcarea mieilor.

Oi certificate ecologic şi crescute tradiţional

Evenimentul de la Vurpăr a fost dedicat în principal oilor crescute după tradiţia oieritului moştenit din moşi-strămoşi, pe plaiuri mioritice nepoluate.

După spusele organizatorilor, evenimentul a avut ca scop nu doar crearea unui spaţiu în care cererea să se întâlnească cu oferta, ci mai ales promovarea animalelor cu valoare biologică ridicată şi certificate ecologic. „Mă bucur că aceşti oameni minunaţi au înţeles rolul acestei expoziţii cu vânzare prin licitaţie, acela de a îmbunătăţi rasa de animale cumpărând exemplare cu valoare biologică ridicată. Expoziţia îşi va continua parcursul şi anul viitor, încercând să aducă cât mai mulţi crescători de ovine, nu doar certificate ecologic, ci şi crescute tradiţional“, a declarat Georgeta Purima, director al Camerei Agricole Sibiu.

Un rol important în astfel de acţiuni îl are şi Asociaţia „Eco Mioriţa“ care deţine un efectiv de 14.000 oi ecologice şi un număr de 36 de membri. „Animalele noastre sunt crescute cu fân, pe păşuni care nu au fost tratate cu erbicid, cu azot, iar porumbul este la fel, produs de noi, fără pesticide. Oaia, mielul sunt crescute natural, nu sunt forţate cu nimic“, a subliniat Florin Dragomir, preşedintele Asociaţiei „Eco Mioriţa“.

Pentru alţi fermieri veniţi în vizită la expoziţie a fost un prilej de a-şi cunoaşte mai bine breasla şi a face schimb de impresii şi experienţe. „Am venit să văd oferta de animale şi să cumpăr o Carabaşă. M-am informat destul de bine despre această rasă şi consider că poate ameliora rasele din zona noastră. Mă gândesc că o încrucişare dintre un berbec Carabaşă şi o Ţurcană ar da un produs care poate prelua foarte bine din rezistenţa rasei Ţurcane şi din productivitatea rasei Carabaşă. Eu am 220 de oi, majoritatea Ţurcane, şi vreau să fac nişte încrucişări să văd ce rezultate obţin“, a declarat unul dintre vizitatorii expoziţiei.

După încheierea licitaţiei, manifestarea a continuat în ritmuri de cântec şi voie bună, asigurate de Nelu Albu şi Mariana Anghel, doi rapsozi de muzică populară, pe parcursul unei alte expoziţii, de data aceasta cu produse tradiţionale şi ecologice realizate cu măiestrie de artizanii zonei Hârtibaciului.

Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013

Oieritul dictează ritmul de viaţă al sibienilor

Pentru a-şi putea însoţi părinţii, bunicii şi fraţii mai mari, porniţi de timpuriu cu turmele de oi în „lunga şi pitoreasca transhumanţă a păşunatului“, precum şi la stânele şi saivanele aşezate nu departe de satele lor natale, elevii din şcolile unor localităţi din Mărginimea Sibiului încheie anul de învăţământ mult mai devreme decât colegii lor din restul ţării.

Ca urmare, în acest an, după zece zile de la sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena (21 Mai). Respectiv vineri, 31 mai, va fi ultima zi de şcoală atât pentru elevi, cât şi pentru profesorii, învăţătorii şi educatorii lor. Lunga şi mult aşteptata vacanţă de vară va începe cu trei săptămâni mai devreme. Este cazul copiilor-şcolari şi de grădiniţă din satele Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi Jina. Adică cei ai căror părinţi, fraţi, bunici, unchi şi mătuşi, în majoritatea lor, îşi au turmele cu sutele şi miile de oi, miei şi berbeci împrăştiate pe păşunile transilvane, bănăţene, ialomiţene şi dobrogene.

Profesorul de istorie Radu Fântână, directorul-coordonator al şcolilor şi grădiniţelor din mult însorita Poiană a Sibiului, ne spunea că această „comprimare“ a anului şcolar, într-o perioadă calendaristică redusă în timp cu trei săptămâni, reprezintă o tradiţie seculară în aşezările sibiene mărginene şi că măsura este aprobată şi agreată de autorităţile centrale, judeţene şi locale de învăţământ şi administraţie. Aflăm, de asemenea, că acestor copii-elevi, viitori păstori şi strungari estivali la stâne şi saivane, li se predă întreaga programă şcolară. Că pe toată durata anului şcolar elevii, învăţătorii, profesorii şi educatoarele intră în clase şi în zilele de sâmbătă ale săptămânilor. Apoi că minivacanţa de Paşti este redusă doar la o singură zi liberă.

Cea din a doua zi a sfintelor sărbători. Deci luni, 6 mai, atunci când băieţii-şcolari şi feciorii satelor merg, din casă-n casă, cu „stropitul“ fetelor şi nevestelor cu parfum, recitând versurile: „Am auzit că aveţi o floare domnească/Şi-am venit s-o udăm să nu se veştejească./E voie!?“ Vom mai aminti că, în rest, întregul an şcolar este identic cu cel din celelalte localităţi ale ţării, rezultând tot cam 170 de zile de şcoală, efectiv frecventate de copiii-elevi din cele patru aşezări rurale ale Mărginimii Sibiului. Ciobanii din cele patru aşezări rurale din Mărginimea Sibiului deţin, la un loc, un efectiv de peste 150.000 de oi ţurcane!

Ioan Vulcan-Agniţeanu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2013

Un păstor credincios tradiţiei din Mărginimea Sibiului

Lui Gheorghe Hanzu (Şeban), aşa cum este cunoscut prin părţile locului, din comuna Gura Râului – Sibiu, i-a mers mai bine cu oieritul după ce a ajuns cap de familie. De fapt, în Mărginimea Sibiului puţini se ocupă cu altceva în afară de creşterea oilor şi, eventual, cu turismul rural. Sibienii au rămas credincioşi însă păstoritului tradiţional, aspect care a şi purtat faima zonei în ţară şi Europa. Ar fi chiar nepotrivit să duci în mijlocul munţilor grajduri automatizate, să zicem.

O stână cât „pentru două cojoace bune“

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 20, 16-31 OCTOMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS