Delta Dunării oferă un peisaj unic. Vizitatorul va savura fiecare priveliște, fiecare zbor de pasăre, fiecare moment al zilei cu o curiozitate crescândă inclusiv în ceea ce privește puținătatea traiului din satele din mijlocul apelor. Și întotdeauna, ca orice român care-și dă cu părerea, vine și concluzia: „Da, oamenii Deltei trăiesc greu.“ Continuăm azi călătoria noastră prin comunele din Delta Dunării, prezentându-vă câteva aspecte din Crișan, Nufăru și Beștepe.

Crișan, locul cunoscut grație legendarului Patzaichin

Crișan, formată din satele Caraorman (canalul Caraorman), Crișan (brațul Sulina) și Mila 23 (Dunărea Veche), se întinde pe o arie administrativă de 380,7 km², având o populație totală de 1.228 de locuitori, cu o densitate așadar de 3,23 loc/ km². Localitatea datorează mare parte din popularitate multiplului campion mondial, olimpic și european, legendarul canoist Ivan Patzaichin, care sprijină, prin asociația care-i poartă numele, dezvoltarea durabilă și protejarea zonei, mai cu seamă a satului Mila 23. În 1894, satul Crișan apare pentru prima dată în documente sub numele de Carmen Sylva, pseudomimul reginei Elisabeta a României, dar probabil că, aidoma Caraormanului și a majorității spațiilor rurale din Deltă, a fost fondat mai timpuriu fie de descendenții cazacilor refugiați în a doua jumătate a sec. al XVIII- lea, fie de lipovenii ce au părăsit Rusia în timpul represiunii religioase țariste. Mila 23 apare mai târziu, la începutul secolului trecut existând aici 2 sau 3 case de pescari. Accesul înspre cele trei sate se face exclusiv pe apă, iar între Crișan, Caraorman și Mila 23 fie pe apă, fie pe un drum pietruit (DC7, 12 km) sau din pământ (DC 8, 7 km). Rețeaua stradală din intravilanul localităților comunei însumează 25,0 km, multe din drumuri fiind în stare foarte rea. Distanța mare dintre sate și transportul dificil (pe timp de iarnă, uneori localitățile rămân complet izolate din cauza sloiurilor de gheață) a făcut ca, într-un fel sau altul, fiecare să aibă propria infrastructură, respectiv câte o școală gimnazială, un dispensar, un cămin cultural, o biserică și sistem de alimentare cu apă. Ocupația de bază a locuitorilor se rezumă la pescuit, creșterea animalelor și cultivarea legumelor strict pentru necesarul gospodăriei. Viitorul, evident, este legat de turism, deja existând, mai cu seamă la Mila 23 și Crișan, peste 35 de capacități de cazare turistică.

Poarta de intrare în Delta Dunării

Cândva s-a numit altfel: Prislava și Prislavăț, până în 1908, Domnița Maria, între 1908 și 1948, Ada Marinescu, între 1948 și 1964. Vorbim depre Nufăru, satul reședință al comunei cu același nume, așezat pe brațul Sf. Gheorghe, cu urme de locuire încă din perioada bizantină (sec. X-XIII d.Hr.). Mărturie stă cetatea Cetatea Prislava, cu rol determinat în comerțul acelor vremuri pe Dunăre, distrusă în urma deselor năvăliri ale cerchezilor și turcilor. Un alt sat, Malcoci, are o istorioară aparte: a fost fondat, la începutul sec. XIX, de o colonie germană venită din Rusia, condusă de Ignatz Hoffart; în timpul războiului ruso-turc din 1855 căpetenia a fost ucisă de turci, dar etnicii germani au rămas încă multă vreme în aceste locuri, ei fiind responsabili de ridicarea bisericii (1883) și a școlii (1891).

Localitatea Nufăru are două sate situate, față în față, pe brațul Sf. Gheorghe, Ilganii de Jos – stânga, Nufăru – dreapta, celelalte, Victoria, respectiv Malcoci, fiind în afara Rezervației Biosfera Delta Dunării fiind poziționate pe uscat. Nufăru este considerat poarta de intrare în Delta Dunării, legătura cu Iglanii de Jos, așezare dominată de peisajul specific – bălți, sălcii, pelicani, bărci pescărești, liniște, mult verde și albastru – fiind posibilă exclusiv pe apă. Conform  recensământului din 2011, populația comunei Nufăru se ridica la 2.273 de locuitori, ocupația de bază fiind agricultura, pescuitul și creșterea animalelor (peste 9.000 de capete de ovine și caprine). Economia locală este susținută de comerț, turism și, se înțelege, de activități agrare. Infrastructura este una bună, cu sistem de alimentare cu apă în toate cele patru sate, canalizare în Nufăru și Malcoci (cu ceva probleme de funcționare) și proiect de extindere a rețelei în Victoria și Iglanii de Jos. De asemenea, rețeaua de drumuri este mai bine întreținută, ca de altfel și infrastructura educațională (cu sală de sport) și de sănătate. Poate pentru a-i atrage spre baștină, autoritățile le-au oferit tinerilor 154 de loturi pentru case, cu titlu gratuit, iar, cel mai recent, primarul s-a angajat să aducă rețeaua de gaze în comună.

Satul de pe... cinci dealuri

Satul de reședință Beștepe este poziționat la o oarecare depărtare de brațul Sf. Gheorghe, dar comuna cu același nume, reorganizată în 2003, prin desprinderea de Mahmudia, are două cătune la stânga și la dreapta Dunării, Băltenii de Jos și Băltenii de Sus. Cunoscut deunăzi vreme sub numele de Islam Beștepe și dezvoltat în zona de confluență a văilor Turia, Lutul Alb și Chior-Culac, Beștepe a fost întemeiat de turci, în sec. XVIII, fiind părăsit de ei după Războiul Ruso-Turc, din anii 1828-1829. Au rămas însă pe loc 78 de familii de ardeleni, iar mai târziu, după 1856, așezarea a fost repopulată cu români și bulgari, cărora li se datorează construirea unei biserici (1860) și a unei școli (1882). Unul din vestigiile care amintesc despre istoria îndelungată a comunei este cetatea getică Piatra lui Sava. Numele este de origine turcă, „beș“ însemnând „cinci“, iar „tepe“– „deal“, având semnificația așadar de „cinci dealuri“, aluzie la forma de relief din proximitate, un inselberg (n.n. – munte rămas izolat dintr-un masiv muntos dispărut) cu cinci cocoașe, cu altitudinea maximă de 242 m. De pe aceste culmi se pot admira Delta și Lacul Razim. Satul mai este denumit Beștepea Turcească, pentru a se deosebi de Beștepea Moldovenească, nume sub care era cunoscut satul Mahmudia. Băltenii de Jos (Carasuhatu de Jos, până în 1964, adică imaș negru, tradus din limba turcă) este un cătun înființat în sec. XVIII-XIX, accesibil numai pe calea apei, aici existând un debarcader pentru navele de călători. Accesul spre centrul comunei se face pe un drum de pământ, după traversarea brațului cu bărcile. Băltenii de Sus (Carasuhatu de Sus, până în 1964) este poziționat pe ambele maluri ale brațului Sf. Gheorghe. În cele două cătune dezvoltarea este minimă. Populația se ocupă cu pescuitul, legumicultura și creșterea animalelor, iar în ultima vreme sunt palide speranțe de dezvoltare turistică, prin apariția unor case de vacanță.

Maria BOGDAN

În călătoria noastră rurală prin Delta Dunării, după ce am poposit la Chilia Veche și C.A. Rosetti, vă invităm de data aceasta să ne oprim în Pardina, Ciatalchioi și Maliuc, trei așezări situate între brațul Sulina și Chilia, cu excepția câtorva cătune, poziționate la sud de canalul Sulina, dar în proximitatea Dunării.

O „umbrelă“ sub care nu crește mai nimic!

Comuna Pardina este așezată pe malul drept al brațului Chilia, pe o lungime de 12 km. În trecut a aparținut de unitățile administrativ-teritoriale Plaur și Ceatalchioi, ulterior declarându-se așezare de sine stătătoare. Satul a fost întemeiat de moldoveni și ucraineni, iar denumirea are o povestioară aparte. Se spune că, în timpul ocupației otomane, un bei turc a venit la plimbare în Delta Dunării, iar soția sa și-ar fi uitat umbrela sub o salcie. Când a realizat că nu o mai are, ar fi strigat „partișa, partișa!“, adică „umbrela, umbrela“. Cum în ucraineană cuvântul se traduce prin „pardin“, cătunul a fost asimilat cu locul unde a poposit beiul de... „Pardin“! Comuna are în componență un singur sat, Pardina, cu o populație de 527 de locuitori (recensământ 2011). Suprafața agricolă este de 30.600 ha, agricultura și creșterea animalelor (50.000 de capete de ovine și caprine) fiind activitățile economice de bază. Pescuitul aproape că a dispărut pentru simplul motiv că tinerii nu îmbrățișează această meserie străveche, iar vechii pescari nu mai sunt... Există, de asemenea, firave încercări de dezvoltare a turismului, iar autoritățile spun că atenția le este concentrată pe conservarea zonei, parte a Rezervației Biosferei Deltei Dunării. Cât despre modernizare, am zice cam așa: greu la deal, cu boii mici! Comuna este, se subînțelege, lipsită de resurse bugetare. Există un proiect de modernizare a drumurilor locale, cu o finanțare europeană prin PNDR, dar acesta nu este pus în practică deocamdată, autoritățile solicitând o prelungire a scrisorii de garanție din partea Fondului de Garantare a Creditului Rural. Un altul ar viza amenajarea unui lac, cu tot cu locuri de agrement, proiectul POR 2014-2020 având la dispoziție suma de 14,72 mil. lei. În rest există o școală, un dispensar construit deunăzi vreme, dar care nu prea are constant medic. Despre standardul de viață al locuitorilor n-avem prea multe de spus atâta vreme cât sunt familii ce au solicitat de la primărie subvenție pentru plata energiei electrice!

Sub zodia „bifurcației“ ghinioanelor?

Situată tot la granița fluvială cu Ucraina, comuna Ceatalchioi, cu satele Ceatalchioi, Pătlăgeanca, Plauru și Sălceni, își datorează numele poziționării sale la o bifurcație a Dunării, „çatal“ din limba turcă însemnând chiar așa, „bifurcație“, mai exact, „satul de la bifurcație“. Localitatea datează de la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind fondată de câteva familii de români, ruși și bulgari, venite din stânga Dunării. În 1878, văduva Domnica Belci-Cânci a oferit fonduri pentru ctitorirea bisericii, iar în 1904 s-a construit localul școlii. Conform recensământului din 2011, populația comunei se ridica la 593 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior, din 2002, când se înregistraseră 752 de locuitori. Localitatea a fost urmărită de ghinion, având o perioadă de timp conturile blocate din cauza unui proiect Sapard. Ei bine, după ceva vreme de la finalizarea asfaltării unei căi rutiere pentru că nu s-au respectat restricțiile de tonaj, drumul s-a distrus în așa hal încât autoritățile au fost obligate să returneze banii europeni. Și cum nu i-a avut, Bucureștiul a pus sechestru pe bunuri și pe conturi, dar mai târziu, prin 2015, tot Bucureștiul a plătit datoria! Pe urmă, fiindcă așa e „scris“ la unii, să se țină scai ghinioanele, pentru o altă investiție, a unei stații de captare și tratare a apei brute, lucrare de vreo 10 mil. lei, a fost nevoie de cam 14 ani până când aceasta să-și afle și utilitatea! Ceva „aventuri“, cu drum pe la DNA, au fost și la căminul cultural... În ultima vreme, cel puțin de când s-a creat instrumentul special de accesare a fondurilor europene, vorbim de ATI Delta Dunării, au mai fost ori sunt în plan alte obiective: iluminatul public stradal, reabilitare energetică a clădirii școlii din Pătlăgeanca (1,6 mil. lei), realizarea unui centru comunitar sanitar (0,8 mil. lei), reabilitare Școala Gimnazială Ceatalchioi (1,7 mil. lei). În plan economic, singurele activități țin de agricultură (cultura mare și zootehnie) și din ce în ce mai puțin de pescuit; cât despre turism, faptul că localitatea este oarecum izolată, mai cu seamă pe timp de iarnă, acest sector este slab reprezentat în această parte a județului Tulcea.

Fostul mic orășel din inima Deltei

Localitatea Maliuc (cu satele Gorgova, Ilganii de Sus, Maliuc, Partizani și Vulturu) a avut șansa să fie poziționată chiar în zona din care pornește turismul în Delta Dunării, de pe brațul Sulina și lacurile Cireiuvăț, Tătaru, Alb, Martin, Fortuna, Gorgova, canalul Arhipenco etc. Dintre cele trei localități, de departe este cel mai bine situată, dacă putem spune așa ceva pentru o așezare din inima Deltei Dunării, unde standardul de viață al locuitorilor este unul limitat, dezvoltarea în sine fiind dublu îngrădită de condițiile naturale și de statutul de rezervație de importanță mondială. Numele localității este de origine ucraineană, „maluk“ însemnând „copil“ sau om de statură mică, de unde s-ar trage concluzia că aici a existat cândva un singur locuitor. De altfel, multe din denumiri sunt legate de existența vreunei persoane, așa cum ar fi, în Deltă, gârla Rusului, gârla Turcului, gârla lui Moș Colea, gârla lui Moș Ion. În fine, satul Vulturu se chema, cândva, Vai-de-Ei, probabil de la viața grea a primilor locuitori. Localitatea este una nouă și în presa vremii se vorbea despre „noul orășel din Inima deltei“. În anul 1953 aici a fost creată Stația Experimentală Stuf, prilej cu care au lucrat la Maliuc oameni de știință, ingineri în cele mai moderne laboratoare ale vremii. Proiectul a fost abandonat curând, dar de atunci datează și câteva clădiri etajate (blocuri) și, în orice caz, acel eveniment a stat la baza constituirii așezării. Astăzi, în Maliuc sunt parcele experimentale piscicole, pentru aplicarea unor metode în amenajările cu scop productiv. Planul de acum aproape 70 de ani era ca populația să crească până la 2.000 de locuitori; ei bine, acesta  nu a reușit, comuna având 856 de locuitori (recensământ 2011). Activitățile preponderente țin de piscicultură, comerț și turism (sunt în jur de 25 de pensiuni). Și autoritățile locale s-au mișcat mai bine în sensul în care există alimentare cu apă în Gorgova, Maliuc și Partizani și chiar canalizare în satul Maliuc. Pe urmă, în ultimii ani, este o listă acceptabilă de proiecte: modernizare drumuri (5,6 mil. lei), modernizare și dotare cămin cultural (1,7 mil. lei), dezvoltarea infrastructurii IT nivelul Școlii Gimnaziale Maliuc și a unităților arondate (0,16 mil. lei), investiții pentru dezvoltarea infrastructurii turistice (3,6 mil. lei), dotare echipamente – buldoexcavator (0,52 mil. lei), teren de sport multifuncțional (0,43 mil. lei) etc.

Maria BOGDAN

Nu există activitate să nu fi fost afectată de pandemia de COVID-19. E şi cazul meşterilor populari din satele sucevene, care au lucrat toată iarna cu gândul că în vara 2020 îşi vor vinde lucrările. Pentru că toate târgurile tradiţionale şi festivalurile au fost anulate, o parte dintre ei au rămas cu marfa nevândută. Chiar și așa, ei au lucrat şi în această iarnă, dar se pare că nici anul acesta cei care nu îşi vând produsele online nu au şanse să supravieţuiască din valorificarea tradițiilor populare.

Pagină de promovare a meşterilor populari

Meșterii populari suceveni care obişnuiau să îşi vândă cu succes produsele la târgurile organizate de muzeele din ţară, la diverse evenimente publice locale sau naţionale sau în zonele intens frecventate de turişti spun că le-au scăzut veniturile considerabil din cauza pandemiei de coronavirus.

Chiar dacă au investit bani grei în materia primă şi riscă să-i piardă pentru că cea mai mare parte din lucrări au rămas în ateliere, cei mai mulţi dintre meşterii populari suceveni spun că nu vor abandona şi vor încerca să-şi păstreze activitatea pentru că au moştenit şi îndrăgit meşteşugurile practicate şi au făcut eforturi considerabile să-şi dezvolte micile ateliere. Fără târguri și expoziții, la vreme de restriște, meșterii populari suceveni continuă să-și promoveze munca în mediul online. Mulți dintre meșteșugari au acceptat propunerea consultantului artistic Eutasia Rusu de a participa la Proiectul online „Meșterii populari la vreme de restriște...“, apelând la platforma pusă la dispoziţie de Direcţia pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului Cultural „Bucovina“ ce se poate urmări pe pagina de Facebook Meșteri și meșteșuguri din județul Suceava.

Ideea înfiinţării acestei pagini de promovare a meşterilor după declararea stării de urgenţă în primăvara anului trecut a fost gândită pentru a promova meşterii şi meşteşugul în sine, pentru a nu muri tradiţia, dar în primul rând pentru a-i susţine economic pe aceşti oameni, în speranţa ca doritorii să îi contacteze şi să le comande  obiectele produse de ei. Meşterii intraţi în proiect fie trimit prin curierat pachetele cu obiectele dorite, fie cumpărătorii se pot duce la meşter acasă să achiziţioneze produsele făcute cu multă migală pe care şi le doresc.

Târguri on-line ale meşterilor populari

De la Eutasia Rusu, consultant artistic, expert etnograf în cadrul Direcţiei pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale a Centrului Cultural „Bucovina“, am aflat că, iniţial, meşteşugurile se practicau având la bază utilitatea obiectului. În timp, acel obiect a devenit şi parte a comerţului, s-a pornit de la troc, apoi la vânzarea obiectelor din nevoia de a asigura un trai liniştit meşterului.

„Din primăvara anului 2020 meşterii populari se confruntă cu o situaţie foarte dificilă pentru că nu se mai organizează târguri şi expoziţii şi ei nu au mai putut să vândă obiectele pe care le confecţionează cu multă migală.

Centrul Cultural Bucovina, prin Direcţia pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, a iniţiat proiectul «Meşteri şi meşteşuguri din judeţul Suceava», care s-a născut din dorinţa de a arăta publicului larg că meşterii populari suceveni îşi continuă activitatea şi în perioada pandemiei. Am realizat un site de specialitate, unde am organizat târguri şi expoziţii în mediul virtual. Am început în luna martie a anului trecut cu «Meşterii populari la vreme de restrişte...», postând materiale video şi fotografii cu meşteri populari, făcându-le publice, cu acordul lor, datele de contact (număr de telefon, adresă e-mail, pagină de Facebook).

Pe 24 iunie, de Sânziene, organizam la Suceava un târg viu, interactiv şi complet, cu program amplu, spre a evoca iarmarocul de altădată, la care participau peste 70 de meșteri populari din întreaga țară. Și anul trecut, de Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, în cadrul proiectului «Promovăm meşterii şi meşteşugurile din judeţul Suceava. Suntem aici, poftiţi la noi!», am păstrat tradiția organizării Târgului de Sânziene, dar în online. Am continuat în luna decembrie cu Târgul de Crăciun on-line al meşterilor populari, anul acesta am avut în luna februarie Târgul online al mărţişorului, iar de la jumătatea lunii aprilie avem, timp de două săptămâni, un alt târg online, Târgul de Paşte, în cadrul căruia vom promova încondeietoarele de ouă din judeţul Suceava. Vom posta în fiecare zi filme, fotografii, descrieri de specialitate, adrese de contact ale meşterilor care se vor înscrie în acest proiect.

În acest fel, într-o perioadă în care nu pot fi organizate târguri şi expoziţii din cauza pandemiei de Covid-19, meşterii populari suceveni sunt ajutaţi să-şi promoveze munca în mediul online. Am fost surprinsă că foarte mulţi meşteri m-au contactat şi au vrut să intre în aceste târguri“, ne-a spus expertul etnograf Eutasia Rusu, de la Centrului Cultural „Bucovina“ din Suceava.

Silviu Buculei

Asociația Comunelor din România semnează un Protocol de Colaborare cu Agenția Națională pentru Achiziții Publice, care statuează rolul de Promotor al instituției în cadrul Proiectului Sprijin pentru ANAP pentru înființarea Unităților de Achiziții Publice Centralizate la nivel local.

În calitate de Promotor, Asociația Comunelor din România va contribui la îndeplinirea obiectivelor Proiectului și a direcțiilor de acțiune din Strategia Națională în domeniul Achizițiilor Publice, aprobată prin HG 901/2015 și relevantă în integralitatea sa, pentru condiționalitățile ex-ante stabilite prin Acordul de Parteneriat pentru perioada de programare 2014-2020.

Una dintre acțiunile din Strategie vizează înființarea și operaționalizarea de Unități de Achiziții Centralizate (UCA) la nivel local (direcția de acțiune 4.2 – E din HG 901/2015).

UCA sunt utilizate frecvent în administrațiile naționale și locale din Uniunea Europeană de peste 15 ani. Acestea s-au dovedit relevante atât pentru reducerea cheltuielilor, riscurilor legale și corupției, cât și pentru creșterea eficacității și eficienței, nivelului de profesionalism și utilizării achizițiilor electronice.

Proiectul, implementat de ANAP, cu sprijinul Băncii Europene de Investiții (BEI), are drept obiective înființarea de UCA la nivel local. Mai exact, Proiectul urmărește înființarea și operaționalizarea a 3 UCA la nivel local, respectiv realizarea foilor de parcurs pentru alte 8 UCA la nivel local, în scopul implementării ulterioare.

Inițiativa de înființare a UCA locale se bazează pe participarea voluntară a autorităților contractante. Acestea pot îndeplini următoarele roluri:

• Organizații Partenere, mai ales la nivel local (Consilii Județene, Primării sau alte instituții și autorități publice locale) – înființează UCA cu sprijinul BEI;
• Beneficiari finali – Autorități Contractante la nivel local care vor apela la serviciile oferite de UCA.

În prezent, Proiectul se află în etapa de identificare și selecție a Organizațiilor Partenere care își vor asuma alături de echipa BEI înființarea UCA la nivel local.

Criteriile avute în vedere la selecția Organizațiilor Partenere includ aspecte precum:

• Disponibilitatea organizației de a participa la activitățile inițiativei;
• Sinergia cu alte organizații similare: capacitatea de a mobiliza autorități contractante beneficiare / co-fondatoare ale unității, pentru care să realizeze achiziții în mod centralizat;
• Capacitatea administrativă: capacitatea de a mobiliza resurse (umane, materiale, financiare) pentru înființarea unității și de a susține funcționarea unității;
• Capacitatea de a asigura sustenabilitatea.

Proiectul dedică resurse pentru cooptarea și mobilizarea autorităților și instituțiilor publice disponibile să sprijine această inițiativă. Suportul / asistența tehnică directă acordată celor 11 Organizații Partenere vor viza domenii precum:

• Stabilirea formei juridice și a serviciilor care vor fi oferite de UCA;
• Organizarea modului de funcționare a UCA;
• Identificarea listei inițiale a autorităților contractante interesate de a fi beneficiari finali ai UCA locală;
• Sprijin operațional pentru funcționarea a 3 UCA pe parcursul a aproximativ un an, pentru derularea primelor proceduri centralizate de atribuire;
• Dezvoltarea competențelor tehnice pentru pregătirea, organizarea și derularea procedurilor centralizate de atribuire prin activități de instruire, inclusiv participare la o vizită de studiu în cadrul unui organism similar dintr-un alt stat membru;
• Promovarea rezultatelor obținute în timpul proiectului prin intermediul unor conferințe regionale și a unei conferințe naționale. 

La rândul lor, Organizațiile Partenere contribuie în cadrul Proiectului în principal cu:

• Participarea activă la activitățile de identificare a posibilelor autorități contractante beneficiare (inclusiv co-fondatoare) și la definirea tipurilor de bunuri, servicii sau lucrări care vor face obiectul achizițiilor centralizate;
• Pregătirea și derularea, cu sprijinul tehnic al echipei Proiectului, a primelor proceduri de achiziții publice centralizate.

Etapa de identificare și selecție a Organizațiilor Partenere se derulează în perioada aprilie-iunie 2021 și include următoarele activități, în ordine cronologică:

• Lansarea unui chestionar în rândul autorităților contractante în vederea colectării informațiilor calitative și cantitative necesare procesului de evaluare a disponibilității și a capacității organizațiilor interesate să deruleze exercițiul de înființare / funcționare a UCA sau să beneficieze de pregătirea unor foi de parcurs pentru înființarea unităților în viitor;
• Pregătirea și realizarea unor ateliere de lucru în vederea informării și promovării Proiectului, precum și în scopul identificării și selectării Organizațiilor Partenere;
• Realizarea unor discuții bilaterale cu potențialele Organizații Partenere Candidate care și-au exprimat intenția de a înființa și operaționaliza UCA sau de a beneficia de foile de parcurs pentru implementarea ulterioară;
• Realizarea și validarea listei finale de Organizații Partenere candidate și semnarea Protocoalelor de Colaborare între fiecare dintre acestea și ANAP.

În calitate de Promotor al Proiectului, Asociația Comunelor din România invită toate instituțiile și autoritățile publice locale să analizeze oportunitatea de a se implica în rolul de Organizații Partenere în cadrul Proiectului.

Pentru mai multe informații privind inițiativa de înființare a UCA locale, nu ezitați să contactați Asociația Comunelor din România la adresa: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. sau echipa de implementare a Proiectului la adresa: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..

Spațiul rural din România continuă să prezinte decalaje importante față de mediul urban, dar și în interiorul său, fie în funcție de situarea în apropierea marilor orașe, fie de performanțele economice ale regiunii. Disparitățile sunt legate de productivitatea muncii, accesul la sănătate și educație, la utilități publice etc.

În 2020 în mediul rural trăia 45,90% din populația rezidentă a României, în scădere cu 1,23 procente față de 2003 (47,13%), an din care INS publică date despre acest indicator (populație care locuiește real în țară, la un anumit moment). Populația rurală nu este distribuită uniform pe teritoriul țării. Astfel, cea mai mare pondere a celor care locuiesc la sate, în raport cu populația totală a zonei, se înregistrează în regiunile Sud-Muntenia (60,25%), Nord-Est (57,77%) și Sud-Vest Oltenia (53,50%).

În afară de București-Ilfov, cea mai mică pondere a populației rurale o au regiunile Vest (39,27%) și Centru (42,57%). Pe un teritoriu rural de 207.522 km2 (86,97% din suprafața națională), densitatea cea mai mare se întâlnește în Nord-Est, iar cea mai mică, în Vest. Spre comparație, în UE, în mediul rural trăiește 28% din populația celor 27 de state membre, România situându-se, din acest punct de vedere, pe ultimul loc, fiind depășită de Bulgaria, Polonia sau Ungaria.

Declin demografic accentuat

Populația rurală a cunoscut un permanent declin demografic. Dacă în 2003 în mediul rural trăiau 10.193.391 de locuitori, în 2020 numărul acestora a ajuns la 8.872.342 de locuitori, o diminuare așadar de 1.321.049 de persoane (12,96%). În perioada 2015-2020, segment pentru care avem date ale INS, populația cu vârsta între 0 și 14 ani a scăzut de la 1.546.944 la 1.423.565 de persoane. Cele mai drastice diminuări ale populației din această categorie s-au înregistrat în regiunea Sud-Vest Oltenia, Sud-Muntenia, Nord-Est, zone care corespund și cu așa-zisele pungi de sărăcie din țară. Doar în București-Ilfov se constată o creștere, generată de dezvoltările imobiliare din jurul Capitalei.

În același timp, se înregistrează un proces de îmbătrânire. Nu unul sever, ci ușor. Populația de peste 65 de ani din mediul rural a crescut, în intervalul analizat de noi, de la 1.806.247 de persoane, în 2015, la 1.829.023 de persoane, în 2020. Dar faptul că, în ponderea totală a populației, cifra este mai mare pentru seniori, comparativ cu grupa 0-14 ani, ar trebui să ne dea de gândit. Dar, la cum se desfășoară politicile sociale și economice de la noi, ne temem că acest trend se va mai păstra câteva zeci de ani de aici înainte. Într-un studiu al INS, prilejuit de Centenar (Ro Centenar), se face următoarea observație: „29% din populația din mediul rural din România trăiește în condiții de sărăcie absolută. Cauzele situației din mediul rural sunt numeroase: o puternică migrație de la orașe la sate, după 1990, odată cu dezindustrializarea, dezvoltarea inegală a localităților rurale, migrația și declinul demografic.“ Conform Eurostat, în România, în mediul urban, rata riscului de sărăcie era de 24,3%, în timp ce în mediul rural era la 51,7%. Media UE se situa la 23,6% în mediul urban și la 25,5% în mediul rural. Ar mai fi de spus că speranța medie de viață în mediul rural este de 74,30 ani.

25-26% forța de muncă în agricultură, la o contribuție de 4,2 % în PIB

Ponderea forței de muncă în agricultură, în România, era și este în jur de 25-26%, cea mai mare din UE, a cărei medie este de 4,4%. Dintre aceștia, 84% dintre lucrătorii în agricultură se încadrau în categoria personalului nesalariat, față de 72%, în UE, iar valoarea adăugată brută generată la nivel de lucrător este mai redusă cu circa 50%, comparativ cu media UE. Agricultura românească se confruntă cu o problemă majoră privind productivitatea scăzută a muncii. De altfel, aportul acestui sector (inclusiv silvicultura și pescuitul) la formarea PIB a scăzut de la 5,8%, în 2007, la 4,8%, în 2015, și 4,2%, în 2019. Producția agricolă din România are o contribuție de 3,09% în Europa și 0,33% în lume (date FAOSTAT, 2018). Activitățile agricole se desfășoară în 3.342.100 exploatații agricole, dimensiunea medie a unei ferme fiind de 3,74 ha. Distribuția exploatațiilor agricole pe clase de dimensiune se concentrează în intervalul 0-0,5 ha (36%), urmat de intervalul 2-5 ha (19,75%).

77,10% rata de cuprindere în învățământul primar și gimnazial

În anul 1996, în mediul rural existau 21.337 de unități școlare, iar în 2020 numărul acestora s-a redus la 3.117. Deși o mulțime de școli au fost închise, diminuarea nu înseamnă musai desființarea școlilor, ci arondarea lor la o unitate cu personalitate juridică. După anul 1990, populația școlară a început să scadă treptat, dar reducerea masei de elevi a avut loc pe fondul scăderii populației rezidente din mediul rural și nu prin limitarea accesului la educație. De exemplu, în 1995, în mediul rural erau  1.453.966 de elevi, iar în 2020 numărul a scăzut la 966.691 (minus 33,52%). Ultimul raport privind starea învățământului preuniversitar din România arată că, în mediul rural, populația școlară se reduce, anual, cu 27.000 de elevi. De asemenea, rata brută de cuprindere în diferite forme de învățământ (procentul celor cuprinși din totalul copiilor) era, în anul școlar 2017-2018, de 84,5% în învățământul preșcolar și de 77,10% pentru învățământul primar și gimnazial.

Accesul la serviciile de sănătate

Bugetul alocat sănătății în România (4-4,8%) reprezintă mai puțin de jumătate din media statelor UE 27 (8,9%). Unui locuitor îi revin, în medie, servicii medicale în valoare de 2.615,3 lei/an. În plus, în mediul rural apar o serie de factori care limitează accesul populației la sănătate: numărul redus de unități medicale, distanțele prea mari până la o clinică specializată, costurile ridicate sau listele de așteptare. În anul 2018, ultimul analizat de INS și Ministerul Sănătății, aveam următoarea situație pentru mediul rural:

• numărul locuitorilor care revin unui medic: 1.575 de persoane (față de 191 în mediul urban);
• numărul locuitorilor care revin unui medic stomatolog: 4.428 (față de 726 de locuitori, în urban);
• număr de locuitori ce revin unui farmacist: 2.630 (față de 738, în mediul urban);
• numărul locuitorilor care revin unui asistent: 566 (față de 81 în mediul urban).

Ar mai fi de spus că numărul consultațiilor acordate pacienților cu domiciliul în mediul rural a fost de două ori mai mic decât în urban.

Utilități publice

Și în cazul acestor servicii se păstrează discrepanțe severe între mediul rural și cel urban. Astfel, la alimentarea cu apă, dacă în cazul orașelor procentul celor cu rețea se ridică la 98,75% (316 municipii și orașe, din 320 total), în mediul rural cifra scade cu aproape 20 de procente, la 79,34% (2.270, din total 2.861 de comune). La sistemul de colectare și epurare a apelor uzate decalajul este și mai accentuat: 98,13% grad de acoperire cu canalizare în orașe (314, din 320), față de 36,35% în mediul rural (1.040 de comune cu rețea, din 2.861 total). În privința alimentării cu gaze, decalajul se păstrează cam în aceeași marjă: 77,18% grad de alimentare a orașelor (247 din 320 total) și 24,75% grad de acoperire în mediul rural (708 din 2.861 total).

Maria BOGDAN

În articolul în care am prezentat gradul de alimentare cu apă a localităților spuneam că România și-a luat angajamentul, ca semnatară a Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă (2015, Adunarea Generală a ONU, New York), să atingă ținta de 90% în ceea ce privește conectarea gospodăriilor populației la rețeaua de apă potabilă și canalizare. Și atunci am apreciat că, dacă la alimentarea cu apă obiectivul poate fi atins, acest lucru va fi imposibil pentru canalizare. Asta chiar dacă în Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă –orizont 2030, document adoptat în 2018, s-a inserat o sintagmă „salvatoare“, respectiv „orașe, comune și sate compacte“. Nici chiar în zonele compacte, la cum decurg lucrurile la noi, nu se va atinge acest procent. Și asta pentru că, în prezent, procentul de conectare la rețea este foarte slab.

Institutul Național de Statistică arăta că, la sfârșitul anului 2019 – iar în 2020, în pandemie, nu credem să se fi modificat esențial cifrele – din totalul de 3.181 de localități, dispuneau de sistem public de canalizare 1.354 de așezări, din care 314 în mediul urban și 1.040 în mediul rural. Procentul la nivel național este așadar sub 50%, respectiv de 42,56%. Cifra privind populația deservită de sistemul de canalizare nu este mai optimistă: 10.514.924 persoane care beneficiază de această facilitate înseamnă 54,26%, dacă ne raportăm la populația rezidentă din același an (19.375.835 de persoane) și 47,37%, în raport cu populația după domiciliu (22.193.286 de locuitori). În această ecuație contează mult faptul că 314 orașe, din 320 total (98,13%), dispun de canalizare, iar în mediul urban trăiește 52,92% din populația rezidentă a țării. Aglomerările urbane care nu au această facilitate aproape obligatorie provin din Sibiu (1 oraș), Suceava (2), Constanța (1), Dâmbovița (1) și Ialomița (1).

Sud-Muntenia, la coada clasamentului

În ceea ce privește mediul rural, cu 1.040 de comune conectate la rețea, dintr-un total de 2.861 de așezări, procentul scade la 36,35% grad de acoperire a localităților cu sistemul de colectare și epurare a apelor uzate. Cele mai optimiste cifre se înregistrează în Ilfov – 62,50%, urmat de regiunile Centru – 49,57%, Nord-Vest – 48,13% și Vest – 46,61%. La popul opus se situează Sud-Muntenia – 20,61%, cifră mai rea decât în zonele despre care tradițional spunem că ar exista popul sărăciei, Oltenia și Moldova! Remarcăm că datele cele mai bune, dacă se poate numi „bună“ o cifră totuși atât de scăzută, sunt în Banat, Crișana, Ardeal și Maramureș. Să fie o întâmplare? Nu prea credem!

Harghita, loc fruntaș la rețeaua de canalizare

În cifre absolute, cele mai multe localități din mediul rural conecate la sistemul de canalizare se regăsesc în județele Cluj – 50 de comune, Bacău – 50, Iași – 45, Caraș-Severin – 41 și Mureș – 41. În procente (numărul de UAT cu canalizare, dIn totalul localităților), pe primul loc se situează Harghita – 67,24%, Cluj – 66,66%, Covasna – 62,50% și Ilfov (62,50%). La subsolul clasamentului, respectiv județe cu cele mai puține comune care dispun de rețea de canalizare, se plasează Giurgiu – 5 localități, Botoșani – 6, Brăila – 7, Ialomița  – 7, Teleorman – 7, Călărași – 9. Regiunea Sud-Muntenia are cele mai multe județe care nu au fost capabile să extindă canalizarea în mai mult de 10 comune! Să vedem însă care era situația pe județe, la sfârșitul anului 2019:

Regiunea Nord-Vest

• Cluj: 50 de comune cu rețea de canalizare, din totalul de 75 de UAT, 66,66%;
• Satu Mare: 33 de comune cu rețea, din 59 total, 55,93%;
• Bistrița-Năsăud: 32 de comune cu rețea, din 58 total, 55,17%;
• Maramureș: 31 de comune cu rețea, din 63 total, 49,20%;
• Bihor: 34 de comune cu rețea, din 91 total, 37,36%;
• Sălaj: 14 comune cu rețea, din 57 total, 24,56%.

Produsul Intern Brut din anul 2019, cel care reflectă puterea economică a fiecărei zone și, prin extensie, volumul veniturilor la bugetele județene și locale, poziționează județele în următoarea ordine: Cluj (50 de miliarde de lei, dublu sau triplu decât al județelor din regiune), Bihor, Maramureș, Satu Mare, Bistrița-Năsăud și Sălaj. Ei bine, în cifre absolute, cu mici excepții, performanțele investiționale în canalizare respectă cumva clasamentul.

Regiunea Centru:

• Harghita: 39 de comune cu rețea, din 58 total, 67,24%;
• Covasna: 25 de comune cu rețea, din 40 total, 62,50%;
• Sibiu: 25 de comune cu rețea, din 53 total, 47,16%;
• Mureș: 41de comune cu rețea, din 91 total, 45,05%;
• Brașov: 21 de comune cu rețea, din 48 total, 43,75%;
• Alba: 26 de comune cu rețea, din 67 total, 38,80%.

În această grupă, județele cu cel mai mic PIB, am numit Covasna și Harghita, au cel mai mare procent al comunelor cu rețea de canalizare. Ca procente, Harghita chiar este primul județ din țară ca acoperire a comunelor cu această utilitate publică. Cel mai puternic județ, Brașov (35,8 miliarde de lei), cu un PIB de cinci ori mai mare decât al Covasnei (7,5 mld. lei), se află pe penultimul loc în regiune.

Regiunea Nord-Est:

• Bacău: 50 de comune cu rețea, din 85 total, 58,82%;
• Iași: 45 de comune cu rețea, din 93 total, 48,39%;
• Suceava: 38 de comune cu rețea, din 98 total, 38,77%;
• Neamț: 24 de comune cu rețea, din 78 total, 30,77%;
• Vaslui: 22 de comune cu rețea, din 81 total, 27,16%;
• Botoșani: 6 comune cu rețea, din 71 total, 8,45%.

Suceava este județul care a primit cele mai mari sume prin Programul Național de Dezvoltare Locală I și II.

Cu toate acestea, n-a ajuns să performeze în materie de asigurare cu utilități publice a așezărilor din mediul rural. Cât despre ultimele două clasate, acestea au și cel mai mic PIB din regiune (Vaslui – 9,7 miliarde lei, Botoșani – 10,2 mld. lei), însă priviți numai ce diferență este între ele ca număr de comune cu sistem de canalizare! Ca putere economică, Iași (32,7 mld. lei) domină nordul Moldovei, dar nu ca și procente sau număr de comune racordate la canalizare.

Regiunea Sud-Est:

• Tulcea: 23 de comune cu rețea, din 46 total, 50,00%;
• Constanța: 25 de comune cu rețea, din 59 total, 42,37%;
• Galați: 24 de comune cu rețea, din 61 total, 39,34%;
• Buzău: 16 de comune cu rețea, din 82 total, 19,51%;
• Vrancea: 12 de comune cu rețea, din 68 total, 17,65;
• Brăila: 7 comune cu rețea, din 40 total, 17,50%.

În această regiune, Tulcea este cel mai sărac județ, cu un PIB de 8,12 miliarde lei și venituri bugetare de 0,9 mld. lei. În aceste condiții, reușește cea mai bună performanță, având jumătate dintre localitățile rurale cu sistem de canalizare. Următorul ca PIB redus, Brăila (10,8 mld. lei), dar cu un buget total de 0,8 mld. lei, în 2019, se poziționează în subsolul clasamentului. Neplăcut este ceea ce se întâmplă la Constanța: cu PIB cât alte patru județe la un loc și un buget general de peste 2 miliarde de lei, a realizat investiții de canalizare doar în 25 de comune!

Regiunea Sud-Muntenia:

• Prahova: 29 de comune cu rețea, din 90 total, 32,22%;
• Argeș: 30 de comune cu rețea, din 95 total, 31,58%;
• Dâmbovița: 20 de comune cu rețea, din 82 total, 24,39%;
• Călărași: 9 comune cu rețea, din 50 total, 18,00%;
• Ialomița: 7 comune cu rețea, din 59 total, 11,86%;
• Giurgiu: 5 comune cu rețea, din 51 total, 9,80%;
• Teleorman: 7 comune cu rețea, din 92 total, 7,61%.

Regiunea este a doua din țară, după București-Ilfov, ca PIB general. E adevărat, bogăția este concentrată în Prahova (40,8 miliarde lei) și Argeș (29,7 mld. lei), cele două însemnând mai mult decât jumătate din PIB-ul regional. Pe urmă, Teleorman a primit a doua cea mai mare sumă din țară, după Suceava, prin PNDL II. În aceste condiții, să fii totuși ultima zonă din țară la asigurarea mediului rural cu sistem de colectare/epurare a apelor uzate, este aproape inexplicabil. Sau explicabil în măsura în care putem pune totul pe seama lipsei de interes a autorităților județene și locale.

Regiunea București Ilfov:

• Ilfov: 20 de comune cu rețea, din 32 total, 62,5%.

Regiunea Sud-Vest Oltenia:

• Vâlcea: 38 de comune cu rețea, din 78 total, 48,71%;
• Mehedinți: 20 de comune cu rețea, din 61 total, 32,79%;
• Gorj: 16 de comune cu rețea, din 61 total, 26,23%;
• Olt: 27 de comune cu rețea, din 104 total, 25,96%;
• Dolj: 18 de comune cu rețea, din 104 total, 17,31%.

Și în această zonă, județul cu cea mai mare putere economică, am numit Dolj (27 miliarde de lei PIB, cât Olt și Vâlcea la un loc), are cele mai slabe rezultate. Spre comparație, cel mai sărac județ, Mehedinți (7,5 mld. lei), tot a reușit să realizeze mai mult, poziționând-se pe locul secund, după Vâlcea (al treilea, din zona, după valoarea PIB).

Regiunea Vest:

• Caraș Severin: 41 de comune cu rețea, din 69 total, 59,42%;
• Hunedoara: 24 de comune cu rețea, din 55 total, 43,64%;
• Timiș: 38 de comune cu rețea, din 89 total, 42,70%;
• Arad: 28 de comune cu rețea, din 68 total, 41,18%.

Timiș (49,3 miliarde lei) are un PIB aproape cât celelalte trei județe la un loc și un buget general dublu decât Arad, Hunedoara și Caraș împreună. Se pare însă că nu i-a folosit prea mult această avuție, de vreme ce a fost depășit la investiții în canalizare de cel mai sărac județ din zonă, Caraș-Severin (11,8 mld. lei), care are și cele mai meritorii rezultate din regiune.

Maria Bogdan

Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității Babeș Bolyai Cluj Napoca a oferit oportunitatea studenților de a pune în valoare țara, cu precădere, satul tradițional. Patru studente organizează în acest sens, un concurs prezentat în mediul online.

Concursul se va desfășura pe pagina de Facebook https://www.facebook.com/Cu-dragoste-Romania, iar ideea de bază a acestuia este ca locuitorii satelor să își promoveze locurile natale printr-o poză și o scurtă descriere.

Prin acest concept se dorește promovarea frumuseții naționale iar fiecare sat este așteptat să participe!

V-ați pus vreodată întrebarea ce face o persoană bolnavă dintr-un sat situat la câțiva kilometri de reședința comunei sau la 30-40 km de primul oraș? Răspunsul poate fi unul dintre cele fataliste: Dumnezeu cu mila! În Indexul European al Consumatorului de Sănătate pentru 2017 (datele din 2018 nu sunt încă disponibile), România se situa pentru al doilea an consecutiv pe ultimul loc (34, din tot atâtea țări analizate) din punctul de vedere al sistemului medical (drepturile și informarea pacienților, timpii de așteptare pentru tratament, rezultatele tratamentelor, gama de servicii, prevenția etc.), acesta fiind mai slab decât în Bulgaria sau Albania.

Adevărul este că noi, deși există Centrul Național de Statistică și Informatică în Sănătate Publică, nu avem o analiză extinsă despre sistemul medical din spațiul rural pe care să o găsim „depozitată“ într-un singur loc. Putem doar face compilații din mai multe surse (studii, rapoarte, prognoze): INS, Ministerul Sănătății, strategii naționale, chiar și instituția citată anterior. Plecăm însă de la faptul că România are o populație rurală de 9.027.161 de locuitori, domiciliată în 2.861 de comune, respectiv în 9.626 de sate componente ale comunelor (alte 470 de sate aparțin de orașe/municipii). Și mai plecăm de la faptul că, în mediul rural, anual mor mai mulți oameni decât se nasc copii: 137.446 de decese și 92.793 de născuți vii; sporul natural este de -44,653! Asta ar putea vorbi un pic despre precaritatea asistenței medicale de la sate, nu? Având în vedere că bolile cardiovasculare sunt prima cauză a decesului (aproape jumătate), câți oameni n-ar putea fi salvați de la un infarct sau un accident vascular dacă ar fi medicul ori salvarea lângă ei?!

4,9 cabinete la 10.000 de locuitori

INS ne spune că, în 2017, în comunele românești existau 11 mii de unități sanitare. Bun, veți spune, înseamnă că am avea câte 1,14 unități în fiecare sat, deci ar fi acoperire pentru oricare cătun în parte. Numai că lucrurile nu stau deloc așa fiindcă în această numărătoare intră și farmaciile, și cabinetele stomatologice. Deci e musai să ne referim la felul de asistență acordată. Și avem următoarele statistici: în 2017, în mediul rural existau 4.481 de cabinete independente de medicină de familie (unități). Acest lucru înseamnă că avem 4,9 cabinete de medicină de familie la 10.000 locuitori sau cam un cabinet la două sate. Numărul mediu de locuitori ce revin unui cabinet de medicină de familie este de 2.034 de persoane, față de 1.602 în mediul urban. Numărul de farmacii, drogherii sau puncte farmaceutice este mai mic, 3.701, ceea ce ar însemna aproximativ o farmacie la trei sate sau 4,1 unități farmaceutice la 10.000 de locuitori ori 2.462 de locuitori/farmacie. Tot în 2017, în mediul rural erau 403 de cabinete medicale independente de specialitate, ceea ce ar echivala cu un cabinet la 24 de sate, 0,4 cabinete la 10.000 de locuitori și 22.613 locuitori arondați la un astfel de cabinet. În privința cabinetelor stomatologice, existau 2.142 de cabinete (2,4 cabinete la 10.000 de locuitori, față de 12,3 la oraș și 4.254 de persoane arondate la un cabinet, față de 813 în mediul rural). Despre medici, INS spune doar atât: în mediul rural au revenit de 8 ori mai mulți locuitori unui medic, de 6 ori mai mulți locuitori unui medic dentist și de 4 ori mai mulți locuitori unui farmacist față de mediul urban.

Maria BOGDAN

Satele au constituit și încă mai constituie leagănul copilăriei pentru o bună parte din populația României. Fie ne-am născut și am crescut la sate, din părinți țărani, fie am venit ca nepoți la bunicii țărani, toți avem o nostalgie a frumuseții vieții la țară. Trebuie să mai avem în vedere că și în prezent aproape jumătate din populația României trăiește în mediul rural. Cel care notează aceste rânduri s-a născut și a copilărit în satul anilor ’30-’40-’50, a cunoscut ororile celui de-al Doilea Război Mondial și starea de înfometare provocată de cumplita secetă din 1946.

Câteva exemple...

În perioada războiului s-a răspândit tifosul exantematic care a ucis multe vieți, în special copii de la sate. O soră a mamei mele, într-o iarnă, a înmormântat 4 copii.

Pe câmp nu mai era nimic verde decât lucerna care are rădăcina pivotantă și adâncă și de la care se rupeau frunzele și vârfurile din care se făcea ciorbă.

În ciuda acestor condiții, deosebit de grele, țăranii, cu casa plină de copii, s-au descurcat pe baza produselor de pe lotul lor de pământ, cu o văcuță, câteva oi și cu 1-2 porci și au crescut copii sănătoși care, o bună parte, după Reforma învățământului din 1948, când învățământul a devenit gratuit, și-au continuat studiile în licee și facultăți.

Din păcate, statistici recente menționează că în învățământul superior mai sunt doar 3-4% studenți din mediul rural, deși peste 45% din populație trăiește la sate.

Ar trebui avut în vedere că vârfurile oamenilor de știință au origine țărănească deoarece fiii de țărani au fost învățați de mici cu munca și greutățile.

Niciodată nu am întrerupt legătura cu satul natal (comuna Ștefănești – Vâlcea), merg regulat la vechea casă părintească, deși am depășit 85 ani, unde ne strângem toate neamurile, de toate vârstele, de la străbunici la strănepoți, și dorim să respectăm ceea ce scria marele poet basarabean Grigore Vieru: „Casa părintească nu se vinde/ Nu se vinde tot ce este sfânt“. Din păcate, populația satelor este în majoritate vârstnică, iar numărul de copii este tot mai mic.

Familiile de altădată

Făceam niște aprecieri, împreună cu ceilalți consăteni de generație, că atunci când eram noi copii, pe o porțiune de uliță de cca 300 m, la un număr de 12 familii, eram 60 de copii – toate familiile aveau câte 6-8 copii. Acum, pe aceeași porțiune de stradă, dacă mai sunt 5-6 copii. Când plecam la școală se umplea drumul de copii cu traista în spinare. Deși făceam câte 5-6 km până la școală, nu lipsea nimeni, nu cunosc niciun copil analfabet din acea perioadă, nu se mergea cu microbuzul și nu se beneficia de programul „Cornul și laptele“.

De aceea considerăm că este o problemă de ordin național să se acorde mai multă atenție menținerii și revigorării satului românesc.

Marele agronom PS Aurelian, fost ministru al Agriculturii, ministru al Învățământului, președinte al Academiei Române și un statornic iubitor al țăranului român, referindu-se la serviciile statului spunea: „Istoria nu va trece în nemuritoarele sale pagini pe acei urmași care nu sunt în stare să-și îndeplinească sarcinile pentru poporul de la sate.“

Acesta este și îndemnul unor străini care ne vizitează țara și spun: „Păstrați-vă țara așa de rotundă, de simplă și adevărată precum a fost și merită să fie; lăsați satele și cătunele așa cum le-au brodit înaintașii voștri străbuni, nu le smintiți din loc că nu le mai puteți drege, greșeală pe care am făcut-o noi, occidentalii.“

Este absolut necesar să se aibă în vedere că:

– satul nu este implicat în mișcări de stradă, este un tampon pentru pacea socială;

– satul este purtătorul obiceiurilor, datinilor și tradițiilor poporului român;

– satul a fost zona cu cea mai ridicată natalitate;

– țăranii sunt cei mai fideli enoriași ai bisericii naționale;

– în zona rurală se găsește majoritatea fondului funciar;

– țăranii produc alimente sănătoase și mâncăruri gustoase;

– țăranii sunt cei mai preocupați de protejarea mediului înconjurător.

Din aceste motive și încă multe altele trebuie avută cea mai mare preocupare pentru păstrarea satului românesc.

Tudor Arghezi atrăgea atenția: „Să cinstim aceste meleaguri prin muncă, cu dăruire și să nu ne rușinăm niciodată de agricultură sau de pământ, să le considerăm talpa țării, căci însuși numele de țară vine de la țarină și poartă în el existența și trăirea tuturor, de ieri, de azi, de mâine și de poimâine, deci poartă în el VEȘNICIA.“

În acest scop este necesară o ajutorare mai concretă a tinerilor care doresc că se stabilească în sat, o dotare cu mijloace de producție și un sistem de creditare adecvat.

Starea de sănătate a pământului țăranilor, puțin chimizat, îl face apt de a trece cel mai ușor la agricultura ecologică.

Totodată, pe microparcelele țăranilor, asociate pe familii sau pe sate-cătune, se pot cultiva specii de plante diverse, în afara celor cultivate de marile ferme asigurând astfel o biodiversitate a culturilor agricole.

Credem că sunt suficiente motive pentru a avea cea mai mare grijă de satele noastre.

Prof. dr. Ing. Vasile POPESCU

Visul de a trăi într-o localitate care să îmbine toate facilitățile urbane cu farmecul rural probabil că este comun unei mari părți dintre oameni, fie că vin din oraș, fie că vin de la țară. Însă de curând, mai mulți entuziaști s-au reunit și au pus pe hârtie întâi visele lor, apoi propuneri concrete pentru a le transpune în practică. Trebuie să spunem de la început că aceștia nu sunt doar niște visători, ci sunt și specialiști în diferite domenii: construcții, sănătate, agricultură, economie, urbanism, administrație, IT etc. Așa s-a născut proiectul satului inteligent, pe cale de a fi transpus în practică.

Un sat tradițional, structurat după principii moderne

Satul inteligent este deosebit de alte așezări rurale atât prin componenta sa structurală, cât și prin organizare. Din punct de vedere fizic este o localitate rurală compusă din locuințe moderne, cu magazine, unități de prestări servicii, spații de recreere și o fermă agricolă mixtă, vegetală și zootehnică, care oferă o gamă largă de produse. Tuturor celor enumerate înainte li se adaugă un sistem de management în ceea ce privește mentenanța și serviciile publice.

Dar diferența cea mai mare față de alte așezări rurale va consta în modul de organizare a acestui sat inteligent. Sistemul de management este astfel gândit încât să îi ajute pe locuitori să ducă o viață sănătoasă împreună prin asigurarea tuturor elementelor pe care le presupune un astfel de deziderat: hrană bio, asistență medicală personalizată clasică și alternativă, antrenamente sportive individualizate, condiții optime de recreere și, nu în ultimul rând, o viață socială. Toate aceste servicii sunt oferite de companii conduse, deservite și chiar deținute de către locuitorii satului. În acest mod sunt create premisele ca serviciile oferite să fie de calitate, adaptate nevoilor locale.

Pentru a asigura un aspect plăcut, care să îmbine clasicul rural cu necesitățile vieții moderne, satul este compus din case care vor fi cumpărate de către cei care vor locui în ele împreună cu terenurile din jurul lor. În acest mod, locuitorii vor fi mai puternic motivați în a păstra o stare bună a lor și a grădinilor aferente.

Casele se vor dimensiona strict pentru posibilitățile financiare sau solicitările locuitorilor. Se pleacă de la case minimaliste, cu 40 - 50 mp suprafață utilă, pe un singur nivel, aflate în curți de 300-400 mp, destinate familiilor tinere fără copii sau seniorilor și se ajunge la case cu 150 -200 mp suprafață utilă, pe 2 nivele, înconjurate de curți cu o suprafață de 1.000 mp.

Energie verde și servicii integrate

Aspectul caselor va fi unul rustic, integrat în arhitectura satului. Desigur că toate vor fi dotate cu facilitățile unei case moderne. Instalațiile vor fi dintre cele mai performante, de ultimă generație, gândite să funcționeze cu un consum energetic redus. În limita posibilităților, se caută soluții de utilizare a energiilor regenerabile și asigurarea autonomiei fiecărei gospodării. Aceasta nu exclude și un back-up la un sistem de alimentare comunal, pentru situații de urgență. Bineînțeles că se urmărește o optimizare a costurilor astfel încât, deși independența energetică este un deziderat, aceasta nu va prima în fața unor variante comunale disponibile la prețuri mult mai avantajoase.

Căile de circulație vor fi foarte largi, prin comparație cu cele pe care le întâlnim în majoritatea satelor, iar spațiile de servicii se vor amplasa strategic, astfel încât să poată fi cât mai ușor accesibile pentru fiecare locuitor. Serviciile publice comunale se vor asigura contra cost, prin plata unei taxe rezonabile către o companie care va avea ca acționari și locuitori ai satului.

Hrana, din ferma locală

În vecinătatea localității se va amplasa o fermă agricolă, ai cărei acționari vor fi locuitori ai satului dispuși să investească. Ferma va avea atât un sector vegetal, cât și unul zootehnic. Principalul obiectiv al acesteia este să asigure produsele necesare pentru hrana locuitorilor satului. În consecință, dimensiunea fiecărui sector va fi adaptată acestor cerințe. Ferma va fi deservită, cu prioritate, de către locuitorii satului. Veniturile fermei vor proveni din vânzarea produselor către magazinele din sat, dar și către magazine de oriunde din țară. Desigur că, în mod ideal, produsele obținute în această fermă ar trebui să fie bio.

Fiecare locuitor al satului va fi cuprins într-un program de sănătate, la nivel local. Programul va fi unul individualizat și se va derula în centrele de tratament clasic și alternativ din sat. În strânsă legătură cu acest program se va derula și unul care va cuprinde activități sportive de întreținere, care se vor desfășura în sălile de sport și pe terenurile amenajate în sat. Modul de organizare și funcționare a acestor unități de prestări servicii va fi același ca și cel al companiilor de servicii comunale, al fermei sau al firmei ce va asigura paza.

Se construiește la 65 km de București

Pentru că orice teorie poate suna bine pe hârtie, dar în practică se dovedește doar o încercare ratată, un grup de inițiativă a trecut la construirea acestui tip de sat. La aproximativ 65 km de Capitală, pe raza județului Dâmbovița, într-un cadru feeric, s-a început ridicarea unor locuințe tip. Casele au numai parter, iar suprafața construită este de 70 mp, cu o suprafață utilă de 60 mp, la casele mai mici. Acestea au și o prispă de cca 20 mp. Casele mai mari sunt construite tot pe un singur nivel, doar că suprafața construită ajunge la 100 mp, iar cea utilă la 86 mp. Prispa măsoară 28 mp.

Străzile din zona centrală au câte două benzi pe sens și o lățime de 12 m, iar cele din zona periferică, deși au doar câte o bandă pe sens, sunt late de zece metri. Trotuarele măsoară 2,4 metri, dimensiune care i-ar face invidioși pe mulți bucureșteni, chiar din cartiere renumite!

În centrul localității a prins contur un parc cu o suprafață de 2,2 ha.

Într-o primă fază, satul va avea o suprafață totală de 49 ha, urmând să crească pe măsură ce tot mai mulți oameni vor dori să se alăture acestui mod de viață. Căci, așa cum spunea Viorel Stoica, coordonatorul proiectului, „dorim să propunem oamenilor un anumit concept de viață: să trăiești în mijlocul naturii, dar într-un loc în care să beneficiezi de tot confortul modern, să lucrezi într-o fermă în care să-ți produci hrana, să faci sport. Dorim să propunem oamenilor un mediu social unde va fi implementat un set de reguli de decență acceptate de toată lumea, țintit către a face viața oamenilor confortabilă și frumoasă. Dorim să dezvoltăm un sat special, în care oamenii să aibă oportunitatea de a trăi sănătos.“

Pe termen mediu și lung, obiectivul acestui grup este și mai ambițios: constituirea în Uniunea Europeană a unei comunități de sate inteligente, conform politicii regionale europene, având următoarele obiective principale:

• reducerea supraaglomerării urbane și a poluării;
• relocarea tinerilor în mediul rural, cu crearea de locuri de muncă;
• relocarea persoanelor vârstnice în mediul rural, printr-un program de îmbătrânire activă;
• dezvoltarea unor zone bio, laboratoare rurale vii pluridisciplinare.

Alexandru GRIGORIEV

Viorel Bălăgean, primarul localității, ne-a prezentat în exclusivitate o parte din activitatea satului românesc

Satul Coștei aparține administrativ orașului Vârșeț și este situat pe malul râului Caraș, aproape de localitățile din România Ciortea și Vrani. Este un sat pur românesc. La ultimul recensământ au fost declarați 98,5% români. În momentul de față sunt peste 800 de locuitori. Cei mai mulți se ocupă cu agricultura. La ora actuală, o parte dintre ei sunt plecaţi la muncă provizorie în străinătate. Coştei este o localitate care îşi păstrează limba şi cultura română pentru că aici viața culturală funcţionează din plin.

„În sat avem o şcoală de 8 ani în limba română frecventată de aproximativ 70 de copii din localitate şi din satul vecin Voivodinț. Tot în sat îşi desfăşoară activitatea şi clubul de fotbal Carasu, nume dat după denumirea râului, din Divizia Banatului de Sud B, aşa că este un sat mic, dar cu activitate bogată pentru păstrarea identităţii noastre. Toţi vorbesc româneşte. Există unele familii mixte, dar majoritatea dintre acestea s-au acomodat «regulilor» satului şi vorbesc şi ele româneşte, iar copiii lor merg la şcoală în limba română. Putem spune că este bine“, ne-a relatat primarul. Ramura de bază a satului este agricultura. Pe suprafeţe mari se cultivă floarea-soarelui, grâu şi porumb, iar de câţiva ani şi la ei s-a început cultivarea rapiței. „Acum 2 ani un grup de oameni, mai precis 5 familii, printre care şi eu, ne-am hotărât să plantăm alun. Şi am plantat 7.000 de bucăţi în 2016. Timpul e prea scurt pentru a spune care va fi producţia şi rodirea lor. După cum văd, în viitorul apropiat agricultura de la noi se va transforma într-o altă alternativă. Asta pentru că, dacă nu lucrezi suprafeţe foarte mari unde să cultivi cele 3 culturi, nu ajungi la niciun câştig, nu poţi să supravieţuieşti. Iar, dacă treaba continuă să meargă tot aşa de prost cu cerealele, agricultorii se vor orienta spre altceva. În ceea ce priveşte zootehnia, aici pe an ce trece sunt tot mai puţine vaci. Avem 2 ferme mai mari care se ocupă cât de cât mai serios de treabă şi câţiva particulari, dar foarte puţini. Cei mai mulți au renunţat să mai crească animale multe pentru că nu rentează, preţul laptelui fiind mic etc. Avem trei cooperative agricole care funcţionează pe teritoriul Coșteiului şi majoritatea oamenilor din sat au pământul la una dintre acestea. Nu avem fabrici de procesare“, a precizat primarul. În ceea ce privește ajutorul de la stat, Viorel Bălăgean ne-a spus: „Am primit de la stat subvenții pentru această plantație de alun plantat. Acum 2 ani am cumpărat alunii la 1,60 euro/bucată şi, din 1,60 euro, 40% a subven­ţionat statul doar pentru pomi. Pregătirea și plantarea terenului l-am plătit personal. Pe cele 2,4 ha am plantat 1.700 de aluni din 4 soiuri diferite. La restul culturilor statul subvenţionează cu 4.000 dinari/ha (cam 35 euro). Unii fermieri au reuşit să cumpere și să arendeze teren arabil de la stat, adică cei care se ocupă mai serios de agricultură şi primesc subvenţii frumoase. Desigur că fermierii nu sunt niciodată mulţumiţi… Şi, dacă nu ar merge mulţumitor această ramură, acum ar fi făcut altceva, nu să lucreze pământul!!! În Coştei sunt fermieri care lucrează între 300-400 ha, restul pe undeva la 50-70 ha și o parte îl au la cooperativă.“

Cultura

„Despre cultură putem vorbi cel mai mult“, ne-a spus primarul, continuând: „Prima societate culturală este înfiinţată după date scrise în anul 1869, când a luat fiinţă primul cor. Din anul 1882 funcţionează trupa de teatru de amatori, care în fiecare an prezintă câte o premieră şi din anul 1910 este înfiinţată şi fanfara localităţii. La ora actuală societatea se numeşte «Mihai Eminescu». Mai există o altă societate tot cu acest nume unde îşi desfăşoară activitatea doar fanfara cu secţiile de folclor pentru copii şi adulţi, grupuri vocale etc., precum şi o trupă de teatru cu diferite secţii. Aşa că, într-un cuvânt, avem tot ce poate oferi o societate culturală de amatori. În decursul anilor am reuşit să prezentăm spectacole atât în ţară cât şi în străinătate, unde cel mai des am mers în România, apoi în Austria, Bulgaria, Ungaria, Serbia. Cu destule eforturi financiare reuşim să ne menţinem limba, cultura și tradițiile românești. Anul acesta am sărbătorit atât 100 de ani de la înfiinţarea fanfarei, cât şi de la zidirea Căminului cultural din sat. Am ajuns la numărul 10 al revistei Orizonturi Costeiene, ce cuprinde în paginile sale activitatea culturală şi nu numai. Pentru la anul planificăm un jubileu de 150 de ani de la înfiinţarea corului. După o pauză de câţiva ani, a fost reluată activitatea Festivalului de folclor românesc al copiilor din Voivodina, în urmă cu 5 ani. Cu acest festival am fost prin diverse sate româneşti de aici. La noi în Coştei toţi locuitorii (de la mic la mare) sunt implicaţi în domeniul cultural. Nu de mult timp am început pregătirea unei galerii unde să prezentăm activitatea noastră culturală din trecut şi până în prezent. Un fel de muzeu cultural al nostru și dorim să-l facem în cadrul căminului cultural, unde îi vom cuprinde pe toţi cei care au fost activişti în cultură şi păstrători ai limbii şi tradiţiei româneşti. În ultimii ani am reuşit să edităm o monografie a teatrului, unde trupa de amatori «NEICA» de la Coştei a pus în scenă peste 120 de piese de teatru. Anul acesta am participat la Zilele de teatru unde a fost prezentată o piesă nouă – „Natură moartă cu nepot obez“, de Ion Săpdaru. În scurt timp ne pregătim pentru Marele Festival al Românilor care va fi în luna august. Organizăm Zilele Costeiului, o manifestare cu tradiţie, unde de fiecare dată avem invitate formaţii şi ansambluri folclorice din România. Anul acesta evenimentul Zilele Costeiului va fi la finele lui iulie ori începutul lui august. Nu e fixată o dată anume pentru că depinde de mai mulţi factori de implicare, printre care şi partea financiară. Dar, de fiecare dată la această sărbătoare a satului, care a luat fiinţă în 2011, fiecare localnic a contribuit după posibilităţi şi au fost organizate diverse evenimente precum spectacole folclorice, turneu de minifotbal, întrecere culinară etc. Tot timpul problema majoră e partea financiară. Ştim că la cultură se alocă bani puţini, dar de multe ori oamenii contribuie şi din buzunarul lor pentru a menţine şi păstra limba şi tradiţiile româneşti“.

Clement LUPU

În România s-ar părea că există 128 de sate total părăsite, deși ele încă figurează pe harta administrativă a localităților. Unele sunt fictive, dar păstrate în nomenclator, deși ele se află pe fundul lacurilor de acumulare, de exemplu în Neamț, Caraș-Severin sau au fost strămutate după inundațiile din 1970 (Satu Mare) ori au fost șterse de pe fața pământului odată cu digul Prut (Botoșani, Iași, Galați) sau Canalul Dunăre – Marea Neagră. Altele au fost pur și simplu depopulate în timp din cauza migrării la oraș și procesului de îmbătrânire (Alba, Hunedoara, Buzău, Bacău, Mureș). La acestea se adaugă cel puțin alte 150, poate chiar 200 de cătune, care au sub 10 locuitori.

În județul Botoșani sunt cele mai multe sate fantomă în sensul în care în vetrele fostelor cătune nu mai este nicio casă, nici măcar din cele părăsite. Toate sau cea mai mare parte sunt concentrate pe malul Prutului, ceea ce înseamnă că ele au avut puțin locuitori și au fost strămutate la realizarea digului. În Alba, cu 11 sate fictive, și în Hunedoara (8), motivele sunt altele, dar despre acestea vom discuta mai târziu. Sate inexistente se mai păstrează în evidențele administrative din județele Băcău și Mureș (fiecare cu câte 10 sate părăsite), Brăila (8), Călărași și Cluj (câte 7 fiecare), Vaslui și Dolj (câte 6 fiecare), Satu Mare, Tulcea și Harghita (câte 3 fiecare), Suceava, Timiș, Buzău, Prahova, Constanța (câte 3 fiecare), Argeș, Sălaj și Mehedinți (2 fiecare), Iași, Gorj, Galați, Caraș-Severin, Covasna, Bihor, Ialomița, Olt (câte 1).

Hunedoara și Alba, proces ireversibil de depopulare a satelor de munte

În Hunedoara, oficial sunt opt sate abandonate cu totul, iar dintre acestea amintim Mosoru și Curpenii Silvașului (din comuna Toplița), Bastea (Lăpugiu de Jos), Bunești (Balșa), Ciumița (Tolești), Mesteacăn (Răchitova), Ticera (Bulzeștii de Sus). Neoficial situația este mult mai complicată: aproximativ 30 de sate sunt aproape părăsite și altele 40-50 sunt accentuat depopulate. În comuna Balșa, de exemplu, deși figurează drept fantomatic doar cătunul Bunești, părăsite sunt și satele Rotuca și Roșia. În Bulzeștii de Sus, în afară de Ticera, fără locuitori sau cu câte o casă locuită sporadic sunt Grohotul, Străuțu, Ruseștiu și Furdeștiu. Istoricul Daniel Iancu a realizat un amplu studiu pe această temă a fenomenului de depopulare și spune că „satul s-a depopulat pentru că oamenii nu aveau locuri de muncă. Aceștia au coborât către orașe, s-au angajat, au cumpărat case și nu s-au mai întors la vatra părintească“. Și cine s-ar mai întoarce, în condițiile în care acolo se ajungea doar mergând pe jos, nu exista curent electric, oricum viața era de secol XIX, nici măcar de XX?

În Alba, 11 dintre satele de munte sunt desființate cu totul: Ibru (comuna Blandiana), Șasa (Lupșa), Cicârd (Lopadea Nouă), Zărieș (Mihalț), Geamăna (Lupșa), Incești (Poșaga), Medrești (Sohodol), Doptău (Șona), Carpenii de Sus (Șpring), Bordeștii Poieni (Vidra) și Poieni (Vidra). Pe lângă acestea, în 20 de cătune sunt sub 5 locuitori. De exemplu, în 2011, 12 sate erau pe cale de dispariție, având câte unul sau trei locuitori: 1 locuitor – Satul Hărăști (Vidra); 2 locuitori – Petreni (Bucium), Flitești (Blaj), Capu Dealului (Cenade), Joldișești (Sohodol) și Țoci (Sohodol); 3 locuitori – Cocoșești (Avram Iancu), Muntari (Bucium), Mărgaia (Lupșa), Carpen (Șpring), Vâlcești (Vidra) și Mătăcina (Vințu de Jos).

În alte 28 de sate, și tot la recensământul din 2011, erau înregistrați între 5 și 10 locuitori. Fenomenul a devenit unul de necontrolat. Și este, din păcate, ireversibil. Închiderea minelor, diminuarea activităților legate de exploatările forestiere, viața aspră în general din zonă au făcut ca tinerii să-și caute soarta la oraș sau în afara țării, iar casele părinților dispăruți au rămas părăsite. Fenomene similare se mai întâlnesc în județele Bacău, Buzău și Mureș, ca să cităm doar exemplele unde depopularea este accentuată. Ce e de făcut? Nimic! Cu dispariția ultimilor gospodari care se încumetă încă să înfrunte viața aspră din cătunele rupte de lume, peste 20-30 de ani pesemne vor fi șterse de pe hartă cel puțin 300-400 de așezări rurale.

Maria BOGDAN

Celelalte utilități publice sunt asigurate de la bine și foarte bine la... prost

Știați că, în România anului 2017, mai avem încă 15 km de drumuri naționale din pământ? Iar dacă ne referim la alte categorii de căi rutiere, stăm chiar mult-mult mai rău, cu 1.933 km de drumuri județene și 8.476 km de drumuri comunale din pământ! Nici în privința altor utilități, deși s-au făcut progrese remarcabile, n-am atins țintele asumate prin apartenența noastră la UE: socotind și orașele, beneficiază de sistem de alimentare cu apă 78.78% dintre localități, de canalizare – 37,22%, iar de gaz metan – 28,70%.

În analiza de astăzi ne vom raporta, acolo unde Institutul Național de Statistică are date, la anul 1990. Asta ca să vedem ce am făcut noi în 27 de ani, din care 10 ca beneficiari ai fondurilor europene. Și au fost câteva miliarde de euro pe care le-am fi putut accesa pentru aceste programe de infrastructură.

36,11% din drumuri sunt nemodernizate + nu se știe câte în orașe

În 1990 România dispunea de o rețea totală de drumuri în lungime de 72.816 km (naționale – 14.683 km, județene și comunale – 58.133 km). Dintre acestea erau modernizate 16.592 km de artere de circulație, iar 20.544 km aveau îmbrăcăminți asfaltice ușoare. Presupunem că 35.680 km de drumuri erau pietruite și/sau din pământ (49% din totalul drumurilor).

În 2016 rețeaua totală de drumuri a crescut cu 13.264 km, respectiv până la 86.080 km: 17.612 km sunt drumuri naționale, din care 747 km de autostrăzi, 35.361 km drumuri jude­țene și 33.107 km drumuri comunale. Și tot în 2016 România mai are 31.084 km de drumuri de început de secol XX, adică nemodernizate: pietruite – 20.660 km și din pământ – 10.424 km. Acest lucru înseamnă un procent de 36,11% din totalul căilor rutiere, cifră cam mare pentru o țară cu pretenții, așa cum ne socotim. Cu alte cuvinte, față de 1990 am dres busuiocul în procent de 13%.

Modernizate sunt căile rutiere pe o lungime de 33.928 km, iar cu îmbrăcăminte asfaltică ușoară – pe 21.068 km.

În privința drumurilor orășenești să zicem că țara stă un pic mai bine: în 1990 aveam 21.065 km de străzi orășenești, din care modernizate 12.082 km, iar în 2016 rețeaua de străzi a crescut la 31.101 km, din care modernizate 20.972 km de străzi. Presupunem că diferența înseamnă străzi pietruite sau chiar din pământ. INS nu are date statistice în acest sens.

Apă – 78,78%, gaz metan – 28,70%, canalizare – 21,17%

La nivel național, populația deservită de sistemul public de alimentare cu apă era, în 2016, de 12.853.110 de locuitori. România dispunea de o lungime totală a rețelei simple de distribuție a apei potabile de 79.677,6 km, din care urban 29.476,7 km. Numărul localităților conectate la o rețea de alimentare cu apă este de 2.506, respectiv 317 orașe și 2.189 de comune. Acest lucru înseamnă că 3 orașe (din 320) și 1.672 de comune (total 2.861) din România nu au apă la chiuvetă (procent cumulat – 21,22% dintre localități nu dispun de apă în sistem centralizat). Situația ar putea fi mai rea de atât pentru că, în cazul comunelor, nu toate satele au fost conectate la sistem.

Cât despre canalizare, acest serviciu e lux în mediul rural. Dar o să vedeți că ceva progrese s-au făcut. O statistică simplă arată în felul următor: locuitori cu gospodăriile conectate la sistemele de canalizare și epurare a apelor uzate – 9.415.524 de persoane; lungime rețea canalizare – 34.353,4 km, față de 13.756 km în 1990; număr de localități cu rețea de canalizare la nivel național – 313 orașe și 871 de comune (21,17 % din totalul de 3.181 de unități administrativ-teritoriale). Avem, așadar, fără sistem de canalizare 7 orașe și 2.310 de comune. Referindu-ne strict la mediul rural, procentul de localități fără această modernitate care ține până la urmă de mediu și, prin extensie, de sănătate este de 69,56%. În 27 de ani sistemul a fost introdus în 56 de orașe și 871 de comune. Spre comparație, în 1990 exista un sistem de colectare/epurare a apelor menajere în 257 de orașe și în nicio comună.

În privința gazului metan, cifrele vorbesc mai mult decât oricare alte cuvinte: lungimea totală a conductelor de distribuție a gazelor, la nivel național – 39.668,8 km (10. 777,6 km, în 1990); număr de localități unde se distribuie gaze – 245 de orașe (din 320) și 668 de comune (din 2.861); procent de acoperire cu gaz metan – 28,70%!

Regiunea de Nord-Vest, cele mai multe sate cu rețea de canalizare

Canalizarea în mediul rural este privită, pe alocuri, drept o investiție fără cap și fără coadă în sensul în care, în zonele de munte, satele dintr-o comună nu vor putea fi conectate la o rețea de colectare / epurare a apelor uzate pentru simplul motiv că nu sunt sistematizate. Statistica spune că avem canalizare în 871 de comune, dar știm din practică ori din ce am văzut că rar se întâmplă ca rețeaua să fie finalizată în fiecare cătun. Observăm că, în regiunile transilvane sau din vestul țării, acolo unde intravilanul este concentrat, iar casele sunt dispuse pe străzi simetrice (stilul săsesc, de exemplu, ori comunele sistematizate după anii 1980), numărul de comune unde s-a investit în canalizare este mai mare. Din acest punct de vedere, modernitatea a atins cel mai mult ruralul din Regiunea de Nord-Vest și Centru. Surprinzător, Regiunea de Nord-Est, despre care se spune mereu și mereu că ar fi polul sărăciei din România, este pe locul al treilea între regiuni, după numărul de localități cu canalizare. Acum nu știm în ce fel este și funcțional. Cel mai rău stă, surprinzător, Regiunea Sud-Muntenia, cu numai 86 de comune conectate la o rețea. Dintre județe, Clujul pare cel mai dezvoltat, cu 46 de comune care au investit în canalizare, acesta fiind urmat de Bacău – 42, Harghita – 36, Mureș – 36, Suceava – 36, Vâlcea – 33, Timiș – 31, Caraș Severin – 31, Iași – 31 și Bistrița Năsăud – 30. La polul opus sunt Brăila – cu o singură comună cu rețea de canalizare, Giurgiu – 2, Teleorman – 4, Ialomița – 5, Călărași – 6, Botoșani – 6 și Vrancea – 8.

Numărul comunelor pe fiecare județ care dispun de rețea de canalizare

• Bihor – 27
• Bistrița Năsăud – 30
• Cluj – 46
• Maramureș – 26
• Satu Mare – 22
• Sălaj – 11
• Alba – 21
• Brașov – 19
• Covasna – 23
• Harghita – 36
• Mureș – 36
• Sibiu – 23
• Bacău – 42
• Botoșani – 6
• Iași – 31
• Neamț – 17
• Suceava – 36
• Vaslui – 17
• Arad – 28
• Caraș Severin – 31
• Hunedoara – 23
• Timiș – 31
• Argeș – 26
• Călărași – 6
• Dâmbovița – 17
• Giurgiu – 2
• Ialomița – 5
• Prahova – 26
• Teleorman – 4
• Ilfov – 19
• Dolj – 11
• Gorj – 12
• Mehedinți – 17
• Olt – 18
• Vâlcea – 33
• Brăila – 1
• Buzău – 14
• Constanța – 25
• Galați – 24
• Tulcea – 21
• Vrancea – 8

Maria Bogdan

Ultimele date din 2016 privind populația după domiciliu arată că în România sunt 103 comune care au mai puțin de 1.000 de locuitori. După celălalt indicator, respectiv populația rezidentă, s-ar putea ca numărul acestora să crească. Cele mai multe localități mici sunt situate în județele Hunedoara – 12, Alba – 10, Caraș Severin – 9, Buzău, Mehedinți și Mureș – câte 7 fiecare.

Cea mai depopulată comună din România este Bătrâna, din Hunedoara, cu 122 de locuitori, urmată de Bulzeștii de Sus, Hunedoara, cu 282 de locuitori și Brebu Nou, din Caraș-Severin, cu 298 de locuitori. Ne-am pus întrebarea cum supraviețuiesc primăriile din aceste localități, la bugetele locale pesemne nesemnificative. Bine, răspunsul îl cunoaștem, este vorba despre alocări financiare județene și naționale suplimentare, dar tot este de aflat/citit o lecție de supraviețuire. Astăzi vom veni doar cu două exemple.

Fără bani de salariu de 2 luni, fără școală, fără, fără...

Bătrâna (29,6 kmp), cea mai depopulată din România, dar nu și cea mai mică din punctul de vedere al suprafeței, este o comună cu patru sate (Răchițaua – 6 gospodării, Fața Roșie – 11 gospodării, Bătrâna – 49 de gospodării și Piatra – 4 gospodării), situată în zona dealurilor înalte ale Munților Poiana Ruscă din Hunedoara, la o altitudine de 960 m, făcând parte din cunoscutul Ținut al Pădurenilor. În 1992 localitatea avea 287 de locuitori. Astăzi a mai rămas cu 122 de locuitori (populație după domiciliu). Primar este Radu Herciu, iar viceprimar – Cornel Moldovan. Cu ultimul am vorbit despre buget: „E mic. 300.000 de lei în acest an. Atât de mărunt încât nu ne-am luat salariile de două luni.“ Ce soluție ar exista? Evident, cea de până acum, alocare de resurse financiare de la Consiliul Județean Hunedoara sau de la Guvernul României. Dar să vedeți, chiar și-n cazul satelor răsfirate prin munți, cu oameni care trăiesc dificil, frumos, dar dificil, unitatea de măsură în Hunedoara este tot una politică. Nu se potrivesc opțiunile politice ale celor de la județ cu ale primarului și viceprimarului din Bătrâna! Așa că bătrânii din... Bătrâna mai au de așteptat până să vină și rândul comunei lor la finanțare (rectificare de buget, la CJ Hunedoara). Aprecierea ne aparține, fiindcă autoritățile se feresc să spună acest lucru pe șleau. Știți de ce, repercusiuni... Prima și ultima dată când localitatea a „văzut“ bani mulți a fost în 2015, grație reglementărilor privind un buget minimal stabilit de guvern la un milion de lei. Atunci, Bătrâna a primit 1,5 milioane de lei: „Cu acei bani am asfaltat și noi străzile, am introdus apă potabilă. A fost poate cel mai îmbelșugat an din istoria localității noastre“. Populația este îmbătrânită. Atât de îmbătrânită încât mai sunt cam 10 copii cu vârstă de la 0 la 14 ani. Școlile s-au închis. Elevii învață la Dobra, o localitate aflată la 30 km depărtare. Cu ce se asigură transportul? Nu se asigură! Elevii stau la rude sau în gazdă, vin acasă în vacanță sau la sfârșit de săptămână. Despre alte investiții este inutil să vorbim în condițiile unui buget de subzistență: „Abia avem bani pentru utilajul cu care să deszăpezim iarna drumurile.“ Nu vă gândiți însă că locuitorii stau cu mâinile-n sân. Fiecare își vede cum poate de grădină (664 ha teren agricol, 2.043 ha de suprafețe împădurite). Ocupația principală ar fi creșterea animalelor. Și sunt, în medie, în gospodăriile populației peste 100 de capete bovine, 450 de oi, 70 de capete suine, 45 de cabaline, păsări etc.

Comună îmbătrânită, dar cu ditamai baza sportivă multifuncțională din fonduri UE

Jugureni, Prahova: 2.685 ha, 540 de locuitori (955 de locuitori în 1992), 4 sate – Jugureni, Valea Unghiului, Boboci și Marginea Pădurii, o școală, o grădiniță, un dispensar, un cămin cultural, 4 biserici etc. Nici această localitate, situată în estul județului Prahova, la granița cu Buzăul, într-o zonă deluroasă, cu teren slab productiv, nu are un buget mare. Suma ajunge undeva la 6-700.000 lei/an. Cei mai mulți bani provin din cotele defalcate din TVA și impozitul pe venitul global. Veniturile proprii (impozite și taxe locale) nu se ridică la mai mult de 100.000 lei. Dar, în afară de aceste fonduri, de mai mulți ani comuna Jugureni este puternic ajutată de Consiliul Județean Prahova.

Să admitem că s-a aflat chiar printre localitățile favorizate de către administrația județeană, lucru pe care nu avem decât să-l salutăm. Cu fonduri asigurate prin parteneriate cu CJ Prahova s-a construit o primărie mare-mare, apoi s-au modernizat căminul cultural și școala, s-a introdus/extins alimentarea cu apă (11 km de rețea, grad de acoperire – 90%), s-au asfaltat drumurile (50% din drumuri sunt modernizate).

Prin finanțarea asigurată prin GAL, autoritățile au cumpărat și un buldoexcavator. Dar cea mai mare investiție, finanțată din fonduri europene, nici nu știm cât de oportună, este o bază sportivă multifuncțională, cu teren de fotbal sintetic, vestiare, clădire administrativă etc. dacă socotim că numărul total al copiilor și tinerilor din grupa 5-19 ani inclusiv este de 76 de persoane, din care 40 sunt preșcolari, elevi de învățământ primar și gimnazial, la școala din localitate...

În fine, acesta este un alt aspect. Cert este că, deși săracă și îmbătrânită, comuna a oferit infrastructură suficientă locuitorilor. Dar și 100.000 de lei, anul trecut, pentru ajutoarele sociale!

Comune cu mai puțin de 1.000 de locuitori

• Alba: Blandiana – 948, Cenade – 982, Ceru – Băcăinți – 257, Dostat – 999, Intregalde – 625, Mogoș – 812, Ocoliș – 590, Ohaba – 675, Ponor – 576, Râmeț – 572;
• Arad: Ignești – 721, Moneasa – 919, Silindia – 875, Sistarovat – 319;
• Argeș: Dâmbovicioara – 925, Poenarii de Argeș – 999;
• Brașov: Fundata – 785;
• Buzău: Cânești – 810, Chiliile – 567, Mărgăritești – 647, Murgești – 897, Odăile – 854, Pardoși – 400, Valea Salciei – 746;
• Caraș-Severin: Brebu Nou – 298, Cărbunari – 982, Ciudanovița – 680, Goruia – 790, Lăpușnicel – 993, Mehadica – 696 de locuitori, Ocna de Fier – 723, Valig – 769, Zorlentu Mare – 868;
• Cluj:  Ploscos – 690, Valea Ierii – 937;
• Constanța: Dumbrăveni – 562, Vulturu – 748;
• Covasna: Dalnic – 967;
• Dolj: Botoșești – Paia – 711, Gogoșu – 608, Seaca de Pădure – 975;
• Hunedoara: Balșa – 857, Bătrâna – 122, Bulzeștii de Sus – 282, Bunila – 323, Burjuc – 819, Cârjiți – 680, Cerbal – 462, General Berthelot – 918, Leleșe – 393, Lunca Cernii de Jos – 887, Toplița – 770, Vorta – 793;
• Ialomița: Ciocârlia – 781, Drăgoiești – 938;
• Maramureș: Poienile Izei – 884;
• Mehedinți: Balvănești – 913, Cireșu – 491, Dubova – 933, Godeanu – 582, Podeni – 845, Poroina Mare – 977, Șvinița – 961;
• Mureș: Bala – 704, Bichiș – 872, Cozma – 537, Crăiești – 907, Papiu Ilarian – 894, Tăureni – 983, Vetca – 790;
• Olt: Făgețelu – 863, Tătulești – 869, Topana – 706;
• Prahova: Jugureni – 540, Tătaru – 891;
• Sălaj: Lozna – 966 de locuitori, Zalha – 908;
• Sibiu: Bruiu – 928, Ludoș – 745, Marpod – 929, Rău Sadului – 612;
• Teleorman: Răsmirești – 843;
• Timiș: Bara – 323, Bogda – 466, Brestovăț – 696, Secaș – 376;
• Tulcea: C.A. Rosetti – 866, Ceatalchioi – 690, Maliuc – 952, Pardina – 583, Sfântu Gheorghe – 836;
• Vâlcea: Mitrofani – 944, Runcu – 935, Tițești – 804.

Maria BOGDAN

În șiragul de localități din Valea inferioară a Călmățuiului, în cuprinsul Bărăganului de mijloc, de la Cireșu la Ulmu, Zăvoaia, la Bordei Verde, Lișcoteanca, Bărăganul, Lanurile, Viziru și la orașul rural, Însurăței, se distinge comuna Dudești, constituită abia din 1968. Localitatea, la 70 kilometri de Brăila, cu 4.000 de locuitori, cu trei sate și aproape 2.000 de gospodării, este azi un important punct de reper al județului – a apărut în zona căii ferate, veche de prin 1886, drum feroviar pe ruta Făurei-Dudești, la Țăndărei și Fetești. Această comună, cu o vechime de peste jumătate de secol, are o moșie ce se întinde pe mai bine de 11.000 ha, plus și 470 ha de pădure de salcâmi, pare fără de sfârşit în întinsa geografie a Brăilei. Punctată, ici-colo, de movile, în fapt, morminte tumulare, dintre care se remarcă „Gemenele“ și „Barbă Lată“, de fântâni vechi de secole, dar și de o sumedenie de cruci de piatră, mărturii epigrafice insolite, cu scrieri în paleografie chirilică slavonă, semne vii ale vremurilor apuse, Li se alătură, în satele principale, Tătaru și Dudești, originale puncte muzeale complexe, găzduite de cele două școli ale comunei, care, cu o veche istorie, se remarcă prin dotări speciale, cu remarcabile reușite în plan didactic – școlar la nivelul județului Brăila.

Satul principal, Tătaru, cu acel lac devenit celebru pentru apele sale și mult căutat de ornitologi, înscris în Patrimoniul cultural Natura – 2000, are o mare pondere în geografia comunei. Și ca număr de locuitori, dar și ca suprafață agricolă. Aici remarcăm Biserica-catedrală, ctitorită în 1830, unică pentru dimensiunile sale în perimetrul imens al Bărăganului. Un istoric local, Nicolae Șeitan, a descoperit în zona Lacului de la Tătaru urme de ceramică, identificată a fi din cultura Dridu, veritabile semne de viețuire de milenii, care confirmă astfel indirect ştirile privind existența unui mare număr de așezări omeneşti, așijderea şi de înflorire a vieții economice de la Dunărea de Jos, în lunga perioadă de timp de până la întemeierea Țării Românești. Aici, la Tătaru, o stradă poartă numele lui Stroe Ivașcu, fruntaș al satului, deputat în vremea lui Cuza, fapt atestat și de Muzeul de Istorie al Brăilei, o personalitate istorică de primă mărime a satului. Însoțitorul nostru, dl Romică Orășanu, secretarul Consiliului Local (foto), ne spune și de un alt fiu al acestui sat, celebrul profesor Nae Ionescu, strănepot al lui Stroe Ivașcu. cunoscut și ca fost prim-ministru al României, ca filozof, logician, profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, mentor al lui Emil Cioran, Mircea Eliade și Petre Țuțea.

Aici, la Tătaru și la Dudești, Badea Cârțan, transilvanul de la Cârțișoara, a coborât la vremea sa, cu mioarele de aici, până la Ciulnița, pe care apoi le-a lăsat în grija unui consătean, de unde a plecat la Roma, cu desaga în spate, ca să vadă cu ochii săi Columna lui Traian. Asemeni lui Badea Cârțan, mulți alți oieri din zona Sibiului şi a Brețcului au coborât și s-au statornicit pe aici, la marginile satelor brăilene.

„În casele aflate pe această șosea care șerpuiește prin fața caselor noastre, țăranii de azi sunt, asemeni înaintașilor lor, după cum vedeți, la fel de gospodari, mândri, prietenoși, cinstiți, uniți la treabă și la necaz“, ne mai spune dl Romică Orășanu.

Satul își schimbă continuu înfățișarea

Vizitând acum satele Tătaru și Dudești, nu pot să nu-mi reamintesc de pașii făcuți pe aici, mulți ani la rând, cu foarte mulți ani în urmă, pe când, adolescent fiind, treceam în vacanțe, cu căruța, cu tatăl meu, de la Padina-Buzău, cale de zeci kilometri distanță, înspre și dinspre Școala inferioară de agricultură de la Viziru, unde eram elev internist. Reflectez acum cât de mult s-au schimbat în bine aceste așezări în ultimii ani. Încântă îndeosebi mulțimea de case noi, ridicate de sătenii care au lucrat în construcții, în țări ale Europei, oameni care revin de acum... acasă și împodobesc locurile natale. Primăria, împreună cu ei, a ridicat și multe edificii noi ori modernizate, dar și școli și grădiniţe, centre culturale, dar și modernizarea Spitalul vechi de peste 50 de ani, aflat acum în curs de reamenajare. Mai sunt azi aici și fabrici încă funcţionale, precum cea de confecții textile, marele siloz de cereale și câte altele.

Acum, pe căldură mare, satul este un mare șantier. Se lucrează cu utilaje moderne, supravegheate de ochiul ager al primarului Marian Bocănel, zi-lumină la modernizarea străzilor, deja asfaltate și iluminate. Se fac ori se refac poduri și podeţe, trotuare. Pe străzile centrale, între care și cea numită Mihai Eminescu, dinspre câmp, întâlnim o mulțime de care și căruțe, pline cu saci de grâu ori cu fân sau fac cale întoarsă, cu gunoi de grajd. Aflăm că la Dudești sunt azi peste 500 de care și căruțe, la concurență aproape cu autoturismele și bici­cletele, toate animând viața satului viu, până în târziul serii.

Pământuri bogate, jinduite și adjudecate de bucureșteni și de străini

Comuna Dudești deține peste 11.000 ha. Dintre acestea 2.500 ha au fost deja achiziționate de cetățeni sau de firme străine, iar altele 500 ha sunt deja în proprietatea unor firme bucureștene. Diferența de teren este lucrată ca la carte, ca și cele care aparțin de acum străinilor. Recoltele sunt excelente, ne garantează interlocutorul nostru. Grâu, porumb, rapiţă, floarea-soarelui. Dar şi pepeni, în principal pepeni galbeni. În acest an, localnicii au cultivat pepeni peste 200 ha. Sunt multe familii care au bostănării pe zeci de hectare, pe care azi le poți întâlni în piețele din Ploiești și București.

Zilele caniculare de iulie provoacă insomnii țăranilor din Dudești. Până acum ploile au venit la timp și au fost consistente. De acum însă este vremea irigațiilor. Apa, adusă din Dunăre, prin Viziru, cale de peste 30 km, nu mai ajunge însă până aici. Doar două din cele șapte stații de pompare mai sunt funcționale. Cu mare greutate s-ar putea uda vreo 2.000 ha. ANIF-ul are aici o bază de exploatare, dar nu dispune nici de fonduri și nici de utilaje pentru refacerea și funcționarea sistemului. Tot câmpul poate fi irigat, ne asigură secretarul Primăriei. „Toată lumea vorbește, ne încurajează, dar nimeni un face nimic concret pentru refacerea sistemului de irigații. Lumea speră acum în sprijinul direct, care ar putea veni de la Guvern. Noul prim-ministru al Guvernului, dl Mihai Tudose, este brăilean și se speră că acesta s-ar putea gândi mai mult şi la brăilenii lui.“

Așa să fie! Oricum, dacă vă aflați prin zonă, ar trebui să faceți un popas și la Dudești. Merită!

GALERIE FOTO

Cristea BOCIOACĂ

A revenit în România Charlie Ottley, faimosul producător britanic care a semnat documentarul „Wild Carpathia“. Va face un alt film de promovare, „Flavours of Romania“. Deunăzi vreme, când l-a avut ca invitat pe Prințul Charles în pelicula deja difuzată în toată lumea, l-am auzit spunând: „Oamenii trebuie să înțeleagă mesajul că trebuie să protejăm moștenirea culturală și naturală a României, trebuie să protejăm pădurile, viața sălbatică și resursele naturale.“

Zilele trecute, la Timișoara, a reluat această temă: „România are ultima mare pădure din Europa, 2.000 din cele mai mari animale carnivore, unele dintre cele mai frumoase peisaje, sate uimitoare, monumente istorice și foarte multe dintre ele sunt aproape distruse. A existat o dezvoltare foarte prost gândită, care distruge aceste peisaje și vrem să arătăm că, prin conservarea și protejarea moștenirii naturale și culturale, va exista un venit sustenabil pentru viitor.“ Pe de altă parte, turiștii străini – despre care s-ar spune că nu vizitează România într-un număr foarte mare în raport cu alte destinații turistice europene, cum ar fi Croația, Spania, Portugalia, Italia, Austria, Anglia etc. – acuză starea proastă a drumurilor și o infrastructură turistică modestă, care nu s-ar ridica la anumite standarde. Nici nu știi cum s-o dai să iasă bine. Ce să facem, să conservăm „satele uimitoare“ așa cum sunt ele ori să asigurăm confortul cerut de turiști?

Bogăție culturală, promovare neînsemnată

Și-am pus cumva retoric această întrebare cu gândul la comuna Colți, din județul Buzău, care are două unicate: singurul muzeu de chihlimbar din România și singura biserică rupestră în care se slujește neîntrerupt de 700 de ani. În fine, neîntrerupt e un fel de a spune, fiindcă tocmai s-a frânt șirul slujbelor până la refacerea micuțului lăcaș, după incendiul din 4 decembrie 2016. Cum să procedeze autoritățile, mai ales cele județene, fiindcă localitatea nu dispune de fonduri? Să lase așezarea așa cum este astăzi, cu drumuri nu foarte bune, cu o publicitate mult prea neînsemnată în comparație cu bogăția culturală de care dispune sau să investească masiv pentru a atrage turiștii care apoi să lase în bugetul local bani pentru dezvoltare? Așa cum este astăzi, localitatea este una desprinsă din altă lume: frumoasă ea, frumoase și peisajele, frumoase legendele și istoria venită prin chiliile rupestre până în prezent; dar nimic din toate acestea nu pare fructificat solid pe plan turistic.

Scurtă călătorie prin fascinanta lume a chihlimbarului

Drumul din orașul Pătârlagele și cartierele eminamente rurale Sibiciul de Sus și Valea Sibiciului și până la Colți, inclusiv satul Aluniș, să zicem că e asfaltat. Îngust, dar asfaltat, exceptând zonele unde pământul curge continuu, în parcă veșnica alunecare de teren. Geomorfologia e de vină. Intrarea în micuța comună are un farmec al său: casele își împing pereții sau zidurile din piatră până în șosea. Imediat apare clădirea Muzeului Chihlimbarului, singurul din România. Turiștii cutezători – fiindcă această categorie de curioși sau de iubitori de lucruri rare sau natură sălbatică caută zona – pot să-și încerce șansa de a vizita „mina de chihlimbar Fața Repede“, locul numit „Fijerești“, unde în 1974 a fost deschisă încă o mină, „mina de chihlimbar Dănciulești“, peștera „Gaura Tătarilor“, datată din sec. III-IV, ambele trasee foarte greu accesibile etc. Revenind la muzeu, acolo este mereu de găsit ghidul turistic Diana Gavrilă, cu o disponibilitate permanentă de a te purta prin fascinanta lume a chihlimbarului, dar și a istoriei ori legendelor locului. Muzeul a fost construit de locuitorii din Colți în anul 1973. În cele trei încăperi se află colecția de chihlimbar, colecțiile de flori de mină, roci, fosile și pietre semiprețioase, documente privind exploatarea chihlimbarului, o colecție de etnografie compusă din obiecte țărănești vechi – război de țesut, ștergare, lăzi de zestre, piepteni pentru lână, piepteni pentru cânepă, cofe, cric din lemn, opinci din lemn etc. Colecția de chihlimbar este compusă din roci cu chihlimbar, chihlimbar brut și prelucrat, cu nuanțe de culori de la galben transparent până la negru opac, unelte folosite la extragerea și prelucrarea chihlimbarului.

Sătucul Aluniș – o bijuterie în stare pură

De la muzeu și până în cătunul Aluniș, acolo unde se află complexul rupestru Aluniș, monument istoric de interes național, sunt 6 km de drum cu asfalt, mai puțin o porțiune cu alunecări de teren. Natura este neîmblânzită. Și e bine că este așa. Sau poate că nu? În orice caz a nu se face comparație cu, să zicem, Moeciu, Păltiniș sau Poiana Stampei, acolo unde turismul, fie și rural, a adus confortul în marginea drumului! Înspre Aluniș, pădurea și tufișul coboară în asfalt. E mult mărăciniș, în dreapta și în stânga se ajunge pe cărări și prin iarbă deasă, gardurile sunt și ele din mărăcini... E o frumusețe pură. Cum pur este și satul, un fel de întoarcere în timp, dar o întoarcere bună, cu miros de fum și de mâncare gătită la plită și lemne. Istoricul N. Densușianu datează așezarea în paleolitic, ca vatră a unui trib de păstori. Apropo, dacă tot a venit vorba de hrană, e bine de pus un pachet în rucsac fiindcă nu se știe cine are norocul să găsească restaurantul singurei pensiuni deschis! Bisericuța de la complexul rupestru e mică, la fel ca sătucul. Și are o poveste duioasă. Se spune că doi ciobani, Vlad și Simion, au auzit un glas divin care îi îndemna să sape în stâncă. Iar ei, oameni credincioși, s-au apucat de muncă și au găsit o veche icoană a Maicii Domnului. Și i-au făcut loc de închinăciune. Numele lor sunt gravate în piatră, în sfântul altar. Biserica, având hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul“, a fost deschisă în anul 1274, fiind atestată documentar la 1351. A fost schit de călugări până la 1871, iar de atunci este biserica de mir a satului. Localnicii spun că lăcașul funcționează de 700 de ani, fiind unul dintre puținele din România săpate în piatră, unde încă se mai slujește. Nu și acum. Muncitorii refac partea din lemn după incendiul din decembrie. Bisericuța nu se mai vizitează oficial. Dar am intrat în ea și am revăzut, aceasta fiind a doua drumeție în Munții Buzăului, naosul și altarul adâncite în stâncă, dar și alte trei chilii, în dreapta și în stânga lăcașului, iar o a treia sus, sub stâncă. Peste drum, chiar la margine de sat, s-a ridicat o pensiune-restaurant. N-am avut norocul să fie deschisă. Pesemne nu se anunțaseră turiști. Și iar răsare întrebarea: să rămână „satul uimitor“ ori să dispună de ceva infrastructură turistică?

GALERIE FOTO

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 14, 16-31 iulie 2017 – pag. 52-53

Satul de la șosea sau Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ din București a fost din nou gazda competiției Satele Culturale ale României, un eveniment aflat la cea de a 4-a ediție și care se bucură de un real succes. Asociația Cele mai frumoase sate din România – AFSR a lansat programul cultural inițiat în 2014 sub patronajul Ambasadei Franței în România și a Delegației Valonia – Bruxelles și are drept obiectiv promovarea patrimoniului cultural și turistic a satelor românești. În acest an, 41 de comune din toată țara și-au depus dosarul pentru obținerea titlului de sat cultural, însă doar 13 dintre ele au fost invitate să-și susțină candidatura în fața juriului de specialitate de la Muzeul Satului.

Pachet cultural vast și standuri impresionante

În timp ce reprezentanții comunelor prezentau pachetul cultural, format din minimum 5 evenimente în fața juriului, pe ulițele muzeului vizitatorii se opreau curioși la standurile frumos amenajate de comunele participante. În curțile diferitor case, sătenii frumos îmbrăcați în costume populare își prezentau mândri bucatele specifice din zonă. Din centrul țării, comuna Deda de Mureș a venit la București cu tolba plină de dulcețuri, siropuri, plăcinte și alte bunătăți pregătite de gospodinele din zonă. Însă, pe lângă emblemele gastronomice, au fost prezenți și tinerii din Ansamblul „Cununa Călimanilor“, dovadă vie că tradițiile se păstrează cu sfințenie în comuna din Ardeal. Din celălalt colț al țării, reprezentanții comunei Vorona, județul Botoșani, au expus, pe lângă bucatele tradiționale, dintre care am remarcat sarmalele în foi de hrean, măștile impresionante ale meșterului Gheorghe Țugui. Un alt stand impresionant a fost cel al comunei Băcia din județul Hunedoara. Aici mai toți vizitatorii din muzeu s-au ospătat pe cinste de la porc bar, cum spunea râzând unul dintre locuitorii comunei, aluzie făcând la deja cunoscutele candy baruri întâlnite tot mai des la evenimentele speciale. Numeroase preparate din carne, unele chiar de vânat, pâine cu cartofi, suc natural, dar și brânzeturi au făcut deliciul tuturor participanților.

Clasament

Sarcina juraților nu a fost una deloc ușoară pentru că toate satele participante meritau să fie desemnate sate culturale, lucru care s-a și întâmplat, doar punctajul a diferit. Astfel, pe primul loc s-a situat satul Piscu din comuna Ciolpani, județul Ilfov, pe locul al II-lea comunele Vorona, județul Botoșani, Sângiorgiu de Mureș și Bonțida, județul Cluj, în timp ce pe locul al III-lea s-a situat comuna Miroslava din județul Iași.

1. Piscu (comuna Cioplani), județul Ilfov – repre­zentat de Asociația Piscu Nostru (Adriana și Virgil Scripcariu) – 1.151 de puncte
2. Vorona, județul Botoșani – 1101 puncte
3. Sângeorgiu de Mureș, județul Mureș
4. Bonțida, județul Cluj
5. Miroslava – 1.057 de puncte
6. Săvârșin, județul Arad – 1.047 de puncte
7. Tulgheș, județul Harghita – 1.035 de puncte
8. Deda, județul Mureș – 1.023 de puncte
9. Tarcău, județul Neamț – 940 de puncte
10. Lujerdiu (Cornești), județul Cluj, – 897 de puncte
11. Băcia, județul Hunedoara – 782 de puncte
12. Dragomirești, județul Dâmbovița – 782 de puncte.

Primul sat cultural al României anului 2017 a fost desemnat Piscu din comuna Ciolpani, care a participat pentru prima oară la această competiție. Pentru mulți a fost o surpriză deoarece până nu demult acest sat era ca și uitat. Totul până când doi artişti, el sculptor, ea doctor în istoria artei, au renunţat la viaţa lor de până atunci și au readus la lumină unul dintre cele centre de olărit din zona de sud a țării. Efortul lor a fost răsplătit și, după cum au declarat în momentul în care le-a fost înmânată diploma, această recunoaștere le-a oferit și mai mult curaj spre a-și îndeplini toate obiectivele și să readucă satul Piscu acolo unde îi este locul, printre elitele rurale ale României.

Noutățile competiției

Competiția din acest an a venit și cu noutăți, și anume două noi categorii unde au fost acordate premii. Astfel, la secțiunea Comorile României au primit premii:

• Comuna Vălișoara, județul Hunedoara – pentru renovarea și promovarea patrimoniului religios;
• Comuna Doicești, județul Dâmbovița;
• Taraful Comunei Vorona, județul Botoșani;
• Ansamblul Comunei Deda, județul Mureș;
• Meșterul popular Gheorghe Țugui, comuna Vorona, județul Botoșani;
• Meșterul popular Lăcrămioara Pop, comuna Tulgheș, județul Harghita;
• Ansamblul comunei Tarcău, județul Neamț.

Fiecare sat cultural prezintă o parte din povestea neamului românesc, iar fiecare comună care își păstrează tradițiile, obiceiurile și valorile locale merită să fie una dintre destinațiile noastre de vacanță, pentru că doar susținând aceste comunități și apreciindu-le munca vom contribui la păstrarea identității satului românesc.

„De la an la an observăm foarte multe proiecte noi, este impresionant pentru noi să vedem că din 2010, atunci când s-a format asociația noastră, este o tot mai mare varietate de evenimente culturale în comunele din România. Este adevărat că în unele sate culturale se organizează mai puține evenimente, în altele mai multe, dar fiecare comună se străduiește să își pună în valoare un brand local. În urma acestui eveniment, aflat la cea de a IV-a ediție, lumea a auzit de aceste sate, le-a vizitat, iar dezvoltarea lor este vizibilă. Cel mai evident exemplu este Jurilovca, o comună care s-a dezvoltat foarte mult în ultima perioadă și care atrage tot mai mulți turiști. La fel și în cazul comunei Drăguș din județul Brașov și sperăm noi că așa va fi și în cazul altor comune participante la această competiție“ – Nicolae Marighiol, președinte Asociația Cele mai Frumoase Sate din România.

GALERIE FOTO

Larissa SOFRON

Revista Lumea Satului nr. 12, 16-30 iunie 2017 – pag. 52-53

Îndeobște, când vine vorba despre târguri industriale, gândul majorității dintre noi fuge la suprafețe imense, zeci sau chiar sute de firme și mii de utilaje expuse. Recent însă am avut ocazia să îmi revizuiesc această imagine. La Dărmănești, firma Uni Lift Serv a organizat, la mijlocul lunii trecute, a doua ediție a unui târg specializat în utilaje pentru gospodărie comunală, construcții și scule, precum și servicii conexe. Deși numărul participanților a fost redus (doar cinci-șase firme), nivelul manifestării a fost unul de excepție.

Un început de tradiție

„Suntem deja la a doua ediție a acestui târg. Sperăm să putem crea o tradiție. Dacă am fi participat la un târg mare, precum INDAGRA sau altul de aceeași talie, nu am fi putut să prezentăm decât o mică parte dintre utilajele pe care le-am expus aici. Cât despre demonstrații, mare parte dintre ele nici n-ar fi avut loc!“, ne-a spus dl Costel Brumă, reprezentantul firmei organizatoare. Domnia sa consideră că, organizând un târg la sediul firmei, cu aceeași cheltuială, rezultatele obținute sunt incomparabile. Cu atât mai mult cu cât principalii clienți sunt cei din zonă. Astfel, poate fi prezentat întreg portofoliul firmei direct clienților potențiali. Același lucru este valabil și pentru celelalte firme care au participat la târg, dintre care amintim Karcher, specializată în utilaje de curățenie cu jet de apă, De Waals, care oferă o largă paletă de scule de mână, Makita, ce oferă motoferăstraie, motocoase și alte utilaje gospodărești și de grădinărit electrice sau motorizate.

Pentru că spațiul pus la dispoziție a fost generos, iar numărul participanților mai mic, așa cum am spus, am putut asista la demonstrații numeroase și foarte amănunțite, așa cum nu se văd la marile târguri.

Forța apei, adusă pe șantiere și pe străzi

Așa am luat la cunoștință despre performanțele unor scule, care permit realizarea unor lucrări de tâmplărie destul de complexe chiar dacă sunt folosite de amatori fără pic de instruire. Facilitățile pe care sculele le oferă compensează cu vârf și îndesat îndemânarea și lipsa de pregătire a utilizatorilor. Dar, pe lângă acestea, am avut ocazia de a asista la demonstrații absolut spectaculoase, cu utilaje despre care nici măcar nu ne-am fi imaginat că există. Un exemplu în acest sens este hidrodemolarea.

Un utilaj care creează un jet de apă cu o presiune de până la 2.800 de bari este folosit pentru dărâmarea unor structuri din beton. Părea o secvență dintr-un film fantastic când am văzut un stâlp din beton retezat cu jetul respectiv. „Această tehnologie a fost dezvol­tată de către firma noastră în primul rând pentru șantierele navale. Acolo este folosită pentru a hidrosabla structurile navelor. Astfel, vopseaua veche și rugina se pot curăța mult mai rapid și cu un efort considerabil mai mic decât utilizând tehnologii clasice“, ne-a explicat Dominik Schneider, reprezentantul firmei germane Oertzen. Și nu numai că ne-a explicat, dar ne-a și demonstrat: în mai puțin de un minut, un panou de tablă (de fapt o poartă veche), de circa cinci mp a fost curățată până la metal, deși de-a lungul vremii fusese acoperită cu mai multe straturi de vopsea. „Ulterior mașinile noastre au fot adaptate și pentru activități din domeniul construcțiilor și al gospodăriei comunale, putând fi folosite pentru hidrodemolare, așa cum ați văzut, pentru curățarea zidurilor, a străzilor și pentru multe alte activități“, a mai adăugat domnul Schneider.

Curățarea ideală pentru monumente și tancuri de lapte

O altă aplicație a jeturilor sub presiune am văzut-o la demonstrațiile firmei italiene IBIX. Această companie este certificată de Vatican pentru lucrările de restaurare a monumentelor istorice. De altfel, în portofoliul său de lucrări se regăsesc restaurarea Fontana di Trevi din Roma, a clădirii Gării din Milano și a unei părți din Piața San Pietro din Vatican. „Tehnologia noastră constă în a utiliza jeturi de apă foarte fine și anumiți solvenți, astfel încât doar să curățăm, fără să distrugem suprafețele. Tehnologia ne permite să folosim, de exemplu, bicarbonat de sodiu, care este un compus nepoluant și necoroziv. În schimb, dizolvă foarte bine depunerile de piatră“, a spus dl Ricardo Gigli, reprezentant al firmei.

Demonstrațiile care au urmat au fost spectaculoase. Un autoturism acoperit cu grafitti a fost curățat, fără a-i fi afectată vopseaua originală. Diverse fragmente de structuri din lemn, piatră sau metal au fost curățate de murdărie și readuse la aspectul original. Dar cel mai interesant a fost modul în care un carton tipărit a fost curățat de stratul tipărit, fiind readus la stadiul de alb.

„Desigur că gama de aplicații este foarte largă. Utilajele nu sunt folosite numai pentru curățarea structurilor și a siturilor arheologice. Există duze adaptate pentru curățarea rezervoarelor pentru lapte folosite de fermieri. Împreună cu bicarbonatul de sodiu, care este un ingredient alimentar, fac o treabă foarte bună, curățând toate muchiile. De asemenea, avem și duze pentru curățarea mașinilor agricole și a atașamentelor lor. Practic, putem curăța orice, de la monede la silozuri“, a încheiat domnia sa.

MicroOne, un utilaj cât un parc de mașini

Printre alte minunății, am văzut cum copiii de la școlile din oraș, care au vizitat târgul, au curățat cu niște lavete speciale inscripțiile grafitti de pe diverse suprafețe.

De departe însă, cea mai utilă demonstrație, chiar dacă nu atât de spectaculoasă, ni s-a părut cea făcută pentru a demonstra calitățile utilajului Multi One. Acesta este un mic tractoraș, dotat cu o parte hidraulică de excepție. Deși mic, este articulat, astfel încât poate vira aproape pe loc. Cele peste 100 de atașamente disponibile îl fac să se poată substitui unui întreg parc de mașini. „Ideea e de a transforma energia hidraulică în orice formă de energie de care poate avea nevoie utilizatorul: electrică, mecanică etc.“, a explicat dl Costel Brumă, directorul Uni Lift Serv.

Acest mic utilaj poate fi folosit pentru spălat străzile, pentru săpat gropi, ca un excavator sau pentru ridicat și cărat greutăți. Mai poate fi utilizat ca motocultor sau cositoare, freză de zăpadă și câte și mai câte. I se poate atașa un generator electric sau chiar o motopompă. Prețul său, cuprins între 8 și 16.000 de euro, îl face un utilaj pe care ar trebui să și-l dorească orice șef de administrație comunală.

În concluzie, putem spune că la Dărmănești am avut ocazia de a ne convinge că un târg mic, dar bine și inteligent organizat, poate avea rezultate la fel de bune ca un eveniment de mare amploare.

GALERIE FOTO

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 48-49

Mediul rural reprezintă circa 80% din teritoriu și circa 45% din populația României, contribuind cu 7% la PIB prin activitățile desfășurate, 5 procente fiind datorate agriculturii. Cu toate acestea, în majoritatea zonelor țării, dincolo de granița marilor orașe se aștern sărăcia, lipsa de cultură, un grad scăzut de civilizație, o diferență nedreaptă, o imagine pe care niciun regim politic nu a reușit să o schimbe. În atare situație, la inițiativa Ordinului Arhitecților din România, a fost creat în anul 2014 Grupul Rural.

Principalele obiective ale Grupului Rural:

• protejarea și promovarea specificului local;

• resuscitarea tehnicilor ancestrale cu materiale de construcție naturale, în spiritul protejării mediului și a dezvoltării durabile;

• asistență în elaborarea documentațiilor și a procedurilor necesare, în baza cărora se avizează proiectele elaborate în cadrul Planului Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020.

Oamenii implicați în acest grup de lucru, care încă mai speră în revigorarea vechilor tradiții, în valoarea patrimoniului identitar prin conservarea lui strategică și dezvoltarea unui sistem care să pună în valoare resursele umane, culturale și de mediu a satului românesc spun că doar gândind astfel satul românesc se va dezvolta pe baze durabile, ecologice. Sună pompos pentru unii, mai greu de digerat pentru alții, însă demersul se bazează pe lucruri simple puse într-un cadru care valorifică ceea ce satele românești au deja. Secolul al XXI-lea schimbă ordinea nevoilor și a priorităților, ne obligă să înțelegem că nu există decât o singură paradigmă responsabilă și aceea presupune simbioza cu mediul, respectul față de comunitate și folosirea chibzuită a resurselor disponibile. Toată cunoașterea acumulată în trecutul rural nu face decât să valorifice aceste principii atemporale, într-un mod simplu și eficace, folosind doar resurse locale. Credem că a sosit timpul să ne aducem aminte de toate acestea și să punem în valoare cunoașterea și resursele neglijate, într-un mod responsabil.

Cum se poate face acest lucru? Printre obiectivele majore ale Grupului de lucru rural se numără folosirea arhitecturii ca pârghie în dezvoltarea economică a mediului rural pe baze durabile, dar și promovarea tehnicilor și materialelor de construcție tradiționale și ecologice pe piața construcțiilor – ca resursă importantă de dezvoltare locală. Ca un sprijin în acest sens, se dorește educarea populației, a agenților economici rurali și autorităților publice locale în spiritul responsabilității față de patrimoniu și cointeresarea lor în protejarea și promovarea zonelor cu specific local valoros.

Grupul Rural își propune elaborarea documentelor ce vor reglementa intervențiile în mediul rural (cu sau fără finanțare europeană) care vor avea în vedere creșterea calității pe piața construcțiilor, prin responsabilizarea actorilor din acest domeniu de activitate – investitori, arhitecți, ingineri, constructori.

„Știm că trecutul oferă resurse de creștere, de dezvoltare a viitorului, prin cunoașterea acumulată. Viitorul oferă recunoașterea valorii trecutului, oferind simultan identitate celor care folosesc sau transmit cunoașterea. A ignora cu bună știință acumulările trecutului înseamnă a-ți irosi cunoașterea, în fapt resursele, înseamnă a reîncepe de la zero de fiecare dată, adică a rămâne mereu în urmă. Nevalorificând cunoașterea moștenită, suntem condamnați la soarta lui Sisif, la a bate pasul pe loc, la subdezvoltare“, spun cei de la Grupul Rural.

Proiecte inovative

Iată câteva dintre proiectele inovative cu aplicare directă și impact imediat care pot aduce plus valoare mediului rural.

În primul rând, trecerea tuturor consumatorilor publici de curent electric din GAL-uri pe energie solară sau fotovoltaică regenerabilă ce aduce în timp economii substanțiale la bugetul comunelor. Sunt incluse aici iluminatul public al comunei, clădirile autorităților locale, apa caldă și/sau căldura care ar putea fi finanțate din fonduri europene de dezvoltare.

În al doilea rând, reabilitarea (energetică și arhitecturală) a clădirilor publice cu materiale performante energetic produse local sau în mediul rural românesc, în mod ecologic și regenerabil.

De reținut că aceste clădiri sunt cartea de vizită a oricărei comunități și ele trebuie să prezinte în mod evident identitatea și valorile comunității, fără a agresa privirea și fără a fi realizate precar, cum se întâmplă acum.

Aceste clădiri au rol de model în cadrul comunității, motiv pentru care trebuie să arate și să se comporte în timp ca atare. De asemenea, înlocuirea „toaletelor din fundul curții“ și a sistemelor de încălzire neperformante din cadrul clădirilor de învățământ sau administrative cu dotări specifice secolului al XXI-lea amplasate corespunzător și la parametrii de igienă și eficacitate energetică conform normelor europene în domeniu.

Pe lista priorităților se înscriu și alte proiecte:

Crearea centrelor meșteșugărești sau de învățare de meserii (direcție de dezvoltare care ar trebui să nu lipsească din strategia GAL-urilor – vezi Măsura 6.4, dar nu numai). Implementarea proceselor tehnologice performante și producerea în masă a produselor cu căutare, inclusiv a materialelor termoizolante ce se bazează pe produse rurale comune, valoroase, dar ignorate (lâna, cânepa, baloți de paie, rumeguș pentru peleți etc.) pentru reabilitări energetice, inclusiv pentru blocurile din mediul urban sau chiar pentru export. O idee care ar aduce o nouă sursă de venit pentru mediul rural și un impuls semnificativ pe piața construcțiilor. Imaginați-vă cum ar fi ca polistirenul, material nesănătos, neregenerabil, importat să fie scos de pe piața construcțiilor de lâna sau cânepa românească.

Restaurarea, reabilitarea și protejarea obiectivelor locale ce sunt păstrătoarele identității comunităților și care oferă atractivitate turistică. Creșterea valorii estetice și implicit imobiliare a gospodăriilor sătești prin educare, responsabilizare, mobilizare cu consultanță din partea Grupului Rural și premierea celor care dovedesc performanțe notabile în acest sens. Tot acest demers ar contribui la mărirea atractivității turistice și investiționale. Vezi aici soluții noi, dar folosind tehnici ancestrale, cum ar fi acoperișurile cu stuf/trestie, acoperișurile placate cu șindrilă, pereții termoizolați din cânepă sau lână ori pereții termoeficienți din baloți de paie.

Valorificarea resurselor regenerabile (altele decât energia regenerabilă) ce se găsesc din abundență în mediul rural și pot constitui materialele de construcție (și/sau termoizolare) combustibili (vezi peleți) care sunt azi nefolosite și pot deveni o marfă sau o resursă prin aportul expertizei arhitecților.

Un ultim aspect, care de data aceasta ține de imaginea de sine, este depășirea complexului de inferioritate a celor care locuiesc la sate. Iar acest lucru se poate face doar prin educație, implicarea localnicilor în procesele de producție și valorificarea a ceea ce azi încă ignorăm din cauza insuficienței cunoașteri.

GALERIE FOTO

Patricia Alexandra Pop

Material realizat cu sprijinul arhitectului Horațiu Răcășan, coordonator al Grupului de Lucru Rural

Revista Lumea Satului nr. nr. 6, 16-31 martie – pag. 52-54

Cele două episoade de cod portocaliu și roșu din ultima perioadă (vânt, ninsori abundente și viscolite) au scos în evidență, ca în fiecare iarnă, de altfel, că populația trece destul de greu peste astfel de perioade mai ales în mediul rural. Am văzut din nou sate sub nămeți și oameni care nu au mai avut acces nici măcar la apa potabilă. Aceste vulnerabilități au deschis mai multe discuții, iar despre una dintre acestea – alimentarea cu apă – vom vorbi și noi astăzi.

Suprafața cumulată a spațiului rural românesc este de 208.068 kmp, ceea ce reprezintă aproximativ 87% din suprafața țării, zonă locuită, la nivelul anului 2014, de 9,19 milioane de persoane, respectiv de 47,8% din populația României. Strategia de dezvoltare 2014-2020 a identificat mai multe zone sensibile – cele profund rurale, slab populate, montane – care au dificultăți în a rezolva minimele probleme care țin servicii și utilități (drumuri, apă, gaze). La acestea se mai adaugă ariile de sărăcie rurală. Din acest punct de vedere, la nivel de unități administrativ teritoriale, aria de sărăcie rurală este plasată în sudul țării, în zona de câmpie, și se desfășoară, fără întrerupere, de la Brăila și până la Mehedinți. Următorul pol de sărăcie rurală este poziționat în Moldova. Nu întâmplător în aceste perimetre serviciile publice și de infrastructură sunt și cele mai puțin dezvoltate.

Doar 28% din populația de la sate are acces la apă în sistem public de distribuție

Vorbind despre alimentarea cu apă în sistem centralizat, în anul 2015, potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, doar 12, 63 milioane de persoane, reprezentând 63% din populația României, avea acces la sistemul public de alimentare cu apă: aproape 10 milioane de persoane în mediul urban, reprezentând 93,8% din populație și 2,62 de milioane de persoane în mediul rural, reprezentând 28% din populația care locuiește la sate. La nivelul regiunilor de dezvoltare, ponderea cea mai mare a populației deservite de sistemul public de alimentare cu apă, din totalul populației, s-a înregistrat în regiunea București – Ilfov, cu un procent de 82,1%. Regiunile cu gradul cel mai redus de racordare sunt Nord-Est, cu 49,3% și Sud-Vest Oltenia, cu 49,5%. Cele mai mari cantități de apă au fost distribuite în bazinele hidrografice Buzău – Ialomița (23,0%), respectiv Argeș – Vedea (21,5%).

Cel mai mic grad de racordare la apă, regiunea Sud-Vest Oltenia și Nord-Est Moldova

Sub aspectul introducerii sistemului de alimentare cu apă în mediul rural, veți observa că există o mare diferență între procentul de UAT-uri care și-au asigurat acest serviciu (în jur de 60%) și populația deservită (28%). Explicația este simplă: o mare parte din populație nu a avut puterea financiară să se conecteze la alimentarea cu apă sau rețeaua nu a fost introdusă ori extinsă în toate satele ori pe toate străzile.

Regiunea Sud-Vest Oltenia: lungimea rețelei de apă potabilă era, la nivelul anului 2011 (ultimul an de raportare în strategiile regionale de dezvoltare 2014-2020), de 7.291 km (11,06 % din totalul național). Pe total regiune, 39,50% (177 localități, dintr-un total de 408) dintre așezările componente nu aveau instalații de alimentare cu apă potabilă și toate se aflau exclusiv în mediul rural: 30,50% în Dolj (54 de localități), 10,16% în Gorj (18 de localități), 12,99% în Mehedinți (23 de localități), 29,37% în Olt (52 de localități) și 16,94% în Vâlcea (30 de localități).

Regiunea Sud Muntenia: numărul unităților administrativ-teritoriale conectate la rețeaua publică de alimentare cu apă era de 385, ceea ce reprezintă 67,9%, din totalul de 567 de comune și orașe existente în regiune. În mediul urban, gradul de conectare este de 100%, iar în mediul rural (519 comune, cu 1.972 de sate), de 64,9%. Pe județe, gradul de racordare la alimentarea cu apă varia între 27,5%, în județul Giurgiu, și 84% în județele Călărași și Ialomița.

Regiunea Sud-Est: numărul de localități care dispun de alimentare cu apă este de 341, dintr-un total de 390 de localități (87,43%). În mediul rural, pe județe, numărul de comune cu sistem de alimentare cu apă este următorul: Brăila-34 de comune, dintr-un total de 40; Buzău – 63 de comune, din 87; Constanța – 57 de comune, din 58; Galați, 50 de comune, din 61; Tulcea – 46 de comune, din 46; Vrancea – 56 de comune, din 68 (total regiune, 306 de comune, din 355, grad de racordare – 86,19%).

Regiunea Nord-Est: 62,13% dintre localități sunt conectate la apa potabilă: Bacău – 74 de localități, procent al populației deservite, 51,30%; Botoșani – 48 de localități, procent al populației deservite, 37,78%; Iași – 62 de localități, procent al populației deservite, 55,22%; Neamț – 51 de localități, procent al populației deservite, 56,22%; Suceava – 48 de localități, procent al populației deservite, 29,28%; Bacău – 60 de localități, procent al populației deservite, 36,39%.

Regiunea Nord-Vest: lungimea totală a rețelei simple de distribuție a apei potabile a fost de 10.458,7 km, reprezentând 15,8% din rețeaua națională. Numărul localităților care dispun de alimentare cu apă este de 376: toate localitățile din mediul urban sunt alimentate cu apă, iar în spațiul rural 82,63% dintre localități sunt conectate la rețea. Județele cel mai bine acoperite sunt Cluj și Bihor, iar la popul opus se situează Sălajul.

Regiunea Centru: 253 de comune, din 357, erau dotate cu instalații de alimentare cu apă potabilă (71% din numărul total de UAT-uri din mediul rural), cele mai multe comune fiind în județul Mureș (66), iar cele mai puține, în județul Covasna (26). Nu sunt racordate la rețeaua de utilități în general localitățile din zona montană: Munții Apuseni, Munții Călimani, Munții Giurgeului, Munții Întorsurii, Munții Cindrel, Munții Baraolt, Munții Bodoc, Munții Persani, Munții Bârsei etc.

Regiunea Vest: 77,7% dintre localități au instalații de apă potabilă. În mediul rural, situația se prezintă astfel: Arad – 59 de comune, dintr-un total de 68, dispun de apă potabilă (86,8%); Caraș Severin – 39 de comune, din 69 (56,5%); Hunedoara – 31 de comune, din 55 (56,4%); Timiș – 80 de comune, din 89 (89,90%).

Regiunea București – Ilfov: în județul Ilfov, cca 76,7% dintre locuințele convenționale dispun de alimentare cu apă. Există comune care au un grad de accesibilitate la acest minim serviciu sub 40%: Grădiștea, Cernica, Petrachioaia, Nuci (cca 15%).

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 46-47